Carta Pero Vaz Da Caminha PDF

cei ce umblă pe mări le numesc botelho", și tot la fel altele cărora li se
spune
rabo-de-asno". Iar în miercurea următoare, de dimineață, am văzut păsări din cele care se
cheamă fura-buchos. Şi în a cea zi, la ora liturghiei de seară, ne-a apărut în zare
uscatul. Mai întâi un munte foarte înalt și rotund, iar la sud de el alți munți ceva mai
scunzi, și un șes cu păduri întinse, pe care munte înalt căpitanul l-a botezat Monte
Pascoal, iar pământului tot el i-a zis Terra da Vera Cruz®. A poruncit să se
arunce plumbul sondei. S-au găsit 25 de brate; iar la asfințit, la vreo 6 leghe de
uscat, am fundarisit, la 19 brațe, și am găsit loc curat de ancorare. Acolo ne-am oprit
peste noapte. Iar joi de dimineaţă am ridicat vela și ne-am îndreptat spre uscat,
trecând ambar c ațiunile mici înainte, la 17, 16, 15, 14, 13, 1
2, 10 și 9 brațe, până
ce am ajuns la o jumătate de leghe de pământul acela, unde am coborât toți ancorele,
în dreptul vărsării unui fluviu, și să fi ajuns noi la locul de anco rare pe la orele 10.
De-acolo s-au văzut umblând pe ț ărm vreo şapte, opt inşi, după cum au s pus cei din corăbiile
mici care ajunseseră mai întâi. Acolo am lansat la apă barcazurile și bărcile mici și au venit
imediat căpitanii corăbiilor pe cea a comandantului și au stat la sfat. Iar căpitanul l -a
trimis pe uscat, cu barcazul, p
e Nicolau Coelho', ca să vadă cum e flu viul acela.
De îndată ce s-a apropiat de uscat au şi apărut pe țărm oameni, în pâlcuri de câte doi și trei,
astfel că, atunci când barcazul a ajuns la gura fluviului, se aflau acolo vreo optsprezece,
douăzeci de inşi cenuşii, goi pușcă, fără nimic care să le acopere părțile ruşinoase.
Tineau în mâini arcuri cu săgeți. S-au îndreptat cu toții întins spre barcaz; Nicolau
Coelho le-a făcut semn să lase arcurile jos. Și ei le-au lăsat. Acolo nu a putut nici så
vorbească nici să se înţeleagă în vreun fel cu ei, deoarece marea se spărgea în
coastă. Le-a dat doar o tichie roșie și o cușmă, din pânză de in, pe care şi-a scos-o de
pe cap, și o pălărie neagră. Iar unul dintre ei i-a dat o pălărie din pene de pasăre, lungi,
și o calotă mică din pene roșii și sure de papagal. Iar altul i-a dat un ș irag lung de mărgeluțe
ce par a fi perle, obiecte pe care căpitanul cred că le va trimite Inălțimii Voastre, și cu asta s-a
înapoiat la corăbii fiindcă se făcuse t ârziu și nu se putea vorbi mai mult cu ei d in cauza vuietului
mării. I n noaptea următoare a bătut atât de tare vântul de sud-est însoțit de ropote de
ploaie, că a gonit în larg corabiile, și mai cu seamă nava-coman dant. Iar vineri de
dimineață, cam pe la orele 8, ascultând de sfatul piloților, a poruncit căpitanul să se
ridice ancorele și să se pună vela, și am pornit către nord în lungul coastei, cu
barcazurile și bărcile mici legate
la pupa, în căutarea unui loc adăpostit și bun pen
tru acostare ca să putem lua de acolo apă şi
lemne. Nu că le-am fi dus lipsa de pe acum, ci numai ca să ne asigurăm. Iar când am
înălțat vela să fi fost pe plajă, aşezaţi pe malul fluviului,
vreo şaizeci, şaptezeci de inși care se adunaseră acolo unul câte unul. Am
navigat
în lungul țărmului, și a poruncit căpitanul navelor mici să se apropie mai mult de
uscat, și unde vor găsi loc bun p en tru corăbii, acolo să se oprească. Aflându-ne noi
lângă coastă, cam la 10 l eghe de l ocul unde ancoraserăm mai întâi, au găsit
navele cele nici un recif care avea un port foarte bun şi sigur și cu o intrare largă
de tot, și au pătruns în el și acolo s-au oprit. lar corăbiile s-au îndreptat spre ele, și
puțin înainte de apusul soarelui s-a u oprit, cam la o leghe de recif, și au ancorat la 11
brațe adâncime. Aflându-se Afonso Lopez, pilotul nostru, într-una din
ambarcațiunile cele mici, d in ordinul căpitanului, cum era om ager ş i priceput în alde
acestea, s-a urcat imediat în bārcuţă c a să sondeze portul pe dinăuntru. și a luat
dintr-o luntre doi băștinaşi, t ineri și chipeși. Iar unul din ei avea un arc cu vreo
şase-șapte săgeți. Iar pe plajă umblau m ulți cu arcuri şi săgeți; dar nu s-au folosit de ele. I-a
dus de îndată pe cei doi, încă p e înserate, la căpitan, unde au fost primiți cu multă
plăcere și voie bună. Ca înfățișare sunt cenuşii, bătând spre roșcat, cu fete
frumoase şi nasuri mari, și bine făcuți la trup. Umblă goi, fără nici un veşmânt. Nici
nu se sinchisesc să-și acopere sau să-și dezvăluie părțile ruşinoase. Şi se poartă
în această privinţă cu tot atâta nevinovăție ca atunci când îşi arată fața. Amândoi aveau
buza de jos perforată și vârât î n ea un os alb, lung cam cât palma și gros ca un fus,
și ascuțit la vârf ca un sfredel. Şi-l vâră prin partea de dinăuntru a buzei, iar ceea ce se
află între buză și dinți are forma unei ture de şah. În așa fel e încastrat osul acolo,
că nu le produce durere, și nici nu-i stinghereşte la vorbă, ori la mâncat sau băut. Au
părul întins, şi sunt tunşi, dar nu foarte scurt, și rași doar deasupra urechilor. Iar unul
din ei avea la spate, de la o t âmplă la cealaltă, un soi de păr făcut din pene galbene
de pasăre, care să fi avut lungimea unui cot, foarte des și strâns, de-i acoperea creștetul
și urechile. Şi era lipit de părul său, pană cu pană, cu o pastă moale ca ceara, dar
ceară nu era. Astfel că acest păr era foarte des, și foarte neted, și n-avea nevoie
să-l ude ca să şi-l scoată. Când au venit ei, căpitanul şedea pe un scaun, cu un covor
întins la
44
45
picioare, în chip de estradă. Şi era frumos îmbrăcat, și cu un lanț de aur foarte
lung la gât. Iar Sancho de Tovar, și Simão de Miranda, și Nicolau Coelho, și Aires
Correia, cu noi toţi care călătoream cu ei pe corabie, şedeam jos, pe covor. S-au aprins
