Sunteți pe pagina 1din 3

A mai trecut un an, s-a dus,

Şi-n veci n-o să mai vie,


Şi câţi creştini ne-au părăsit,
Şi câte suflete-au pornit
Cu el în veşnicie…

2. Aşa trec anii, după ani,


Şi duc cu ei la vale,
Şi pe bogaţi, şi pe sărmani,
Pe mame dragi, lăsând orfani,
Şi tot ce află-n cale…

3. În anu` acesta, poate treci


Şi tu, iubite frate.
Vezi zilele cum le petreci,
Căci acolo pe unde treci
Vei fi-ntrebat de toate…

4. Şi ce folos de-ai câştigat


Aicea lumea toată,
Iar sufletul ţi l-ai uitat,
Căci pentru el n-ai adunat
Nimica, niciodată…

5. O, Dumnezeule ceresc,
Rugamu-Te fierbinte,
Să fii cu noi în orice zi,
Şi-n anu`-n care va veni,
Să ne ajuţi, Părinte!

Patriarhul Daniel: „Timpul mântuirii înseamnă timpul comuniunii omului cu Dumnezeu”

Pe de o parte, nu trebuie să ne neliniştim cu privire la viitor: mai înainte de toate, prin aceste frici nu putem
schimba nimic – învăţătura avvei este aici axată pe învăţătura lui Hristos din Evanghelie, Luca, 22-31. Apoi,
proiectându-te în viitor, te îndepărtezi de prezent şi rişti să-ţi petreci toată existenţa neglijându-l. Avva nu
îndeamnă nicicum la improvizare. El afirmă, în acelaşi timp, că „trebuie să pregătim viitorul”. Însă este convins
că, trăind mai bine prezentul, pregăteşti mai bine viitorul. Cu adevărat, tocmai ceea ce trăim astăzi defineşte şi
pregăteşte ceea ce vom trăi mâine. Totuşi, este inutil să faci planuri de viitor, căci niciodată nimic nu se
potriveşte după cum am prevăzut: întotdeauna survin evenimente neaşteptate, care vin să ne zădărnicească toate
proiectele.

Prin urmare, înţelepciunea constă în a trăi prezentul şi în a ne încredinţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte
viitorul. Pe de altă parte, nu trebuie să rămâi alipit de trecut. Să nu priveşti îndărăt, să uiţi ce s-a întâmplat în
ajun sau în ziua precedentă. Grija avvei este, după cum am văzut, să nu ne descurajăm din pricina greşelilor pe
care le-am comis mai înainte, să nu fim zdrobiţi de povara trecutului şi să nu rămânem prizonieri, ci să putem la
fiecare moment să pornim din nou de la zero şi să ducem întru Hristos o nouă viaţă la care ne cheamă
Evanghelia, fapt care, de altfel, am văzut, nu exclude pocăinţa.

In trecerea grabita prin lume catre veci,


Fa-ti timp, macar o clipa, sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa vezi durerea si lacrima arzand
Fa-ti timp sa poti, cu mila, sa te alini oricand!
Fa-ti timp pentru-adevaruri si adancimi de vis,
Fa-ti timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fa-ti timp sa vezi padurea, s-asculti langa izvor,
Fa-ti timp s-asculti ce spune o floare, un cocor!
Fa-ti timp, pe-un munte seara, stand singur sa te rogi,
Fa-ti timp, frumoase amintiri, de unul sa invoci!
Fa-ti timp sa stai cu mama, cu tatal tau – batrani…
Fa-ti timp de-o vorba buna, de-o coaja pentru caini…
in trecerea grabita prin lume catre veci,
Fa-ti timp macar o clipa sa vezi pe unde treci!
Fa-ti timp sa gusti frumosul din tot ce e curat,
Fa-ti timp, ca esti de multe mistere-nconjurat!
Fa-ti timp cu orice taina sau adevar sa stai,
Fa-ti timp, caci toate-acestea au inima, au grai!
Fa-ti timp s-asculti la toate, din toate sa inveti,
Fa-ti timp sa dai vietii adevaratul sens!
Fa-ti timp, acum!
Sa stii: zadarnic ai sa plangi,
Comoara risipita a vietii, n-o mai strangi!

Traian Dorz

Urmăriţi pe fiii cei pierduţi şi îi aduceţi în braţele Tatălui ceresc.

