Pământ

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la o planetă din sistemul solar. Pentru alte sensuri, vedeți Pământ
(dezambiguizare).
Pământ
Pământul (numit și Terra sau „Planeta
albastră”) este a treia planetă de la Soare
și cea mai mare dintre planetele telurice
ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât
și pentru diametru. Este singurul corp
ceresc despre care se știe că adăpostește
viață. Simbolul astronomic al Pământului
este ♁ sau ⊕.[28] Conform datărilor
radiometrice și a altor surse de dovezi,
Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5
miliarde de ani.[29][30][31] Gravitația
Pământului interacționează cu alte obiecte
din spațiu, în special cu Soarele și Luna, The Blue Marble - fotografia Pământului făcută de pe Apollo
singurul satelit natural al Pământului.
17 în 1972.
Terra se învârte în jurul Soarelui în 365,26
de zile, perioadă cunoscută drept un an. În Denumiri
acest timp, Pământul se rotește în jurul Nume alternative Planeta Albastră · Blue Marble
axei sale de aproximativ 366,26 ori.[32] ·Terra · Gaia
Axa de rotație a Pământului este înclinată Caracteristicile orbitei
în raport cu planul orbital, producând
Epocă J2000[1]
anotimpuri pe Pământ.[33] Interacțiunea
gravitațională dintre Pământ și Lună Afeliu 152.100.000 km[2]
provoacă mareea oceanului, stabilizează Periheliu 147.095.000 km[2]
orientarea Pământului pe axa sa și
încetinește treptat rotația.[34] Pământul Axa semi-majoră 149.598.023 km[3]
este cea mai densă planetă din sistemul Excentricitate 0.016 7086[3]
solar și cea mai mare dintre cele patru
planete telurice. Perioadă orbitală 365,256363004 zile[4]
Viteza medie a 29,78 km/s (107.200 km/h)[5]
Litosfera Pământului este împărțită în mai mișcării de revoluție
multe plăci tectonice rigide care migrează
Anomalia medie 358,617°
pe suprafață în perioade de milioane de
ani. Aproximativ 71 % din suprafața Înclinație 7,155° față de ecuatorul Soarelui;
Pământului este acoperită cu apă, în 1,57869°[6] față de planul invariabil;
principal de oceane.[35] Restul de
0,00005° față de J2000 ecliptic
aproximativ 29 % este pământul format
din continente și insule care împreună au Longitudinea nodului -11,26064°[5] față de J2000 ecliptic
multe lacuri, râuri și alte surse de apă ce ascendent
contribuie la hidrosferă. Majoritatea Argumentul perihelion 114,20783°[5]
regiunilor polare sunt acoperite de gheață.
Interiorul Pământului rămâne activ, cu un Sateliți 1 satelit natural: Luna
nucleu intern din fier solid, un miez 5 cvasisateliți
exterior lichid care generează câmpul
magnetic al Pământului și un strat de >1.800 operaționali saletliți
manta convectoare care conduce tectonica artificiali[7]
plăcii.
>16.000 gunoi spațial[8]
În primele miliarde de ani ai istoriei Caracteristici fizice
Pământului, viața a apărut în oceane și a
început să afecteze atmosfera și suprafața Raza medie 6.371 km[9]
Pământului, ducând la proliferarea Raza ecuatorială 6.378,1 km[10][11]
organismelor aerobe și anaerobe. Unele
dovezi geologice indică faptul că viața ar fi Raza polară 6.356,8 km[12]
putut să apară cu 4,1 miliarde de ani în Aplatizare 0,0033528[13]
urmă. De atunci, combinația distanței
Pământului față de Soare, proprietățile Circumferință 40.075,017 km la ecuator[11]
fizice și istoria geologică au permis vieții să 40.007,86 km la meridiane[14][15]
evolueze și să prospere.[36][37] În istoria
Pământului, biodiversitatea a trecut prin
Suprafață 510.072.000 km2[16][17][18]
perioade lungi de expansiune, punctate 148.940.000 km2 pământ (29,2%)
ocazional de extincții în masă. Peste 99 % 361.132.000 km2 apă (70,8%)
din toate speciile[38] care au trăit vreodată
pe Pământ sunt dispărute.[39][40] Numărul Volum 1,08321×1012 km3[5]
estimat de specii de pe Terra de astăzi Masă 5,97237×1024 kg[19]
variază foarte mult.[41][42][43] Peste 7,6
Densitate medie 5,514 g/cm3[5]
miliarde de oameni trăiesc pe Pământ și
depind de biosfera și resursele naturale ale Gravitație 9,807 m/s2[20]
Terrei pentru supraviețuire. Oamenii au Momentul factorului 0,3307[21]
dezvoltat diverse societăți și culturi; din de inerție
punct de vedere politic, lumea are
aproximativ 200 de state suverane. Viteză cosmică 11,186 km/s (40.270 km/h)[5]
Perioadă de rotație 0,99726968 zile[22]
siderală (23h 56m 4.100s)

Cuprins Viteza rotației 0,4651 km/s[23]

ecuatoriale (1674,4 km/h)
Nume și etimologie
Înclinare axială 23,4392811°[4]
Cronologie
Formare Albedo 0,367 geometric[5]
Istoria geologică 0,306 Bond[5]
Originea vieții și evoluție
Temp. la suprafață min medie max
Viitor Kelvin 184 K[24] 288 K[25] 330 K[26]
Caracteristici fizice Celsius −89.2 °C 14.9 °C 56.9 °C
Formă Fahrenheit −128.5 °F 58.7 °F 134.3 °F
Compoziția chimică Atmosfera
Structura internă Presiunea la suprafață 101,325 kPa (la niv.mării)
Căldura terestră
Plăcile tectonice
Compoziție 78,08% azot (N2; aer uscat)[5]
atmosferică 20,95% oxigen (O2)
Suprafață
Hidrosfera 0,930% argon
Atmosferă 0,0402% dioxid de carbon[27]
Vreme și climă 0,00182% neon
Câmpul gravitațional 0,00052% heliu
Câmpul magnetic
0,00017% metan
Magnetosferă
Orbită și rotație 0,00011% krypton
Rotație 0,00006% hidrogen
Orbită
Locuibilitatea
Biosfera
Resurse naturale
Riscuri naturale și de mediu
Geografie umană
Luna și influența ei
Asteroizi și sateliți artificiali
Vezi și
Note
Bibliografie
Legături externe

Nume și etimologie
Pământul este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu derivă din mitologia greacă sau
romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-romană. În
română, cuvântul „pământ” este moștenit din latină pavimentum,[44] care înseamnă „pământ
bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”[45], „podea”, „drum pietruit”, „loc
neted”, „bătătură”.[46]

Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine
indo-europeană terse, cu sensul de „parte uscată”, opus „părții apoase”. Dar Terra a mai fost
denumită în trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația „cerc” și
apoi de „lume”.

Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii
terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în
cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a
primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici precum
geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia,
echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Cronologie
Articol principal: Istoria Pământului.

Formare

Cel mai vechi material găsit în Sistemul Solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în urmă.[47]
Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă[48] s-a format Pământul primordial. Corpurile din
Sistemul Solar s-au format și au evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum
dintr-un nor molecular prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze
într-un disc circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă conține
 gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide
primordiale). Conform ipotezei nebulare, planetezimale s-au
format prin acreție, Pământul primordial căpătând o formă în 10-
20 milioane de ani.[49]

Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ

4,53 miliarde de ani.[50] O teorie principală (ipoteza impactului
Concepție artistică a unui disc gigantic) este aceea că a fost formată prin acumularea de
protoplanetar materiale eliberate de Pământ, după ce un obiect de dimensiunea
planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra.[51] În această ipoteză,
masa Theiei era de aproximativ 10 % din Pământ,[52] și a lovit o margine a Terrei, o parte din masa sa
fuzionând cu Pământul.[53] Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde de ani de urmă, numeroasele
impacturi ale asteroizilor au provocat schimbări semnificative în mediul de la suprafața Lunii și, prin
inferență, și în cel al Pământului.

