Definirea și obiectivele psihologiei cognitive.

Psihologia cognitiva studiaza mecanismele de prelucrare a informatiei si impactul lor asupra ansamblului
personalitatii. este ramura psihologiei care studiaza modul in care oamenii percep, invata, gandesc si
reactualizeaza informatia.

Conectarea psihologiei cognitive cu alte domenii cu care formeaza STIINTELE COGNITIEI care au la baza
domeniul neurostiintelor, lingvistica, filosofia stiintei, inteligenta artificiala si psihologia cognitica.

Obiectivele psihologiei cognitive:

– punerea accentului pe ideile comune şi organizarea temelor în funcție de aspectele variate ale psihologiei
cognitive
– oferirea unor informații despre modul în care gândesc şi îşi structurează domeniul în activitatea de zi cu zi
psihologii cognitivişti poate ajuta la contemplarea problemelor psihologiei cognitive la un nivel mai profund;
– prezentarea psihologiei cognitive ca o disciplină dinamică şi nu statică – posesoare a unui set de
fapte pe care nu le putem privi niciodată dintr-o altă perspectivă

Metode de cercetare în psihologia cognitivă - enumerare descriptivă.

Metodele de cercetare pe care le utilizează psihologia cognitivă depind, în mare parte, de aria de studiu şi constau
în principal din:
 Observația naturală – observarea situațiilor reale de viață; accentul este pus pe diferențele de
mediu și nu pe cele individuale
 Metoda experimentală – în care variabilele independente sunt măsurate pentru a oferi insight-
uri în ceea ce priveşte specificitatea sistemului cognitiv subiacent. Se bazează pe testarea
standard a ipotezelor.
 Metode cronometrice – folosirea timpilor de reacţie pentru a măsura viteza operaţiilor mentale.
 Metode vizând memoria – retenţia silabelor fără sens a fost măsurată în termeni ai numărului de
încercări necesare pentru a învăţa o listă de prima dată.
 Studiile de caz – sunt rar utilizate în psihologia cognitivă
 Studii cross-populaţionale – studiile asupra cogniţiei de la copilăria timpurie până la maturizarea
târzie încearcă să urmărească modificările în ceea ce priveşte operaţiile mentale, precum viteza de
procesare şi memoria sau pentru înţelegerea deteriorărilor funcţionării mentale (boala Alzheimer,
schizofrenie sau amnezie).
 Măsurători ale activităţii cerebrale – întrucât măsurătorile, fMRI, PET, diferă mult în ceea ce
priveşte gradul lor de invazivitate şi rezoluţia temporală şi spaţială, o combinaţie a acestor metode,
împreună cu măsurători comportamentale (timp de reacţie, acurateţe), poate spori înţelegerea
interacţiunii dintre neuropsihologie şi psihologia cognitivă.
 Modelarea computaţională – modelarea pe calculator care poate fi simbolică şi conexionistă

Paradigma simbolică și Metafora Calculatorului - descriere.

Paradigma simbolică – în care calculatorul, luat ca model în înţelegerea sistemului cognitiv uman,
funcţionează pe baza manipulării unor simboluri cu ajutorul regulilor. Prin analogie, sistemul cognitiv
uman este înţeles ca un sistem simbolic, gândirea umană fiind o operare cu simboluri şi structuri
simbolice, desfăşurată pe baza unor reguli.
Un simbol este o reprezentare care denotă obiecte sau stări de lucru şi se supune unor reguli de
combinare – gramatică ( ex.: expresii lingvistice, concepte judecăţi, raţionamente, imagini). Simbolul este
un pattern ce reprezintă sau înlocuieşte „ceva” (ex.: un obiect real) astfel încât în loc să manipulăm un
obiect real, manipulăm simboluri.
Conform metaforei calculatorului, sistemul cognitiv al oamenilor poate fi înţeles cel mai bine prin
analogie cu un cadru de procesare a informaţiei. Un sistem cognitiv este un sistem fizic (entitate
obiectuală) care posedă două proprietăţi:
 de reprezentare – reflectare într-un mediu intern, a realităţii exterioare;
 de calcul – manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli.
 Reprezentările iau forma unor propoziţii.
 O propoziţie este un enunţ cu valoare de adevăr. Poate exista într-un sistem cognitiv sau în afară.
 Orice propoziţie dintr-un sistem cognitiv se numeşte credinţă (belive).
 O propoziţie şi argumentele care o susţin formează o ipoteză.
 Tot ceea ce numim cunoaştere într-un sistem cognitiv este format din ansamblul ipotezelor
adevarate ale sistemului.

