Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Coordonator:
Pr. Lect. Dr. Arian Ignat
Masterand:
Cobianu Mihai
DSEBC Anul I
Târgoviște
2019
2
Planul lucrării
Introducere
2 Pastorația rurală
Concluzii
Bibliografie
3
Introducere
Pentru a înțelege mai bine pastorația ca misiune a Bisericii, mai ales în
contemporaneitate trebuie în primul rând să facem deosebire între acești doi termeni care
riscă de cele mai multe ori să fie confundați unul cu altul sau, și mai grav, să fie considerați
ca echivalenți.
Misiunea este evanghelizarea, propovăduire Evangheliei și „la neamuri”1, viața
creștină în totalitatea ei2 și pastorația este lucrarea clericilor de a propovădui vestea cea bună
a Lui Iisus Hristos, totul culminând cu împărtășirea euharistică, coroborată de împărtășirea de
Cuvântul Evangheliei în cadrul Liturghiei.
Deci, pastorația este misiunea Bisericii intra muros, în carul comunității creștine,
bine stabilite de care se ocupă un păstor3.
1
A celor de alte credințe, ateilor sau celor care nu fac parte din Biserica Ortodoxă:
2
Prof. Univ. Dr. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină, p. 32;
3
Nu pastor, în sensul neoprotestant al termenului, ci preotul care oficiant, liturg, om al rugăciunii, misiunii
și martyriei;
4
Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Înnoire, traducere Paul Brusanowski, Editura Sophia, București,
2001, p. 95;
4
de acum 15-20, chiar 30 de ani, faptul că s-a trecut la o cu totul altă formă socială, faptul că
Biserica nu mai este locul în care lumea formează comuniune, nu mai este o „societatea
eclezială” decât într-un număr foarte mic, față de numărul real al enoriașilor sunt semne că
trebuie regândită de către fiecare preot în parte, de către protopopiate și de către centrele
eparhiale, a strategiilor pastorale.
Ocupându-se cu o lume care nu are un fundament 5, Biserica trebuie să îi imprime
principii sănătoase, ca niște modele de urmat, trebuie să catehizeze, să vorbească, să adopte
un limbaj specific lumii. Trebuie să împărtășească celorlalți, care nu fac parte din Biserică și
celor care fac parte din Biserică, însă într-o conștiință laxă a modului creștin de trăire a vieții,
speranță și viziune de viitor, de ansamblu asupra problemelor vieții.
Pentru a putea forma o strategie pastoral-duhovnicească adecvată realităților
timpului, trebuie în primul rând să fie constatate cât mai precis, care sunt principalele
schimbări care s-au produs în cadrul parohiei așa cum o cunoaștem noi în spațiul românesc.
În primul rând, datorită libertății de a circula fără restricții, creștinul și-a deschis un orizont pe
care de cele mai multe ori Biserica nu știe să îl gestioneze, tratând problemele spirituale și
sociale cu care se confruntă, printr-o metodă inadecvată timpului cotidian 6. Această circulație
liberă a deschis și posibilitatea găsirii unor slujbe în medii lipsite de fundament creștin 7 care
înseamnă o altă dezvoltare sau un alt regres spiritual, implicând găsirea celor mai bune
resorturi psihologice și spirituale.
O altă mutație de paradigmă pe care a suferit-o parohia este accesul aproape total la
cele mai noi utilități și mijloace de comunicare și informare pe care le propune progresul
științific. Accesul la internet, prezența cel puțin a unui calculator personal sau laptop,
telefoanele „inteligente” accesibile tuturor vârstelor, rețelele de socializare 8 etc. sunt
principalele surse de petrecere a timpului pentru oamenii de astăzi. Nu este cazul studiului de
5
Orice formă de generalizare nu a fost bună în nici un timp al istoriei, cu atât mai mult astăzi, într-o lume
aflată în schimbare continuă. Afirmări de genul gândirii în categorii: „bărbații sunt”, „femeile sunt”,
„societatea este”, care se vor categorice, exclusiviste și absolutiste încă din modul și forma în care pun
problema, sunt inactuale și de cele mai multe ori false și care păcălesc și concentrează atenția pe probleme
care, în sinea lor sunt departe de a fi rezolvate printr-o astfel de gândire și viziune limitată. Într-o lume a
individualității, care uită de conștiința de grup și care chiar și pe aceasta o gândește tot într-o formă
individuală (unitate în diversitate într-o formă din care este exclusă comuniune) este o necesitatea căutarea
unei forme pastorale bazată foarte mult pe individualitatea persoanei;
6
Pr. Lect. Dr. Sandu Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în Analele
științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, Editura Universității, Iași, 2003, p. 52;
7
Să le numim eterodoxe;
8
Amintim cele mai importante, fără a le face publicitate de nici un fel: Whatsapp, Facebook, Instagram,
Twitter, Skype, Viber, VKontakte, QQ (pentru populația Chinei, țară în care accesul la Facebook este
interzis);
5
față să afirme funcția benefică sau malefică a acestor mijloace, trebuie să afirmăm că acestea
au schimbat configurația societății de astăzi. Dacă până acum 15 ani vorbeam despre realitate
virtuală ca despre o utopie, astăzi trăim în două lumi aproape distincte: atât lumea reală cu
plusurile și minusurile ei, cu aspectele pozitive și negative, cât și de o adevărată lume virtuală
în care își poți construi o viață paralelă, o viață dublă, triplă, pentru a putea fi oricine vrei.
Epoca postmodernă pe care o trăim, prin multitudinea gadgeturilor, a auxiliarelor și
a alternativelor alese, conduce tot mai mult spre răcirea credinței în Dumnezeu. Deschiderea
spre informație, care poate fi subtilizată și care iminent oferă omului posibilitatea unei
gândirii nuanțate, în care putea de a tria, de a evalua și compara este mult mai mare decât în
urmă cu 15-20 de ani.