torţele. Şi ei au intrat. Dar n-au făcut nici un gest de salut, nici n-au început vorba
cu căpitanul. Însă unul din tre ei și-a pironit ochii asupra lanţului căpitanului, și a făcut
semn cu mâna spre uscat, a poi spre lanț, ca și cum ar fi vrut să spună că pe la ei
este aur, și tot la fel s-a uitat la un sfeşnic de argint și iar a făcut semn spre uscat şi din
nou spre sfeşnic, ca şi cum acolo s-ar afla și argint. Li s-a arătat un p
apagal cenuşiu
pe care-l are aici căpitanul. L-au l uat ime diat în mână și au arătat spre uscat, cum că ar
fi şi pe acolo. Li s-a arătat un berbec; n-au făcut caz de el. Li s-a arătat o găină; aproape
că le-a fost frică de ea şi n-au v rut s-o atingă, iar când pe urmă au luat-o în mână,
păreau foarte speriaţi. Li s-au dat să mănânce pâine și pește gătit, acadele, turtă dulce și
smo chine uscate. N-au vrut să ia aproape nimic, și chiar dacă gustau câte ceva,
scuipau imediat. Li s-a adus vin într-o cupă; abia dacă au pus gura pe el, și nu le-a
plăcut deloc, nici n-au mai vrut. Li s-a adus apă într-un castron, și au luat fiecare o
înghițitură, dar n-au băut-o; doar şi-au clătit gura și au scuipat-o. A văzut unul din ei
nişte mărgele albe de mătănii. A cerut prin semne să i se dea lui, și s-a bucurat mult de
ele, și și le-a pus la gât, apoi le-a scos și și le-a răsucit pe braţ, și arăta spre uscat şi din
nou spre mărgele și spre lanțul căpitanului, ca și cum ar da aur pe acestea. Asta am
înțeles noi așa pentru că așa doream. Dar dacă el voia să spună cumva că ar lua
mărgelele și, pe lângă ele, ș i lanţul, asta noi nu voiam să înțelegem, fiindcă nu eram
dispuși să i le dăm. Atunci s-au întins pe covor cu burta în sus, ca să doarmă, fără să
caute nicidecum să-și ascundă părțile ruşinoase, care nu erau tăiate împrejur; dar părul
de pe ele era bine ras şi potrivit. Căpitanul a poruncit să se aşeze fiecăruia sub cap câte o
pernă; iar cel cu penajul se tot căznea să nu cumva să și-l rupă. Și s-a aruncat o pătură peste
ei, şi s-au învoit și s-au culcat să doarmă. Sâmbătă de dimineaţă a hotărât căpitanul să
înălțăm vela, și ne-am îndrep tat spre intrarea în golf, care era foarte largă și adâncă de
6 până la 7 braţe. Şi au intrat toate corăbiile, și s-au ancorat câte cinci și câte
şase, locul de ancorare înăuntru fiind atât de mare și de frumos și sigur, că p utea
cuprinde peste două sute de ambarcațiuni și corăbii. De îndată ce
corăbiile au fost legate și ancorate, au venit toți căpitanii pe corabia comandantului
oelho și Bartolomeu Dias să coboare pe uscat
și de acolo a poruncit căpitanul ca Nicolau C
și să-i ducă pe oamenii aceia înapoi, şi să-i lase să plece cu arcul și săgețile lor,
hotărând să i se dea fiecăruia câte o cămaşă nouă şi o tichie roșie și un rozariu de
mărgele albe de os pe care ei și l-au înfășurat pe braţ, și câte un c lopoţel. Şi a
trimis o dată cu ei, ca să rămână acolo, pe un tânăr osândit la surghiun, slujitor al lui
Dom João Telo, numit Afonso Ribeiro, ca să meargă să afle despre traiul şi felul
lor de a fi. Iar mie mi-a poruncit să-l însoțesc pe Nicolau Coelho. Am mers astfel
ca o săgeată drept spre ţărm. Acolo au venit imediat vreo două sute de inşi, toți
goi și cu arcuri și săgeți în mâini. Cei aduși acum de noi le-au făcut semn să se
îndepărteze și să pună arcurile jos, ceea ce ei au îndeplinit, dar nu s-au îndepărtat prea
mult. Și nici nu-şi puseseră bine arcurile jos, că au și zbughit-o cei doi pe care îi luasem
la noi, și tânărul surghiunit împreună cu ei, și cum au pornit nici că s-au mai oprit, şi nu
se așteptau unul pe altul, fugind fiecare cât îl ţineau picioarele. Şi au trecut un fluviu
care curge pe acolo, cu a
pă dulce și multă de le ajungea până la pulpe, și încă și
alții o dată cu ei, și așa au tot alergat până din colo de fluviu printre nişte pâlcuri de
palmieri unde mai erau câțiva oameni. Şi acolo s-au oprit. Î ntre timp surghiunitul a
plecat cu un bărbat care, de c um l-a văzut coborând din barcaz, l- a luat p e lângă el și l-a dus
de acolo. Dar pe urmă ni l-a trimis înapoi. Şi o dată cu el s-au întors și cei doi pe care îi
luaserăm la noi, dar acum veneau din nou goi și fără tichii. Atunci au început să se
apropie mai mulți de noi, și coborau de pe țărm în mare spre barcazuri cât puteau
de departe, și aduceau cu ei tărtăcuțe cu apă şi luau butoaie de-ale noastre ca să le umple
cu apă de băut și ni le aduceau înapoi la b arcazuri. Nu că s-ar fi apropiat foarte mult de bar caz.
Dar, ajunşi lângă el, dădeau drumul butoaielor, și noi le luam în primi re. și ne cereau
să le dăm câte ceva în schimb. Nicolau Coelho avea la el clopoţei și brățări, și unora le
dădea câte un clopoţel, iar altora câte o brățară, astfel încât cu momeala asta mai-mai
că ne-ar fi strâns și mâna. Ne dădeau arcuri şi săgeți pe pălării și tichii din pânză de in, și
r fi oferit cineva. De acolo au plecat cei doi tineri, pe care nici
pe orice alt obiect pe care li l-a
că i-am mai văzut de atunci. Mulți dintre ei sau aproape majoritatea aveau aceleași
ciocuri de os vârâte în buze. Iar câțiva care erau fără ele aveau buzele găurite și în
găuri își pu seseră niște țepușe de lemn ca un fel de oglinzi de gumă, și unii
dintre ei aveau trei a semenea ciocuri, unul la mijloc și câte unul la fiecare capăt.
46
47
Alții umblau împestrițați în fel de f el de culori, și anume jumătate de trup în
culoare proprie, și jumătate vopsit în negru bătând în albăstrui, ori în
påtrățele. Printre ei erau și vreo trei patru fete, foarte tinere și foarte drăguțe, cu
părul negru și lung căzut pe umeri, și cu părțile ruşinoase atât de înalte și strânse şi atât
de curățite de păr încât, cum ne uitam noi la ele cu luare aminte, deloc nu ne rușinau.