Paradigme neoconexionistă și Metafora Creierului - descriere.

Paradigma neoconexionistă porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele
neuronale. Informaţia este reprezentată de sistemul cognitiv uman prin valori şi pattern-uri de activare ale unor
unităţi simple (neuromimi).
Conform metaforei creierului, cogniţia umană este cel mai bine înţeleasă în termeni ai proprietăţii
creierului.
O reţea neuromimetică este formată din următoarele concepte:
 Unităţi cognitive, neuromimii sau noduri.
 Starea de activare
 Regula de activare este o funcţie ce stabileşte modul în care se modifică valoarea de activare a
unităţilor dintr-o reţea.
 Funcţia output stabileşte relaţia dintre valoarea de activare a unei unităţi şi output-ul pe care îl
transmite spre alte unităţi de reţea.
 Conexiunile leagă nodurile reţelelor. Cea mai importantă caracteristică a lor este ponderea
conexiunii, tăria ei, importanţa.
 Regula de învăţare – modificarea tăriei conexiunilor se face pe baza unor reguli de învăţare care
sunt nişte algoritmi
 Mediul reţelei este structura mai largă în care este scufundată reţeaua respectivă.

Teoria cognitiv – constructivistă a lui Jean Piaget: descrierea adaptării și

acomodării.

Conceptele de bază pe care le foloseşte în teoria cognitiv – constructivistă a lui Jean Piaget sunt
preluate din biologie şi logică.
Astfel, funcţionarea inteligenţei va fi descrisă prin termeni biologici (asimilare, acomodare,
adaptare) iar structurile care sunt generate de funcţionarea sa sunt descrise în termeni logici (structuri
logico-matematice, structuri de grup).
Adaptarea individului la mediu se face graţie celor două mecanisme principale care constau în
schimburile continue ce se stabilesc între individ şi mediul său: asimilarea şi acomodarea.
Asimilarea se realizează graţie schemelor perceptive care sunt entităţi abstracte ca şi schemele
mentale care corespund structurii unei acţiuni. Nu percepem schema, dar percepem acţiunea; schemele
perceptive sunt cele care permit realizarea acţiunii. O schemă se conservă, se consolidează prin exerciţiu,
dar se poate modifica fie generalizându-se, fie modificându-se sub presiunea lumii exterioare.

Stadiile dezvoltarii conform teoriei lui Jean Piaget - descriere.

Stadiile dezvoltării conform teoriei lui Piaget sunt:

Stadiul senzorio-motor (0- 2 ani), copilul dispune doar de percepţii şi motricitate. Psihologii consideră, în
general, că până la apariţia limbajului, copilul nu dispune de gândire, dar au admis că apare inteligenţa.
Stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de 2 ani cu apariţia reprezentărilor mentale şi
posibilităţile de evocare verbală şi mentală caracteristici, și se întinde până la 7-8 ani.
Această perioadă este marcată de trei mari achiziţii:
- apariţia funcţiunii semiotice,
- apogeul gândirii egocentrice
- începutul descentrării cognitive.
La sfârşitul stadiului senzorio-motor copilul deţine un sistem elementar de semnificaţii şi o
posibilitate elementară de a reprezenta mental anumite acţiuni.
Stadiul operațiilor concrete