În fața unor astfel de realități, din păcate trebuie să vorbim și de lipsuri și carențe
grave în pregătirea celor care trebuie la rândul lor să se ocupe cu această problemă a
pastorației. Pregătirea viitorilor preoți se face din păcate doar din perspectiva teologică,
studiile biblice, istorice, sistematice și practice ocupând întreg arealul teologic. Din păcate, în
ceea ce privește inteligența emoțională a viitorilor preoți se investește prea puțin 9. Preotul
înainte de toate, trebuie să fie astăzi un om bine informat, din cât mai multe surse, în special
care țin de principalele aspecte din viața păstoriților.
Nu poți purta de grijă de cineva, pe care nu îl cunoști îndeajuns de aproape și căruia
nu îi înțelegi frământările și problemele zilnice. De aceea, dacă păstorii se implică prea puțin
în viața cotidiană a oamenilor, acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că aceștia nu sunt
pregătiți psihologic, economic sau din alt punct de vedere să stea de vorbă cu cei cărora
trebuie să le poarte de grijă10. Pregătirea psihologică11 este o necesitate pentru preoții de
astăzi, având în vedere și faptul că aceștia nu sunt numai „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”,
ci sunt și duhovnici, adică cei care poartă de grijă într-un mod intim-duhovnicesc de persoana
umană. Atât psihicul și trupul, cât și sufletul trebuie să fie în grija preotului ca unul care
înțelege cu adevărat care sunt cele mai importante lucruri din viața fiecăruia.
Cu toate că aproape toți suntem mai mult sau mai puțin prinși de mrejele aceste
lumi, care ni se deschide într-un dublu sens, real și virtual, totuși realitățile sociale nu sunt
9
În cadrul orelor de curs la Misiologie și Pastorală se ating oarecum și teme privind aspectul psihologic al
relațiilor dintre păstor și păstoriți;
10
Pr. Lect. Dr. Sandu Dan, op. cit., p. 52;
11
Astăzi un preot mai înainte de a fi teolog, de a fi preocupat de problemele ecleziale doctrinare, trebuie să
fie un fin psiholog, un om care să aibă cunoștințe anatomice, pentru că are de a face cu un om care de cele
mai multe ori are probleme psihologice care se revarsă și în sfera biologicului;
6
aceleași pentru toți12. Într-un astfel de context trebuie să facem diferențierea între parohiile
urbane și cele rurale. Întotdeauna s-a făcut o diferențiere între cele două medii, în primul rând
datorită mișcării continue care se petrece în cadrul parohiei urbane, putându-se vorbi de un cu
totul alt tip de parohie13.
2. Pastorația rurală
Atunci când vorbim de pastorația rurală ne referim în primul rând la localitățile care
nu sunt aflate în vecinătatea orașelor sau municipiilor, ci mai ales la acele zone în care încă se
păstrează vie tradiția rurală, în care omul este mai mult dependent de munca sa, decât de
procesul industrializat. O caracteristică a vieții rurale este atașarea mult mai profundă față de
Dumnezeu și a coeziunii parohiei prin faptul că de cele mai multe ori, rar se întâmplă ca să se
schimbe configurația satului și ca oameni și „vecini” noi să apară. Oamenii „de la țară” simt
legătura cu glia strămoșească mult mai profund decât cei care s-au născut la oraș și trăiesc
într-o schimbare continuă mai ales în vremurile noastre.
Păstrarea tradițiilor rurale și ecleziale, câteodată devenite para-ecleziale, reprezintă
un mare avantaj și atu pentru preotul dintr-o astfel de comunitate, care trebuie să trăiască în
parohia respectivă. Exemplul personal al preotului într-o astfel de parohie este privit cu foarte
mare atenție, de către credincioși14. Deși pregătirea culturală a celor mai înaintați în vârstă în
mediile rurale nu este atât de aprofundată, decât a celor din mediul urban, totuși profunzimea
credinței și a trăirii bisericești este mult mai vizibilă.
La sate, credința ortodoxă este amestecată foarte mult și cu practici care nu au nici
un fundament teologic sau religios creștin, făcând parte din credința populară specifică
locului respectiv, care indică astfel ethosul ortodox românesc, al trăirii unității în diversitate.
Deși, există multe opinii conform cărora, aceste tradiții slăbesc credința autentică ortodoxă,
trebuie să spunem că atâta timp cât acestea sunt păstrare în cadrul eclezial sub supravegherea
12
Nu degeaba psihologii și psihiatrii au început să vorbească de anxietatea socială ca de o boală depresivă
a secolului XXI (A se vedea, Murray Stein, Jack Gorman, Unmasking social anxiety disorder, Journal of
Psychiatry & Neuroscience, vol. 23, nr. 3, 2001, p. 185;
13
Gheorghios Metallinos, Parohia sau Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 57;
14
Pastorația prin exemplul personale este mult mai eficientă la parohia rurală, unde creștinii sunt mereu
aceeași, față de parohia urbană unde pe lângă un nucleu de credincioșii fideli, sunt și o mare masă de
credincioși care „migrează” de la o Biserică la alta sau care vin numai ocazional;
7
preotului și nu devin superstiții15 care să înlocuiască credința creștină, ele trebuie valorificate
în folosul sufletesc al credincioșilor și pentru întărirea comunității locale.