e-am înțeles cu ei, fiind vorba a
Acolo, atunci, n-am mai vorbit şi nici nu n cestor oameni atât
de sălbatică, așa că nici nu ne pricepeam, nici nu ne auzeam unii pe alții. Le-am
făcut semn să plece, și ne-au ascultat şi au tre cut fluviul. Au coborât atunci vreo trei,
patru oameni de-ai noștri din bar cazuri și au umplut nu știu câte butoaie cu apă pe care
le-am luat apoi şi ne-am înapoiat cu ele la corăbii. Şi în timpul acesta ei ne-au făcut
semne să revenim. Ne-am întors, și ni l-au trimis înapoi pe surghiunit și nu s-au învoit
să-l ţină cu ei acolo. El avea asupra sa un lighenaș și vreo două, trei tichii roșii ca să le
ofere căpeteniei, dacă ar fi apărut vreuna. Nu s-au sin chisit să-i ia nimic, ci ni l-au trimis înapoi
cu daruri cu tot. Bartolomeu Dias i-a poruncit să se întoarcă iar și să stăruie să le dea
lucrurile acelea. Atunci el s-a întors și a dat tot celui care-l luase în primire d e la
început. Pe urmă a revenit, și noi l-am reprimit printre noi. Cel care îl primise era
în vârstă, și umbla foarte gătit, plin de pene lipite p e corp, de s -ar fi zis că-i străpuns
de săgeți precum sfântul Sebastian. Alții purtau un fel de coifuri din pene
galbene; și alții, roșii; iar a
lții, verzi. O fată era vopsită toată, de sus până jos, cu
vopseaua aceea, și vă asigur că era atât de bine făcută şi de rotunjoară şi părțile ei ruşinoase
(cum ea nu era defel) erau așa de frumoase, că pe multe femei de pe la noi, dacă ar f i
r fi îmbolnăvit de ciudă, pentru faptul că nu erau și ele pe o
văzut-o atât de arătoasă, le-a
potrivă. Nici unul din ei nu era tăiat împrejur, ci toți se prezentau la fel ca noi. Asupra
acestora ne-am înapoiat, iar ei au plecat. Către după-amiază a ieşit comandantul în
barcazul lui cu noi toți și cu alți c
ăpitani d e pe corăbii în barcazurile lor ca să ne
odihnim în golf, în fața plajei. Dar n-a coborât nimeni pe uscat, nevrând căpitanul, și
interzicându ne chiar să rămână vreunul acolo. Doar că a coborât, el cu noi toţi,
pe o insulă mare din golf, care se goleşte de apă la reflux. Dar e înconjurată din
toate părțile de mare, astfel î ncât nu se poate ajunge la ea decât cu b arca sau
înot. Acolo s-a odihnit el, și noi toți în acelaşi timp, vreo oră și jumătate. Și mergând
câțiva marinari cu un năvod, au prins niște pește, dar nu mult. Şi pe urmă ne-am
înapoiat la corăbii, fiindcă se lăsase noaptea. I n Duminica Tomei, de dimineaţă, a hotărât
căpitanul să meargă să asiste
la misă și la predică pe insulă. A cerut așadar tuturor căpitanilor să se pregătească în
barcazuri ca să coboare cu el, și așa a şi fost. A poruncit să se ridice pe insulă un
baldachin, iar sub el să se aşeze un altar frumos î mpodobit. Acolo, cu noi toţi de faţă, a
pus să se oficieze liturghia, pe care cu voce răsunătoare a ţinut-o părintele Frei
Henrique, și a fost însoțit într-un glas de către ceilalți părinți și sacerdoti prezenți
acolo. Care liturghie, după părerea mea, a fost ascultată de toată lumea cu multă
plăcere și cucernicie. Lângă căpitan se afla drapelul lui Hristos, cu care plecase din
Belém, și care a stat înălțat tot timpul, ca din partea Evangheliei. La sfârşitul slujbei
părintele şi-a scos odăjdiile și s-a urcat pe un scaun înalt, iar noi toți ne-am aşezat pe
pământ, şi a ţinut de acolo o predică solemnă și de folos, din istoria Evangheliei, și la
sfârşit a pomenit şi de sosirea noastră acolo și de descoperirea acestui pământ, întru
semnul crucii sub a cărei oblăduire am ajuns noi aici, ceea ce a fost foarte potri vit și ne-a
umplut inimile de credinţă în Dumnezeu. în timp ce asistam la liturghie şi la predică, să se fi
aflat pe țărm cam tot atâția oameni ca și în ajun, cu arcuri și săgeți, odihnindu-se. Și,
văzân du-ne pe noi ce facem, s-au aşezat și ei pe jos. După ce s-a isprăvit sluj ba, în
timp ce noi şedeam ca să ascultăm predica, s-au ridicat mai mulți dintre ei și au suflat dintr-un
corn sau bucium și au început să ţopăie și să dănțuiască puțin. Iar unii dintre ei s-au
urcat în luntre, în cele două, trei câte aveau pe acolo, care luntre nu-s fácute ca cele pe
care le-am văzut înainte: sunt doar din trei buşteni legați între ei. Pe ele se urcau patru,
cinci, ori câți voiau, fără să se îndepărteze mai mult de uscat decât atât cât să atingă
fundul cu piciorul. La sfârşitul predicii s-a înapoiat căpitanul, cu noi toţi, la barcazuri, cu
drapelul nostru înălțat. Ne-am îmbarcat, și ne-am îndreptat toți către uscat, ca să trecem
în lungul locului unde se aflau ei, în avangardă mergând Bartolomeu Dias în barca
lui cea mică, având la el un buştean dintr-o luntre pe care îl luaseră valurile, ca să li-l
dea înapoi, iar noi toți navigam cam la o aruncătură de băț mai în urmă. C ând au văzut
barca lui Bartolomeu Dias, s-a u apropiat toţi de mal, întrând în apă cât puteau de adânc. Li
s-a făcut semn să-şi lase arcurile, și mulți dintre ei s-au dus imediat să le depună pe jos;
dar alții n-au făcut așa. Printre ei era unul care le tot vorbea celorlalți să se îndepărteze,
dar mie nu mi s-a părut că ceilalți i -ar fi purtat respect ori s-ar fi temut de el.
Acesta care îi tot îndepărta nu-şi lăsa din mână arcul și săgețile, și era vopsit în roșu pe
piept și pe umeri și la șolduri, coapse şi picioare până
48
49
jos, dar părţile goale cu pântecele și stomacul erau de culoarea lui n atu rală. Iar
vopseaua era atât de roșie", încât nu ieşea la apă și nici nu se decolora. Ba mai
degrabă, când intra el în apă, se înroșea mai tare. Din barca lui Bartolomeu Dias a
coborât un om și s-a dus printre ei, fără ca băștinaşii să se lege de el ori să-i facă
vreun rău. Ba chiar i- au dat nişte tărtăcuţe cu apă; şi le făceau semn celor din bărci
să coboare pe uscat. Asupra acestora s-a înapoiat Bartolomeu Dias la căpitan, şi ne-am
dus pe corăbii să luăm masa, suflând din trompete şi fluiere, fără să-i stingherim. lar ei
s-au aşezat din nou pe ţărm, ș i au rămas acolo. Pe insula unde ne duseserăm să asistăm la
slujbă şi predică se retrage mult apa descoperind nisip şi pietriș. În t imp ce ne aflam
acolo s-au dus câțiva după scoici, dar n-au găsit. Au găsit în schimb nişte creveţi
groși și scurti, printre care şi un rac mare și foarte gros, cum n-am mai văzut vreodată.