În etapa operaţiilor concrete de la 7/8 ani până la 11/12 ani copii devin capabili să manipuleze mental
reprezentările interne pe care ei şi le-au format în timpul perioadei preoperaţionale. Acum ei pot îndeplini
mental operaţii cu obiectele dar numai cu obiectele concrete.
Etapa finală a dezvoltării cognitive, după Piaget, implică depăşirea acestor operaţii concrete
şi aplicarea aceloraşi principii conceptelor abstracte.
Stadiul operaţiilor formale începe de la 11/12 ani în sus (până la 15 – 16 ani) şi implică operaţii
mentale asupra abstracţiilor şi simbolurilor care pot să nu aibă forme concrete fizice. Mai mult, copiii
încep să înțeleagă unele lucruri pe care nu le-au experimentat în mod direct.

Câmp receptor, Celule ON-OFF și OFF-ON: definire.

Zona de pe suprafaţa retinei care modifică activitatea celulei nervoase se numeşte câmp receptor. Aceasta se
întâmplă deoarece unui ganglion îi corespund mai mulţi receptori şi el nu se activeză la stimularea unui singur
punct de pe retină, ci la stimularea unei arii.
Au fost detectate două tipuri de celule: celule on-off şi celule off-on care sunt caracteristice ganglionilor vizuali
şi celulelor nervoase din corpii geniculaţi laterali implicaţi în procesarea informaţiei vizuale.
Celulele on-off au un câmp receptor cu o polaritate pozitivă în centru şi negativă spre periferie şi se activează
pentru spoturi luminoase.
Celulele off-on au o funcţie complementară celulelor on-off. Activitatea lor este maximă dacă în zona centrală
a câmpului receptor este expus un punct negru, mărginit sau circumscris de fascicule luminoase.
Dacă prelucrarea stimulilor luminoşi s-ar rezuma doar la activitatea celulelor on-off şi off-on, am surprinde
doar spoturi şi puncte. Neuronii din cortexul vizual realizează procesări mult mai complexe.

Detectorii de trăsături și tipuri de celule nervoase: definire și enumerare

descrptivă.

Au fost identificaţi neuronii din cortexul vizual care îşi modificau activitatea la prezentarea unor stimuli
vizuali foarte simpli: benzi luminoase albe sau întunecate, linii albe sau negre, unghiuri etc. Aceştia au fost
denumiţi detectori de trăsături. În funcţie de complexitatea caracteristicilor fizice la care reacţionau, au fost
identificate trei tipuri de astfel de celule nervoase: simple, complexe şi hipercomplexe.
1. Celulele simple detectează contururi, fante luminoase sau linii. Specializarea lor este atât de pregnantă, încât
reacţionează numai la o anumită orientare şi localizare a caracteristicilor respective.
2. Celulele complexe, localizate în ariile striate şi parastriate ale cortexului vizual, prelucrează informaţia vizuală cu
un nivel mai ridicat de generalitate. Celulele complexe reacţionează la aceleaşi tipuri de stimuli trăsături ca şi
celulele simple, dar indiferent de locaţia lor în câmpul vizual, detectând mişcarea.
3. Celulele hipercomplexe sunt actual clasificate în două tipuri: cele funcţional identice cu celulele complexe, care
reacţionează la orice stimul simplu dacă acesta are o anumită dimensiune şi cele care detectează unghiuri, deci
stimuli mai complecşi.

Schema generală de procesare a informaţiei vizuale David Marr.

Intensitatea stimulilor luminoşi face obiectul unor prelucrări iniţiale care conturează o schiţă primara la nivelul
careia au loc simultan procesarea distantei si adancimii, procesarea miscarii, detectarea pozitiei si formei din
procesarea umbrelor, procesarea texturii si perceperea culorii. Rezultatul acestor procesari constă în constituirea
unei reprezentări intermediare a obiectului din câmpul vizual. Această imagine intermediară serveşte ca input
pentru alte procesări al căror produs final este reprezentarea completă, tridimensională a obiectului

Atenția - definiție și caracteristicile stimulului.

