Exigenţele jurnalismului de opinie şi comentativ: trăsături fundamentale, funcţii

a) stabilirea interconexiunilor dintre diferite evenimente;

b) elucidarea cauzelor şi a consecinţelor unui eveniment;
c) interpretarea evenimentului şi formularea unui prognostic al perspectivei.
Mark Grigoryan: JA minciunos este mai degrabă o polittehnologie şi degradează în
nonjurnalism. JA solicită de la autori redarea întregului areal de opinii ce se referă la tema dată.
Când concepe şi apoi scrie un articol analitic, ziaristul occidental este obligat să prezinte
evenimentul din cele mai diverse puncte de vedere. Iată de ce gazetarii care semnează articole
analitice inteligente, echilibrate şi interesante devin cunoscuţi şi se bucură de aprecierea
confraţilor de breaslă.
Cercetătărul rus Тертычный А.А. în Аналитическая журналистика. М., 1998 evidenţiază
urmtoarele caracteristici specifice ale JA:
1. JA este chemat să descopere cauze, motive, raţionamente. De aici - prezenţa în texte a tezelor,
argumentelor, aprecierilor date de autor.
2. Realizarea procesului cunoaştere se află în prim plan. Se observă clar logica raţionamentelor,
formulate de autor, prin care se urmăreşte scopul de a demonstra şi a convinge.
3. Sunt reprezentate pe larg toate metodele cunoaşterii:
- comparaţia (se compară pentru a afla, a dezvălui deosebirile)
- analogia (se compară pentru a afla, a dezvălui asemănările)
- evaluarea (verificarea în ce măsură subiectul corespunde, scopului, idealului)
- detalierea (identificarea celor mai relevante detalii)
- explicarea (restabilirea lanţului de legături cauză-efect)
- pronosticarea (construcţia ipotezei)
- generalizarea (identificarea unui lanţ comun al evenimentelor sau faptelor)
Тертычный А.А. consideră că Jurnalistul care practică JA trebuie să deţină cunoştinţe
diferite şi să aibă anumite capacităţi pentru a avea succes:
- să poată defini lucrurile despre care vorbeşte;
- să aibă clare în minte şi să folosească linii standard de argumentare pentru a produce entimeme;
- să poată trasa linia dreaptă între cauză şi effect;
- să poată face corelaţii simple între diferitele elemente componente şi să poată explica legăturile
dintre acestea;
- trebuie să cunoască modurile de dovedire;
- să poată prezenta consecinţele adoptării unuia sau altuia dintre argumente;
- să facă analogii;
- să aibă stil: să folosească cu artă figuri de limbaj;
- să aibă memorie bună şi să poată reda lucruri cunoscute de auditori cu precizie.
Acumularea şi ordonarea materialului factologic.

Orice informaţie este preţioasă numai atunci când ea poate fi folosită, iar utilitatea ei
depinde în cea mai mare măsură de faptul cât de completa, exactă şi actuală este aceasta.
Selectând informaţia, jurnalistul nu face altceva decât să-şi clarifice în mod conştient dilema –
ori să interpreteze informaţia exact aşa cum i-a fost servită, ori să-şi formeze o atitudine proprie
faţă de ea. A afla adevărata esenta a materialului informativ este un lucru complicat, care
necesita o bogată experienţă în domeniu, însă, fără de acest efort, orice investigaţie bazată pe
interpretarea erogată a datelor este sortită eşecului. Înainte, însă, de a stabili locul informaţiei în
analiza propriu zisă, jurnalistul analitic urmează să o evalueze şi să o selecteze luând în calcul:

Veridicitatea şi temeinicia informaţiei. Orice informaţie, parvenită de la surse din exterior, este
percepură ca una relativ veridică, iar gradul de relativitate este direct proporţional cu gradul de
credibilitate a sursei. Pentru a stabili valoarea acestei interdependenţe, este de dorit să vă
elaboraţi un formular personal în care, alături de informatile colectate, să notaţi de fiecare dată şi
calificativele atribuite surselor:

a) absolut sigură şi competentă;

b) de obicei de încredere;

c) nu prea de încredere,

d) absolut nesigură;

e) indefinită.

Ar tebui să ţineţi cont de faptul că o sursă alteori sigură, într-o anumită conjunctură v-ar putea
furniza o informaţie incompletă sau absolut neautentica, pe când o sursă, considerată ne prea de
încredere, ar putea să vă pună la dispoziţie un material factologic veridic. În procesul de selectare
a datelor şi a faptelor pentru viitorul articol de investigaţie încercaţi să elaboraţi o scară de
măsură şi pentru gradul de veridicitate a informaţiei: a) este confirmată şi de alte surse; b)este
veridică aproape la sigur; c) posibil veridică; d) îndoielnică; e) neveridică; f) nedefinită.

Dacă jurnalistul nu este sigur de autenticitatea unor informaţii, el o poate stoca în dosar
separat în aşteptarea unor noi detalii care să o confirme sau să o infirme.

Probabilitatea distorsionării informaţiei, pericolul dezinformării. În cadrul unei analize