Au mai găsit și cochilii de berbigões" și de alte moluște, d ar nu au dat de nici una
întreagă. Când am terminat cu masa, au venit toţi căpitanii pe corabia aceasta, din
ordinul comandantului, iar el i-a luat deoparte, și pe mine o dată cu ei. Și ne-a
întrebat pe toți dacă n i se p are potrivit så trimi tă prin nava cu provizii știrea
descoperirii acestui pământ, p entru ca Înălțimea Voastră să poruncească să fie
mai bine cercetat și să se afle despre el mai mult decât puteam afla noi acum,
deoarece trebuia să ne c ontinuăm ruta. Şi după ce s-au schimbat multe vorbe în
legătură cu asta, t oți sau majori tatea au spus că aşa ar fi bine"?. Şi aşa a
rămas hotărât. După ce s -a l uat această decizie, a mai întrebat comandantul
dacă ar fi cuminte să luăm d e aici cu de-a sila doi oameni pe care să-i trimitem
Înălțimii Voastre, și să lăsăm în locul lor alţi doi surghiuniti. La asta s-a căzut de acord
că nu-i nevoie să se ia oameni cu de-a sila, fiindcă îndeobște cei luați fără voia lor
spun că aici există de toate câte sunt întrebaţi; și că mai multe şi mai bune ştiri
despre tărâmurile acestea ar aduce d oi dintre surghiuniţii pe care i-am lăsa aici,
decât ai lor dacă i-am lua, fiind b ăştinaşii niște oameni pe care nu-i înțelege
nimeni şi nici n-ar putea să învețe atât de repede să vorbească spre a şti la fel de bine
câte mult mai corect ar spune ceștialalți, când i-ar trimite aici înălțimea Voastră. şi
că, prin urmare, să nu se mai g ândească nimeni să ia de-aici oameni cu de-a
sila, nici să işte zarvă, astfel ca pe de-a-ntregul să fie îmblânziți și pacificați, ci doar să
se lase aici cei doi surghiuniţi, când va fi să plecăm. Și astfel, fiind cu toții de părere
că aşa ar fi bine, a rămas hotărât. Isprăvindu-se acestea, a spus c ăpitanul să ne ducem
cu barcazurile pe
uscat, ca să vedem bine cum este fluviul, și totodată să ne odihnim. Ne-am dus atunci
toți cu barcazurile spre uscat, î narmați, luând și drapelul cu noi. Ei umblau pe
ţărm, la gura fluviului, î ncotro ne-am îndreptat şi noi, și, până să sosim noi acolo, aşa
cum învățaseră, au pus jos arcurile. Și ne-au făcut semn să coborâm; iar când au ajuns
barcazurile cu prova la ţărm, au trecut toți pe malul celălalt al fluviului, care nu e mai lat
decât o tragere la ţintă. Când am debarcat, câțiva dintre ai noştri au trecut și ei pe dată
fluviul și s-au amestecat printre localnici. Și unii de-ai lor așteptau, iar alții se îndepărtau.
Astfel că până la urmă se amesteca seră cu toții. Ei își dădeau arcurile lor cu săgeți în
schimbul pălăriilor și tichiilor din pânză de in, ca și pentru orice alt obiect ce li se oferea.
Aşa de mulți dintre ai noștri au trecut dincolo și s-au amestecat cu ei, încât indigenii au
început să se mai ascundă și să se îndepărteze; iar unii din ei se duceau în sus,
unde se mai găseau și alții. Căpitanul a pus atunci doi oameni să-l treacă fluviul pe
braţe; și le-a cerut tuturor să se întoarcă. Băştinaşii de acolo nu păreau să fie mai mulți
ca de obicei, iar când căpitanul i-a îndemnat să se întoarcă, s-au apropiat câțiva dintre
ai lor de el, nu pentru că l-ar fi recunoscut drept stăpân, fiindcă mi se pare că nu p
ricep
şi nici n-au cunoştinţă despre a şa ceva, ci pentru că oamenii nostri trecuseră acum pe celălalt
mal al fluviului. Acolo s-au așternut la v orbă, și au adus multe arcuri, și mărgelute din cele de
care am mai pomenit, şi i le dădeau pe câte ceva în schimb, astfel că ai noștri au
adus de acolo pe c orăbii multe arcuri, săgeți și mărgele. Atunci s-a înapoiat
căpitanul pe celălalt mal al fluviului, și pe dată au venit mulți la țărm. Printre ei au
apărut unii foarte fercheși, vopsiți cu negru și roșu, şi î mpestrițați, a
tât pe trup cât şi
pe picioare, încât vă asigur că
arătau foarte bine. Mai erau printre ei vreo patru,
cinci femei tinere, tot la fel în pielea goală, care nu ară tau rău, iar una dintre
ele avea
coapsa,
50
de la genunchi până la șold și fesă, vopsită tot cu vopseaua aceea neagră, iar restul era
în culoarea ei naturală. Alta avea amândoi genunchii vopsiţi astfel, și tot aşa gleznele; iar
părțile ruşinoase le avea atât de goale și cu atâta nevinovăție descoperite, încât nu se
vădea în asta nici un soi de n eruşinare. Mai era încă o femeie tânără, cu un băiețel sau o
fetiţă în brațe, dar copilul era legat de pieptul ei cu o cârpă, nu știu din ce material, astfel
că nu i se vedeau decît picioruşele. D ar picioarele mamei, și tot restul, nu erau acoperite
cu nici o cârpă. Pe urmă s-a dus căpitanul pe fluviu în sus, iar acesta curgea mereu pe
aproape de țărm, și acolo l-a așteptat pe un bătrân care ţinea în mână o vâslă de luntre. A
început să vorbească, stând căpitanul cu el în fața noas tră, a tuturor, dar n-am putut
înțelege nimic, și nici el nu înțelegea când îl întrebau despre aurul de care voiam să aflăm
dacă se găseşte pe acolo. B ătrânul acela avea buza atât de găurită, că-i încăpea prin gaură un
policar mare, iar în gaură avea vârâtă o piatră verde, oarecare, ce i-o astupa pe dinafară.
Şi căpitanul l-a pus să şi-o scoată. El nu ştiu ce naiba tot spunea și până la urmă a
apropiat-o de gura căpitanului ca să i-o pună lui. Atunci pe noi ne-a pufnit râsul, și
căpitanul s-a supărat şi l-a lăsat în plata lui. Iar unul dintre ai noștri i-a dat o pălărie
veche pe piatra aceea, nu că ar fi va lorat ceva, ci doar ca s-o p
oată arăta. Pe urma cred că
a luat-o căpitanul ca, împreună cu celelalte lucruri, s-o trimită Înălțimii Voastre. Am
umblat pe acolo cercetând estuarul, care are multă apă foarte bună. De-a lungul lui cresc
palmieri, nu prea înalți, dar cu fructe gustoase. Am cules şi am m âncat multe din ele.
