Verbul

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune, o stare sau, pur și simplu,
existența. Din punctul de vedere al capacității de flexiune, verbul este cea mai complexă parte de
vorbire, întrucât poate lua forme variate și numeroase.

Clasificarea verbelor

După relația verb – complement direct, verbele pot fi: 

 verbe tranzitive; 
 verbe intranzitive.

Verbele tranzitive sunt verbele care admit un complement direct, adică a căror stare se
răsfrânge în mod direct asupra unui obiect.
Exemple:
L-am sunat pe Andrei.
Cânt o melodie lentă.
Nu sunt tranzitive verbele precum: a se baza, a se supăra, a se înfuria, a conta, a se sprijini
(pe...).

Verbele intranzitive sunt verbele care nu admit complement direct, respectiv: verbele de

mișcare (a pleca, a sosi, a merge, a se duce), verbele reflexive (a se gândi, a se teme, a se mira)
și verbele care exprimă starea (a sta, a dormi). Ele admit numai relația verb - complement
prepozițional sau circumstanțial.
Exemple:
Noi am plecat din Iași. ( circumstanțial de loc)
Toți se gândeau la examen. (complement prepozițional)

În funcție de persoană verbele pot fi:

 verbe personale – prezintă forme pentru toate persoanele;
 verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane.

Verbele personale sunt verbele care admit un subiect, nume de persoană. Verbele

personale au forme pentru toate persoanele. Ele permite existența unui subiect cu care se vor
acorda întotdeauna în persoană și număr, conjugându-se la toate persoanele.
Exemplu: a dormi (eu dorm, tu dormi, el/ea doarme, ei/ele dorm)
Verbele impersonale sunt verbele care nu pot admite un subiect sau se referă la fenomene
meteorologice.
Verbele impersonale au o singură formă, doar pentru persoana a III-a singular, iar acțiunea
nu poate fi atribuită unei persoane.
În categoria verbelor impersonale există verbe impersonale absolute, care nu au subiect
gramatical, precum: ninge, plouă, tună, fulgeră, se înnoptează, se înseninează, se înnorează.
 Există și verbe impersonale care au un subiect gramatical; situația este des întâlnită în
construcții de tipul verbul predicativ a fi + subiect: e frig, e toamnă, e seară, e duminică etc
Afară ninge.
 Astăzi se înnoptează mai devreme.
Există și cazuri în care verbele unipersonale au ca subiect o propoziție subordonată
subiectivă. Cele mai întâlnite verbe de acest fel sunt: trebuie, se întâmplă, se zice, se spune, se
cuvine etc
Exemplu: Trebuie 1/ să mănânci. 2/ (propoziția 2 este propoziție subiectivă)

După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în: 

 verbe predicative – au înțeles de sine stătător  
 verbe nepredicative – nu au înțeles de sine stătător.

Verbele predicative au înțeles de sine stătător, adică pot spune ceva despre subiect, pot
forma singure predicatul când se află la un mod personal. În limba română, cele mai multe verbe
sunt predicative.
Exemple:
Copiii au mâncat cu poftă prăjiturile.
Mașina a accelerat brusc, încetinind după doar câțiva metri.
Verbe nepredicative nu au înțeles de sine stătător, adică nu pot spune ceva despre subiect, ci
doar împreună cu alte cuvinte.
A fost sărac până să câștige la loto.
Verbele nepredicative sunt de două feluri:
 verbe auxiliare  
 verbe copulative.

Verbele copulative nu pot forma singure predicatul decât cu ajutorul unui nume predicativ,
alcătuind un predicat nominal. Ele nu au înțeles de sine stătător.
Verbele copultive sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a părea, a ramâne, a
însemna, a constitui, a reprezenta etc.
Când au înțeles de sine stătător, verbele “a fi”, “a ajunge”, “a ieși”, “a însemna”, “a face”, “a
rămâne” sunt predicative.