Istoria geologică
Articol principal: Istoria geologică a Pământului.

Atmosfera și oceanele Pământului au fost formate de activitatea

vulcanică și de expulzare. Vaporii de apă proveniți din aceste
surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de la
asteroizi, protoplante și comete.[54] În acest model, „gazele cu
efect de seră” din atmosferă au păstrat oceanul în timpul
înghețării, când nou formatul Soare a avut numai 70 % din
luminozitatea curentă.[55] Acum 3,5 miliarde de ani în urmă
câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat, împiedicând
împrăștierea atmosferei de către vântul solar.[56]

O crustă se formează atunci când stratul exterior topit al

Pământului se răcește pentru a forma un solid. Cele două
modele[57] care explică masa pământului propun fie o creștere
Mișcarea plăcilor tectonice
constantă a forțelor actuale[58] fie, mai probabil, o creștere
rapidă[59] la începutul istoriei Pământului,[60] urmată de o zonă
continentală constantă pe termen lung.[61][62][63] Continentele au fost fomate de tectonica plăcilor,
un proces condus în cele din urmă de pierderea continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a
lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de
milioane de ani în urmă, unul dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să
se destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu 600-540 milioane
de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a destrămat acum 180 milioane de ani în
urmă.[64]

Modelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a
intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au
suferit de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000
ani. Ultima glaciație continentală s-a încheiat cu 10.000 de ani în urmă.[65]

Originea vieții și evoluție

Articol principal: Abiogeneză.

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde
de ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții
curente.[66] Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de
 viață. Oxigenul molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă
și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a format
un strat de ozon (O3) protector în atmosfera superioară.[67]
Încorporarea celulelor mai mici în cele mai mari a dus la
dezvoltarea celulelor complexe numite eucariote.[68] Organisme
multicelulare formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce
mai specializate. Ajutată de absorbția luminii ultraviolete
periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața
Arbore filogenetic al vieții pe Pământului.[69]
Pământ bazat pe analiza rRNA
Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele
microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de ani din Australia
de Vest, [70] grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani în
Groenlanda de Vest,[71] și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în
Australia de Vest.[36][37] Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci
australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.[72][73]

În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi

putut fi acoperită cu gheață. Acestă ipoteză a fost denumită „Pământ de zăpadă” și este de un interes
deosebit deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut
semnificativ în complexitate.[74] După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat
cinci extincții în masă.[75] Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani
în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile
mari, dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu
soricidele.

Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de
ani, un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare.[76]
Această abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția
oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.[77]

Viitor
Articol principal: Viitorul Pământului.
Vezi și: Risc de catastrofă planetară.

Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani,
luminozitatea solară va crește cu 10 %, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40 %.[78] Temperatura de
suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la niveluri
letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani.[79] Lipsa vegetației va duce la
scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor.[80] După încă un miliard de
ani, toată apa de suprafață va dispărea[81] iar temperatura globală medie va atinge 70 °C (158 °F).[80]
Din acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de ani,[79]
posibil mai mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă.[82] Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și
stabil, 27 % din apa oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.[83]

Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că
Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare
decât raza actuală.[78][84] Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde
aproximativ 30 % din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va
deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei maximă.
Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare maximă de
5000 de ori mai mare față de nivelul actual).[78] O simulare din 2008 indică faptul că orbita
Pământului se va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în
atmosfera Soarelui și să fie vaporizată.[84]

Caracteristici fizice

Formă
Articol principal: Forma Pământului.

Forma Pământului este aproximativ sferoidal oblică. Datorită

rotației, Pământul este aplatizat la poli și bombat în jurul
ecuatorului.[85] Diametrul Pământului la ecuator este cu 43 de
kilometri mai mare decât diametrul pol-pol.[86] Diametrul mediu
este de 12.742 kilometri. Principalele deviații de pe suprafața
Terrei sunt: Muntele Everest, cu 8.850 m deasupra nivelului
mării și Groapa Marianelor, cu 10.924 m sub nivelul mării.

Compoziția chimică Forma planetei Pământ.

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg

(5,970 Yg). Se compune în principal din fier (32,1 %), Compoziția chimică a crustei[87]
oxigen (30,1 %), siliciu (15,1 %), magneziu (13,9 %),
Compoziție
sulf (2,9 %), nichel (1,8 %), calciu 1,5 %), aluminiu Compus Formula
Continental Oceanic
(1,4 %), restul de 1,2 % constând din cantități mici de
dioxid de siliciu SiO2 60.2 % 48.6 %
alte elemente. Datorită segregării masei se estimează
că nucleul se compune în principal din fier (88,8 %), oxid de aluminiu Al2O3 15.2 % 16.5 %
cu cantități mai mici de nichel (5,8 %), sulf (4,5 %) și oxid de calciu CaO 5.5 % 12.3 %
mai puțin de 1 % oligoelemente. oxid de magneziu MgO 3.1 % 6.8 %
oxid de fier (II) FeO 3.8 % 6.2 %
Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt oxid de sodiu Na2O 3.0 % 2.6 %
aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt oxid de potasiu K2O 2.8 % 0.4 %
excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice
oxid de fier (III) Fe2O3 2.5 % 2.3 %
piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1 %. Peste
apă H2O 1.4 % 1.1 %
99 % din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal
dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid dioxid de carbon CO2 1.2 % 1.4 %
de calciu, oxid de magneziu și oxid de dioxid de titan TiO2 0.7 % 1.4 %
potasiu.[87][88][89] pentoxid de fosfor P2O5 0.2 % 0.3 %
Total 99.6 % 99.9 %

Structura internă
Articol principal: Structura Pământului.

Interiorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior
este o crustă solidă din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și
30–50 km în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić.
Crusta (scoarța terestră) și partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera, iar litosfera este
compusă din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau mantaua inferioară), un strat alcătuit
din oxizi și silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două subînvelișuri: primul,
aflat între 400 km și 1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar
neomogenă în compoziție, iar cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care
materia este omogenă chimic. Sub mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern,
unde materia este alcătuită din elemente grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă,[90] și
nucleul extern, format din materie în stare de topitură, în care abundă elementele grele. Raza
nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a Pământului.

Straturile geologice ale Pământului[91]

Adâncime[92] Densitate
km Strat component g/cm3

0–60 Litosferă[n 1] —
0–35 Scoarța[n 2] 2.2–2.9
35–60 Mantaua superioară 3.4–4.4
35–2890 Mantaua 3.4–5.6
100–700 Astenosferă —
2890–5100 Nucleul extern 9.9–12.2
Earth cutaway from core to exosphere. Not to scale. 5100–6378 Nucleul intern 12.8–13.1

Căldura terestră

Căldura internă a Pământului provine dintr-o combinație de căldură reziduală acumulată în perioada
lui pregeologică (aproximativ 20 %) și căldura produsă prin dezintegrare radioactivă (80 %).[93]
Principalii izotopi care produc căldură în interiorul Pământului sunt: potasiu-40, uraniu-238 și
thoriu-232.[94] În centru, temperatura poate ajunge până la 6.000 °C (10630 ° F),[95] iar presiunea ar
putea ajunge la 360 GPa.[96] Deoarece o mare parte a căldurii este provocată de dezintegrarea
radioactivă, oamenii de știință consideră că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea
izotopilor de scurtă durată, producția de căldură a Pământului era mult mai mare. Această producție
suplimentară, de două ori mai mare decât este astăzi, cu 3 miliarde de ani în urmă, ar fi majorat
gradienții de temperatură și, astfel, rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor, ar fi permis
formarea de rocă ignifugă, cum ar fi comatitele, care astăzi se formează rar.[93][97]