jurnalistul este nevoit să adune informaţia fărâmitură cu fărâmitură, deaceea materialul, care
ulterior a devenit un fapt, iniţial a avut cele mai ciudate forme. Iată de ce, atunci când sortăm
materialul factologic, ar trebui să presupunem că unele dintre datele obţinute, faptele relatate sau
chiar copiile documentelor oficiale ar putea ajunge la noi în virtutea mai multor intenţii sau
circumstanţe nu întotdeauna binevoitoare: uneori - transmise intenţionat ca dezinformare de către
terţi, alteori - denaturate cu bună ştiinta de către sursa directă, iar în unele cazuri – modificate
conştient sau inconştient chiar în momentul transmiterii lor. Anticipând un astfel de amalgam de
material factologic, este bine să determinăm valoarea unor date prin compararea lor ca format
primar şi format final. Deseori un bilanţ statistic, relatat de o sursă oficială ar putea să difere
substanţial de suma cifrelor reale care au fost invocate la originea lui. Este o situaţie deloc
singulară, dacă vor lua în consideraţie faptul că structurile birocratice, ierarhizate pe verticale, se
străduiesc să-şi demonstreze utilitatea prin înfrumuseţarea adevăratei stări de lucruri.
 Încercarea de a procesa un volum prea mare de date vă poate atrofia gândirea şi perspectiva
analizei. Uneori, am putea să „rodăm” informaţia primită în rândul celor care au o anumită
legătură cu ea şi să încercăm astfel să aflăm unele posibile legături ale acesteia cu informaţii
tangenţiale. Se recomandă ca atunci, când elaborăm o supoziţie, să verificăm foarte minuţios
conexiunile ei cu toate datele care sunt chemate să o susţină. În cazul în care vom depista un
decalaj evident, iar faptele se vor dovedi a fi veridice, va trebui să abandonăm raţionamentul
iniţial.

După această etapă de verificare şi selectare a informaţiei în baza testelor de autenticitate

urmează clasificarea ei în baza următoarelor principii:

1. Eficienţa informaţiei în procesul de construire sau reconstituire a faptelor;

2. Rolul informaţiei în stabilirea relaţiilor inter-faptice;
3. Valoarea informaţiei în susţinerea tezelor pe care se întemeiază materialul analitic;
4. Utilitatea informaţiei în asigurarea dramaturgiei textului;
5. Sensul informaţiei ca suport al concluziilor de tranzit sau de liant între fapte;
6. Locul informaţiilor-detalii;
7. Importanţa formei în care a fost obţinută informaţia (interviu, citat, sondaj de opinie);
8. Imparţialitatea informaţiei care asigură un pluralism de opinii echitabil;
9. Sensul şi scopul informaţiei-declaraţie a experţilor;
10. Rostul informaţiilor cu caracter personal;
11. Volumul şi numărul informaţiilor atribuite surselor anonime;
12. Ponderea informaţiei care comportă riscul unor eventuale reacţii;
13. Necesitatea asigurării unei rezerve cu statut de argument suplimentar în perspectiva unor
noi analize;
14. Măsura în care informaţia difuzată ar corespunde prevederilor legislative;
15. Vulnerabilitatea informaţiei din punct de vedere al unui comportament previzibil al
surselor confidenţiale.

Crearea de ipotese, modele şi prognoze. Stabilirea nivelului de importanţă

În conceperea editorialelor, autorii acestora, pentru a demonstra o anumită teză, pornesc de la

mai multe ipoteze, formînd din acestea diverse raţionamente logice întru argumentarea atât a
propriei opinii cât şi a întregului ziar sau jurnal. Iată cum este definită ipoteza de către DEX:
IPOTÉZĂ -presupunere, enunţată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături
între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esenţa fenomenelor, la cauza sau
la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza
datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei etc. Conform
dicţonarului de sinonime, cuvinte cu acelaşi sens ar putea fi: presupunere, supoziţie, posibilitate,
idee.
Iată de ce, la construcţia articolului analitic, un rol primordial în au următoarele elemenete:
- elaborarea tzezei de bază care urmează a fi demonstrată;
- construcţia unui sistem argumentativ care să ilustreze esenţa tezei în baintate;
- concluzia care să decurgă din sistemul argumentativ.
Astfel se va obţine ca articolul să aibă o structură conpusă din trei elemente: teza (începutul) –
argumentele (partea de bază) şi concluzia (finalul). Sructura articolului ar putea include şi
antiteze şi contraargumente. Menirea acestora este de arăta prezenţa punctelor de vedere
divergente, a opiniilor contradictorii şi a aprecierilor diferite. În cazurile în care jurnalistul este
obligat să identifice şi să demonstreze esenţa unui fenomen contradictoriu, este mai bine ca el să
apeleze la analiza problematizată. În cadrul ei sunt clarificate diferitele legături de cauză-efect
dintre fapte, sunt evidenţiate factorii care generează sau motivează problema, sunt elaborate
prognoze. Principalele componente ale textului include conştientizarea problemei reale din viaţa
societăţii (obiecvtul articolului); avansarea unui program de rezolvare a problemei date (ideea de
lucru). Printre modulii compoziţionale distingem:
- iniţierea în datele problemei;
- expunerea problemei care presupune contrapunerea a cel puţin două puncte de vedere
diametral opuse asupra subiectului descris;
- confruntarea tezei şi antitezei (dezvoltarea subiectului);
- recomandări (un fel de sinteză) care sunt deduse din din contrapunerea tezei si antitezei;
- generalizarea – o deducţie generală care ar putea fi extinsă asupra subiectelor
problematice analogice.
Atunci când jurnalistul pune în dezbatere o problemă, el trebuie să accentuzieze actualitatea
ei, importanţa şi originalitatea abordării ei. Din capul locului urmează a fi menţionată necesitatea
socială ca problema sa situaţia de problemă să fie soluţionate

Teza formulată de jurnalist în legătură cu subiecrtul abordat trebuie să se sprijine pe

elementele demonstraţiei şi să urmeze cele două reguli: a) să fie formulată clar şi exact,
excuzându-se ambiguităţile dubla interpretare; b) să rămână a fi aceeaşi pe parcursul întreguşui
proces demonstrativ.

Antiteza presupute o judecată de valoare opusă tezei şi este folosită în calitate de premisă
iniţială pentru deducţia logică în argumentarea pornită de la contrariu. Or, anume prin
confruntarea punctelor de vedere contradicotrii autoriul articolului de analiză poate expune
dinamica dezvolării evenimentului, poate reflecta diferitele lui aspecte şi, în sfârşit, poate scoate
la iveală contradicţiile din interiorul acestui eveniment.