Cu cât omul se împământenește în obiceiurile locului, cu atât e mai greu să pătrundă
ceva nou, inovator, dar acesta nu este un lucru rău neapărat. Viața până la urmă, ține de
specificul fiecăruia despre modul în care vrea să își petreacă timpul pe pământ. Este foarte
posibil ca ceea ce noi considerăm să fie de folos pentru unii, de fapt să fie nociv 16. Pentru a
avea cu adevărat efect și a da rod pe termen lung, un lucru trebuie făcut „pas cu pas”, prin
educare celor cărora se adresează. Orice lucru se poate preda și învăța, adică oriunde poate
avea loc acest proces al educației; trebuie timp, efort, constanță și osteneală din partea
lucrătorului altarului, pentru a produce schimbări de paradigmă în mintea enoriașilor.
Cu adevărat, mentalitatea celor de la țară, nu o poate cunoaște decât numai unul de
al lor, de aceea sunt de preferat de cele mai multe ori „fiii satului” pentru o parohie, pentru că
aceștia cunosc mai bine, obiceiurile, stilul de viață și problemele celor din acea parohie. Cu
toate acestea, un astfel de preot ar întâmpina și probleme existând riscul să fie trata ca un
„băiat al nostru”, nereușind să iasă de sub acest „stigmat” al vechiului statut.
Autoritatea poate fi păstrată mult mai ușor în fața celor de la țară, nu într-un mod
despotic, ci într-un mod duhovnicesc în înțelegerea autentică a slujirii 17. Preotul trebuie să fie
recunoscut și să fie apelat cu toată convingerea cu numele de „părinte” 18. Un preot care își
păstrează demnitatea, care nu se lasă călcat în picioare și care înțelege cu adevărat natura
divină a vocației sale, nu are cum să se teamă de nicio problemă pe care ar întâmpina-o în
parohie. De aceea cel care își asumă acest rol de părinte ca tată al parohiei, și care prin
răbdare și smerenie câștigă sufletele celorlalți trebuie să fie un om capabil și pregătit
realităților locului unde va merge să păstorească.
Religiozitatea celor de la țară, trebuie cultivată, într-un mod autentic și profund
creștin. Acolo unde deschiderea către tehnică nu s-a făcut deloc sau este numai în cazuri
izolate, metodele pastorale clasice, aplicate pe specificul zonei și al sufletelor enoriașilor pot
da roadele scontate. Clarificarea noțiunilor creștine, cultice, teologice sau din Scriptură, într-
un mod corect aplicat pentru dezvoltarea intelectuală și spirituală a credincioșilor se face prin
predici sistematice și prin metoda pastorală individuală. Acest tip pastoral este principalul
15
Pr. Prof. Petru Rezuș, Superstițiile și combaterea lor, în Teologia Ortodoxă Contemporană, Editura
Mitropolia Banatului, Timișoara, 1989, p. 147;
16
Un posibil exemplu ar putea fi, forțarea unui anume tip d societate unor oameni care au fost obișnuiți cu
alt mod de a fi conduși (impunerea democrației acolo unde au fost regimuri totalitare);
17
Cel care va voi să fie mai mare, să slujească celor mai mici;
18
A se vedea, Pr. Dr. Paul Mihail, Folosirea apelativului „părințele” în enorie, în BOR, nr. 1-3/1992, pp.
59-62;
8
mod prin care se poate lucra cu sufletul credinciosului într-un fel prin care să îl conștientizeze
de importanța mântuirii pentru el.
Locul unde preotul trebuie să pătrundă cu delicatețe este viața morală a celor de la
țară, precum și faptele lor, care de cele mai multe ori nu sunt conștientizate la adevărata lor
profunzime. Concordanța dintre fapte și credința autentică trebuie să se realizez într-un mod
simplu fără prea multe chestiuni filosofice. Faptul de a complica credința prin tot felul de
pseudo-tradiții creștine, care prind foarte repede la țară, cum ar fi, deschiderea cărții,
descântările, „tradiții” de la înmormântare și de la pomeni 19 trebuie arătat de către preot și
încercat pe cât posibil, corectat într-un mod ortodox.
Ceea ce trebuie să caute atât preotul pentru enoriașii săi, cât și aceștia pentru fiecare
este binele și fericirea20 în care rezidă starea de bucurie specific creștină.
Faptul pentru care țăranii nu își părăsesc locurile de glie sau casele lor este în primul
rând acest simț puternic dezvoltat al apartenenței la un loc stabil, strămoșesc. De aceea, cele
mai multe certuri care se petrec între oamenii de la țară este pe aceste pământuri. Datoria
preotului este de a le arăta că adevăratul stăpân peste bunuri, de orice natură ar fi ele este
Dumnezeu cel care le dăruiește omului prin înaintașii săi. De aceea, cu adevărat om muncitor
este cel care se bucură de lucrurile lui mulțumind lui Dumnezeu pentru toate și împărțind
după putere cu ceilalți.
Principalele aspecte de viață bisericească care pot fi cultivate de către preot în
mediul rural sunt:
- Conștientizarea enoriașilor prin care să îi facă să înțeleagă starea prezență
continuă pe care o are Dumnezeu față de noi. Într-o astfel de realitate,
credinciosul va tăi fiecare moment și cu teama de a face ceva rău, și cu bucuria
de a simți prezența lui Dumnezeu în viața lui, care se poate manifesta printr-o
multitudine de forme;
- Implicarea în viața liturgică a enoriașilor, care trebuie să conștientizeze că
mersul la biserică nu este „un obicei din străbuni”, și că prezența la Biserică
înseamnă de fapt încercare noastră de a intra în legătură personală cu Dumnezeu,
așa cum stăm de vorbă cu un prieten apropiat sau cineva drag inimii;
19
„Zonă” în care tradițiile sunt atât de adânc împământenite, după felul și locul respectiv, încât se confundă
de multe ori cu actele de cult. Amintim aici numai dezlegarea legăturii care țin picioarele adormitului
unite, în momentul în care preotul rostește „Și dezleagă pe adormitul” de la rugăciunile de iertare, din
sfârșitul slujbei înmormântării, pentru a ne da seama de impactul pe care îl au aceste „tradiții” în cultul
ortodox;
20
Pr. Prof. Petru Rezuș, op. cit., p. 148;
9
- Catehizarea adulților, prin seri tematice sau chiar prin întrebări și răspunsuri, în
serile dinaintea sărbătorilor, sau o dată pe săptămână, prin care să fie abordate
diverse teme, de importanță spirituală, teologică și cotidiană;
- Catehizarea și consilierea tinerilor din parohie21, mai ales a celor care vor să se
căsătorească și care vor să își întemeieze o familie în cadrul parohiei respective.