Principalii izotopi producători de căldură din prezent[98]

Căldura eliberată Timp de înjumătățire Concentrația medie a mantalei Căldura eliberată
Isotop W kg isotop W
kg isotop ani kg manta kg manta
238U 94.6 × 10−6 4.47 × 109 30.8 × 10−9 2.91 × 10−12
235U 569 × 10−6 0.704 × 109 0.22 × 10−9 0.125 × 10−12
232Th 26.4 × 10−6 14.0 × 109 124 × 10−9 3.27 × 10−12
40K 29.2 × 10−6 1.25 × 109 36.9 × 10−9 1.08 × 10−12

Pierderea medie de căldură de pe Pământ este de 87 mW m−2, pentru o pierdere de căldură globală
de 4,42 x 1013 W.[99] O parte din energia termică a nucleului este transportată către scoarța terestră
prin „panașe mantelice”. Aceste panașe pot genera la suprafața Terrei puncte fierbinți și capcane
geologice.[100] Căldura Pământului se pierde prin tectonica plăcilor și prin conducerea prin
litosferă.[101]

Plăcile tectonice
Articol principal: Tectonica plăcilor.

Învelișul exterior relativ rigid al Pământul, litosfera, este împărțită în plăci tectonice. Aceste plăci
sunt segmente rigide aflate într-o continuă dinamică și sunt delimitate de trei mari limite ale plăcilor
tectonice: limite convergente, când plăcile se îndreaptă una către cealaltă, limite divergente, când
plăcile se îndreaptă în direcții opuse, și limite transformante, când plăcile se deplasează una în lungul
celeilalte. Cutremurele, activitățile vulcanice, formarea munților
și formarea fosei oceanice, sunt mai frecvente de-a lungul Plăci principale[102]
acestor limite.[104]

Pe măsură ce plăcile
tectonice migrează, scoarța
oceanică este subductată
sub marginile plăcilor aflate
la limitele convergente. În
același timp, creșterea
magmei la limitele Suprafață
Nume placă
divergente creează 106 km2

Munții se înalță atunci când plăcile

crestăturile oceanelor Placa Pacificului 103,3
tectonice se mișcă una către
medii. Combinația acestor Placa Africană [103] 78,0
cealaltă, forțând pătrundera. Cel mai procese reciclează crusta Placa Nord-Americană 75,9
mare munte de pe Pământ este oceanică în mantaua Placa Eurasiatică 67,8
Muntele Everest. Pământului. Datorită Placa Antarctică 60,9
acestei reciclări, cea mai
Placa Indiano-Australiană 47,2
mare parte a fundului
Placa Sud-Americană 43,6
oceanului are o vechime mai mică de 100 de milioane de ani.
Cea mai veche crustă oceanică este localizată în Pacificul de
Vest și este estimată la 200 milioane de ani vechime.[105][106] Prin comparație, cea mai veche crustă
continentală datată are o vechime de 4030 milioane de ani.[107]

Cele șapte plăci majore suntː Placa Pacificului, Placa Nord-Americană, Placa Eurasiatică, Placa
Africană, Placa Antarctică, Placa Indiano-Australiană și Placa Sud-Americană. Printre alte plăci
importante se numără plăcile Arabică, Caribică, Nazaca și Scoțiană. Placa Australiană a fuzionat cu
placa Indiană acum 50-55 de milioane de ani în urmă. Plăcile cu cea mai rapidă mișcare sunt plăcile
oceanice, placa Cocos avansând cu o rată de 75 mm pe an,[108] iar placa Pacificului mișcându-se cu
52–69 mm pe an. La cealaltă extremă, placa Eurasiatică se mișcă cu 21 mm pe an.[109]

Suprafață
Articole principale: Litosferă și Formă de relief.

Suprafața totală a
Pământului este de 3D
aproximativ 510 milioane
km2.[16] Din aceasta,
70,8 %, [16] sau 361,13
milioane km 2 sunt sub
nivelul mării și acoperiți cu
ocean.[110] Sub suprafața
Studiul altimetric și bimetric al oceanului se află o mare
Pământul fără apă (click/enlarge to
Pământului. parte a raftului continental,
„spin” 3D-globe).
munților, vulcanilor,[86] a
tranșeelor oceanice, a canioanelor submarine, a platourilor
oceanice. Restul de 29,2 %, sau 148,94 milioane km2 neacoperit de apă, constă în munți, deșerturi,
câmpii, platouri și alte forme de relief. Tectonica și eroziunea, erupțiile vulcanice, inundațiile,
intemperiile, glaciațiunile, creșterea recifelor de corali și impactul meteoriților se numără printre
procesele care transformă în mod constant suprafața Pământului de-a lungul timpului
geologic.[111][112]
Crusta continentală constă dintr-un material cu o densitate mai mică, cum ar fi granitul și andezitul.
Mai puțin obișnuit este bazaltul, o piatră vulcanică mai densă, care este constituentul principal al
fundului oceanic.[113] Roca sedimentară este formată prin acumularea și consolidarea sedimentelor.
Aproape 75 % din suprafața continentală este acoperită de rocă sedimentară, deși acestea reprezintă
doar 5 % din crustă.[114] Cel de-al treilea tip de piatră întâlnit pe Pământ este roca metamorfică,
creată prin transformarea altor tipuri de roci în prezența unor presiuni ridicate, temperaturi ridicate
sau ambele. Printre cele mai abundente silicate de pe suprafața Pământului se numără: cuarț,
feldspat, amfiboli, mică, piroxeni și olivină.[115] Printre carbonații obișnuiți se numără calcitul și
dolomitul.[116]

Pedosfera este stratul exterior al suprafeței continentale a Pământului și este compus din sol și supus
proceselor de formare a solului. Terenul arabil total este de 10,9 % din suprafata pământului și doar
1,3 % susțin culturile permanente.[117][118] Aproape 40 % din suprafața Pământului este folosită în
agricultură și creșterea animalelor sau aproximativ 16,7 milioane km2 de teren agricol și 33,5
milioane km2 de pășuni.[119]

Altitudinea suprafeței terestre variază de la -418 metri în Marea Moartă la 8.848 metri pe Everest.
Altitudinea medie este de 840 de metri deasupra nivelului mării.

Hidrosfera
Articol principal: Hidrosferă.

Abundența apei pe suprafața Pământului este o caracteristică

unică care distinge „Planeta Albastră” de alte planete din
sistemul solar. Hidrosfera Pământului constă în principal din
oceane, însă include în mod tehnic toate suprafețele de apă din
lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele
subterane până la o adâncime de 2.000 m. Cel mai adânc loc
subacvatic este Challenger Deep din Groapa Marianelor, Oceanul
Pacific, cu o adâncime de 10.911,4 m.[120]

Masa oceanelor este de aproximativ 1,35 × 1018 tone sau Histograma suprafeței Pământului
aproximativ 1/4400 din masa totală a Pământului. Oceanele
acoperă o suprafață de 361,8 milioane km2 cu o adâncime medie
de 3.682 m, rezultând un volum estimat de 1,332 miliarde km3.[121] Aproximativ 97,5 % din apa
Pământului este sărată. Restul de 2,5 % este compus din apă dulce, dar aproximativ 68,7 % din acesta
se găsește sub formă de gheață.[122]

Salinitatea medie a oceanelor Pământului este de aproximativ 35 de grame de sare pe kilogram de

apă de mare (3,5 % sare).[123] Cea mai mare parte a acestei sări a fost eliberată de activitatea
vulcanică sau de eroziunea rocilor ignifuge.[124] Oceanele sunt, de asemenea, un rezervor de gaze
atmosferice dizolvate, esențiale pentru supraviețuirea multor forme de viață acvatică.[125] Apa mării
are o influență importantă asupra climei mondiale, oceanele acționând ca un mare rezervor de
căldură.[126] Modificările temperaturilor oceanelor pot duce la fenomene meteorologice extreme,
cum ar fi El Niño.[127]

Atmosferă
Articol principal: Atmosfera Pământului.