Un loc important în structura articoluluii îi revine argumentării. Anume ea ne permite să

urmărim logica raţionamentelor autorului. Argumentele în forma unor deducţii vin să
demonstreze adevărul sau falsitatea tezei. Pentru ca argumentele, folosite în articol, să poată fi
etalate într-o formulă elegantă, jurnalistul urmează să însuşească regulile retoricii antice expuse
în cinci trepte:

1) identificarea – căutarea şi selectarea argumentelor;

2) plasarea – sistematizarea argumentelor şi repartizarea lor în text;

3) expunerea – expunerea verbală a argumentelor, ştiinţa despre alegerea cuvintelor şi

figurilor retorice;

4) memorizarea;

5) reproducerea

 Despre teoria argumentării vom vorbi într-un capitol aparte.

Ccomentariul
Commentarium provine din latină şi se traduce însemnare, culegere de note; comentariu,
explicare.
Dicţionarele atestă termenul “a comenta” ca pe a face observații asupra unei întâmplări, a unui
eveniment etc.; a interpreta, a lămuri, a analiza, a interpreta critic textul unei opere literare,
istorice, un articol de lege etc.
Pentru mass media moderne, comentariul operativ reprezintă deja o formă tradiţională de
reacţie la orice eveniment social, politic sau economic. Datorită acestui caracter de operativitate,
unii cercetători în domeniul jurnalisticii chiar sunt tentaţi să-l atribuie speciilor informative, însă
conţinutul comentariului îl menţine totuşi în arealul speciilor tematice. Anume prin intermediul
comentariului, autorul îşi poate exprima atitudinea faţă de evenimentele curente, analizează ceea
ce se întâmplă şi îşi poate propune să prognozeze evoluţia ulterioară a situaţiei.
Realizând un comentariu, ziaristul, înainte de toate, tinde să orienteze atenţia auditoriului
la noile fapte, să arate legătura cauză-efect dintre ele şi să sugereze eventuale soluţii pentru a
depăşi anumite situaţii. Uneori comentariul poate doar anticipa un eveniment şi să pregătească
societatea pentru inevitabilitatea lui.
Comentariul se deosebeşte de celelalte specii de opinie prin faptul că el, de obicei,
analizează un eveniment deja cunoscut publicului cititor şi în această analiză prevalează
atitudinea faţă de obiectul reflectat.
Trebuie menţionat că în prezent comentariul trebuie privit nu numai ca o specie de presă
prin care se reacţionează la noile fenomene ci şi ca un text publicistic în care sunt reliefate în
mod obiectiv problemele, sunt dezbătute faptele noi care au tangenţe la aceste probleme. O
posibila structura pentru un comentariu: se trec în revistă principalele fapte, se stabilește
diagnosticul, urmând să se dezvolte analiza și să se sublinieze semnificația elementelor studiate.
Însă ce trebuie reținut e faptul că trebuie respectată rigurarea argumentației. Judecățiile
personale sau judecățiile de valoare își au locul în măsura în care sunt justificate și clare.
Ioan Deac: Comentariul este genul jurnalistic în care sunt sintetizate mai informaţii diverse,
dinsurse diferite, despre un acelaşi eveniment, întîmplare. El se prezintă ca partea dezvoltată a
unei ştiri, care clarifică, prin prezentarea unor date suplimentare, împrejurările producerii unui
eveniment, ale apariţiei unui fenomen. Datele pe care le sintetizează comentariul îşi au sursa,de
cele mai multe ori, într-o serie de ştiri anterioare. Jurnalistul le sintetizează şi le aşează într-o
formă cuprinzătoare, care să permită receptorului să-şi formeze o imagine de ansamblu,mai
cuprinzătoare decît cea a evenimentului imediat care provoacă comentariul. Comentariul este
scurt, fără şapou, fără intertitluri, dar poate avea supratitlu şi subtitlu. De regulă, comentariile
sunt produse de autori care au o anumită autoritate în domeniul căruia îi aparţine evenimentul
sau setul de informaţii comentate, aceştia fiind specialişti sau jurnalişti specializaţi. Comentariul
atinge un nivel de generalizare destul de ridicat şi prin faptul că este marcat de contribuţia
personală a autorului.
Exigenţele comentariului
O exigentă de primă importaţă cere autorului care redactează comentarii să se abţină a face
valorizări şi calificări de valoare asupra informaţiilor  şi faptelor pe care le comentează. El poate
face selecţii şi interpretări ale informaţiilor, dar nu este recomandabil să facă judecăţi axiologice,
deoarece ar depăşi astfel cadrul comentariului, situîndu-se în domeniul editorialului. O altă
exigentă ar derivă din faptul că este provocat întotdeauna de un evenimental actualităţii. Unghiul
de abordare al materialului structurat în comentariu aparţine mai puţin autorului, cât mai ales
informaţiilor prezentate. Comentariul pretinde un grad ridicat de obiectivitate faţă de
evenimentul comentat şi un grad consistent de neutralitate din partea jurnalistului.

Comentariul urmărește de cele mai dese ori același scop ca și editorialul: nu expune
faptele, ci le interpretează. Diferența constă într-o dinamică specifică a construcției
argumentative și în faptul că un comentariu nu reprezintă punctul de vedere al redacției.
А.А. Тертычный în Жанры аналитической журналистики este de părere că definirea
genului Comentariu ca de sine stătător a apărut de fapt în secolul trecut. El, de obicei, analizează
un subiect deja cunoscut cititorului. Cu ajutorul comentariului sunt analizate priblemne şi stări de
lucruri, sunt formulate opinii şi aprecieri, suns elaborate concluzii şi recomandări. Comentariul
urmăreşte următoarele scopri:- a orienta atenţia auditoriului la noi fapte care es în evidenţă în
viaţa socială şi de a le da o notă;- a pune evenimetul comentat în relaţii cu altele şi a afla
motivele acestui eveniment; - a formula prognoze privind evoluţia evenimentului comentat; - a
argumenta, de obicei cu ajutorul exemplelor, formele de comportament şi metodele de rezolvare
a problemelor.
Pentru a scrie un comentariu bun, ziaristul se străduieşte să răspundă la următoarele
întrebări: Ce se întâmplă? Care sunt forţele motrice? Care sunt condiţiile în care se prodece
ceva? De ce? Cui îi este convenabil? Care este starea de lucruri la moment? Ce trebuie de făcut?
Cum e mai bine de procedat? Care sunt contradicţiile? Care este tendinţa de evoluare? Care sunt
strategiile şi tacticile preferabile?