Atenţia este mijlocul prin care procesăm activ o cantitate de informaţie din cantitatea enormă de informaţie
disponibilă prin simţurile noastre, amintiri şi alte procese cognitive.
Caracteristicile stimulilor care determină captarea atenţiei sunt următoarele:
 Intensitatea – o culoare intensă va atrage atenţia mai degrabă decât una ştearsă;
 Mărimea – un obiect mare va fi sesizat mai repede ca unul mic;
 Persistenţa sau receptarea – o singură prezentare a unui stimul ne va capta atenţia mai puţin
comparativ cu unul care este persiotent sau se repetă;
 Încărcătura emoţională – un stimul care are o semnificaţie deosebită pentru noi va fi mai
degrabă sesizat faţă de unul neutru;
 Apariţia bruscă şi caracterul de noutate – un stimul care apare brusc este mai uşor de remarcat
decât unul care este anticipat sau a mai fost întălnit anterior:
 Stimulii contrastanţi atrag atenţia mai rapid faţă de cei asemănători;
 Stimulii în mişcare sunt mai nrapid observaţi decât cel stationar.
Informaţiile subactivate, insuficient susţinute de sistemul reticulat activator ascendent, sunt ignorate sau
slab procesate; explicaţiile acestui fenomen fiind:
- Intensitatea redusă a stimulului recepţionat;
- Valoarea motivaţională redusă;
- Analiză descendentă insuficientă.

Modelul lui Sokolov privind relația dintre formațiunea reticulată și cortex.

 Sokolov postulează existenţa unui model acceptor concretizat, eventual, sub forma unor pattern-uri de
activare specifice, de care dispune cortexul în vederea identificării stimulului – stimulul, odată recepţionat, este
transmis de receptori direct la cortex în zonele de proiecţie, sau indirect, prin canalele colaterale, spre
formaţiunea reticulată – cortex.
 Dacă stimulul corespunde unui model acceptor din cortex care permite identificarea lui rapidă,
cortexul inhibă căile colaterale de la receptor spre formaţiunea reticulată, care nu mai induce sporirea
nivelului de activare în cortex.
Dacă însă cortexul nu dispune de un model adecvat pentru stimul, mesajele sosite de la receptor
activează formaţiunea reticulată care, la rândul său, activează informaţia sosită deja de la cortex, ceea ce
permite exercitarea unor procesări mai laborioase

Descrierea inconștientului cognitiv și aplicațiile “bombardamentului

subliminal”.

În 1958, Life – o revistă americană de popularizare a ştiinţei – relata despre cazul a 4500 de subiecţi care, în timpul
vizionării unor filme la cinema, au fost bombardaţi cu două mesaje subliminale (mesaje cu timp de expunere sub
nivelul pragului senzorial): “DrinK Coke” şi “Eat Popcorn”. În urma acestor expuneri, se relatează că ar fi crescut
consumul de Cola cu 18% şi de Floricele de porumb cu 50%.
Deşi condiţiile şi modul de realizare al experimentului erau vag precizate, publicul mai larg a început să-şi
pună problema dacă nu cumva comportamentul oamenilor ar putea fi manipulat în bine, dar mai ales în rău.

Definiția categorizării și funcţiile categorizării.

Pentru a face faţă multitudinii de stimuli sau diversităţii situaţiilor pe care le întâlneşte, subiectul uman recurge la
categorizarea obiectelor reducând asfel diversitatea mediului la categorii uşor de procesat.
Categorizarea sau clasificarea vizează instituirea de clase care includ un grup de
obiecte/stimuli. Aceste elemente sunt membrii sau aparţin categoriei respective.
Categorizarea îndeplineşte numeroase funcţii cu valoare adaptativă:
1. Gruparea obiectelor similare în aceeaşi categorie; Similaritatea poate fi fizică sau funcţională
2. Codarea experienţei; Categorizând obiectele din mediu, subiectul uman şi le reprezintă într-un format
simplu, uşor de procesat, stocat sau reactualizat când situaţia o cere
3. Generarea de inferenţe. Cuprinzând un obiect într-o clasă, cunoştinţele despre clasa respectivă devin
relevante şi pentru obiectul în cauză. Fără categorizare n-ar fi posibil raţionamentul.