Terra are o atmosferă relativ densă compusă din 78 % azot, 21 % oxigen, cu urme de vapori de apă,
dioxid de carbon și alte molecule gazoase. Atmosfera separă suprafața Pământului de mediul
inospitalier al spațiului, blochează cea mai mare parte a radiației solare dăunătoare, reduce variațiile
extreme de temperatură și are rol în transportul vaporilor de
apă și a altor substanțe gazoase. Variatele sale straturi:
troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera si exosfera
sunt diferite pe tot globul și variază, de asemenea, cu
anotimpurile.

Biosfera Pământului a modificat în mod semnificativ

atmosfera. Fotosinteza bazată pe oxigen a apărut acum 2,7
miliarde de ani și a format atmosfera actuală, constând în
Straturile atmosferei Pământului
principal din azot și oxigen.[67] Această schimbare a permis
proliferarea organismelor aerobe și, indirect, formarea
stratului de ozon blochează razele ultraviolete emise de Soare.[128] Alte funcții atmosferice
importante pentru viață includ transportul vaporilor de apă, furnizarea gazelor utile, provocarea
arderii a meteoriților mici înainte de a lovi suprafața terestră și moderarea temperaturii.[129] Acest
ultim fenomen este cunoscut sub numele de efect de seră: urme de molecule în atmosferă servesc la
captarea energiei termice emise de la sol, crescând astfel temperatura medie. Vaporii de apă, dioxidul
de carbon, metanul, oxidul de azot și ozonul sunt principalele gaze cu efect de seră din atmosferă.
Fără acest efect de reținere a căldurii, temperatura medie a suprafeței ar fi de -18 °C, spre deosebire
de cea actuală de +15 °C,[130] și viața pe Pământ probabil că nu ar exista în forma sa actuală.[131]

Vreme și climă
Articole principale: Vreme și Climă.

Atmosfera Pământului nu are limite precise, dar devine din ce în

ce mai rară și se estompează în spațiul cosmic. Aproximativ 75 %
din masa atmosferei este cuprinsă în primii 11 km de la suprafața
planetei, în stratul numit troposferă. Energia de la Soare
încălzește acest strat și suprafața de dedesubt, determinând
expansiunea aerului. Acest aer cu densitate mai mică crește apoi
și este înlocuit cu un aer mai rece, cu densitate mai mare.
Rezultatul este circulația atmosferică care controlează, prin
redistribuirea energiei termice, atât clima, cât și vremea.[132]
Taifunul Maysak văzut de pe SSI,
Principalele zone de circulație atmosferică sunt situate în zona 2015
ecuatorială sub 30° latitudine, prin acțiunea curenților vestici și
la latitudini mijlocii, între 30° și 60°, prin vânturile de vest.[133]
Curenții oceanici reprezintă, de asemenea, un factor important
care influențează clima, în special circulația termohalină, care
redistribuie energia termică capturată din oceanele din zonele
ecuatoriale până la cele din zonele polare.[134]

Vaporii de apă generați prin evaporare sunt transportați prin

modele circulare în atmosferă. Când condițiile atmosferice Nor lenticular deasupra Irlandei,
permit o creștere a aerului cald și umed, vaporii de apă se 1990
condensează și cad la suprafață ca precipitații.[132] Cea mai mare
parte a apei este apoi transportată la altitudini mai mici de
sistemele fluviale și, de regulă, se întoarce în oceane sau se
depune în lacuri. Acest ciclu al apei este un mecanism vital
pentru susținerea vieții pe uscat și este un factor principal în
erodarea, modelarea și transformarea suprafeței Pământului în
diferitele perioade geologice. Cantitatea de precipitații variază
Ploaie deasupra deșertului în
considerabil de la o regiune la alta, în funcție de sezonul de California, 2015
referință, de latitudine și de geografia teritoriului, de la câțiva metri de apă pe an, până la mai puțin
de un milimetru în zonele deșertului sau în zonele polare.[135]

Cantitatea de energie solară care atinge suprafața Pământului scade cu creșterea latitudinii. La
latitudini mai mari, lumina soarelui ajunge la suprafață în unghiuri inferioare și trebuie să treacă prin
coloanele mai groase ale atmosferei. Ca rezultat, temperatura medie anuală a aerului la nivelul mării
scade cu aproximativ 0,4 °C pe grad de latitudine față de ecuator.[136] Suprafața Pământului poate fi
subdivizată în benzi specifice latitudinale, cu o climă aproximativ omogenă. De la ecuator la regiunile
polare, acestea sunt: tropice (sau ecuatoriale), subtropice, temperate și polare.[137]

O altă clasificare climatică, sistemul de clasificare Köppen, împarte lumea în cinci zone vaste: zonă
umedă tropicală, aridă de deșert, zonă umedă la latitudini medii, zonă climatică continentală și zona
polară rece, care sunt apoi subdivizate în mai multe subtipuri mai specifice.[133] Sistemul Köppen
evaluează regiunile de pământ în funcție de temperatura și precipitațiile observate.

Cea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ a fost de 54.0 °C (129.2 °F) și a fost înregistrată la
data de 20 iunie 2013, atât în Valea Morții din California, cât și la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie
2016.[138][139] Cea mai scăzută temperatură înregistrată pe Pământ a fost de −89,2 °C (−128,6 °F;
184,0 K) și a fost măsurată la stația sovietică Vostok în Antarctica, la data de 21 iulie 1983,[140] însă
sateliții au folosit teledetecția pentru a măsura temperaturile de -94,7 °C (-138,5 °F) în Antarctica de
Est.[141] Aceste înregistrări de temperatură sunt doar măsurători realizate cu instrumente moderne
începând cu secolul XX și probabil nu reflectă întreaga gamă de temperaturi de pe Pământ.

Câmpul gravitațional
Articol principal: Gravitația Pământului.

Gravitația Pământului se referă la accelerația pe care Pământul o

imprimă obiectelor de pe sau lângă suprafața sa, prin forța
gravitațională. La suprafața Pământului, accelerația
2
gravitațională este de aproximativ 9,8 m/s . Diferențele locale în
topografie, geologie și structura tectonică mai profundă
determină diferențe regionale și locale la nivelul câmpului
gravitațional al Pământului, cunoscute sub numele de anomalii
gravitationale.[142] Gravitația Pământului măsurată de
misiunea GRACE (Gravity Recovery
and Climate Experiment), arătând
Câmpul magnetic abateri de la gravitația teoretică.
Articol principal: Câmpul magnetic al Pământului. Afișează roșu unde gravitatea este
mai puternică decât valoarea
Partea principală a câmpului magnetic al Pământului este standard și albastrul unde este mai
generată în nucleu, locul unui proces dinam, care convertește slabă.
energia cinetică a convecției condusă termic în energia câmpului
electric și magnetic. Originea câmpului magnetic al Terrei este
pusă pe seama curenților de convecție termică dezvoltați în partea externă a nucleului Pământului,
unde materia se prezinta în stare de topitură și frecarea materiei topite din nucleu de partea
inferioara a mantalei care este solidă. Câmpul se extinde spre exterior, de la nucleu, prin mantă, până
la suprafața Pământului, unde este aproximativ un dipol. Stâlpii dipolului sunt situați în prezent în
apropierea polilor geografici ai planetei. La ecuatorul câmpului magnetic, rezistența câmpului
magnetic la suprafață este de 3,05 × 10−5 T, cu un moment dipol magnetic global de
7,91 × 1015 T m3.[143] Mișcările de convecție din nucleu sunt haotice; polii magnetici deviază și
periodic se modifică alinierea. Acest lucru determină inversarea de câmp la intervale neregulate, cu o
medie de câteva ori la fiecare milion de ani. Cea mai recentă inversare a avut loc acum aproximativ
700.000 de ani.[144][145]
Magnetosferă
Articol principal: Magnetosferă.