Atunci s-a înapoiat căpitanul spre gura fluviului în jos, unde debarca seram. Dincolo de
fluviu dănțuiau mulți și jucau unii în fața celorlalți, fără să se țină de mână. Şi o făceau
bine. A trecut atunci pe celălalt mal Diogo Dias, fost perceptor pe Sacavém , care e
om glumeț și hâtru, și a luat cu el un fluieraş cu fluierul său. Şi s-a prins cu ei în joc,
apucându-i de mână; iar ei se veseleau și râdeau, și-și potriveau foarte bine pașii după
sunetele fluierului. Când au isprăvit de dănțuit le-a făcut el acolo, târându-se pe jos, tot
soiul de tumbe uşoare, ş i chiar un salt regal, de care ei se min unau și râdeau și se distrau de
minune. Deși prin asta s-au simţit mai liniștiți și în siguranță, deodată au luat-o la fugă
precum caprele sălbatice, și duși au fost. Atunci căpitanul a trecut fluviul cu noi toți, și
am umblat pe plajă, în lun gul ei, barcazurile înaintând lipite de țărm. Şi am ajuns așa
până la un lac
mare cu apă dulce, care se a
flă lângă plajă, fiindcă tot estuarul e mlăștinos şi apa
musteşte prin multe locuri. După ce am trecut fluviul, s-au amestecat vreo șapte, opt dintre
ai lor cu marinarii care se retrăgeau în barcazuri. Şi au prins acolo un rechin pe care
Bartolomeu Dias l-a omorât, și li l-a aruncat pe țărm. E cazul acum să vă spun că până
aici, chiar când păreau să se fi îmblânzit oarecum, într-o clipită se speriau și fugeau
ca vrăbiile de la locul cu grăunţe. Ş i nimeni nu se încumeta să le vorbească mai
tare ca să nu se sperie, și totul se petrecea cum voiau ei, astfel încât să se
domesticească bine. Bătrânului cu care a vorbit i-a dat căpitanul o tichie roșie. Și cu
toată d iscuția dintre ei, și tichia pe care i-a dat-o, de cum și-a luat rămas-bun și a
trecut fluviul, a și pierit imediat ascunzându-se, și nici că s-a mai întors de atunci. Ceilalţi
doi pe care-i luase căpitanul pe corăbii, şi cărora le dăduse ce-am spus, n-au apărut
defel, de unde trag încheierea că sunt oameni sălbatici și cu puține cunoștințe, și de
aceea-s atât de sperioși. Ei însă, cu toate acestea, umblă foarte îngrijiți și foarte
curați. Și prin asta seamănă parcă și mai mult cu păsările cerului, sau cu
animalele sălbatice, cărora le prieşte aerul la penaj și la păr, făcându-le mai frumoase
decât ale celor domesticite, fiindcă trupurile sunt arătoase și durdulii cum nici nu s-ar
putea mai bine. De aceea eu bănuiesc că n-au case și nici locuințe unde să se
adăpostească, și aerul liber în care trăiesc îi face ca atare. Iar până acum nici n-am
văzut vreun fel de case ori altceva asemănător. L-a trimis căpitanul pe s urghiunitul
Afonso Ribeiro să se mai ducă o dată la ei, și el s-a dus și a stat acolo o bună bucată
de timp, dar după-amiază s-a întors fiindcă-l trimiseseră înapoi și nu voiseră să-l
ţină. Şi i-au dat arcuri și săgeți, și nu i -au luat nimic dintr-al său în schimb. Ba
chiar, spunea el, că unul îi luase nişte mărgeluțe galbene pe care le avea şi
fugise cu ele, și el s-a p
lâns de a sta și atunci s-au dus imediat ceilalți și le-au luat
şi i le-au dat lui înapoi, iar pe urmă l-au trimis de acolo. A mai spus c ă n-a văzut pe la
ei decât nişte colibe mici din ramuri verzi şi ferigi foarte mari, ca cele din
Entre-Douro-e-Minho'*. ș i ne-am înapoiat l a corăbii aproape de înnoptate, ca sa
dormim. Luni, după ce am luat masa, a m coborât toți pe uscat ca să ne apro vizionăm cu
apă. Acolo au venit atunci mulți de ai lor, dar nu chiar atâția ca în alte dăți. Şi aveau la
ei multe arcuri. S-au oprit ceva mai departe de noi; apoi, încetul cu încetul, s-au
amestecat printre noi. Și ne îmbrățișau şi se veseleau; dar câțiva dintre ei se
ascundeau imediat. Dădeau arcuri în schimb pe coli de hârtie şi pe câte o tichiuţă
veche şi chiar pe orice. Şi în așa fel s-au petrecut lucrurile, încât vreo douăzeci,
treizeci de-ai noștri
52
53
s-au dus cu ei, și unde s-au d
us au întâlnit fete și femei și au stat cu ele. şi au
adus de acolo multe arcuri și coifuri de pene, unele verzi, altele gal bene, din care cred
eu că va trimite căpitanul și Inălțimii V oastre. Şi, după cum spuneau cei care s-au
dus acolo, au petrecut bine cu ei. În ziua aceasta i-am văzut în voie mai
de-aproape, fiindcă eram mai t oți amestecaţi unii cu alții. Unii erau împestrițați cu
vopselele acelea, alții doar pe j umătate, alţii cu atâtea culori ca și pânzele de vas,
și toți cu buzele găurite, și mulți cu oase vârâte în gaură, și alții fără oase. Unii au
adus nişte fructe verzi cu coaja țepoasă, care cresc în arbori, iar după culoare păreau
să fie castane, deși erau mult mai mici. Și erau pline cu nişte semințe roșii, mici, care, strivite
între degete, dădeau culoarea aceea roşie cu care se vopsesc ei. Și cu cât le
umezeai mai mult, cu atât se făceau m
ai roșii. Toți sunt rași până deasupra
urechilor; și la fel își rad sprâncenele și genele. Frunțile, de la o tâmplă la cealaltă, și le
vopsesc în negru, ca o panglică neagră lată de două degete. lar căpitanul a poruncit
surghiunitului Afonso Ribeiro și altor doi surghi uniți să se ducă printre ei; și la fel și lui
Diogo Dias, fiindcă era om hâtru c u care ei se veseleau. Ş i surghiuniților le-a
cerut să rămână acolo peste noapte. S-au dus cu toții și au stat printre ei. Și, după cum
au spus, au umblat cam o leghe și jumătate până la o așezare, unde să fi fost vreo nouă, zece
case, care erau atât de lungi fiecare, cât nava-comandant. Erau d
in lemn, și
pereții laterali tot din scânduri, și acoperite c u paie, de o înălțime potri vită; și toate aveau
doar o singură încăpere, fără nici o
despărțitură, și înăuntru multe proptele, iar de la
o proptea la alta legaseră câte o plasă pe la capete, ridicată de la podea, în care
dormeau. Dedesubt, ca să se încălzească, făceau foc. Şi fiecare casă avea două uși
mici, una la un capăt ş i alta la celălalt. Spuneau că într-o casă se adăposteau câte
treizeci, patruzeci de inşi, fiindcă așa i-au găsit; și că le-au dat să mănânce din h rana lor,
şi anume mult ignam', și alte semințe de pe acolo, pe care le mănâncă ei. După-amiază i-au
trimis imediat de acolo, neîngăduind să rămână nici unul. Ba mai mult, d upă cum
spuneau, voiau să vină cu e i. De acolo au târguit, pe clopoţei şi pe alte fleacuri luate cu ei,
papagali roşii, foarte mari și frumoși, și doi verzi mai micuți, și coifuri din pene verzi,
și o împletitură din pene de multe culori, ca un soi de țesătură foarte fru moasă,
lucruri pe care înălțimea Voastră le va vedea pe toate, deoarece vi le va trimite
căpitanul, după cum a spus. Și cu asta s-au întors, iar noi ne-am înapoiat la
corăbii.
Marţi, după ce am luat masa, ne-am dus pe uscat ca să ne aprovizionăm cu lemne și să
spălăm rufe. Când am ajuns, se a
flau pe plajă la vreo şaizeci, șaptezeci de inși,
fără arcuri sau altceva. De c um am sosit, au venit imediat spre noi, fără să se mai ascundă.