Tinerii căsătoriți aleg de cele mai multe ori să oficieze slujba cununiei la
bisericile din orașe, „dezlegându-se” astfel de legătura cu satul natal și de glie;
- Implicare tinerilor și a copiilor în activități ecleziale și sociale: mersul cu
colinda, ajutorul acordat celor aflați în nevoie, mai ales familiilor sărace, cu
delicatețe pentru a nu se simți inferiori în nici un fel22;
- Apărarea valorilor familiei, căsătoriei, educației, școlii împotriva
pansexualismului care este propovăduit prin toate mijloacele de distribuire a
informației: TV, radio, reviste, internet, site-uri pornografice, care duc la
dezrădăcinarea de valorile moral-spirituale propuse de creștinism;
- Colaborarea și conlucrarea preotului cu autoritățile locale pentru a mijloci
diverse programe culturale și sociale pentru locuitorii parohiei respective;
- Intensificarea vizitelor pastorale care au loc fie la casa credincioșilor, fie acolo
unde își desfășoară activitatea23. Acestea se poate face fie planificat. Adică într-
un cadru liturgic (prima vizită după instalarea ca preot în parohie, unde va
binecuvânta casa cu agheasmă; vizitele pastorale înaintea marilor praznice)24 sau
nu (prima vizită în parohie înainte de instalarea ca preot);
- Organizarea bibliotecii parohiale care să cuprindă cărți de formare
duhovnicească și cărți pentru formarea intelectuală a celor din parohia sa;
- Organizarea de pelerinaje pentru credincioșii săi.
21
Din păcate, aceasta este mare problemă a parohiilor din zonele rurale, a tinerilor care pleacă spre zonele
urbane în găsirea unor oportunități pentru viața lor și pentru viitorul lor. De aceea, lipsa școlilor în unele
zone rurale, duce la îmbătrânirea parohiilor, ajungându-se prin această „migrație” a generațiilor tinere, la
dispariția satului așa cum îl știm astăzi. Tinerii din zonele rurale sunt cei în pas cu duhul lumii, care își
doresc să se bucure de ceea ce are de oferit postmodernismul. Afirmăm încă o dată, problema pe care o
ridică faptul că nu vom mai avea satul românesc, cu tot bagajul cultural și tradițional pe care îl are de
dăruit generațiilor viitoare, care încetul cu încetul ajunge să fie „mâncat” de duhul postmodernist, prin
plecare tinerilor, prin pătrunderea mijloacelor postmoderne de comunicare și prin deschiderea
perspectivelor „de mai bine”;
22
Sărăcia în sine nu este o virtute dacă nu este asumată; asemenea și bogăția, nu este un lucru bun atunci
când ajungi să te încrezi în ea mai mult decât în Dumnezeu;
23
Pr. Conf. Dr. Marian Vîlciu, Vizitele pastorale ca mijloace de cunoaștere a parohiei și de lucrare
pastorală, Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2009, p. 45;
24
Ibidem;
10
Dacă în ceea ce privește pastorația în zonele rurale, situația este oarecum într-o notă
pozitivă, comunitatea fiind alcătuită din credincioși de același status religios, cultural-social
și chiar profesional, în ceea ce privește parohia din mediul urban, reprezintă o mare de
populații cu moduri diferite de a trăi, statusuri diferite, cuprinzând bogați, săraci, intelectuali,
oameni medii ca nivel de cultură, cerșetori, alcoolici, drogați, căsătoriți, divorțați, chiriași,
orfani, oameni care prezintă dizabilități, copiii străzii, imigranți etc, pe scurt oameni diferiți
între ei, din punct de vedere social, cultural, religios, economic și mai ales, al modului în care
înțeleg și își trăiesc viața.
Parohia urbană este alcătuită din astfel de persoane care de cele mai multe ori nu au
nicio treabă unele cu altele26. Cei care locuiesc în orașe sunt oameni de diverse încărcături
spirituale: de la credincioși fervenți, la credincioși lacși, la liberi cugetători, eterodocși, ateii
declarați, fapt care face extrem de dificilă activitatea pastorală a preotului 27. Faptul că
parohiile urbane sunt supradimensionate face ca activitatea preotului să devină imposibilă în
a cunoaște cu adevărat pe toți credincioșii parohiei sale. Problemele cu care se confruntă
parohia urbană sunt cu totul diferite de problemele parohiei rurale.
Problemele grave morale ce țin de promiscuitatea sexuală ca prostituția,
homosexualitatea, adulterul, avortul, care țin de autovătămarea corporală și spirituală ca
alcoolismul, fumatul, drogurile sunt niște realități pe care nimeni nu le poate nega ca
prezente, mai ales în viața tinerilor28.