Intrăm într-un an nou. E vremea când omul îşi face socotelile. Fă-ţi, te rog, iubitul meu, socoata şi cu viaţa ta
cea sufletească. Fă-ţi examenul fiului pierdut. Fă-ţi socoata de eşti „acasă”, ori eşti dus de-acasă. De eşti în casa
şi ascultarea Tatălui ceresc, ori ai ieşit din „casa” aceasta.

Tot omul să-şi facă mereu acest examen sufletesc. Să ni-l facem şi noi, ostaşii Domnului. Căci oricât de
credincioşi am fi, tot mai avem lipsă să batem mereu la uşa iertării şi dragostei Tatălui ceresc.

Să ne gândim apoi la cei mulţi, mulţi, care sunt departe, în calea fiului pierdut. Toţi cei ce stăm în căldura casei
Tatălui ceresc să-i căutăm şi pe cei ce stau afară, în „frigul” şi mizeria păcatelor. Toţi cei ce stăm la masa plină
a Tatălui ceresc să-i căutăm şi pe cei ce rabdă de foame departe, în ţara păcatului.

Vezi undeva o casă grea, plină de mizerie şi necredinţă? Intră acolo şi spune-le celor de acolo că, oricât de
săracă ar fi o casă, ea nu duce lipsă de nimic, dacă se află în casa cea mare a Tatălui ceresc. Omule dragă!
Mută-te cu căsuţa ta în casa Tatălui ceresc, în ascultare de El şi poruncile Lui, şi atunci nu vei duce lipsă de
nimic.

Vezi pe cineva alergând cu zor pe calea fiului pierdut? Strigă-l să se oprească în loc şi, dacă el nu te ascultă,
ţine-te mereu după el, urmăreşte-l mereu, până când el va ajunge la ”roşcove”, până când dă peste el atare necaz
sau încercare. Şi atunci te apropie de el şi îl cheamă dulce „acasă”, zicându-i: „Vezi omule, lumea te-a lăsat în
drum, te-au părăsit neamurile, te-au părăsit prietenii, dar află că Tatăl ceresc nu te-a părăsit. El te aşteapă cu
brațele deschise”.

Fraţi ostaşi! Urmăriţi pe fii cei pierduţi! Dacă noi, ostaşii Domnului, am fi plini de râvnă, apoi n-am alerga
numai la adunările noastre, ci am alerga şi după fiii cei pierduţi. Fiecare fiu pierdut ar trebui să fie urmărit de
câte un ostaş.

Fraţi ostaşi! Să nu uităm că, de la început, Oastea s-a format şi pentru căutarea celor pierduţi. S-a format cu
parola lui Iosif din Biblie: „Caut pe fraţii mei” (Facere 37, 10).

Să grijim, căci, în timpul din urmă, parcă Oastea a început să alerge prea mult pentru adunări şi prea puţin
pentru căutarea fiului pierdut. Să ne ocupăm mai mult cu pescuirea personală, cu întoarcerea fiului pierdut.
Fratele meu! Pune-ţi ochii pe un fiu pierdut şi te ţine mereu pe urmele lui. Şi nu te lăsa de el până nu va sosi
clipa binecuvântată să poţi face ceva pentru mântuirea lui.

Să ieşim în lume pentru căutarea fiilor pierduţi. Strigaţi pe tot locul că lumea asta e înşelătoare. Ea te îmbie azi
cu desfătare şi mâine te lasă în drum, părăsit, lipsit şi necăjit. Spuneţi celor pierduţi că nici o bucurie nu e mai
dulce în lumea aceasta decât să te întorci „acasă”, să te întorci la Dumnezeu şi să stai iertat şi mântuit în braţele
Lui. Nici o bucurie nu-i mai dulce decât bucuria de a fi acasă, în braţele iubirii Tatălui ceresc. Şi nici o veste
nu-i mai scumpă şi dulce decât vestea că ai fost un fiu pierdut, iar acum te odihneşti în braţele iertării şi iubirii
Tatălui ceresc.

Se bucură şi îngerii din cer pentru un suflet pierdut care s-a întors acasă şi se odihneşte în braţele Tatălui ceresc.

Preot Iosif Trifa, Isus Biruitorul, anul 1937, nr. 1, pag. 6