Pe urmă au dat fuga mai mulți, care să fi fost vreo două sute, toți fără arcuri. Şi s-au
amestecat printre noi, și unii ne mai și ajutau să cărăm lemnele și să le încărcăm în
barcazuri. Şi se luau la trântă cu a i noștri, și tare mult le plăcea. Iar în timp ce noi
pregăteam lemnele, doi dulgheri au făcut o cruce mare dintr-un copac pe care îl tăiaseră în
ajun cu acest gând. Mulți d intre ei au venit atunci lângă dulgheri, și cred că au făcut-o mai
curând ca să vadă uneltele de fier pe care le foloseau aceştia decât ca să se uite la
cruce, fiindcă ei n-au nici un fel de obiect din fier şi îşi taie lemnul cu nişte p ietre şlefuite ca
icurile, vârâte în mânere de lemn foarte bine legate între două scândurici în așa fel
încât să fie solide, după cum spuneau oamenii care fuseseră în ajun la casele lor
și le-au văzut acolo. Iar a cum sporovăiala lor cu noi era atât de vie, că aproape ne
stinghereau în ce aveam de făcut. Căpitanul a poruncit atunci ca doi surghiuniți și Diogo Dias să
se ducă în sat (și în altele dacă a
r avea știre despre ele) și, fie ce-o fi, să nu revină
să doarmă pe corăbii, chiar dacă ei îi vor trimite de acolo. Și așa s-au dus. În timp ce
umblam prin hățiş tăind lemne, au trecut nişte papagali printre copaci, unii verzi și alții
cenuşii, mari și mici, astfel că mi se pare că ar fi numeroşi pe acolo. Dar eu n-aveam să văd
decât vreo nouă sau zece. Alte păsări n-am văzut atunci decât nişte porumbei, și mi s-au părut
simțitor mai mari decât cei din Portugalia. Unii au spus că au văzut turturele, dar eu n-am
văzut. Insă după faptul că pădurile sunt multe și au copaci foarte înalți, și de toate
soiurile, nu mă îndoiesc ca prin părţile acelea să fie păsări cu duiumul. şi pe înserat ne-am
întors la corăbii cu lemnele noastre. Eu cred, Stăpâne, că nu v-am descris încă în ce fel își
fac arcurile și săgeţile. Arcurile lor sunt negre și lungi, iar săgețile tot lungi, cu vârfuri
din trestii rostuite aşa precum va vedea Inălțimea Voastră după cele pe care, cred eu, vi
le va trimite căpitanul. Miercuri n-am c oborât pe uscat, deoarece căpitanul a stat
toată ziua pe corabia cu provizii ca s-o trimită înapoi și să pună să se încarce pe cele
lalte corăbii cât putea să cuprindă fiecare. Ei au venit fuga pe plajă, și erau mulți, după
cum am putut vedea de pe corăbii. Să fi fost la vreo trei sute, după spusele lui Sancho
de Tovar care s-a dus acolo. Diogo Dias și Afonso Ribeiro, surghiunitul, cărora le poruncise
căpitanul în ajun să
54
55
doarmă cu ei fie ce-o fi, s-au înapoiat de cu seară, fiindcă n-au fost lăsați sa rămână
acolo. Și au adus papagali verzi și alte păsări negre, ca un fel de cotofene, doar că
aveau ciocul alb şi coada scurtă. I ar când Sancho de Tovar s-a retras pe corabie,
au vrut să vină cu el vreo câțiva, d
ar el a ales doar doi tineri, veseli și de nădejde. A
poruncit ca în seara aceea să fie foarte bine îngrijiti și trataţi. Au mâncat t ot ce li s-a pus în
față, și a cerut să li se pregătească paturi cu așternut, după spusele lui. Şi au dormit și
s-au veselit în noaptea aceea. Şi a lt nimic nu s-a mai întâmplat peste zi care să merite pus pe
hârtie. Joi, ultima zi a lui aprilie, am mâncat imediat de dimineață și ne-am dus p e uscat
să mai luăm lemn și apă. Şi, vrând tocmai căpitanul să c oboare de pe corabie, a
sosit Sancho de Tovar cu cei doi oaspeți ai săi. Şi cum el încă nu mâncase, i s-a întins
masa și i-au adus de mâncare, și a mâncat. Pe oaspeți i-a așezat pe c âte un scaun.
Şi din tot ce le-au dat, au mâncat c u poftă, mai cu seamă şuncă fiartă rece şi
orez. Nu le-au dat vin, pentru că Sancho de Tovar a spus că nu ştiu să-l bea. Sfârşind
ei de mâncat ne-am urcat toți î n barcaz, și ei împreună cu noi. Un mus a dat unuia dintre ei
un colț mare de porc mistreț, frumos răsucit. Şi el, când l-a luat, și l-a și vârât în buză
dar, cum nu voia să şadă, i-au dat puțin cu ceară roșie. Și-a potrivit atunci podoaba pe
dinăuntru ca să s tea bine prinsă, și și-a vârât-o în buză, astfel răsucită în sus. Și
era atât de mândru, de parcă ar fi fost vorba de cine știe ce giuvaer de preț. Iar când
am coborât pe uscat, a și plecat cu el, și n-a mai apărut pe acolo. Så se fi aflat pe
ţărm, când am ajuns noi, vreo opt, zece dintre ai lor; dar curând au început să
vină mai mulți. Mi se pare că s-au adunat, în ziua aceea, pe plajă, vreo patru sute
sau patru sute cincizeci de inşi. Unii din tre ei purtau arcuri și săgeți, pe care toți le-au
schimbat pe tichii și pe orice altceva ce li se dădea. Mâncau cu noi din merindele noastre, și
câțiva au băut chiar și vin; alții însă nu-l puteau bea. Dar mi se pare că, dacă s-ar deprinde cu
el, l-ar bea cu plăcere. Erau toți așa de veseli, atât de bine făcuți și de fercheși cu
vopselele lor care arătau bine. Cărau din lemn cât puteau, cu multă bunăvoinţă,
și ni-l aduceau la barcazuri. Şi acum umblau mai îmblânziți și mai neînfricați
printre noi, decât umblam noi printre ei. Căpitanul s-a dus cu vreo câțiva din noi prin
pădure până la un estuar mare, cu apă multă, care ni s-a părut a fi chiar cel care ajunge
la ţărm, și am luat apă din el. Acolo am poposit un timp, bând și odihnindu-ne, de-a
lungul lui, în pădurea aceea care-i atât de întinsă, de mare, de deasă și de înaltă, că nu
poate omul să-i dea de capăt. Cresc în ea numeroşi palmieri, din care am cules fructe multe și
bune.
Când am coborât din barcaz, a spus căpitanul că ar fi bine să mergem întins la
crucea care era sprijinită de u
n copac, lângă fluviu, și să înge nunchem toți și
s-o sărutăm, ca să vadă ei cât de m ult o prețuim. Și așa am făcut. Iar celor zece,
doispreze ce care erau acolo, li s-a spus prin semne să facă la fel, și s-au dus imediat
cu toții s-o sărute. Mi se par nişte oameni atât de nevinovați că, dacă le-am putea
pricepe vorba şi ei pe a noastră, s-a r creştina imediat, pentru că nu au și nici nu înţeleg vreo
rin urmare, dacă sur ghiuniţii care vor rămâne aici
altă credinţă, după cum mi se pare. P
vor învăța bine limba lor și-i vor înțelege, nu mă îndoiesc că ei, așa cum e şi
intenţia Inălțimii Voastre, o să se creștineze și o să îmbrățișeze sfânta noastră credinţă,
la care să dea Domnul să fie aduşi, fiindcă, desigur, oamenii de pe aici sunt buni și
de o s implitate foarte frumoasă. ș i și-ar însuși orice învățătură ar voi cineva să le
dea, de vreme ce Domnul i-a dăruit cu bune însuşiri trupești și fețe arătoase, ca pe nişte
oameni de treabă, și El care ne-a mânat încoace cred că n-a făcut-o fără să fi avut un
gând. Astfel că Înălțimea Voastră, care atât de mult dorește să răspândească sfânta
credinţă catolică, trebuie să se îngrijească de mântuirea lor. Şi va î ngădui Domnul
ca doar cu puțin strădanie să se îndeplinească acestea. Ei nu lucrează pământul și
nici nu cresc animale. Nu există pe aici boi, nici vaci, nici capre, nici oi, n ici găini, nici
vreun alt animal obişnuit printre oameni. Și altceva nu mănâncă decât ignam, din
care e mult pe aici, și semințele și fructele pe care le dau pământul și arborii de la
sine, și cu toate acestea sunt așa cum sunt, atât de voinici și de grași cum nu sun t em
noi, care mâncăm grâu și legume. In ziua aceea, în timp ce umblau printre noi, au dansat și
au j ucat mereu cu ai noștri, î n sunetele unei tamburine de-a L A noastre, în aşa
fel că ni se arată mult mai prieteni ei nouă, decât noi lor. Dacă cineva le făcea semn
să vină pe corăbii, nu se codeau nici o clipă, astfel că, de am fi vrut să-i poftim pe toți,
toţi ar fi venit. Cu toate astea n-am luat seara pe corăbii decât vreo patru, cinci, și
anume: comandantul doi, și Simão de Miranda unul care-l și însoțea în tot locul ca paj, și
Aires Gomes altul, tot paj. Dintre cei luați de căpitan, unul era din oaspeții pe care şi i-a
adus prima dată când am sosit aici, și care acum venise îmbrăcat în cămașa primită, și a
adus cu el pe un frate al său; și în seara asta au fost foarte bine primiți atât în
privința mâncării cât și a paturilor, cu plăpumi şi cearşafuri, ca să se îmblânzească mai
mult.