Definire “categorie”, “concept” și “prototip”.

O categorie – clasă de obiecte reale sau imaginare instituită pe baza similarităţii fizice sau funcţionale – primeşte o
etichetă lingvistică în limbajul natural (un termen sau o perifrază). Această „carcasă lingvistică”nu este identică cu
reprezentarea cognitivă sau mintală a unei categorii.
Prototipul şi conceptul sunt reprezentări simbolice care se înscriu în modelul clasic-simbolic.
 Conceptul unei categorii se exprimă printr-o definiţie ce cuprinde toate caracteristicile necesare şi
suficiente ale clasei respective.
Imagistica mintală - definire şi caracteristici.
Imaginea mintală poate fi definită ca fiind o reprezentare cognitivă care conţine informaţii despre forma şi
configuraţia spaţială (poziţia relativă) a unei mulţimi de obiecte, în absenţa acţiunii stimulilor vizuali asupra
receptorilor specifici.
Imaginile mintale sunt caracterizate prin:
 Capacitatea de a reprezenta relaţiile topologice dintre elemente;
 Independenţa de sintaxă a producţiilor imagistice;
Neutralitatea faţă de valoarea de adevăr - Imaginile mintale, spre deosebire de reprezentările
lingvistico-semantice, nu au valoare de adevăr. O imagine nu afirmă şi nu neagă nimic, adevărate sau false sunt
numai judecăţile care ar rezulta din analiza imaginii.

Operaţii asupra reprezentărilor imagistice: generarea, transformarea şi

scanarea imaginilor mintale - descriere.

Subiectul uman poate genera o figurã complexă din pãrțile sale. Generarea figurii se face după
categoriile activate la recunoașterea anterioară a imaginii fizice. Construcția respectivei imagini este însă
limitată și ca numãr de elemente (maximum cinci) și ca durată, în funcție de rapiditatea refacerii
permanente a elementelor care se șterg.
 Transformarea imaginilor
Odată generate, reprezentările mentale pot fi supuse unei serii întregi de transformări. Cele mai studiate sunt:
rotirea, expandarea și constricția.
Experimentul prototip asupra scanării unei reprezentări imagistice a fost efectuat de S. Kosslyn în
1978,prin care s-a prezentat subiecților o hartă a unei insule imaginare, pe care erau marcate: o plajă, o
colibă, o fântână, un lac, un arbore, niște ierburi și un grup de stânci. Subiecții au fost solicitați să
memoreze harta, gradul de memorare fiind evaluat după corectitudinea cu care o puteau desena. Apoi,
experimentatorul numea cu voce tare un reper de pe hartă, pe care subiecții trebuiau să și-l imagineze.
Durata și complexitatea scanării hărților mentale crește odată cu mărirea distanței dintre obiective.

Memoria - definiţie şi etapele memorării.

Condiţiile actuale ale omului depind, în mare măsură, de experienţele sale anterioare, care nu sunt altceva decât
experienţe cândva actuale, prezente ale omului, transferate însă în „trecut” şi apoi scoase la suprafaţă pentru a fi
reutilizate. Prin urmare, impresiile, imaginile şi gândurile elaborate, emoţiile trăite, mişcările executate în prezent
nu se pierd, ci, dimpotrivă, se sedimentează luând forma experienţei anterioare, care în funcţie de necesităţi, va fi
reactivată şi refolosită.

Cele trei procese de bază ale memoriei sunt memorarea, stocarea, reactualizarea
Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care-i permite intrarea în
sistemul mnezic.
Stocarea se referă la reţinerea informaţiilor pentru o perioadă oarecare de timp.