Exemple:

Elevii sunt în clasă. (se află, există)

Noi am ajuns la școală. (am sosit)
Ei au ieșit din magazin. (au plecat)
Voi ați făcut lucrarea. (ați terminat)
Ele au rămas la spectacol. (au stat)

Verbul a face la diateza activă este verb predicativ, dar la diateza reflexivă nu are înțeles de
sine stătător, deci este copulativ.
Exemplu:
 “Hatmanul Mihu  a fost slujitor, s-a făcut apucător și a ajuns zgârcit.” ( B. Șt. Delavrancea)
De asemenea, verbul a părea la diateza activă este verb copulativ, dar ca verb reflexiv
impersonal este verb predicativ:
Exemple:
 “Iarba pare de omăt”  (M. Eminescu)
Se pare 1/ că vom pleca mai repede. 2/ (verb predicativ)

Verbele auxiliare sunt verbe care ajută la formarea modurilor și a timpurilor compuse
precum și a diatezei pasive (a fi).
Verbele auxiliare sunt: a fi, a avea, a vrea.
Verbul a fi se folosește ca verb auxiliar pentru formarea umătoarelor moduri si timpuri:
 viitor anterior: voi (vei, va, vom, veți, vor) fi scris;
 conjunctiv perfect: să fi scris.
 condițional optativ perfect: aș (ai, ar, am, ați) fi scris.
 infinitiv perfect: a fi scris;

Toate timpurile și modurile diatezei pasive se construiesc cu verbul auxiliar a fi: sunt

chemat(ă); eram chemat(ă); aș fi fost chemat(ă); să fi fost chemat(ă), etc.
Verbul a avea servește ca auxiliar pentru formarea perfectului compus și a modului
condițional-optativ, timp prezent și perfect:
 perfectul compus: am citit, ai citit, a citit, am citit, ați citit, au citit.
 condițional-optativ prezent: aș citi, ai citi, ar citi, am citi, ați citi, ar citi.

Uneori verbul a avea la indicativ prezent este folosit ca auxiliar pentru exprimarea unei
forme a viitorului popular (construit cu modul conjunctiv): am să citesc, ai să citești, are să
citească, aveam să citim, aveți  să citiți, au să citească.
Verbul a vrea este folosit ca verb auxiliar pentru formarea viitorului propriu-zis: voi
scrie, vei scrie, va scrie, vom scrie, veți  scrie, vor scrie.

Conjugările verbelor

În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la infinitiv, verbele
pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a IV-a.

1. Conjugarea I: sufixul "a"

a trasa, a lua, a învăța
2. Conjugarea a II-a: sufixul "ea"
a bea, a ședea, a vedea
3. Conjugarea a III-a: sufixul "e"
a merge, a crede, a spune
4. Conjugarea a IV-a: sufixul "i" sau "î"
a ști, a citi, a urî, a izvorî
ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a agrea, a
veghea, a îngenunchea.
Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză, mod, timp,
persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza, modul și timpul.
 Diatezele verbale

Diateza indică relația dintre acțiunea exprimată prin verb și participanții la aceasta (altfel
spus, relația dintre agent – autorul acțiunii – și pacient – cel asupra căruia se răsfrâng
consecințele acțiunii). Depinzând de definiția diatezei și de criteriile care decurg din aceasta, în
limba română regăsim între două și șase diateze.
În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Diateza activă

Un verb aflat la diateza activă indică faptul că acțiunea este făcută de către subiectul
gramatical (care poate fi exprimat sau nu în propoziție). Această diateză este cel mai des întâlnită
în limba română.
Exemplu: Băiatul patinează pe gheață.

Diateza pasivă

Un verb la diateza pasivă arată faptul că asupra subiectului gramatical (exprimat sau nu) se
răsfrâng consecințele acțiunii făcute de către altcineva. Diateza pasivă se construiește cu ajutorul
unui verb auxiliar și al participiului verbului de conjugat. De cele mai multe ori, verbele la
diateza pasivă sunt acompaniate de un complement de agent, astfel încât se indică cine realizează
acțiunea.
Exemplu: Regele este îmbrăcat de către supușii săi.
O modalitate bună de a diferenția între un verb la diateza pasivă și un verb copulativ + nume
predicativ este prezența unui complement de agent alături de verb.
Exemplu:
Mama este plecată la serviciu. (verb copulativ + nume predicativ)
Mama este văzută la serviciu. (diateza pasivă)

Diateza reflexivă

Această diateză indică faptul că acțiunea nu este doar realizată de către subiectul gramatical,
ci este și suferită de acesta. Verbul de conjugat se află întotdeauna alături de pronume reflexive
sau pronume personale neaccentuate utilizate ca pronume reflexive. Aceste pronume nu vor avea
funcție sintactică, fiind doar indici gramaticali ai diatezei reflexive.
Exemplu: Eu m-am supărat pe Anca.