Extinderea câmpului magnetic al Pământului în spațiu

definește magnetosfera. Ionii și electronii vântului solar sunt
deviați de magnetosferă; presiunea vântului solar comprimă
partea din față a magnetosferei, la aproximativ 10 raze de
Pământ și extinde magnetosfera într-un coada lungă.[146]
Atunci când aceste particule încărcate electric vin în contact cu
magnetosfera terestră, ele nu dispar, ci sunt deviate în jurul
planetei, formând „centurile de radiații Van Allen”. Existența Reprezentare artistică a
centurilor a fost confirmată pentru prima dată de către James magnetosferei Pământului
Van Allen în anul 1958.

Ciocnirea unor particule încărcate electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale
atmosferei, aflate la înălțimi de peste 80 Km, provoacă apariția aurorei.[147] Cum polurile magnetice
și geografice nu sunt identice, regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic.

Orbită și rotație

Rotație
Articol principal: Rotația Pământului.

Perioada de rotație a Pământului în raport cu Soarele -zi solară

medie- este de aproximativ 86400 secunde.[148] Deoarece ziua
solară a Pământului este acum puțin mai lungă decât în secolul al
XIX-lea din cauza efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei,
fiecare zi din timpurile noastre este mai lungă cu aproximativ 1,7
milisecunde decât cea din secolul al XIX-lea.[149]

Perioada de rotație a Pământului în raport cu stelele fix, numită

zi stelară de către Serviciul Internațional pentru Rotația Terestră
și Sisteme de Referință (IERS) este de 86164,0989 secunde sau
23 de ore, 56 de minute și 4,0989 secunde.[4][150] Mișcarea pe
care o face Pământul în jurul axei polilor, numită zi siderală, este
de 86164,0905 secunde sau de 23 de ore, 56 de minute și 4,09 Rotația Pământului reflectată de
secunde și corespunde timpului dintre două situări consecutive a DSCOVR EPIC la 29 mai 2016, cu
câteva săptămâni înainte de
unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului.[4] Ziua
solstițiu.
siderală este mai scurtă decât ziua stelară cu aproximativ 8,4
ms.[151]

Sensul de deplasare este de la vest spre est, astfel încât mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească
este de la est către vest. Viteza de deplasare la ecuator este de aproximativ 1670 km/h, ea scăzând
spre poli, așa încât pe paralela de 60° viteza de rotație ajunge la 850 km/h, iar la poli aceasta este
nulă.

Orbită
Articol principal: Mișcarea de revoluție a Pământului.

Simultan cu mișcarea de rotațe în jurul axei sale, Pământul orbitează în jurul Soarelui la o distanță
medie de aproximativ 150 de milioane de km, la fiecare 365,2564 de zile solare sau un an sideral.
Viteza orbitală medie a Pământului este de aproximativ 29,78 km/s, care este suficient de rapidă
pentru a călători pe o distanță egală cu diametrul Pământului (aprox. 12.742 km) în 7 minute, și pe o
distanță până la Lună (aprox. 384.000 km) în cca. 3,5 ore.[5]

Orbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă puțin turtită. Axa mare a elipsei se numește
linia apsizilor și are aproximativ 300 milioane km. Poziția cea mai apropiată, numită periheliu, se
înregistrează la începutul lunii ianuarie, Pământul aflându-se la 146.993.000 km față de Soare.
Punctul cel mai îndepărtat al eclipticii față de Soare se numește afeliu și este atins la începutul lunii
iulie.

Pământul, împreună cu sistemul solar, este situat în Calea Lactee și se află la aproximativ 28000 de
ani-lumină de centrul galaxiei.[152]

Locuibilitatea
O planetă care poate susține viața este denumită locuibilă, chiar
dacă viața nu este prezentă acolo. Pământul oferă apă lichidă, un
mediu în care moleculele organice complexe pot interacționa și o
energie suficientă pentru a susține metabolismul.[153]Distanța de
la Pământ la Soare, precum și excentricitatea orbitală, rata de
rotație, înclinarea axială, istoria geologică, atmosfera de susținere
și câmpul magnetic contribuie la condițiile climatice curente la
suprafață.[154]
Austria

Biosfera
Articol principal: Biosferă.

Formele de viață ale planetei formează biosfera. Biosfera Pământului se presupune că a început să
evolueze cu aproximativ 3,5 miliarde de ani în urmă.[67] Biosfera este împărțită în diverse biomuri,
locuite de o populație de floră și faună aproximativ asemănătoare. Pe uscat, biomurile sunt separate
în principal în funcție de latitudine, de înălțimea deasupra nivelului mării și de umiditate. Biomurile
situate în cercurile arctic sau antarctic, la altitudini mari sau în zone extrem de aride sunt relativ
goale de viață animală și vegetală, în timp ce varietatea speciilor atinge un vârf în zonele joase umede
la latitudinile ecuatoriale.[155]

În iulie 2016, oamenii de știință au raportat identificarea unui set de 355 de gene de la ultimul
strămoș comun universal al tuturor organismelor care trăiesc pe Pământ.[156]

Resurse naturale
Articol principal: Resurse naturale.

Pământul are multe resurse naturale utile pentru omenire.

Utilizare sol[157]
Unele dintre acestea sunt definite ca resurse regenerabile, adică
sunt reînnoite în mod natural sau de către om într-o perioadă Sol Mha
scurtă scurtă de timp, sau sunt surse practic inepuizabile; ele Terenuri agricole 1.510–1.611
corespund solurilor agricole, pășunilor, pădurilor și a așa- Pășuni 2.500–3.410
numitelor surse regenerabile sau energiei provenite de la soare, Păduri naturale 3.143–3.871
vânt, curenți de mare și maree. În schimb, alte resurse sunt Păduri plantate 126–215
definite ca fiind neregenerabile, atât pentru imposibilitatea de a Zone urbane 66–351
se regenera, cât și pentru perioada îndelungată necesară pentru Teren productiv, neutilizat 356–445
aceasta; acestea includ toate mineralele și combustibilii fosili.
Depozite mari de combustibili fosili sunt obținute din crusta Pământului și constau din cărbune,
petrol și gaze naturale. Aceste depozite sunt folosite de oameni atât pentru producerea de energie, cât
și ca materie primă pentru substanțe chimice. În interiorul crustei sunt și resursele minerale care s-
au format printr-un proces de generare a minereului, care rezultă din acțiunile de magmatism,
eroziune și tectonica plăcilor.[158] Aceste resurse constituie surse concentrate pentru multe metale și
alte elemente utile.

Biosfera Pământului produce multe produse biologice utile pentru oameni, inclusiv alimente, lemn,
produse farmacologice, oxigen și reciclarea multor deșeuri organice. Ecosistemul terestru depinde de
solul vegetal și apa proaspătă, iar ecosistemul oceanic depinde de nutrienții dizolvați aduși în apă de
ploi și spălarea uscatului.[159] În anul 2000, utilizarea solului a fost cea din tabelul alăturat.

