Interpretare text (II)

Omul îşi strigă neîmplinirea prin ilustra metaforă autohtonă „frunză verde de
pelin”, cunoscută în cultura populară ca expresie a răului din suflet, a acelui amar
existenţial. Apoi i se adresează cucului hain ştiindu-i puterea dovedită de generaţiile
care şi-au cuvântat amarul asemeni lui. Cucul e pasărea ce îşi lasă ouale în cuiburi
străine, aşa şi omul este lăsat tocmai în cumpăna glasurilor disperate din suflet, când
rămâne ca un pendul bolnav în propria casetă şi nu ştie pe unde să o apuce, atunci când
dragostea se face şi se preface. Se spune că ar avea ultimul cânt pe la mijlocul verii,
înainte de sarbătoarea Sânzienelor (24 iunie) sau înainte de Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel (29 iunie). Pasărea e „sură”, acelaşi colorit lăuntric e şi de partea omului, un
cenuşiu palid al neliniştii, al incertitudinii, situat între alb şi negru.

Atunci când are loc tulburătoarea strigare a omului „Muşca-ţi -aş limba din
gură,/ Cântecul să nu-ţi mai zici,/ Nici să mai colinzi pe aici.”, constatăm că acest cântec
nu e doar un şir de sunete nedefinite, acesta devine un mesaj posibil de desluşit sub o
anume cheie. Cântecul naşte decepţia, durerea, dorul carnal şi mistuitor, căci cucul este
un mesager, dar nu întotdeauna al norocului, al belşugului, al împlinirii în tainele iubirii.
Cântecul poate să amăgească, să fure raţiunea, să înăsprească dorul. Vara vine, aşa cum
vara pleacă, atunci când dragostea palpită, e crudă şi îmbătătoare.

Omul devine lacom după cântec, cerându-l încă o dată. Acesta are credinţa în
semnele oraculare, de aceea îi cere cucului să cânte în dreapta, pentru a da norocul peste
el. Este zis că această pasăre vesteşte norocul, dacă se aude cântand în dreapta
omului pentru prima dată, primăvara. Omul ştie cum să îşi înmoaie sufletul, căci
aparţine unui spaţiu în care tămăduirea zace în lucruri grozave pentru neştiutori,
însă pentru cunoscători acestea sunt lucruri din străvechime.

Finalul aduce omul într-o altă lumină, îi scoate la iveală o trăsătură neinchipuită
până în acest punct. Omul devine alunecos, promiţând că îi va da cucului frunze de fag,
pe când cucul se hraneşte cu vietăţi mai mici. Cucul, în pofida acestor lucruri, este o
forţă desprinsă din mrejele naturii, purtătoare de semne, pe care nu o poate contesta
nici măcar cel învăţat. Acesta pribegeşte, căci asta îi este menirea, marchează
existenţa ori în chip al câştigului, ori în chip nefast.
BIBLIOGRAFIE

Antonescu, Romulus – Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești, 2009.