Comentariul se deosebeşte de celelalte specii de opinie prin faptul că el, de obicei,

analizează un eveniment deja cunoscut publicului cititor şi în această analiză prevalează
atitudinea faţă de obiectul reflectat.
Trebuie menţionat că în prezent comentariul trebuie privit nu numai ca o specie de presă
prin care se reacţionează la noile fenomene ci şi ca un text publicistic în care sunt reliefate în
mod obiectiv problemele, sunt dezbătute faptele noi care au tangenţe la aceste probleme.
Întreaga diversitate a problemelor comentate poate fi dezvăluită prin intermediul unui şir de
întrebări tipice despre:
- specificul sau noile calităţi ale faptului, valorile pe care le exptimă sau reprezintă;
- cauzele, condiţiile, premizele existenţei faptului – vorbim de precedente, paralele etc.;
- scopurile, motivele, planurile de acţiuni ale figuranţilor din cadrul fartului (evenimentul)
comentat;
- consecutivitatea după care se dezvoltă faptul comentat;
- tendinţele, legităţile de dezvoltare a societăţii ce se manifestă în cadrul faptului comentat,
contradicţiile din interiorul acestui fapt;
- sarcinile ce decurg din faptul comentat, căile şi metodele de realizare a lor într-o situaţie
concretă;
- veridicitatea faptelor comentate.
Primul pas pregătitor spre realizarea unui comentariu este alegerea obiectivului. Iată de ce
autorul ar trebui să-şi răspundă la următoarele întrebări:
- care este fenomenul pe care doresc să-ş oglindesc?
- despre ce ar trebui să-i vorbesc cititorului, ce cunoştinţe trebuie să-i transmit?
- ce fel de sentimente, reacţii trebuie să-i generez?
- ce cunoştinţe posed eu despre obiectul oglindit?
- care ar putea fi replica oponenţilor mei?
Un comentariu bun se realizează conform următoarului instrumentariu:

a) elaborarea legăturilor dintre faptele de start şi cele comentatoare (de exemplu, o analiză a
preistoriei evenimentului);

b) detalierea evenimentelor comentate, reconstituirea amănuntelor, a detaliilor, a premizelor care

sunt importante pentru a elabora întrebarea ce indică scopul comentariului;

c) compararea faptelor, elaborarea analogiilor apelând la precedente; stabilirea paralelelor care ar

putea servi drept modele care să demonstreze interdependenţele subiectului comentat;

d) contrapunerea, confruntarea diverselor formule de realizare a acţiunilor analizate;

e) interpretarea textului (explicarea documentelor, tălmăcirea argumentelor oponenţilor într-un

limbaj accesibil publicului cititor.

Cu cât mai clar este scopul comentariului şi formulate întrebările puse cu atât mai eficient
este colectată informaţia şi cu atât mai uşor şi sigur este realizat materialul.
Un comentariu bun are întotdeauna o încheiere logică.

Editorialul prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă (ceea ce explică faptul că,
frecvent). Editorialul are rolul de a scoate în evidenţă semnificaţiile unor evenimente şi de a
trezi conştiinţa cititorului într-o problemă sau alta.

Un editorial nu schimbă lumea şi nu provoacă zguduiri, ca anchetele de presă, ci este un

instrument aflat la îndemâna cititorului care nu poate participa la viaţa publică în aceeaşi măsură
în care o face jurnalistul şi care nu are acces la culisele politice şi economice.Vocea jurnalistului
se face auzită în principal prin editorial şi alte articole de opinie. Aici îl putem invoca chiar pe
Aristotel, care scria, în „Politica”: „Dintre toate vietăţile, voce are numai omul. Glasul este doar
semnul plăcerii şi al durerii şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se ridică numai până la
a avea simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica unele altora, pe când vocea, graiul serveşte
la a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept.”
Editorialul se deosebeşte de comentariu prin faptul că angajează un punct de vedere al
editorialistului şi al instituţiei de presă, funcţionînd ca o priză de conştiinţă sau directorat de
conştiinţă a receptorilor. Are un puternic rol de influenţare şi determinare a receptorilor, dat fiind
faptul că editorialul se prezintă ca un material care nu doar informează, ci interpretează şi
valorizează informaţia, aşezînd evenimentul, persoana, situaţia la care se referă pe o scară de
valori. Receptorii îşi însuşesc această valorizare şi sunt dispuşi, în cele mai multe cazuri, să o
reproducă şi să o retransmită. Funcţia interpretativă a mass-media se concretizează pe deplin în
acest gen jurnalistic. Editorialul nu răspunde în mod simplu sau mai complex la întrebările
jurnalistice, el dă sens acestor întrebări, informaţiilor şi evenimentelor care le generează.
La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine asimilată de realizator, care
să poată fi transpusă într-un punct de vedere bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de
cuvinte (dacă editorialul este mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).
Spre deosebire de celelalte genuri redacţionale, editorialistul are o mult mai mare libertate de
mişcare în alegerea tonului, a atitudinii. El poate selecta între diferite tipuri de raţionament, poate
nara, poate alege între umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie. Poate redacta un editorial
polemic.
Deoarece ele sunt scrise de regulă de persoane care au un nume mare, un nume care a cîștigar
încrdere și respect, părerea editorialistului deseori este sfîntă pentru publicul său țintă.
De cele mai multe ori, cei care scriu acest gen de articole au impresia că vor schimba lumea.
De obicei temele reflectate în editorial țin de realitatea imediată sau mai bine zis de ceea ce se
întîmplă aici și acum în societate, însă gradul de urgență nu este atît de mare precum la o știre.
Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu o
structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o
trecere în revistă a acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei opinii.
Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârşit de articol la
informaţiile ce au permis această argumentare. Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că
individualizează, adesea editorialele au rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o defineşte în
raport cu celelalte pagini de evenimente este posibilitatea şi obligaţia chiar a exprimării opiniei, a
comentariilor.
Dacă editorialul se constituie ca un directorat de conştiinţă, atunci el trebuie să
corespundă unei „prize de conştiinţă“, altfel spus dacă esenţa editorialului este sensul, atunci şi
principala sa exigenţă este producerea sensului pentru receptor. Receptorul trebuie să caute
editorialul pentru a se alimenta cu sens, pentru a-şi „cupla“ conştiinţa individuală la conştiinţa
grupului, organizaţiei, asociaţiei sau societăţii cărei îi aparţine. Prin urmare, jurnalistul caută să
folosească acele informaţii care slujesc degajării sensului vizat. Nu trebuie să surprindă
faptul că editorialul nu este caracterizat de obiectivitate. Dimpotrivă, o altă exigenţă impusă editorialului
este să prezinte un puncte de vedere individualizat, personalizat, în raport cu alte editoriale care pot fi
produse. Abia în felul acesta el face distinctă „vocea“ comunicatorului şi o face recognoscibilă în
fluxurile de comunicare. Editorialistul trebuie să posede o competenţă interpretativă ridicată şi
sincronizată viziunii pe care o adoptă şi o angajează comunicatorii reprezentaţi de instituţia de presă.

