Împăratul bizantin, roman prin tradiție, conștiință de sine și titulatură, era basileul

unui Imperiu Roman devenit creștin. Astfel, împăratului i-au fost puse în mână
universalitatea romană a imperiului și a credinței creștine. El era chemat să apere
Biserica și pe creștinii ei. Unul aspectele centrale ale puterii imperiale bizantine menit să
afișeze în plenitudinea sa anvergura și grandoarea împăratului bizantin erau direct legate de
simbolistica puterii sale. Apariția împăratului le producea contemporanilor bizantini o puternică
impresie.. Aceștia obișnuiau să spună că „soarele este ca un împărat”. Era conexiunea directă
dintre soare, ca element fizic în dimensiunea simbolică a bizantinilor și împăratul lor ca vârf al
organizării societății lor. Una dintre piesele centrale ale simbolisticii imperiale bizantine era
reprezentată de articolele vestimentare de ceremonie desfășurate de basileul
constantinopolitan și de suita imperială. Având în vedere ordinea contemporană, împăratul
bizantin era considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ iar vestimentația lui era
considerată sacră. Costumațiile acestuia (purpură și broderii de aur) erau strict rezervate
persoanei sale iar afișarea unui aristocrat într-un mod identic era interzisă. Asemănarea dintre
strălucirea vestimentației împăratului (purpura în combinație cu broderii de aur încorporate)
trezea în ochii contemporanilor comparația dintre împărat și soarele de pe cer. Cărturarii se
exprimau atunci când și-l închipuiau pe împărat întorcându-se victorios dintr-o campanie
militară în termenii unui „soare luminos”. Deși Imperiul Bizantin era un imperiu creștin această
simbolistică vizuală a puterii imperiale își avea originea în cultul solar imperial din Antichitate.
Purpura imperială- o nuanță de roșu-închis spre violet- era prin excelență apanajul puterii
imperiale. Moștenitorii tronului se năsteau într-o cameră a palatului imperial decorată în purpură
iar actele cele mai importante emise de împărat erau îmbrăcate în culoarea imperială. De
asemenea, la recepțiile- le-am putea numi modern- de la palatul imperial, invitații erau dirijați și
se deplasau pe direcția unor marcaje din pardoseală sub forma unor inserții de culoarea
purpurei. Simbolistica puterii imperiale bizantine era de sorginte romană, împărații de la
Constantinopol considerându-se urmașii direcți ai împăraților romani. Atunci cînd Carol cel
Mare a fost încoronat împărat la Roma în anul 800 d.Hr de către papa Leon al III-lea, împărații de
la Constantinopol au replicat prin monedele emise în care se intitulează „împărați ai romanilor”.
Pentru aceștia, titlul lui Carol cel Mare semnifica doar demnitatea unui magnat circumscris și
subordonat puterii imperiale.