Riscuri naturale și de mediu

Suprafețe mari ale suprafeței Pământului sunt supuse unor

Pe măsură ce schimbările climatice
topesc gheața, studiul geologic al
SUA arată că două treimi din urșii
polari vor dispărea până în
2050.[160]
solului și eroziunea.
condiții meteorologice extreme, cum ar fi cicloane tropicale,
uragane sau taifune care domină viața în aceste zone. Din 1980
până în 2000, aceste evenimente au provocat o medie de 11.800
de decese umane pe an.[161] Multe locuri sunt afectate de
cutremure, alunecări de teren, tsunami, erupții vulcanice,
tornade, viscole, inundații, secetă, incendii și alte calamități și
dezastre.
Multe zone locuite sunt supuse poluării umane din aer și apă,
ploi acide și substanțe toxice, pierderea vegetației
(supraîncălzirea, despădurirea, deșertificarea), pierderea vieții
sălbatice, dispariția speciilor, degradarea solului, epuizarea

Există un consens științific care leagă activitățile umane de încălzirea globală din cauza emisiilor
industriale de dioxid de carbon. Se preconizează că acest lucru va produce schimbări precum topirea
ghețarilor și a straturilor de gheață, temperaturi extreme, schimbările semnificative ale vremii și
creșterea globală a nivelului mării.[162]

Geografie umană
Articol principal: Geografie umană.

Cartografia - studiul și elaborarea hărților - și geografia - studierea terenurilor, a trăsăturilor, a

locuitorilor și a fenomenelor de pe Pământ - au fost din punct de vedere istoric disciplinele dedicate
descrierii Pământului. Au fost dezvoltate topografia sau determinarea pozițiilor și a distanțelor și,
navigația sau determinarea poziției și a direcției, care împreună cu cartografia și geografia, au
furnizat informații necesare omului.

Populația umană a Pământului a ajuns la aproximativ șapte miliarde la 31 octombrie 2011.[163]

Prognozele indică faptul că populația umană a lumii va ajunge la 9,2 miliarde în 2050.[164] Cea mai
mare parte a creșterii este de așteptat să aibă loc în țările în curs de dezvoltare. Densitatea populației
umane variază foarte mult în lume, dar cei mai mulți locuiesc în Asia. Până în 2020, se așteaptă ca
60 % din populația lumii să locuiască mai degrabă în zone urbane decât în zone rurale.[165]

Se estimează că o optime din suprafața Pământului este potrivită pentru traiul oamenilor - trei
sferturi din suprafața Pământului fiind acoperită de oceane, doar un sfert reprezentând uscatul.
Jumătate din această suprafață este deșert (14 %),[166] munți înalți (27 %),[167] sau alte terenuri
necorespunzătoare. Cea mai nordică așezare permanentă din lume este Alert, pe insula Ellesmere din
Nunavut, Canada.[168] (82°28′N). Cea mai sudică este
Stația Amundsen-Scott din Antarctica, situată
aproape exact la Polul Sud. (90°S)

În anul 2015 existau 193 de state suverane care sunt

state membre ale Națiunilor Unite, plus două state
observatoare și 72 de teritorii dependente și state cu o
recunoaștere limitată.[17] Pământul nu a avut
niciodată un guvern suveran cu autoritate asupra
întregului glob, deși unele state-națiune au încercat să Harta lumii
domine lumea și au eșuat.[169]

Organizația Națiunilor Unite este o organizație interguvernamentală mondială care a fost creată cu
scopul de a interveni în litigiile dintre națiuni, evitând astfel conflictele armate.[170] ONU servește în
primul rând ca un forum pentru diplomația internațională și drept internațional. Atunci când
consensul membrilor permite acest lucru, mecanismul de intervenție armată este permis.[171]

Primul om care a ajuns pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961.[172] În total,
aproximativ 487 de persoane au vizitat spațiul cosmic și au ajuns pe orbită pînă la 30 iulie 2010, iar
dintre acestea, doisprezece au pășit pe Lună.[173][174][175] În mod normal, singurele persoane din
spațiu sunt cele de pe Stația Spațială Internațională. Echipajul stației, format din șase persoane, este
de obicei înlocuit la fiecare șase luni.[176] Cel mai îndepărtat punct de Terra unde oamenii au călătorit
este situat la 400.171 km în timpul misiunii Apollo 13 în 1970.[177]

Luna și influența ei
Articol principal: Luna.

Luna este un satelit natural relativ mare, terestru, cu un

diametru de aproximativ un sfert din cel al Pământului și
situată la 384.400 de km de Terra. Este cel mai mare satelit
din Sistemul Solar relativ la dimensiunea planetei sale, deși
Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto. Sateliții
naturali ai altor planete sunt, de asemenea, numiți „luni”,
după cea a Pământului.

Atracția gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă

maree pe Pământ. Luna este în rotație sincronă cu Pământul,
adică arată întotdeauna aceeași față către el. Pe măsură ce
Luna orbitează Pământul, diferite părți ale feței sale sunt
iluminate de Soare, ducând la fazele lunare.

Datorită interacțiunii mareelor, Luna se îndepărtează de Luna

Pământ cu o distanță de aproximativ 38 mm/an. De-a lungul
a milioane de ani, aceste mici modificări - și prelungirea zilei pe Pământ cu aproximativ 23 μs/an - se
adaugă unor schimbări semnificative.[178] De exemplu, în perioada Devoniană (acum aprox. 410
milioane de ani în urmă) erau 400 de zile într-un an, fiecare zi având o durată de 21,8 ore.[179]

Luna poate să fi fost fundamentală pentru dezvoltarea vieții pe Pământ prin moderarea climatului
planetei. Dovezile paleontologice și simulările computerizate arată că înclinarea axială a Pământului
este stabilizată prin interacțiunile dintre maree și Lună.[34] Unii teoreticieni cred că, fără această
stabilizare, axa de rotație ar putea fi instabilă în mod haotic, așa cum se întâmplă cu o sferă.[180]
 Privită de pe Pământ, Luna este la o distanță care face ca
dimensiunea aparentă a discului să fie aproape identică cu cea a
Soarelui. Diametrul unghiular (sau unghiul solid) a acestor două
corpuri se potrivește deoarece, deși diametrul Soarelui este de
aproximativ 400 de ori mai mare decât al Lunii, acesta este de, de
asemenea, de 400 de ori mai îndepărtat.[181] Acest lucru permite
să vedem de pe Pământ eclipse totale sau inelare de soare.

Detalii despre sistemul Pământ- Cea mai acceptată teorie a originii Lunii, teroria marelui impact,
Lună. În plus față de raza fiecărui afirmă că ea s-a format din coliziunea unei protoplanete de
obiect, distanța dintre acestea și mărimea planetei Marte, numită Theia cu Pământul timpuriu.
înclinația axei fiecăruia, este Această ipoteză explică (printre altele) lipsa relativă a fierului de
prezentată distanța dintre pe Lună și a elementelor volatile și faptul că compoziția sa este
baricentrul sistemului Pământ-Lună aproape identică cu cea a crustei Pământului.[182]
și centrul Pământului (4641 km).
Axa Lunii este localizată de cea de-
a treia lege a lui Cassini. Asteroizi și sateliți artificiali
Pământul are cel puțin cinci asteroizi coorbitali, inclusiv 3753
Cruithne și 2002 AA29.[183][184] În 2010 a fost descoperit primul
asteroid troian al Pământului, 2010 TK7, în preajma punctului
Lagrange L4, pe orbita Terrei în jurul Soarelui.[185][186]

Micul asteroid situat în apropierea Pământului 2006 RH120 face

abordări apropiate de sistemul Pământ-Lună aproximativ o dată
la douăzeci de ani. În timpul acestor abordări, poate orbita Stația Spațială Internațională, cel
Pământul pentru perioade scurte de timp.[187] mai mare satelit artificial al
Pământului, 2011
În august 2017, erau circa 1738 de sateliți operaționali, realizați
de om, care orbitează Pământul.[7] Există și sateliți nefuncționați,
printre care și Vanguard 1, cel mai vechi satelit aflat în prezent pe orbită și peste 16.000 de fragmente
de gunoi spațial.[8] Cel mai mare satelit artificial al Terrei este Stația Spațială Internațională.