Modalităţi de redactare. Etapele realizării editorialului

Chei de control:
a) Dacă demonstraţia dezvoltată în editorial se poate reduce la un silogism, textul este corect
construit din punct de vedere logic;
b) Posibilitatea reducerii textului la o singură afirmaţie specifică demonstrează corectitudinea
construcţiei textului, conform regulii: o singură idee-problemă = un singur unghi de abordare =
un singur text.
Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu o
structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o
trecere în revistă a acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei opinii.
Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârşit de articol la
informaţiile ce au permis această argumentare.
Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar departe de echilibrul şi
obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel mai adesea se pleacă de la un punct ce nu mai
are nevoie să fie dovedit, pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de demonstraţii
şi atestări, demers ce crează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.
Printre cele mai azitate metode de elaborare a unui editorial se numără ciclul neo-clasic (opinia
e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi sistemul certitudinii (bazat pe fapte foarte
bine cunoscute de redactor).Aceasta cu atât mai mult cu cât există şi editoriale care fac elogii,
care laudă.

Cum scriem un editorial (How to write an editorial)

 1.Alege un subiect relevant – ştiri, evenimente de actualitate 2. Ceva care să atragă atenţia 3.
Ceva de care eşti convins, pentru a putea convinge 4.Caută un alt unghi decât cel obişnuit,
introdu evenimentul în context 5.Accesează o bază de date 6.Dacă alege ceva dint trecut,
aşteaptă o aniversare pentru a-l lrga de timpul prezent 7.Foloseşte opinia, părerea ta personală 8.
Convinge cititorii într-o manieră raţională, precizează sursele 9. Foloseşte opinia pentru a ghida
interpretarea 10.Foloseşte emoţia într-o manieră limitată, nu puternică sau reacţionară
11.Exprimă dezgustul sau dezamăgirea 12. Foloseşte limbaj persuasiv/convingător, clar, activ
13.Arată scopul: vreau să pledez pentru…La ce întrebări aş răspunde, Ce obstacole ar fi
depăşite? etc 14. Despe tine – ce anume face opinia ta importantă, de ce vrei să pledezi pentru
ceva sau contra 15.Despre cititor – Trebuie să conving pe… 16.Convinge-ţi opoziţia: ce vor zice
despre ideea ta? Cum poâi să-ţi aperi ideea 17.Elaborează un tabel pro-contra şi încearcă s vezi
prin ochii oponenţilor, apoi alege cele mai bune argumente pe care le+ar putea utiliza împotriva
ta 18.Fii corect în ceea ce spui: faptele descris/analizate să fie corecte şi sursele in dicate; dacă
scrii la modul negativ despre o persoană spune că este părerea ta pentru a evita învinuirea de
calomnie 19.Încearcă să fii amuzant: pe lângă claritate, importanţă, verificarea faptelor ai nevoie
şi de umor.
Etapele argumentarii Etapele care trebuie să fie parcurse în procesul de argumentare sunt
următoarele:
1) etapa iniţială, în care se afirmă valoarea de adevăr a tezei;
2) etapa intermediară, în care se exprimă argumentele pentru susţinerea (întemeierea) valorii de
adevăr a tezei;
 3) etapa finală, în care se stabileşte legătura dintre argumentele formulate şi valoarea de adevăr a
tezei.
Conditiile argumentarii
Condiţiile care trebuie să fie respectate într-o argumentare sunt:
-să conţină argumente potrivite cu ideea (teza) susţinută;
- să conţină argumente adaptate la caracteristicile auditoriului;
- să prezinte cu acurateţe fapte şi date care nu se contrazic între ele;
-să utilizeze surse credibile.

În momentul în care se susţine o idee (teză), se pot construi diverse tipuri deargumente:
1- argumente bazate pe generalizare; acestea iau forma unei
c o n c l u z i i s t a b i l i t e  prin extrapolarea sau prin generalizarea unei situaţii, a unui aspect;
2-argumente bazate pe relaţia cauză-efect; exprimă înlănţuiri de
c a u z e ş i e f e c t e ale unor fapte, evenimente;
3 -argumente bazate pe analogie - se realizează prin stabilirea unor similarităţi între anumite
evenimente;
4- argumente bazate pe comparaţie; se construiesc prin raportarea unui enunţ la altul;
5-argumente bazate pe prestigiu şi pe autoritate; acestea utilizează, în susţinerea tezei, idei şi
opinii ale unor personalităţi competente, cu prestigiu în diverse domenii şi aşa mai departe.
Există mai multe tipuri de argumente : argumente bazate pe fapte, argumente bazate pe
exemple, argumente bazate pe autoritate.