Recuperarea vizează scoaterea la suprafaţa a informaţiei encodate şi stocate în vederea utilizării ei.

Caracteristicile memoriei - enumerare şi descriere.

Cele trei caracteristici care individualizează memoria umană în raport cu alte tipuri sau forme de memorie sunt:
 Caracterul mijlocit – memoria umană este mijlocită, omul servindu-se de o serie de instrumente cu rolul
de mijloace de memorare ( „stimuli –mijloc” ).
 Caracterul inteligibil – presupune înţelegerea celor memorate, organizarea materialului memorat după
criterii de semnificaţie şi reactualizarea. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea,
fapt care asigură nu doar legătura memoriei cu gândirea, ci şi caracterul ei logic, raţional, conştient.
 Caracterul selectiv – nu se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează absolut totul, ci doar o
parte a informaţiilor. Selectivitatea memoriei este în funcţie de particularităţile stimulului (însuşirile mai
„tari” care se impun de la sine) şi de particularităţile psihologice, subiective ale individului care
memorează.

Memoria senzorială și memoria cognitivă – definire și descriere.

Memoria senzorială sau registrul senzorial informaţional constituie o varietate de memorie menită a aloca
informaţia primită de celulele receptoare în vederea procesării ei. -a concluzionat că memoria senzorială trăieşte
efectiv o treime de secundă.
Memoria cognitivă se referă la capacitatea oamenilor de a memora şi reactualiza cu o mai mare uşurinţă pe de o
parte imaginile, desenele, figurile, iar pe de altă parte, noţiunile, conceptele, judecăţile şi raţionamentele, ideile
abstracte.
În funcţie de conţinutul ei, memoria cognitivă poate lua fie forma memoriei intuitiv-plastice, fie forma
memoriei verbal-logice.

Memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată - definire și descriere.

 MLD păstrează mai ales informaţiile trecute, de mare importanţă, impregnate de valoare, de
semnificaţie şi utilitate pentru viaţa individului;
 MSD permite operarea cu informaţii imediate şi recente, poate banale, momentan-semnificative, din a
căror succesiune se încheagă viaţa individului;
 MLD, prin conţinutul său, dă consistenţă şi continuitate întregii traiectorii a vieţii;
 MSD asigură consistenţa şi continuitatea clipei, a momentului cotidian de viaţă.
 Memorie explicită, memorie implicită și uitarea - definire și descriere.

Memoria explicită apare când performanţa în sarcină necesită o reamintire conştientă a experienţei anterioare.
Memoria implicită se relevă atunci când experienţele precedente facilitează performanţa la o sarcină care nu
necesită reamintirea conştientă sau intenţionată a acestor experienţe
Prima a fost numită conştientă, directă, voluntară, a doua – inconştientă, indirectă, involuntară.
Faptul că odată cu trecerea timpului materialul stocat se destramă, se dezagregă şi se şterge din memorie este tot
atât de evident ca şi cel al organizării şi amplificării lui. Fenomenele de diminuare, degradare şi ştergere din
memorie a materialului stocat – are la bază mecanismul uitării.
Uitarea curentă, banală, cotidiană
Uitarea represivă
Uitare provocată
Uitare prin simultaneitate
Uitarea dirijată, voluntară
Uitarea dependentă de împrejurări

Scheme şi scenarii cognitive - definire şi caracteristici.