25
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului, în MO, nr. 5-6/1957, p. 304;
26
În blocuri, aceste construcții care definesc, printre altele, orașele, sunt oameni care nu se cunosc după ani
întregi, deși sunt vecini de ușă sau de palier;
27
Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Este necesară revigorarea activității pastoral-misionare în mediul urban
din România?, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică 2, Editura Episcopia Dunării de Jos, galați, 2001,
p. 447;
28
Pr. Lect. Picu Ocoleanu, Misiunea Bisericii prin slujirea socială, în ST, nr. 3/2005, p. 186;
11
29
Emilianos Timiadis, op. cit., pp. 115-116;
30
Viziunea aparține Mitropolitului Emilianos Timiadis, op. cit., p. 116;
12
31
Programul de muncă de 8 ore cât ar fi normal (împărțirea zile în 3 cicluri de câte 8 ore fiind, idealul spre
care tindem cu toți, pentru muncă, odihnă și relaxare, meditație, timp liber, familie, distracție etc.) ajunge
de fiecare dată să fie cel puțin de 9-10 ore de muncă, aceasta în cazul în care se respectă programul clasic
ca model de referință 8-16. La o analiză atentă, în cel mai fericit caz, pentru a ajunge la ora 8 la serviciu
trebuie să te pregătești de la ora 7 pentru acest lucru, iar pregătirea pentru serviciu (care îți „ia” din timpul
de odihnă sau de celelalte activități) devine mai scurt. Poate din acest motiv, avem impresia de multe ori că
timpul s-a scurtat, că nu ne mai ajunge și că trăim de fapt mai puțin. Adevărul este că trăim mult mai
stresați, lucru care accelerează percepția noastră despre trecerea timpului și, din această cauză, timpul este
de fapt fără profunzime, nu mai are încărcătură spirituală și el trece fără să lase în noi urmele sale
profunde;
32
Este bine-cunoscută sintagma, „nici un om nu e de neînlocuit”; cu toate acestea „cimitirul este plin de
oameni de neînlocuit”;
33
Emilianos Timiadis, op. cit., p. 118;
34
Pr. Conf. Stoica Ion, Adevărul, lumea, omul. Repere pentru o abordare metarealistă a lumii și a omului,
Editura ASA, București, 2006, p. 77;
13
(botez, cununie), fie la cele de tristețe (înmormântare și, rar, parastase). O problemă
semnalată de părintele Spiridon Cândea39 acum aproape 80 de ani, a rămas încă nerezolvată
până astăzi. În marile aglomerări urbane, credincioșii sunt străini de preot și de biserică 40,
rămânând într-o stare laxă, participând la Liturghii, doar prin intermediul slujbelor
duminicale televizate41. De cele mai multe ori, enoriașii nici nu își recunosc propriul preot,
nici preotul nu știe cu adevărat cine sunt aceștia. Sunt străini printre străini. Acesta indică un
dublu maleficiu: pierderea conștiințe de enoriaș și declinarea responsabilității misionare și
pastorale a preotului.
Într-un astfel de context social, activitatea pastorală a preotul trebuie să se facă
simțită prin propovăduirea cuvântului, într-un mod actual mai ales din pricina faptului că
acești credincioși suferă din plin de lipsa autentică a educației religioase42. Educația trebuie să
suplinească grelele moșteniri care au lăsat urme adânci în conștiința generațiilor care au trăit
în perioada comunistă. Lipsa de catehizare de atunci, generată de insuficienta catehizare de
astăzi, axată la cel mult 2 zile de catehizare, dintre care una este cea de duminică, de la
predică. Catehizarea credincioșilor mai ales la orașe, cel puțin înainte de evenimentele
importante esențiale din viața creștină este o necesitate care nu se poate face într-o întâlnire în
care, eventual, se fixează și data evenimentului respectiv.
Catehizarea la botez trebuie să cuprindă atât pe părinți, cât și pe nași ca cei direct
implicați în viitorul copilului din punct de vedere creștin și social. Alegerea nașilor pe
considerente financiare fără să se ia în considerarea calitatea creștină a nașilor, aduce nu de
puține ori, în cadrul slujbei botezului, nași care nu au citit niciodată Crezul 43 sau care nu au
mai intrat într-o biserică ortodoxă de ani de zile.
Catehizarea trebuie făcută în mediul urban prin lecții constante de religie cu teme și
lecturi biblice, liturgice, istorice în care să se facă cunoscut cât mai detaliat conținutul
credinței creștine. Într-un astfel de mediu, preotul trebuie să își pună tot mai profund
problema, mijloacelor celor mai eficiente pentru a înlesni și a facilita accesul la materialele
cele mai bune și prezența la aceste ore de cateheză care trebuie să cuprindă teme clasice și de
actualitate pentru oamenii bisericii.
39
Profesor de pastorală la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, viitorul Institut Teologic, între
1936-1967;
40
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Contribuții la problema conducerii pastorale la orașe, fără editură, Sibiu,
1939, p. 182;
41
Despre problema pastorației prin mijloace media, vom vorbi pe larg în capitolul IV al prezentei lucrări;
42
Cultice, duhovnicești, morale;
43
Pr. Nicolae N. Necula, Cerințe ale pastorației contemporane în mediul urban, în Revista Ortodoxă, nr.
3/2002, p. 142;
15
caritabilă a parohiei. Este evident că un singur om sau mai mulți în cazul parohiilor cu mai
mulți slujitori, nu se pot ocupa de 2-3-4000 de familii.
De aceea este nevoie de ajutorul mai multor oameni de bună credință, bine pregătiți
care să se ocupe cu mai multe probleme ale parohiei. Biserica devine astfel, o mișcare care
pornește din Liturghie ca asumare conștientă a credinței, în Liturghia aproapelui ca
propovăduire a Cuvântului. Organizarea unor colecte prin care fondurile să urmeze mai multe
direcții: fie pentru organizare unor întâlniri la sfârșitul Liturghiei Duminicale în care oamenii
pot socializa la un pahar de cafea sau ceai, fie pentru ajutorarea săracilor care trăiesc în
parohie, a căminelor de bătrâni sau a școlilor și grădinițelor din apropierea parohiei. Nu în
ultimul rând, pentru organizarea excursiilor, a pelerinajelor și a altor activități duhovnicești
sau culturale chiar în orașele respective la principalele obiective culturale și de credință.