Recenzia

Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei opere. Aceasta
înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a ideilor, pe scurt. Cel ce realizează
recenzia nu urmăreşte o analiză amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale
principale şi a ideilor esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri
critice referitoare la lucrarea în chestiune. Această activitate reclamă persoane bine pregătite,
specializate în domeniul respectiv şi a căror competenţă este recunoscută. Comentariul va fi
pertinent, dar va conţine în acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va
încerca şi o integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor de noutate
pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia operei de autor. Nu vom recenza
personalitatea autorului, plusurile sau minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse.
Desigur, aşa cum precizam chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut
necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire strictă la acesta nu fac decât să
scadă din valoarea şi puterea analizei produsului. O recenzie utilă trebuie să aibă mai multe
elemente:

- O motivaţie – de ce şi cum s-a ales respectiva carte, lucrare, pentru recenzat.

- Câteva lucruri despre autorul cărţii – renumele lui, alte opere, premii, stil, prin ce se remarcă,
prin ce a devenit cunoscut… sau de ce trebuie remarcat, dacă este la începutul carierei. Ce îl
recomandă. Ce naţionalitate are autorul şi unde tipăreşte şi în ce limbă scrie?

- Despre lucrare – date tehnice – când a fost publicată, unde, cine este editorul (dacă este
relevant), editura (dacă e necesar scoate în evidenţă proeminenţa editurii). Număr de pagini. Stil.
Dacă face parte dintr-o serie sa colecţie. A câta ediţie. Dacă este o traducere, unde şi când a fost
tipărită original. Titlul original.

- Contribuţiile originale ale autorului. Prin ce se remarcă lucrarea. Care sunt elementele specifice
ale cărţii şi ale autorului. Care sunt aşteptările autorului din prefaţă sau introducere. Care îi sunt
concluziile? Care este premisa, ce contestă, ce susţine. Claritatea este mai puternică decât
persuasiunea. În aceste momente ale recenziei trebuie să oferi informaţii, nu opinii.

- Despre conţinut. Poate o trecere în revistă a ideilor. Nu copia prefaţa sau introducerea sau
coperta din spate. Foloseşte cuprinsul.

- Opreşte-te la un aspecte specific. La un citat, la o idee, la un capitol… la ceva care să merite

atenţia.

- Structură. Capitole. Înlănţuirea ideilor autorului. Despre titlu. Actualitatea lucrării.

- Citate reprezentative. O recenzie ar trebuie să dovedească, inclusiv autorului cărţii, că

respectiva carte a fost citită. Citarea se face selectiv, dar nu cita numai din primele pagini ale
cărţii. E un semn clar de superficialitate.

- Observaţii personale privitoare la conţinut şi afirmaţii. Ai grijă să nu comentezi fraze extrase

din context. Trebuie să fii sigur de sensul pe care autorul îl oferă unui anumit lucru.

- Comparaţie cu alte lucrări. Nu abuza de lucrul asta.

- Compară cu alte recenzii. Ce spune altcineva despre carte, dacă spune cineva.

- Așteptări. La ce s-ar aştepta cititorul de la o asemăna carte şi ce ar găsi? La ce te-ai aşteptat tu

și ce te-a surprins? Ai fost impresionat sau dezamăgit? O recomanzi cu încredere sau cu ca
lectură suplimentară? Pe ce criterii îţi bazezi recomandările?

- Sugestii pentru cititor.

- Date tehnice finale precum: Preţ? De unde poate fi procurată? Este disponibilă online? Este
disponibilă în format electronic? Preţul este corect? Merită?

- Concluzii motivaţionale şi care îndeamnă la acţiune.

- Alte aspecte: Dacă faci recenzia pe un blog sau un spațiu online, lasă problema deschisă ca să
poți primi comentarii şi completări.

- Fii cucint. Simplu dar nu simplist. Clar. Cât se poate de clar. Fără prea multă formalizare.

- Oricum, nu exagera şi nu minimaliza. O recenzie nu trebuie să fie mai bună decât cartea pe care
o recomanzi.

- Aceste lucruri vă pot ajuta și pentru recenzii de filme, evenimente sau produse, desigur ţinând
cont de elementele specifice.

Erorile de argumentare. Tehnici de persuadare şi maniplare prin intermediul

jurnalismului de opinie

Persuasiune si manipulare in practica discursiva. Argumentarea are drept rezultat convingerea