56
Astăzi, vineri, 1 mai, d
e dimineață, am coborât pe uscat cu drapelul nos tru în
frunte; și am debarcat mai sus de fluviu, către sud, unde ni s-a părut că ar fi mai potrivit
să instalăm crucea, ca să fie bine văzută de pretutin deni. Acolo a ales căpitanul locul
unde să facem groapa ca s-o înfigem. Intre timp el cu noi toţi ne-am dus după cruce pe
fluviu în jos, unde se afla ea. Am luat-o de acolo, cu sacerdoții și călugării în frunte,
cântând în chip de procesiune. Se aflau de pe acum acolo câțiva dintre ei, cam vreo
şaptezeci, optzeci, iar când ne-au văzut venind așa, unii s-au vârât sub ea, ca să ne
ajute la purtat. Am trecut fluviul, de-a lungul țărmului, și ne-am dus s-o așezăm unde
urma să rămână, adică la o distanţă de fluviu de vreo două tiruri de arbaletă. În timp ce
ne îndeletniceam cu asta, să fi venit vreo cincizeci sau mai mulți băștinași acolo. După
ce a fost înfiptă crucea, cu armoriile și deviza înălțimii Voastre, s-a ridicat un altar la
picioarele ei. Părintele Frei Henrique a oficiat atunci liturghia, care a fost cântată și asis
tată de cei mai sus menţionaţi. Cu noi, lângă ea, s-au aflat vreo cincizeci, şaizeci de
indigeni, care au îngenuncheat ca noi. Iar când s-a ajuns la Evanghelie, și ne-am sculat toți
în picioare cu mâinile ridicate, s-au sculat și ei o dată cu noi şi şi-au înălțat mâinile,
stând aşa până s-a terminat; şi pe urmă s-au aşezat şi ei ca noi. Iar c ând s-au ridicat sfintele
daruri, iar noi ne-am lăsat în genunchi, s-au lăsat și ei ca noi, cu mâinile în sus, și erau
atât de liniștiți, încât asigur pe Inălțimea Voastră că ne-au umplut i nimile de cucernicie. Au
stat așa cu noi până s-a isprăvit cuminecătura, și după cuminecătură s-au împărtăşit
călugării şi sacerdoții, și căpitanul și vreo câțiva dintre noi. Unii din ei, fiind soarele foarte
arzător, s-au ridicat în picioare, dar alții au rămas pe loc. Un băștinas de vreo 50-55 de
ani a stat acolo cu cei care au rămas. Acesta, în timp ce stăteam noi aşa, îi aduna pe
cei rămași pe loc și mai chema și alții. Şi, pe când umbla printre ei vorbind, a arătat cu
dege tul spre altar, și pe urmă tot cu degetul spre cer, ca și cum le-ar fi spus ceva de
a sfârșitul slujbei părintele și-a scos odăjdiile şi a rămas
bine; i-ar noi aşa am socotit. L
în reverenda albă; și așa s-a urcat pe un scaun, lângă altar. Și de-acolo ne-a predicat
din Evanghelie și din Apostoli a căror sărbătoare e astăzi, vorbind în încheierea predicii
despre acțiunea Inălțimii Voastre atât de sfântă și vir tuoasă, ceea ce ne-a produs multă
devoţiune. Cei care au asistat tot timpul la predică stăteau ca și noi cu ochii ațintiți
asupra lui. Iar cel despre care spuneam mai înainte îi tot chema pe câte unii să vină mai
aproape. Câțiva veneau și alții plecau. Iar la sfârșitul predicii, Nicolau Coelho a adus
multe cruci de cositor cu crucifixe, care îi
rămăseseră de la cealaltă călătorie. Şi s-a socotit că ar fi bine să-şi pună fiecare
câte una la gât. La care s-a așezat părintele Frei Henrique la picioarele crucii, și acolo
au venit unul câte unul, și le-o lega cu o ață la gât, și între timp îi punea mai întâi s-o
sărute și să ridice mâinile la cer. Au venit mulți; şi li le-a pus pe toate, care să fi fost vreo
patruzeci, cincizeci. Şi sfârșindu-se acestea se făcuse acum ora 1 după prânz, așa că
ne-am dus la corăbii să mâncăm, iar căpitanul l-a luat cu sine chiar pe acela care le
făcuse celorlalți demonstrația de care am pomenit arătând spre altar și pe urmă spre
cer, precum şi pe un frate d
e-al lui. Pe acesta l-a onorat mult oferindu-i o cămaşă m
aură, iar
celuilalt o cămaşă din cele obişnuite. Şi, după cum ni s-a părut, mie și celorlalți, altceva nu
le lipsește acestor oameni ca să se creștineze cu toții decât să ne înțeleagă vorba,
pentru că făceau tot ce ne vedeau făcând, la fel ca noi înșine, prin ceea ce ni s-a părut
tuturor că nici un fel de idolatrie sau adorare nu au. Şi cred chiar că, dacă Înălțimea Voastră
ar trimite aici pe cineva care să umble printre ei mai pe îndelete, toți își vor întoarce
credinţa după dorința Inălțimii Voastre. De aceea, dacă va veni cineva, să nu cumva să nu
aducă imediat şi un preot care să-i boteze, fiindcă atunci vor avea ceva mai multe cunoștințe
despre credinţa noastră prin cei doi surghiuniți care rămân aici la ei, și care astăzi s-au
împărtăşit amândoi. Printre toţi cei care au venit astăzi s-a aflat doar o femeie, tânără,
care a asistat tot timpul la misă și căreia i s-a dat o pânză cu care să se acopere şi pe
care i-au înfăşurat-o în jurul trupului. Cu toate acestea când se așeza nici nu-i trecea
prin gând să o tragă în așa fel încât să se acopere. Astfel, Stăpâne, nevinovăţia acestor
oameni e atât de mare, încât a lui Adam n-ar depăși-o, în ceea ce privește rușinea.
Acum își dă seama și înălțimea Voastră dacă cei ce trăiesc într-o aseme nea
nevinovăție se vor converti sau nu, când li se va spune ce ține de mân tuirea lor.