Există și cazuri în care un verb însoțit de un pronume reflexiv nu se află la diateza

reflexivă. În situațiile în care pronumele reflexiv are propria funcție sintactică, verbele sunt
la diateza activă pronominală.
O bună modalitate de a testa aceste cazuri este următoarea: se verifică dacă pronumele
reflexiv poate fi înlocuit cu un pronume personal. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci înseamnă
că pronumele nu face parte din structura verbului.
Exemplu: Și-au aruncat hârtiile la coșul de gunoi. (au aruncat – verb la diateza activă
pronominală; și – complement indirect)
 Timpurile verbale

Timpul unui verb indică momentul în care se petrece acțiunea indicată de către acesta.
Forma verbului arată dacă acțiunea se petrece în prezent, trecut sau viitor.

Timpul prezent

Verbul aflat la timpul prezent indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul acestuia
se petrece în momentul vorbirii.
Exemplu: Alina mănâncă un măr.

Timpul trecut

Verbul aflat la timpul trecut indică faptul că acțiunea exprimată de acesta se petrece înaintea
momentului vorbirii. Există mai multe timpuri ce aparțin de cel trecut, după cum urmează:
Imperfect
Timpul imperfect exprimă o acțiune începută în trecut, dar neîncheiată.
Exemplu: Priveam pe fereastră.
Perfect simplu
Timpul perfect simplu indică o acțiune realizată în trecut și încheiată recent. Acest timp
verbal este specific mai degrabă comunicării orale decât celei scrise.
Exemple:
Privii pe fereastră.
Făcui o prăjitură.
Perfect compus
Timpul perfect compus arată o acțiune făcută și încheiată în trecut. Se construiește cu
ajutorul verbului „a avea” (ex. Am privit, ai privit, a privit, au privit).
Exemplu: Am privit pe fereastră.
Mai mult ca perfect
Timpul mai mult ca perfect indică o acțiune care a fost atât începută, cât și încheiată într-un
moment trecut, înaintea unei alte acțiuni trecute.
Exemplu: Privisem pe fereastră.

Timpul viitor

Timpul viitor indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul verbului va avea loc în
viitor, după momentul vorbirii.
Exemplu: Eu voi privi pe fereastră.
Viitorul anterior: Timpul viitor anterior reprezintă o nuanță a viitorului și arată o acțiune
care va avea lor înaintea unei alte acțiuni viitoare.
Exemplu: Eu voi fi privit pe fereastră înainte ca el să intre în casă.
Viitorul popular
Exemplu: verbul a fi: oi fi, îi fi, o fi, om fi, îți fi, or fi
Viitorul simplu - se formează cu ajutorul verbului „a vrea” + infinitivul verbului de
conjugat
Exemplu: verbul a fi: voi fi, vei fi, vor fi, vom fi, veți fi, vor fi.
 Modurile verbale

Modul unui verb este forma pe care acesta o ia pentru a indica perspectiva vorbitorului
asupra acțiunii. Aceasta poate fi reală (scriu), posibilă (să scriu), dorită sau condiționată (aș
scrie) sau ordonată (scrie!).
Modurile verbului se împart în:
 moduri personale (predicative)
  nepersonale (nepredicative).
Cele personale își schimbă forma după persoane și sunt patru la număr: modul
indicativ, modul conjunctiv, modul condițional-optativ, modul imperativ. 

Moduri personale (predicative)

Modurile personale se numesc astfel deoarece își modifică forma în funcție de persoană. Ele
se mai numesc predicative, întrucât, aflate în aceste moduri, verbele îndeplinesc funcția
sintactică de predicat. Modurile personale (predicative) sunt următoarele:

Indicativ

Modul indicativ arată o acțiune reală exprimată la timpuri bine delimitate: prezent,
imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect și viitor.