interlocutorului cu privire la adevarul sau falsitatea unei teze. Pentru o argumentare sa fie
convingatoare trebuie sa fie indeplinite simultan doua conditii: corectitudinea logica a tehnicilor
de argumentare si adecvarea faptica a continutului de idei. Astfel , argumentarea este
neconvingatoare, fie ca punem idei adevarate in tehnici de argumentare eronate, fie ca uilizam
tehnici de argumentare corecte in care punem idei false.Persuasiunea nu este catusi de putin o
limita a actului de comunicare,dimpotriva, daca tinem cont ca in argumentarea cotidiana asupra
unor teme diferite,este destul de greu sa gasesti temeiuri, care sa fie acceptate de toata lumea ca
adevarate, si a caror legatura cu teza sa fie unanim recunoscuta. In aceste conditii,incercand sa
mpunem adevarurile noastre celorlalti, este posibil sa nu reusim in toate cazurile, dar acest lucru
nu inseamna ca argumentarea ar contine erori de vreun fel.Persuasiunea este considerata cel mai
adesea un act, dar si un rezultat ce tin mai mult de dimensiunea psihologica a celui care
argumenteaza si mai putin de esenta logica a argumentarii.Prin intermediul manipularii
interlocutorul este fortat sa accepte o teza pe calea unei inselatorii: cel care argumenteaza stie ca
tehnicile de argumentare nu sunt corecte si ca temeiurile nu sunt adevarate, dar le aduce in fata
interlocutorului in speranta ca acesta din urma nu-si va da seama de aceste erori. Manipularea
este conditionata de intentia de a induce in eroare a unuia dintre participanti la relatia de
argumentare si de incapacitatea celuilat de a descoperi aceasta intentie. Daca persuasiunea nu
este un viciu al argumentarii, manipularea dimpotriva este una dintre tarele ei. A manipla
inseamna a induce in eroare cu buna stiinta si aobtine un succes intr-o disputa prin mijloace
ilicite din punct de vedere logic.
Nu de puține ori sunt cazurile când autorii unor asemenea materiale nici nu insistă asupra
faptelor, construindu-și discursul doar pe baza unor pseudo argumente.
Să analizăm în cele ce urmează câteva forme de astfel de argumente elabotare de Sorin
Preda.
- Ad hominem. Este argumentul centrat pe o persoană. Autorul invalidează un argument contrar
argumentului (poziției) său discreditând persoana care il emite. Sunt trei strategii de realizare a
acestui argument: a) punerea la îndoială a cunoștințelor , inteligenței sau a bune-credințe ale
adversarului; b) atacul indirect, care să ridice bănuieli asupra motivelor părții adverse; c)
descoperirea unei contradicții între ideile și acțiunile prezente sau trecute ale adversarului.
- Ad nauseam – repetarea unei idei de mai multe ori. Aceeaşi poziţie, repetată suficient de
mult, devine adevăr pentru mulţi dintre lecturanţii ziarelor de astăzi
 - Apel la autoritate – apelarea la figuri proeminente, care ar susţine aceeaşi idee, argument,
poziţie, acţiune.
- Apel la frică – recurgerea la dezvăluirea efectelor negative în cazul susţinerii unei anumite
idei contrarii.
• Apel la prejudecăţi – utilizarea termenilor emotivi pentru a ataca anumite valori sau bunuri
morale. Spre exemplu: orice persoană care munceşte şi plăteşte toate taxele va fi de acord cu
mine că cei care nu muncesc şi care nu sprijină societatea nu merită suportul acestei prin
intermediul asistenţei sociale.
- Efectul de turmă – încercarea de a convinge audienţa să facă ceea ce toţi fac pentru o victorie
inevitabilă.
- „Alătură-te mulţimii” – ideea de a se alătura grupului câştigător le va surâde cititorilor
- A fortiori. Argumentul se bazează pe un silogism prescurtat, din care cauză de cele mai dese
ori în loc să explice ipotezele înaintate, crează confuzii.
- Al milei. Autorul se prezintă ca pe un om simplu, fără pretenții, astfel încercând să distragă
atenția de la esența discursului spre persoana lui, care este o autoritate în domeniu.
- Populist. Este un sofism demagogic de genul: „Se știe că...”, expresie de ordin general care
nu spune nimic și mai cu seamă nu a aduce nimic nou.
- Petitio principii. Este un raționament circular care nu aduce niciun argument care să susțină
afirmația. Este, în sine, o altă afirmație neargumentată.
Florin Cristian Popescu remarca în Manualul său de jurnalism că transformarea unei ipoteze
în certitudine în textul jurnalistic este tot una cu transformarea factoidului (aparența faptului
real) în fapt, a ficțiunii în realitate, indiferent de numele care pot fi date acestui proces: informare
greșită sau manipulare.
Pe lângă argumentele relatate mai sus, sunt utilizate mai mult sau mai puțin o serie de
argumente tendențioase, printre care şi:
- Intoxicarea/dezinformarea. Aceasta presupune o argumentare bazată pe opinii aranjate
respectiv părtinitoare.
- Emoțional-partizan, autorul renunțînd la o serie de date-argumente semnificative, dar
neconvenabile; prin simplificarea excesivă a problemei.
- Generalizarea pripită. Autorul formulează concluzia în baza unui număr mic de cazuri.
- Vinovat prin asociere. Sunt acuzații făcute prin deducții ce au la bază principii de genul:
spune-mi cine-ți sunt prietenii ca să îți spun cine ești.
Diferite surse mai atestă:
- Alb/negru – prezentarea a doar două opţiuni, încercându-se aserţiunea publicului spre bine, nu
spre rău.
- Oamenii frumoşi – expunerea persoanelor faimoase drept exponenţi ai ideii date. Acest lucru
îi face pe oameni să creadă că dacă vor urma o anumită părere, ideologie, vor fi şi ei vestiţi,
fericiţi şi vor avea succes.
- Omul simplu – articularea unor opinii care se presupune că ar reprezenta dorinţele omului
simplu, cetăţeanului de rând
- Demonizarea duşmanului – caracterizarea elementului care apare drept inamic în text prin
elemente negative şi urâte. Astfel, acesta va deveni de nesuferit pentru audienţă.
- Ordinul direct – îndemnul direct de a face anumite acţiuni sau de a spuen anumite lucruri.
 - Generalităţi sclipitoare – folosirea unor idei sau păreri aparent strălucite şi geniale, dar care
nusunt bazate pe argumente.
-Ambiguităţi intenţionate – expresii neclare şi vagi, care lasă loc de interpretare cititorului.
- Reductio ad Hitlerum – convingerea audienţei să dispreţuiască o idee care provine de la un
grup care nu este bine văzut în societate.
