închinare a ei în faţa unei mărturii de
netăgăduit, aşa cum citim în Ps. 118, 36:
„Pleacă inima mea la mărturiile Tale”.
Comentând acest loc, Pascal afirmă: „Nu
vom crede niciodată, printr-o credinţă
folositoare şi încrezătoare, dacă Dumnezeu
nu ne va înclina inima, şi vom crede de
îndată ce ne-o va fi înclinat” (fr. 360, ed.
cit.). E un alt fel de a spune că Dumnezeu
este centrul fiinţei umane, fiinţă teocentrică
a cărei inimă înclinată, aplecată în iubire şi
credinţă, este chiar miezul crucial în care se
întâlnesc orizontala orizontului revelat şi
verticala pe care pământul urcă şi cerul
coboară. În plus, este o mişcare de
reculegere şi concentrare, spre infinit şi
spre centru, acolo unde întâlnirea rugătoare
are loc, adică în inima dis-locată, mişcată,
crucificată, „la încrucişarea dintre trupul şi
sufletul omului”. Însă convertirea, se
cuvine adăugat, „trebuie să fie necontenită,
de fiecare clipă, căci o gravitaţie naturală ne
răsuceşte iarăşi şi iarăşi spre cele ale lumii
acesteia”. Nu ajungem pe această cale la
odihnă, ci înaintăm continuu pentru a ne
reînnoi viaţa, într-un pelerinaj neobosit,
dramatic adesea, pentru a merge cât mai
departe cu putinţă pe muchia care desparte,
după Simone Weil, greutatea şi harul.
„Copac în rugăciune, între pământ
şi cer, sau îndoit peste grota corpului ca
peste o naştere de taină a Divinului,
credinciosul caută să se despoaie de sine şi
să se îmbrace în Christos”. Despuierea de
cele ce se dau vederii lumeşti şi îmbrăcarea
în lumina în care apariţia invizibilului
deschide o nouă vedere sunt cele două
momente conjugate într-o „altă înţelegere,
de taină, înţelegere nu de amurg, ci de
zori”. Fapt ce implică mai întâi orbirea şi
apoi vederea (ca în episodul pelerinilor în
257
drum spre Emaus), jertfa pătimitoare care
face cu putinţă plenitudinea renaşterii,
distanţa şi apropierea. Doar astfel suferinţa
dobândeşte un sens, căci darul e mai întâi
încercat în stranietatea şi în alteritatea sa,
pentru a fi pe urmă primit şi asumat în
chiar concretul îndurării sale expiatoare.
Aici, cele două daruri nu sunt decât una şi
aceeaşi creştere de orizont: credinţa în darul
dăruit îl revelează pe cel dăruitor. Printr-o
adevărată imitatio Christi – potrivit
exemplului dat de sfinţi, aceşti „oameni-
punte”, mijlocitori între uman şi divin – ,
omul trebuie să urmeze în spirit şi în literă
calea hristică: înainte ca darul să-i fi fost
acordat, el aderă la Cel ce dăruieşte şi se
dăruieşte în darurile sale. Cu alte cuvinte,
„numai trecând dincolo, prin credinţă, vom
descoperi sensul adevărat şi vom dobândi
libertatea deplină”, revelarea Celui care ne
găseşte înainte de a-l fi căutat.
Dorin ŞTEFĂNESCU
Mircea Popa, De la Est spre Vest.
Privelişti literare europene, Editura
Eikon, Cluj-Napoca, 2010
Specia istoricului literar, atras de
savoarea documentului şi fascinat de
exigenţele exactităţii, maniac, în sens
pozitiv, al bibliografiilor şi al factologiei
pare să fi intrat într-un vizibil declin. Sunt
tot mai puţini cercetătorii care probează,
prin studii şi cărţi publicate, calităţile unui
istoric literar autentic: rigoarea, voinţa
exactităţii, tensiunea circumscrierii
detaliului, obiectivarea ca metodă de lucru
şi resursă interpretativă, deschiderea spre
unele intenţii metodologice moderne