Isprăvindu-se acestea, ne-am dus de f ață cu ei să sărutăm crucea, ne-am l uat rămas-bun și
am plecat să mâncăm. Cred, Stăpâne, că împreună cu cei doi surghiuniți care rămân
aici vor mai rămâne doi muși care au plecat astă-noapte de pe corabia noastră cu barca
mică, fugind spre uscat, ş i n-au mai apărut. Şi bănuim că vor rămâne aici fiindcă mâine de
dimineață, cu voia lui Dumnezeu, noi plecăm mai departe. Pământul acesta, Stăpâne,
mi se pare că, de la promontoriul pe care mai către sud l-am găsit până la celălalt
promontoriu care este spre nord, asupra căruia am avut vedere din port, trebuie să fie
atât de întins că vă
59
58
NOTE
1
fi având 20 sau chiar 25 d e leghe de coastă. De-a lungul mării, în anumite
locuri, are ca un fel de stăvilare m ari, unele roșii, altele albe; iar pămân tul
în sus e numai şes și acoperit tot de păduri mari. De la un capăt la celălalt plaja e
întinsă ca-n palmă, foarte netedă și foarte frumoasă. Iar interiorul teritoriului n
i s-a
părut, văzut dinspre mare, foarte întins, deoarece, cât cuprindeai cu ochii, nu
zăreai decât pământ și păduri, î ncât ni se pare o foarte mare porţiune de uscat. Până
acum n-am putut să aflăm dacă există pe aici aur sau argint, ori vreun alt metal, și
nici fier; și nici n-am văzut aşa ceva. Cu toate acestea regiunea în sine are un aer
foarte bun, la fel de răcoros și temperat ca Entre-Douro e-Minho, pentru că la
acest anotimp l-am găsit a fi ca şi pe acolo. Ape sunt multe, n enumărate. Şi atât
este de plăcut că, cine ar vrea să-l lucreze, ar putea să cultive pe pământul
acesta orice, datorită apelor p e care le are. Totuși cel mai mare folos care se
poate scoate de aici mi se pare a fi mân tuirea acestor oameni. Și asta trebuie
să fie principala sămânţă pe care tre buie să o arunce aici Inălțimea Voastră. Iar pentru
asta n-ar trebui altce va decât s
ă se stabilească aici o escală în navigația spre
Calicut, și ar fi destul. Cu a
tât mai mult pentru ca aici să se îndeplinească și
să se facă ceea ce dorește atât de tare Inălțimea Voastră, anume răspândirea
sfintei noastre credinţe. Și astfel, Stăpâne, dau seama aici Inălțimii Voastre despre ce
am văzut pe aceste meleaguri. Şi dacă m-am cam lungit cu scrisul, iertat fie-mi,
fiindcă dorința pe care o a veam de a vă spune tot m-a îndemnat să aștern pe
hâr tie atâtea amănunte. Şi întrucât, Stăpâne, este sigur că în felul acesta în sarcina
care mi s-a încredințat, ca și în oricare alta ce mi s-ar d
a întru slujirea
voastră, Inălţimea Voastră va fi foarte bine servită, rog ca, pentru a-mi face o favoare
deosebită, să fie adus din insula São Tomé ginerele meu, Jorge de Osório, lucru
pe care îl voi socoti din partea înălțimii Voastre ca pe o mare bunăvoinţă. Sărut
mâinile înălțimii Voastre.
2
Pero (sau Pedro) Vaz de Caminha s-a născut la Porto, unde a exercitat funcţia de
maistru al balanței la Monetărie; a murit în India, fie când au atacat maurii factoria din
Calicut, la 16 decembrie 1500, fie, dacă este cel despre care vorbește istoricul Fernão
Lopes de Castanheda în a sa História da India (1551), la Socotará, otrăvit din ordinul
tiranului Cajeatar. Insoţind ca scrib de bord flota lui Pedro Alvaro Cabral, a scris de pe
noul continent regelui Manuel I această celebră scrisoare în care narează evenimentele
cu o prospeţime care îi conferă multă savoare, și cu descrieri atât de amănunțite ale unor
fapte şi obiceiuri, încât ea este socotită un document etnografic şi istoric de o valoare
neprețuită. Scrisoarea mai este considerată și "actul de naştere" al Braziliei por tugheze și
catolice. Ea a fost publicată pentru prima oară abia în 1817 în Corografia Brasileira a părintelui
Aires do Casal. Ulterior s-a mai pu blicat de multe ori. Originalul se a
flă la Torre do Tombo,
arhiva națională portugheză, instalată pe vremuri într-un turn al cetății Lisabonei, apoi
într-o aripă a Palatului São Bento, astăzi într-o construcţie nouă şi cu amenajări foarte
moderne, cuprinzând documente de o imensă valoare istorică. Pedro Alvares Cabral,
navigator portughez, născut în Belmonte prin 1467-6 8, căruia regele Manuell i-a
încredinţat comanda celei de-a doua flote, compusă din 13 nave, pe care a trimis-o în
India cu misiunea de a impune acolo suveranitatea portugheză. A părăsit Lisabona la 9
martie 1500 și, derivând, a dat foarte curând de coasta Braziliei. Dacă această abatere
de la rută a fost sau nu intenționată, nu există dovezi sigure, dar iată ce spune în legătură cu
asta istoricul A. Martins Afonso: "...condițiile normale în care s-a desfăşurat călătoria,
căutările ante rioare de teritorii occidentale, inutilitatea unei devieri atât de mari spre
vest dacă expediţia (condusă de piloţi experimentați) urma doar ruta cunoscută spre
India, toate acestea demonstrează că acțiunea lui Cabral a fost conştientă și intenţionată, și
că, în afară de călătoria spre Orient, Cabral primise, drept misiune suplimentară,
cercetarea și descoperirea de tărâmuri în vestul Atlanticului meridional“ (História da
Civilização Portuguesa, Porto, Porto Editora Lda., șf.a.t, p. 153-154). Cât despre
cunoştinţele anterioare de care s-ar fi dispus în legătură cu această coastă a Atlanticului, se
ştie că, încă din noiembrie 1499, spaniolul Vicente Yáñez Pinzón (care, împreună cu
fratele său, Martín Alonso, par ticipase în 1492 la marea călătorie a lui Cristofor Columb
fiind, el, căpitanul caravelei Niña) plecase din Palos cu patru caravele, ajungând în 25
ianuarie 1500 să vadă coasta nordică a Braziliei şi capul pe care îl va numi Santa Maria
de la Consolación (rebotezat mai târziu Capul Santo Agostinho). Continuându-şi ruta,
descoperă locul de vărsare în ocean a
Din Porto Seguro, de pe insula Vera Cruz a Inălțimii Voastre, astăzi, vineri, prima
zi a lui mai, 1500.
PERO VAZ DE CAMINHA
60
61

Carta Pero Vaz Da Caminha PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carta Pero Vaz Da Caminha PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

cei ce umblă pe mări le numesc botelho", și tot la fel altele cărora li se

S-ar putea să vă placă și

Carta Pero Vaz Da Caminha PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carta Pero Vaz Da Caminha PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

cei ​ce ​umblă ​pe ​mări ​le ​numesc ​botelho​"​, ​ș​i ​tot la ​fel ​altele ​cărora ​li ​se

S-ar putea să vă placă și

cei ce umblă pe mări le numesc botelho", și tot la fel altele cărora li se