Termenul de schemă, în psihologia cognitivă este văzut ca ansamblu organizat de cunoştinţe. Schema
cognitivă constă într-o structură generală de cunoştinţe, activate simultan, corespunzând unei situaţii complexe
din realitate.
Caracteristicile schemelor cognitive:

 Schemele cognitive sunt blocuri de cunoştinţe insecabile şi autonome în raport cu alte informaţii.
 Structurile cognitive denotă situaţii complexe. Ele nu descriu proprietăţile intrinsece ale unui obiect
 Schemele sunt structuri generale şi abstracte. Structurile cognitive nu se aplică numai la o singură
situaţie, ci la un tip de situaţii.
 Structurile cognitive sunt organizate ierarhic – în vărful unei scheme de cunoştinţe se află
cunoştinţele certe, valabile în orice caz particular al situaţiei respective.
 Schemele sunt modalităţi de organizare a cunoştinţelor declarative. O schemă poate avea mai
multe utilizări: pentru a înţelege un text, pentru predicţia unui comportament sau a unei evoluţii posibile
unei stari de lucruri.
Activarea schemei cognitive se poate realiza prin Eticheta lingvistică, Context si Caracteristicile
situaţiei.
Scenariul cognitiv este un caz particular de schemă cognitivă care descrie o secvenţă tipică de
evenimente, corespunzătoare unui anumit context. Aproape toate comportamentele noastre de rutină
sunt guvernate de scenarii referitoare la modul în care trebuie ele executate.
 Caracteristicile psihologice ale gândirii - descriere.

1. Caracterul informațional-operațional
Gândirea este un mecanism de prelucrare, interpretare și evaluare a informațiilor. Ea izolează generalul și
necesarul, îl pune în raport cu singularul și accidentalul, diferențiază și corelează categoriile.
2. Datorita caracterului mijlocit operează asupra informațiilor furnizate de senzații, percepții și reprezentări.
Gândirea este mediată de informațiile stocate în memorie și evocate cu ajutorul acesteia. Un rol la fel de
important îl au și combinările imaginative obținute prin punerea în funcțiune a fanteziei. Gândirea este mediată
chiar de propriile ei produse (asociații mentale, scheme și constructe mentale). Se înțelege de la sine că valoarea,
calitatea gândirii vor depinde de calitatea factorilor mijlocitori.
3. Datorita Caracterul mijlocitor se mijlocește pe sine, prin propriile produse pe care le introduce în circuitul său
informațional.
4. Datorita Caracterul generalizat și abstractizat
Gândirea operează cu însușirile generale, abstracte, cu modele ideale ce nu pot fi traduse prin reprezentări
intuitive și nu au un corespondent obiectual concret, dar care îndeplinesc un rol important în cunoașterea
teoretică a realității.
5. datorita Caracterul acțional
Baza gândirii trebuie cautată în acțiune, gândirea izvorând din acțiune și finalizându-se în ea.
6. Caracterul finalist
7. Caracterul multidirecțional gândirea folosește informația despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul
lui; integreaza informația despre trecutul și prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor.
8. Caracterul systemic Caracterul hipercomplex al sistemului de gândire provine nu doar din multitudinea și
varietatea "mărimilor" implicate în realizarea lui, ci și din multitudinea și varietatea legăturilor dintre aceste
mărimi.

Unităţile gândirii: enumerare descriptivă.

-imaginea (ca reprezentare mintală a unui obiect specific, unitatea cea mai primitivă a gândirii);
-simbolul (o unitate mai abstractă a gândirii, care redă obiectul, evenimentul, calitatea, cel mai simplu
simbol fiind cuvântul);
-conceptul (o etichetă pusă unei clase de obiecte, evenimente care au în comun câteva atribute);
-prototipul (ca exemplu ce ilustrează cel mai bine un concept);
-operația (acțiune interiorizată, reversibilă, coordonată în structuri totale, care servește la formarea
conceptelor sau la rezolvarea problemelor);
-regula sau legea (cea mai complexă unitate a gândirii, ce presupune stabilirea relației între două sau mai
multe concepte).
Imaginile, simbolurile, conceptele, prototipurile, operațiile și regulile constituie "blocurile de bază ale activității
mintale". Gândirea se reduce, în ultima instanță, la manipularea acestor "obiecte mintale".

Latura informaţională şi latura operaţională a gândirii: definire.