Exemple:
Alerg. (prezent)
Alergam. (imperfect)
Alergai. (perfect simplu)
Am alergat. (perfect compus)
Alergasem. (mai mult ca perfect)
Voi alerga. (viitor)
Voi fi alergat. (viitor anterior)

Conjunctiv

Modul conjunctiv se construiește cu ajutorul conjuncției să și indică o acțiune posibilă,

aplicându-se următoarelor timpuri verbale:
Prezent: să mănânc
Perfect: să fi mâncat

Condițional-optativ

Modul condițional-optativ indică o acțiune a cărei realizare este condiționată de unul sau
mai mulți factori. La timpul prezent, modul condițional-optativ se formează cu ajutorul
infinitivului verbului de conjugat, căruia i se adaugă una dintre formele verbului auxiliar a avea
(aș, ai, ar, am, ați). Acest mod se aplică următoarelor timpuri verbale:
Prezent: aș mânca
 Perfect: aș fi mâncat
Perfect: aș fi mâncat

Imperativ

Acest mod verbal poate exprima: o rugăminte, un îndemn, un ordin sau o urare. El prezintă
atât forme afirmative, cât și negative, însă numai pentru persoana a II-a (singular și plural).
Exemple:
Mănâncă!
Nu mâncați!

Moduri nepersonale (nepredicative)

Modurile nepersonale nu își schimbă forma în funcție de persoană, neîndeplinind nici

funcția sintactică de predicat (motiv pentru care se numesc „moduri nepredicative”). Modurile
nepersonale sunt următoarele: infinitiv, participiu, gerunziu și supin.

Infinitiv

Infinitivul are o marcă proprie (prepoziția a) în forma lui scurtă. Acesta are și o formă lungă,
fiind aplicabil la timpurile prezent și perfect.
a) Prezent: a scrie
b) Perfect: a fi scris
a) Formă scurtă: a scrie
b) Formă lungă: scriere

Participiu

Modul participiu constituie forma caracteristică formării modurilor și timpurilor compuse la

diateza activă, pasivă și reflexivă. Acesta indică rezultatul acțiunii denumite de verb. O trăsătură
specifică a verbelor la participiu este faptul că se termină în „t” sau „s”.

Verbul la participiu are valoare adjectivală când se acordă cu substantivul determinat în gen,
număr și caz.
Exemplu: Poezia scrisă a fost apreciată de critici.

Verbul la participiu are valoare substantivală dacă este articulat cu articol enclitic sau dacă
este poziționat după un articol proclitic.
Exemple:
Onoratul merită laudele primite.
Un rătăcit a fost găsit pe stradă.

Verbul la participiu are valoare adverbială atunci când determină un verb.

Exemplu: Am comunicat deschis cu profesorul.

Gerunziu
 Modul gerunziu arată contextul în care se petrece acțiunea indicată de verb. Acest mod
verbal se construiește adăugând sufixele „ând” sau „ind” rădăcinii verbului.
Exemple: vorbind, tăcând

Supin

Acest mod verbal arată scopul acțiunii denumite de verb, precum și destinația și originea
unui obiect. Supinul se construiește pornind de la participiul verbului și adăugând acestuia o
prepoziție simplă sau compusă.
Exemple:
Microfonul este pentru cântat. (scopul acțiunii)
Am cumpărat niște cărți de citit. (destinația obiectului)
Bătăturile sunt de la săpat. (proveniența)

Exemplu complet - verbul a mânca la toate modurile și timpurile

Modul indicativ

   timpul prezent timpul perfect simplu timpul perfect compus timpul imperfect timpul mai mult ca perfect timpul viitor simplu

eu mănânc mâncai ai mâncat mâncam mâncasem voi mânca

tu mănânci mâncași a mâncat mâncai mâncaseși vei mânca

el/ ea mănâncă mâncă am mâncat mânca mâncase va mânca

noi mâncăm mâncarăm ați mâncat mâncam mâncaserăm vom mânca

voi mâncați mâncarăți ați mâncat mâncați mâncaserăți veți mânca

ei/ ele mănâncă mâncară au mâncat mâncau mâncaseră vor mânca

Modul conjunctiv

  timpul prezent timpul perfect 

eu să mănânc să fi mâncat

tu să mănânci să fi mâncat

el/ea să mănânce să fi mâncat

noi să mâncăm să fi mâncat

voi  să mâncați să fi mâncat

ei/ ele să mănânce să fi mâncat

Modul condițional-optativ:

  timpul prezent timpul perfect 

eu aș mânca aș fi mâncat
  timpul prezent timpul perfect 

tu ai mânca ai fi mâncat

el/ea ar mânca ar fi mâncat

noi am mânca am fi mâncat

voi  ați mânca ați fi mâncat

ei/ ele ar mânca ar fi mâncat

 
Modul imperativ (are numai două forme)
 o formă pentru persoana a II-a, numărul singular: Mănâncă!
 o formă pentru persoana a II-a, numărul plural: Mâncați!

Modul participiu: mâncat

Modul gerunziu: mâncând
Modul infinitiv: a mânca
Modul supin: de/pentru/la mâncat

De reținut!

Într-un text istoric (în relație cu trecutul), prezentul poate da valoare de permanență
situației, trăsăturilor prezentate: Tudor Arghezi se naște în anul 1880.
Verbele la prezent conferă dinamism narațiunilor, creează impresia că întâmplările se
desfășoară chiar sub ochii cititorului: „Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ugrozitoare
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Într-un text științific, prezentul dă valoare de generalizare a fenomenului prezentat: Într-un
triunghi dreptunghic , suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. (Teorema lui
Pitagora)
Într-o narațiune, imperfectul se folosește pentru a contura cadrul povestirii (timpul, locul).
Într-o povestire, perfectul compus se folosește pentru a reda întâmplările, acțiunile.
În narațiune, perfectul simplu se folosește pentru prezentarea evenimentelor.
Perfectul simplu se utilizează în anumite zone ale țării (Oltenia, Muntenia) pentru a exprima
o acțiune trecută și încheiată de curând.

Locuțiunile verbale

Locuțiunile verbale sunt grupuri de cuvinte care îndeplinesc împreună rolul unui verb şi

care conțin neapărat un verb. Locuţiunile verbale pot fi înlocuite cu un verb.
Verbul din locuțiunea verbală precizează persoana, timpul și modul acțiunii, iar celelalte
cuvinte precizează sensul locuțiunii.

LOCUȚIUNE VERBALĂ VERB

a băga de seamă a observa
a o lua la fugă a fugi
a face demascări a demasca
a da comenzi a comanda
a arunca ocheade a privi
s-a dat de-a rostogolul a se rostogoli
a lua la sănătoasa a fugi
a aduce aminte a aminti
a băga în seamă a asculta
a avea bănuială a  bănui
a avea asemănare a semăna
a îndruga verzi și uscate a minți
a face rost a obține

Funcțiile sintactice ale verbelor la modurile nepersonale

Modul infinitiv:

 subiect:  A citi este o plăcere.

 nume predicativ: Plăcerea mea este a citi.
    atribut: Am dorinţa de a citi mai mult
    complement direct: Pot citi orice carte.
    complement prepozițional: Mă gândesc a citi mai mult.
    circumstanţial de mod: A venit fără a citi.
    circumstanţial de timp: Înainte de a citi lectura şi-a făcut temele

Modul supin:
     subiect: De citit este o plăcere.
     nume predicativ: Plăcerea mea este de citit multe cărţi.
     atribut: Plăcerea de citit o am din copilărie.
     complement direct: Am de citit trei romane.
     complement prepozițional: M-am plictisit de citit.

Modul gerunziu:
     subiect: Se aude tunând.
    atribut: Valuri cu creste spumegând se loveau de stânci. (gerunziu neacordat)
    circumstanţial de mod: Dunărea curge mereu suşotind.
    circumstanţial de timp: „Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ.” (M.
Eminescu)
     atribut adjectival: Coşurile fumegânde sunt semnul gerului. (gerunziu acordat)
     nume predicaţiv: Mâinile sincere sunt tremurânde. (gerunziu acordat)

Modul participiu:
   atribut: M-am oprit în lunca bătută de brumă. (valoare adjectivală)
    nume predicativ: Copacul din faţa casei este înflorit. (valoare adjectivală)