După cum am putut observa, slujirea preoțească mai ales în parohiile de oraș
necesită foarte multă dăruire de timp, energie și prezență pentru toți membrii parohiei, ceea
ce face din preot omul care trebuie să se împartă pe mai multe fronturi odată, pentru a face
față cu adevărat cerințelor vremii. De aceea, se pune logic întrebarea: ce este sau cine este
preotul în aceste realități pastorale pe care le trăiește parohia în secolul XXI?
46
A se vedea broșura arhimandritului Serafim Alexiev, Preotul, mijlocitor între cer și pământ, Editura
Sophia, București, 2009, 80 p.;
17
duhovnicești, cât și pe cele materiale47. Din păcate, în România sunt foarte puține parohiile în
care posibilitățile financiare permit cu adevărat o lucrare filantropică constantă, în care să
ajute în mod real pe cei nevoiași sau măcar o parte a celor care sunt în nevoii materiale. Din
păcate, faptul de a sta la mâna unor sponsori sau a unor oameni de bună credință care înțeleg
adevărata slujire a lui Dumnezeu ca o mână întinsă către aproapele, este în multe cazuri,
unica posibilitate de a ajuta pe cei nevoiași ai parohiei. Preotul trebuie să contribuie cu cele
mai bune intenții și cu cel mai bun spirit „antreprenorial” pentru a căuta cele mai căi de
ajutorare pentru păstoriții săi.
Preotul conștientizează că darurile pe care ni le dă Dumnezeu sunt de fapt pentru a fi
complementare și pentru a ne ajuta unii pe alții în acest drum al mântuirii. Tocmai de aceea,
preotul trebuie să îl descopere pe Dumnezeu continuu păstoriților săi și prin lucrarea aceasta
filantropică. „Creștinii... L-au aflat în semen, adică în omul de lângă sine și în orice bucățică
ce se împarte din mâna lui și a ta”48. Găsirea lui Dumnezeu în mâna întinsă către celălalt este
o taină pe care numai cel care o experimentează în sens profund duhovnicesc o poate înțelege
și i se imprimă în suflet ca adevărată întâlnire mistică cu Dăruitorul.
Activitatea pastorală a preotului trebuie să aibă punctul de plecare în comuniunea cu
Hristos49, spre care trebuie să îi facă pe toți credincioșii, conștienți și să le dea speranța
mântuirii în conlucrarea activă cu harul Sfântului Duh.
Misiunea preotului nu se epuizează în îndeplinirea serviciilor divine și în lucrarea
pastorală cu trebuie să cuprindă și cuprinde întreaga lui viață: particulară, individuală și
publică, socială50. Pentru a nu intra în detalii, despre natura relații lor dintre preoți, conchidem
(asemenea părintelui Bucevschi în articolul, mai mult un eseu, citat înainte) că, modul în care
relaționează preoții în Biserică (fie în cadrul aceleiași parohii, fie în cadrul aceleiași eparhii)
este icoana și imaginea modului în care aceștia interacționează cu credincioșii (deci, a
modului în care își îndeplinesc lucrarea pastorală) și modul în care credincioșii înțeleg
apartenența lor conștientă la cultul respectiv.
Preotul trăitor al Adevărului lui Hristos, care se călăuzește în calea sa de principii
mântuitoare, se va feri continuu de ritualism adică de mecanizarea cultului, adică de
săvârșirea în mod automat și fără sentiment și simțământ sufletesc, interior a slujbelor
religioase; acest lucru se poate datora și din cauza unei înțelegeri înguste a preoției, de către
47
Emilianos Timiadis, op. cit., p. 53;
48
Pr. Conf. Stoica Ion, Adevărul, lumea, omul, p. 89;
49
Pr. Gheorghe Drăgulin, propovăduirea cuvântului și cultul în Biserica Ortodoxă, în ST, nr. 3-4/1975, p.
248;
50
Diac. Prof. Orest Bucevschi, Preotul față de preot, în GB, nr. 8-9/1956, p. 456;
18
unii preoți care consideră că menirea lor se reduce exclusiv la săvârșirea cultului religios,
neglijând celelalte aspecte sau funcțiunii ale misiunii preoțești: predicare cuvântului,
pastorația parohială, misiunea către cei din afara Bisericii, activitățile sociale, actele
bisericești și celelalte îndatoriri de natură administrativă51.
Având în vedere acest aspect, trebuie să tratăm și despre persoana liturgică a
preotului, subiect tratat și de către marele liturgist române, Ene Braniște în anul 1949 într-o
serie de articole care descriau realitățile liturgice și pastorale ale preoțimii, care sunt actuale
și astăzi la aproape 70 de ani de la scrierea lor. Faptul de a observa plusurile și minusurile
preotului nu sunt altceva decât exerciții de smerenie, adică de căutare a minusurilor și de a
acționa în conformitate cu acestea astfel încât, conștiința de sine să devină mai limpede și
judecățile de valoare să fie mai profunde atât în ceea ce privește lucrarea pastorală, cât și
slujirea liturgică a preotului.
Faptul de a recunoaște că preoții de astăzi nu sunt deplin conștienți de rolul lor de
iconomi ai darurilor și tainelor lui Dumnezeu, precum și faptul că cei care sunt viitori
candidați la preoție nu au o pregătire teoretică-practică adecvată timpului 52 este un beneficiu
pentru conștiința preoțească a slujitorilor, care trebuie să conștientizeze realitățile interne ca
mai apoi, să poată da un răspuns adecvat realităților externe cu care se vor confrunta.