Latura informațională conține acele unități de bază ale gândirii care dispun de cea mai mare încarcătură
informațională. Deși acestea sunt diverse (imagini, concepte, prototipuri, simboluri, modele mintale) un loc aparte
îl ocupa conceptele și prototipurile.
Latura operațională cuprinde ansamblul operațiilor și procedeelor mintale de transformare a informațiilor, de
relaționare și prelucrare, combinare și recombinare a schemelor și noțiunilor în vederea obținerii unor cunoștințe
noi sau a rezolvarii unor probleme. Gândirea folosește două categorii de operații: unele sunt fundamentale, de
bază, fiind prezente în orice act de gândire și constituind scheletul ei, altele sunt instrumentale, folosindu-se în
anumite acte de gândire și particularizându-se în funcție de domeniul cunoașterii în care gândirea este implicată.

Structurile conceptuale complexe ale gândirii - clasificare şi schemă.

Conceptele se găsesc rareori izolate, separate unele de altele în mintea omului. Dimpotrivă, ele se înlănțuie, se
întretaie, se interferează, dând naștere astfel unor structuri conceptuale complexe
Structurile conceptuale ale cunoștințelor se subdivid, la rândul lor, în două categorii:
- rețelele semantice (corespondente relațiilor de incluziune din lumea obiectivă) ;
- schemele și scenariile cognitive (corespondente relațiilor parte-întreg existente între obiectele și
fenomenele din realitatea înconjuratoare).

Definiţia gândirii şi descrierea tipurilor de gândire.

procesul psihic de reflectare a însușirilor esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor, a relațiilor dintre
acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract și cu scop, prin intermediul noțiunilor, judecăților și
raționamentelor
1.Pe baza raportului analitic- sintetic, există tipul de găndire:
a) analitic caracterizat prin predominarea funcțională a analizei , prin centrarea pe detalii, pe disocieri succesive,
operând în profunzimea lucrurilor.
b) sintetic caracterizat prin predominarea funcțională a sintezei, prin centrarea pe ansamblu, pe sistem, pe intreg,
pe subestimarea detaliilor surprizând generalul și universalul din lucruri.
2.Pe baza raportului dintre concret și intuitiv, există tipul de gândire:
a)intuitiv-concret unde predomină capacitatea de operare în sfera sarcinilor și a situațiilor concrete, intuitive,
bazându-se permanent pe imagini sau scheme figurate (percepții și reprezentări);
b) abstract-formal unde predomină capacitatea de a opera în sfera construcțiilor teoretice pure, a structurilor
logico-simbolice, desprins de orice suport intuitiv, imagistic.
3. În functie de tipul de gândire dominant, există tipul de gândire:
a) divergent lasă liber imaginația să multiplice ipotezele și soluțiile.  J.P. Guilford a considerat gândirea divergentă
ca fiind cel mai important ingredient al creativității; creativitatea se bazează pe gândirea divergentă.
b) convergent urmează o linie deja trasată, recurgând la soluții model încărcate de logică. Gândirea convergentă
este raționamentul analitic, măsurat prin teste de inteligență. Răspunsul formulat este unic și riguros determinat,
reprezentând cea mai bună soluție potențială.
După demersurile logice implicate, aveam tipul de gandire:
a) inductivă, demers logic de la particular la general.
b) deductivă, demers logic de la general la particular.
c) analogică, stabilește similitudini dintre diverse obiecte, fenomene, evenimente, idei etc. acolo unde ele
par a nu exista, în transferul de informaţie de la un obiect cunoscut, asimilat, la altul necunoscut .

Conceptualizarea şi înţelegerea: definire.

Rezolvarea de probleme şi raţionamentele gândirii: descriere.
Decizia şi creaţia: definire și descriere.
Psiholingvistica, semantica, sintactica şi fonologia - definire.
Limbajul şi contextul psihoindividual. Diferențe de utilizare a limbajului în funcție
de gen și vârstă.
Schiţa unei noi arhitecturi cognitive. Modelul lui Anderson (ACT *) și Modelul lui
Newell (SOAR).