- Negarea faptelor
- Inversarea faptelor
- Amestecul dintre adevăr şi minciună
- Modificarea motivului
- Estomparea (atenuarea, diminuarea importanţei sau a valorii prin analogii)
-Minciuna absolută, adesea eficace datorită enormităţii sale.
- Contraadevărul, neverificabil datorită lipsei de martori.
- Minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează să prezinte informaţia în tot
contextul ei.
- Valorificarea detaliilor, a faptului întâmplător în detrimentul esenţialului estompat în mod
savant.
- Amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor echivalente, care, într-o anumită variantă,
vor putea fi condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare adecvată, chiar dacă este abuzivă.
- Reminiscenţe false sau comparaţii nejustificate.
- Minciuna înecată într-un noian de informaţii, existând posibilitatea de a fi regăsită ulterior
pentru a servi drept punct de referinţă.
- Citate aproximative sau trunchiate.
- Afirmaţii făcute pe un ton angelic, dezinvolt sau indignat.
- Exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu şi fără importanţă în numele unor principii
morale.
- Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatorie.
- Etichetarea interlocutorului atribuindu-i o pretinsă apartenenţă la un anumit sistem de idei
ce poate fi respins mai uşor decât discutarea în detaliu a argumentelor veritabile prezentate.
- Declararea sau considerarea tabu a anumitor puncte de vedere;
- Declararea sau considerarea anumitor puncte de vedere ca fiind sacre;
- Una din părţi nu are ocazia să îşi formuleze punctul de vedere;
b.  În loc să ofere o justificare a propriului punct de vedere, vorbitorul forţează oponentul să
demonstreze că poziţia vorbitorului este incorectă ;
c.       În loc să ofere o justificare a proporiului punct de vedere, vorbitorul forţează oponentul să-
şi demonstreze corectitudinea punctului său de vedere ;
- Evitarea obligaţiei de a oferi o justificare prin:
a. Prezentarea propriului punct de vedere ca fiind evident, prin formule de genul :
Este evident că …Este dincolo de orice îndoială că …Nici un om cu mintea întreagă nu ar nega
că …
b. Oferirea unei garanţii verbale a corectitudinii punctului de vedere formulat:
Ai încredere în ceea ce îţi spun …
c. Afirmarea imunităţii la critică a propriului punct de vedere (pentru că « a fost testat » !), prin
formule de genul : Femeile sunt prin natura lor posesive  ; Bărbaţii sunt vânători înnăscuţi;
Francezii sunt în mod esenţial intoleranţi; Tineretul de astăzi este leneş.
- Eroarea “om de paie” – atribuirea unui punct de vedere fictiv oponentului.
- Crearea unui oponent fictiv, prin folosirea unor formule ca: Aproape toată lumea crede că …
Profesorii cred că …Toată lumea spune în ultima vreme că …
- Intrepretarea eronată a punctului de vedere al oponentului prin scoaterea acestuia din context;
- Suprasimplificarea unui punct de vedere, prin:
a. Evitarea folosirii cuantificatorilor de tipul ”unii“, ”câţiva“, ”puţini“, şi înlocuirea lor cu ”toţi“
sau ”toate“.
b. Exagerarea unui punct de vedere, prin evitarea nuanţelor şi limitărilor;
- Eroarea apelului la sentimentele audienţei:
a. Apelul la sentimente pozitive: loialitate, siguranţă, patriotism, etc.
b. Apelul la sentimente negative: frică, ruşine, etc.
- Eroarea apelului la caracterul sau experienţa unei persoane:
a. Vehicularea unor informaţii tehnice pe care audienţa nu le poate verifica
b. Când cel care oferă informaţii despre anumite evenimente este singurul martor al acelor
evenimente
c. Când cel care oferă informaţii este singurul care le poate verifica.
- Eroarea etică/eroarea abuzului de autoritate - atunci când o persoană care face apel la
experienţa sa, de fapt nu are acea experienţă
- Folosirea unei scheme argumentative incorecte sau nevalide în locul uneia corecte sau valide
prin:
a. Eroarea populistă (argumentum ad populum): punctul de vedere este susţinut prin invocarea
opiniei mai multor persoane - Cei mai mulţi oameni cred că …
b. Eroarea confuziei între judecăţi de fapt şi judecăţi de valoare sau a folosirii incorecte a unei
relaţii cauzale (argumentum ad consequentiam): Este interesant ce spune Seneca (fapt), pentru
că îmi plac foarte mult ideile sale (valoare).
c. Eroarea apelului la autoritate (argumentum ad verecundiam) este comisă atunci când un punct
de vedere este justificat sau prezentat ca acceptabil prin faptul că provine dintr-o anumită sursă
prezentată incorect ca având autoritate: Evident că istoria are o finalitate, doar a spus-o Hegel.
d. Eroarea generalizării pripite (secundum quid): se bazează pe generalizarea plecând de la un
număr evident mic de cazuri.
e. Eroarea falsei analogii: apare atunci când comparaţia a două entităţi (persoane, lucruri) poate
fi uşor respinsă.
g. Eroarea „după aceasta, prin urmare din cauza aceasta” (post hoc ergo propter hoc) este
comisă atunci când este interpretat ca efect un eveniment care urmează după un altul, considerat
cauză: Am început sa învăţ pentru examenul de logică vineri – zi cu ghinion, aşa că era de
aşteptat că luni voi pica examenul, ceea ce s-a şi întâmplat. H. h. Eroarea pantei alunecoase
constă în presupunerea, nejustificată, că un anumit curs al acţiunii al cărui început este rezonabil
va duce inevitabil la un rezultat nedorit: Dacă vei începe prin a-l citi pe Nietzsche, vei deveni
inevitabil un adept al tiraniilor de orice fel.
- Eroarea neclarităţii punctelor de vedere ce se se poate datora:
a. Caracterului implicit al exprimării folosite, contextul sau situaţia lăsând posibilitatea unor
interpretări diferite
b. Caracterului idefinit al exprimării
c. Nefamiliarităţii expresiilor
d. Vaguităţii expresiilor
- Eroarea diviziunii, care constă în confundarea unui întreg cu părţile sale. Mai exact, atribuirea
proprietăţilor unui întreg părţilor sale: Partidul aflat la guvernare este incoerent. Prin urmare,
toţi miniştrii săi sunt incoerenţi.
-Eroarea compoziţiei, care se bazează tot pe confundarea părţilor cu întregul, dar, dacă putem
spune aşa, în sens opus erorii diviziunii. Argumentarea porneşte acum de la părţi spre întreg:
Toţi membrii partidului aflaţi la putere sunt bogaţi. Prin urmare, partidul este bogat.