Datoriile liturgice trebuie să fie puse în concordanță cu datoriile extraliturgice, care
trebuie să conveargă spre același scop: desăvârșirea credincioșilor. Activitatea social-
filantropică, trebuie să pornească din Liturghie și să se continue cu Liturghia credincioșilor.
Preotul este cel care păstrează unitatea religioasă și uniformitatea cultului, în cadrul parohiei
păstrând nealterat și adevărul de credință pe care îl propovăduiește fie în cadrul cultului, fie în
afara lui. Astfel lucrarea sa liturgică, o efectuează cu conștiință curată și cu dragostea
jertfelnică, specifice cultului creștin ortodox.
Cu toate acestea, trebuie să mărturisim că există și multe lipsuri în persoana
liturgului, care trebuie îndreptate și care ține de conștientizarea și asumarea răspunderii față
de slujirea sacerdotală, misionară și pastorală pe care o desfășoară.
Neglijarea pregătirii fizice și sufletești în vederea oficierii slujbelor este o
caracteristică pe care foarte mulți preoți53 o neglijează sau pe care, de cele mai multe ori o cer
51
Pr. Prof. Ene Braniște, Rit, Ritual, Ritualism. Contribuție filologică la lămurirea unor termeni din
vocabularul liturgic, în ST, nr. 5-6/1966, pp. 259-260;
52
Recunoaștere a realităților preoțești, pe care o face la timpul său și părintele Ene Braniște, a se vedea,
Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 98;
53
Fără să ne treacă prin cap să jignim sau să vrem să atacăm personal pe cineva; toate cele scrise aici sunt
puse în mod principial asemenea profesorilor Bucevschi și Braniște care au vrut să tragă niște smerite
semnale de alarmă în privința slujirii pastorale și liturgice a preoților timpurilor lor;
19
enoriașilor, fără ca ei să treacă prin ea. Ne referim în primul rând la canonul pe care,
majoritatea preoților îl dau celor care vor să se împărtășească, pentru a ține 3 zile de post
înainte54 de împărtășire, lucru pe care ei înșiși, aproape niciodată 55 nu le pun în practică. Nu
mai punem la socoteală faptul că în majoritatea bisericilor de enorie, rare sunt momentele în
care se face Vecernie sâmbătă seara sau înaintea marilor sărbători, știut fiind faptul că, ziua
liturgică începe de cu seara.
Un alt aspect ar fi cel al automatismului sau al formalismului ritual în cadrul
cultului. Potrivit părintelui Braniște, acest automatism este „lipsa de înțelegere pentru
importanța, pentru sensul și pentru sfințenia slujbelor, lipsa de simțire și de pietate lăuntrică,
de evlavie sau măcar respectul elementar pentru cele sfinte, de adeziune sufletească la cele
săvârșite, rostite, lipsă care se observă la mulți slujitori”56. Atitudinea preotului de a face
Liturghia nu din dragoste și cu fiorul tainic pentru cele sacre, cin din sentimentul de obligație
ale unei datorii profesionale, fie din interes, fie din obicei transformă întregul act de cult într-
o scenă a formulelor magice, a incantațiilor, care nu de puține ori, îi transformă pe credincioși
în niște „misticoși” care ajung să ceară preoților, tot felul de lucruri cultice străine de Duhul
creștin57.
Simpla recitare a unor rugăciuni, fără să se roage, deschiderea numai ai gurii, nu și a
inimii58, fac din preot un simplu executant, un actor pe o scenă, într-o piesă în care nu se
regăsește, întregul cult devenind scena unor imagini pompoase care nu transmit nimic:
căldură, dragoste, credință sau Duh.
Ispita rutinei, atâta liturgice, cât și pastorale este o boală pe care preotul trebuie să o
evite pe cât poate, prin practicarea reculegerii și a meditației la sensul preoției și al său
personal în acest mare plan de mântuire al lui Dumnezeu, pentru oameni. Rutina este o viață
exterioară pe care nimic nu o mai mișcă din inimă și care se formează prin repetarea formelor
și riturilor religioase fără participarea sufletului59.
54
De obicei, joi, vineri și sâmbătă;
55
Cu excepția zilelor rânduite de post sau a evlaviei unor;
56
Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 106;
57
Cum ar fi, deschiderea Evangheliei cu ghicit. Singurele momente liturgice când este permisă deschiderea
Evangheliei sunt: atât la fiecare rostire și citire a pericopelor evanghelice, fie în cadrul Utreniei, sau
Vecerniilor cu Rânduială specială, în cadrul Liturghiei, al Tainelor (Botez, Cununie, Maslu) și al
Ierurgiilor (Înmormântare, Sfeștanie etc.), cât și, în mod cu totul special, în cadrul rânduielii Sfântului
Maslu atunci când deasupra capului celui bolnav, i se pune Evanghelia, pe care, în prealabil a deschis-o tot
el;
58
Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 107;
59
Pr. V. N. Popescu, Sufletul preotului în luptă cu ispitele, fără editură, București, 1943, p. 10;
20
Slujirea liturghiei precum actorii pe scenă, ca într-o piesă de teatru sau operă, prin
gesturile „semnificative”, prin diaconii „de operă”, și prin slujitorii care ajung să își închipuie
chiar, că trăiesc cu intensitate rolurile respective60, pe care le joacă cu măiestrie, fac din
Liturghie doar o formă goală de conținut din care a dispărut ceea ce era esențial: duhul
rugăciunii și al întâlnirii mistice a lui Dumnezeu. Preotul este om al rugăciunii, un mijlocitor
între Dumnezeu și om și nu un geniu actoricesc, gol de orice formă de conținut care să
transmită și să plinească un fond lăuntric.
Un alt lucru, condamnat de către liturgistul Ene Braniște, diacon la acea vreme, este
excesul și abuzul de acatiste, adică de slujbe făcute special pentru remunerare 61. Din fericire,
nu sunt semnalate cazuri generalizate, însă existența unor astfel de cazuri este reală și trebuie
să ne dea de gândit mai ales în ceea ce privește principiile liturgice pe care vrem să le avem
în vedere și prin care să ne formăm desprinderile de slujitori ai altarelor.
Un principal motiv, pe care regăsim aceste minusuri în slujirea liturgică de ieri și de
azi, este insuficienta pregătire liturgică în cadrul școlilor teologice, mai ales în ceea ce
privește aspectul practic, cât și scăderea treptată a interesului pentru latura sacramentală a
preoției. Din păcate, estetica cultului are mult de suferit, prima impresie pe care o lasă preotul
credincioșilor, din calitatea de liturghisitor, într-un astfel de mod, aducând prejudicii
imaginii Bisericii în sine.
Care sunt măsurile de îndreptare pe care le poate face Biserica? Părintele Braniște
propune, o serie de soluții și mijloace de îndreptare a acestor probleme liturgice pe care le
întâlnea în anul 1949. Mai sunt oare ele actuale?
- o mai mare atenție în ceea ce privește pregătirea liturgică și pastorală a viitorilor
preoți, încă din băncile facultății și chiar după ce vor fi hirotoniți;
- renașterea, susținerea și dezvoltarea interesului pentru latura sacramentală a
preoției;
- o mai mare atenție pentru pregătirea trupească și mai ales sufletească pentru
săvârșirea Liturghiei;
- atenția asupra aspectului fizic, atât al slujitorului, cât și al locașului de cult;
- predici, sfaturi, mustrări, pildă personală, învățătură duhovnicească, cu timp și
fără timp;
60
Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 108;
61
Aici pot intra și dezlegările sau Slujba Sfântului Maslu făcut nonșalant, profitând astfel de ignoranța și de
perspectiva fals-mistică a credincioșilor, a se vedea, Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca
Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949, p. 111;
21
Concluzii
62
A se vedea, Diac. Asis. Ene Braniște, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 3-4/1949, pp 257-266;
63
Eugen Jurca, Spovedanie și Psihoterapie. Interferențe și diferențe, Editura Galaxia Guttenberg, Târgu-
Lăpuș, 2009, p. 16;
64
Ibidem, p. 33;
65
Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Misiunea bisericii ortodoxe azi. Provocări, dileme, sugestii, în Ort. , nr. 1-
2/2005, p. 19;
22
Bibliografie
1. Boștină, Claudia Ortodoxia în vâltoarea istoriei contemporane. Misiunea actuală a
Ortodoxiei, în MO, nr. 5-8/2002
2. Braniște, Diac. Asis. Ene Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 1-2/1949
3. Idem, Preotul de azi ca Liturghisitor, în ST, nr. 3-4/1949
4. Idem, Rit, Ritual, Ritualism. Contribuție filologică la lămurirea unor termeni din
vocabularul liturgic, în ST, nr. 5-6/1966
5. Bucevschi, Diac. Prof. Orest Preotul față de preot, în GB, nr. 8-9/1956
6. Cândea, Pr. Prof. Spiridon Contribuții la problema conducerii pastorale la orașe, fără
editură, Sibiu, 1939
7. Coman, Pr. Prof. Ioan Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în ST,
nr. 3/1986
8. Drăgulin, Pr. Gheorghe propovăduirea cuvântului și cultul în Biserica Ortodoxă, în
ST, nr. 3-4/1975
9. Jurca, Eugen Spovedanie și Psihoterapie. Interferențe și diferențe, Editura Galaxia
Guttenberg, Târgu-Lăpuș, 2009
10. Metallinos, Gheorghios Parohia sau Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu,
2004
11. Mihail, Pr. Dr. Paul Folosirea apelativului „părințele” în enorie, în BOR, nr. 1-
3/1992
12. Mihăiță, Prof. Univ. Dr. Nifon Misiologie creștină, Editura ASA, București, 2001
13. Necula, Pr. Nicolae N. Cerințe ale pastorației contemporane în mediul urban, în
Revista Ortodoxă, nr. 3/2002
14. Idem, Este necesară revigorarea activității pastoral-misionare în mediul urban din
România?, în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică 2, Editura Episcopia Dunării de
Jos, Galați, 2001
15. Ocoleanu, Pr. Lect. Picu Misiunea Bisericii prin slujirea socială, în ST, nr. 3/2005
16. Popescu, Sufletul preotului în luptă cu ispitele, fără editură, București, 1943
17. Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile Misiunea bisericii ortodoxe azi. Provocări, dileme,
sugestii, în Ort. , nr. 1-2/2005
18. Rezuș Pr. Prof. Petru, Superstițiile și combaterea lor, în Teologia Ortodoxă
Contemporană, Editura Mitropolia Banatului, Timișoara, 1989
19. Sandu, Pr. Lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare
comparativă, în Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, Editura
Universității, Iași, 2003
20. Serafim Alexiev, Preotul, mijlocitor între cer și pământ, Editura Sophia, București,
2009
21. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului, în MO, nr.
5-6/1957
22. Stein, Murray Gorman, Jack Unmasking social anxiety disorder, Journal of Psychiatry
& Neuroscience, vol. 23, nr. 3, 2001
23
23. Stoica Pr. Conf. Ion, Adevărul, lumea, omul. Repere pentru o abordare metarealistă a
lumii și a omului, Editura ASA, București, 2006
24. Timiadis, Emilianos Preot, Parohie, Înnoire, traducere Paul Brusanowski, Editura
Sophia, București, 2001
25. Vîlciu, Pr. Conf. Dr. Marian Vizitele pastorale ca mijloace de cunoaștere a parohiei
și de lucrare pastorală, Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2009