Viața pe Pământ

0.2 140 milioane 200 milioane 240 milioane 3500 milioane 4280 milioane
milioane Flori Mamifere Dinozauri Oxigen Microorganisme
Oameni

4410 milioane 4540 milioane

Apă Pământ
 Localizarea Pământului în Univers

Planeta Sistemul solar centura lui Brațul Orion Calea Lactee Grupul Local
Pământ Gould

Super-roiul Super-roiul de Univers

Fecioara galaxii
Laniakea

Vezi și
Sferă cerească
Științele Pământului
Raza Pământului
Ipoteza Gaia
Un punct azuriu
Planetă telurică

Note

1. ^ All astronomical quantities vary, both secularly and periodically. The quantities given are the
values at the instant J2000.0 of the secular variation, ignoring all periodic variations.
2. ^ a b aphelion = a × (1 + e); perihelion = a × (1 – e), where a is the semi-major axis and e is the
eccentricity. The difference between Earth's perihelion and aphelion is 5 million kilometers.
3. ^ a b Simon, J.L.; Bretagnon, P.; Chapront, J.; Chapront-Touzé, M.; Francou, G.; Laskar, J.
(februarie 1994). „Numerical expressions for precession formulae and mean elements for the
Moon and planets”. Astronomy and Astrophysics. 282 (2): 663–83. Bibcode:1994A&A...282..663S
(http://adsabs.harvard.edu/abs/1994A&A...282..663S).
4. ^ a b c d Staff (7 august 2007). „Useful Constants” (http://hpiers.obspm.fr/eop-pc/models/constant
s.html). International Earth Rotation and Reference Systems Service. Accesat în 23 septembrie
2008.
5. ^ a b c d e f g h i j Williams, David R. (1 septembrie 2004). „Earth Fact Sheet” (http://nssdc.gsfc.nas
a.gov/planetary/factsheet/earthfact.html). NASA. Accesat în 9 august 2010.
6. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (2000). Allen's Astrophysical Quantities (https://books.googl
e.com/?id=w8PK2XFLLH8C&pg=PA294). Springer. p. 294. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în 13
martie 2011.
 7. ^ a b „UCS Satellite Database” (https://www.ucsusa.org/nuclear-weapons/space-weapons/satellite-
database). Nuclear Weapons & Global Security. Union of Concerned Scientists. 31 august 2017.
Accesat în 18 aprilie 2018.
8. ^ a b As of 4 January 2018, the United States Strategic Command tracked a total of 18,835
artificial objects, mostly debris. See: Anz-Meador, Phillip; Shoots, Debi, ed. (februarie 2018).
„Satellite Box Score” (https://orbitaldebris.jsc.nasa.gov/quarterly-news/pdfs/odqnv22i1.pdf) (PDF).
Orbital Debris Quarterly News. NASA. 22 (1): 12. Accesat în 18 aprilie 2018.
9. ^ Various (2000). David R. Lide, ed. Handbook of Chemistry and Physics (ed. 81st). CRC. ISBN 0-
8493-0481-4.
0. ^ „Selected Astronomical Constants, 2011” (https://web.archive.org/web/20130826043456/http://a
sa.usno.navy.mil/SecK/2011/Astronomical_Constants_2011.txt). The Astronomical Almanac.
Arhivat din original (http://asa.usno.navy.mil/SecK/2011/Astronomical_Constants_2011.txt) la 26
august 2013. Accesat în 25 februarie 2011.
1. ^ a b World Geodetic System (WGS-84). Available online (http://earth-info.nga.mil/GandG/wgs84/)
from National Geospatial-Intelligence Agency.
2. ^ Cazenave, Anny (1995). „Geoid, Topography and Distribution of Landforms” (https://web.archive.
org/web/20061016024803/http://www.agu.org/reference/gephys/5_cazenave.pdf) (PDF). În Ahrens,
Thomas J. Global Earth Physics: A Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American
Geophysical Union. ISBN 0-87590-851-9. Arhivat din original (http://www.agu.org/reference/gephy
s/5_cazenave.pdf) (PDF) la 16 octombrie 2006. Accesat în 3 august 2008.
3. ^ International Earth Rotation and Reference Systems Service (IERS) Working Group (2004).
„General Definitions and Numerical Standards” (http://www.iers.org/SharedDocs/Publikationen/EN/
IERS/Publications/tn/TechnNote32/tn32_009.pdf?__blob=publicationFile&v=1) (PDF). În McCarthy,
Dennis D.; Petit, Gérard. IERS Conventions (2003) (http://www.iers.org/SharedDocs/Publikatione
n/EN/IERS/Publications/tn/TechnNote32/tn32.pdf?__blob=publicationFile&v=1) (PDF). IERS
Technical Note No. 32. Frankfurt am Main: Verlag des Bundesamts für Kartographie und
Geodäsie. p. 12. ISBN 3-89888-884-3. Accesat în 29 aprilie 2016.
4. ^ Humerfelt, Sigurd (26 octombrie 2010). „How WGS 84 defines Earth” (https://web.archive.org/we
b/20110424104419/http://home.online.no/~sigurdhu/WGS84_Eng.html). Arhivat din original (http://
home.online.no/~sigurdhu/WGS84_Eng.html) la 24 aprilie 2011. Accesat în 29 aprilie 2011.
5. ^ Earth's circumference is almost exactly 40,000 km because the metre was calibrated on this
measurement—more specifically, 1/10-millionth of the distance between the poles and the
equator.
6. ^ a b c Pidwirny, Michael (2 februarie 2006). „Surface area of our planet covered by oceans and
continents.(Table 8o-1)” (http://www.physicalgeography.net/fundamentals/8o.html). University of
British Columbia, Okanagan. Accesat în 26 noiembrie 2007.
7. ^ a b Staff (24 iulie 2008). „World” (https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geo
s/xx.html). The World Factbook. Central Intelligence Agency. Accesat în 5 august 2008.
8. ^ Due to natural fluctuations, ambiguities surrounding ice shelves, and mapping conventions for
vertical datums, exact values for land and ocean coverage are not meaningful. Based on data
from the Vector Map and Global Landcover (http://www.landcover.org/) datasets, extreme values
for coverage of lakes and streams are 0.6% and 1.0% of Earth's surface. The ice shields of
Antarctica and Greenland are counted as land, even though much of the rock that supports them
lies below sea level.
9. ^ Luzum, Brian; Capitaine, Nicole; Fienga, Agnès; Folkner, William; Fukushima, Toshio; et al.
(august 2011). „The IAU 2009 system of astronomical constants: The report of the IAU working
group on numerical standards for Fundamental Astronomy”. Celestial Mechanics and Dynamical
Astronomy. 110 (4): 293–304. Bibcode:2011CeMDA.110..293L (http://adsabs.harvard.edu/abs/201
1CeMDA.110..293L). doi:10.1007/s10569-011-9352-4 (https://doi.org/10.1007%2Fs10569-011-935
2-4).
20. ^ The international system of units (SI) (http://physics.nist.gov/Pubs/SP330/sp330.pdf) (PDF) (ed.
2008). United States Department of Commerce, NIST Special Publication 330. p. 52.
21. ^ Williams, James G. (1994). „Contributions to the Earth's obliquity rate, precession, and nutation”.
The Astronomical Journal. 108: 711. Bibcode:1994AJ....108..711W (http://adsabs.harvard.edu/abs/
1994AJ....108..711W). doi:10.1086/117108 (https://doi.org/10.1086%2F117108). ISSN 0004-6256
(https://www.worldcat.org/issn/0004-6256).
22. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (2000). Allen's Astrophysical Quantities (https://books.googl
e.com/?id=w8PK2XFLLH8C&pg=PA296). Springer. p. 296. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în 17
august 2010.
23. ^ Arthur N. Cox, ed. (2000). Allen's Astrophysical Quantities (https://books.google.com/?id=w8PK2
XFLLH8C&pg=PA244) (ed. 4th). New York: AIP Press. p. 244. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în 17
august 2010.
24. ^ „World: Lowest Temperature” (https://web.archive.org/web/20100616025722/http://wmo.asu.edu/
world-lowest-temperature). WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State
University. Arhivat din original (http://wmo.asu.edu/world-lowest-temperature) la 16 iunie 2010.
Accesat în 7 august 2010.
25. ^ Kinver, Mark (10 decembrie 2009). „Global average temperature may hit record level in 2010” (ht
tp://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/8406839.stm). BBC. Accesat în 22 aprilie 2010.
26. ^ „World: Highest Temperature” (https://web.archive.org/web/20130104143844/http://wmo.asu.ed
u/world-highest-temperature). WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State
University. Arhivat din original (http://wmo.asu.edu/world-highest-temperature) la 4 ianuarie 2013.
Accesat în 7 august 2010.
27. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration (8 noiembrie 2016). „Trends in Atmospheric
Carbon Dioxide” (http://www.esrl.noaa.gov/gmd/ccgg/trends/#mlo). Earth System Research
Laboratory. Accesat în 3 decembrie 2016.
28. ^ Hans-Ulrich Keller (2016). Kompendium der Astronomie: Einführung in die Wissenschaft vom
Universum (https://books.google.de/books?id=qppVDAAAQBAJ&pg=PA379#v=onepage).
Stuttgart: Franckh-Kosmos Verlags-GmbH & Co. KG. p. 379. ISBN 978-3-440-15215-7.
29. ^ „Age of the Earth” (http://pubs.usgs.gov/gip/geotime/age.html). U.S. Geological Survey. 1997.
Arhivat (https://web.archive.org/web/20051223072700/http://pubs.usgs.gov/gip/geotime/age.html)
din originalul de la 23 decembrie 2005. Accesat în 10 ianuarie 2006.
30. ^ Dalrymple, G. Brent (2001). „The age of the Earth in the twentieth century: a problem (mostly)
solved”. Special Publications, Geological Society of London. 190 (1): 205–21.
Bibcode:2001GSLSP.190..205D (http://adsabs.harvard.edu/abs/2001GSLSP.190..205D).
doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.01.14 (https://doi.org/10.1144%2FGSL.SP.2001.190.01.14).
31. ^ Manhesa, Gérard; Allègre, Claude J.; Dupréa, Bernard; Hamelin, Bruno (1980). „Lead isotope
study of basic-ultrabasic layered complexes: Speculations about the age of the earth and primitive
mantle characteristics”. Earth and Planetary Science Letters. 47 (3): 370–82.
Bibcode:1980E&PSL..47..370M (http://adsabs.harvard.edu/abs/1980E&PSL..47..370M).
doi:10.1016/0012-821X(80)90024-2 (https://doi.org/10.1016%2F0012-821X%2880%2990024-2).
32. ^ Numărul de zile solare este cu unul mai mic decât numărul de zile siderale, deoarece mișcarea
orbitală a Pământului în jurul Soarelui determină o revoluție suplimentară a planetei în jurul axei
sale.
33. ^ Yoder, Charles F. (1995). „Astrometric and Geodetic Properties of Earth and the Solar System”
(https://web.archive.org/web/20090707224616/http://www.agu.org/reference/gephys/4_yoder.pdf)
(PDF). În T. J. Ahrens. Global Earth Physics: A Handbook of Physical Constants (http://www.agu.or
g/reference/gephys/4_yoder.pdf) (PDF). Washington: American Geophysical Union. p. 8. ISBN 0-
87590-851-9. Arhivat din original în 7 iulie 2009.
34. ^ a b Laskar, J.; et al. (2004). „A long-term numerical solution for the insolation quantities of the
Earth” (https://hal.archives-ouvertes.fr/hal-00001603/document). Astronomy and Astrophysics. 428
(1): 261–85. Bibcode:2004A&A...428..261L (http://adsabs.harvard.edu/abs/2004A&A...428..261L).
doi:10.1051/0004-6361:20041335 (https://doi.org/10.1051%2F0004-6361%3A20041335).
35. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration. „Ocean” (http://www.noaa.gov/ocean.html).
NOAA.gov. Accesat în 3 mai 2013.
36. ^ a b Borenstein, Seth (19 octombrie 2015). „Hints of life on what was thought to be desolate early
Earth” (http://apnews.excite.com/article/20151019/us-sci--earliest_life-a400435d0d.html). Excite.
Yonkers, NY: Mindspark Interactive Network. Associated Press. Accesat în 20 octombrie 2015.
37. ^ a b Bell, Elizabeth A.; Boehnike, Patrick; Harrison, T. Mark; et al. (19 octombrie 2015).
„Potentially biogenic carbon preserved in a 4.1 billion-year-old zircon” (http://www.pnas.org/conten
t/early/2015/10/14/1517557112.full.pdf) (PDF). Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. Washington, D.C.:
National Academy of Sciences. 112 (47): 14518–21. Bibcode:2015PNAS..11214518B (http://adsa
bs.harvard.edu/abs/2015PNAS..11214518B). doi:10.1073/pnas.1517557112 (https://doi.org/10.10
73%2Fpnas.1517557112). ISSN 1091-6490 (https://www.worldcat.org/issn/1091-6490).
PMC 4664351 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4664351)  . PMID 26483481 (http
s://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/26483481). Accesat în 20 octombrie 2015. Early edition,
published online before print.
38. ^ Kunin, W.E.; Gaston, Kevin, ed. (31 decembrie 1996). The Biology of Rarity: Causes and
consequences of rare—common differences (https://books.google.com/books?id=4LHnCAAAQBA
J&pg=PA110). p. 110. ISBN 978-0412633805. Accesat în 26 mai 2015.
39. ^ Stearns, Beverly Peterson; Stearns, S. C.; Stearns, Stephen C. (2000). Watching, from the Edge
of Extinction (https://books.google.com/books?id=0BHeC-tXIB4C). Yale University Press.
p. preface x. ISBN 978-0-300-08469-6. Accesat în 30 mai 2017.
40. ^ Novacek, Michael J. (8 noiembrie 2014). „Prehistory's Brilliant Future” (https://www.nytimes.com/
2014/11/09/opinion/sunday/prehistorys-brilliant-future.html). The New York Times. Accesat în 25
decembrie 2014.
41. ^ May, Robert M. (1988). „How many species are there on earth?”. Science. 241 (4872): 1441–49.
Bibcode:1988Sci...241.1441M (http://adsabs.harvard.edu/abs/1988Sci...241.1441M).
doi:10.1126/science.241.4872.1441 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.241.4872.1441).
PMID 17790039 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17790039).
42. ^ Miller, G.; Spoolman, Scott (1 ianuarie 2012). „Biodiversity and Evolution”. Environmental
Science (https://books.google.com/books?id=NYEJAAAAQBAJ&pg=PA62). Cengage Learning.
p. 62. ISBN 1-133-70787-4. Accesat în 27 decembrie 2014.
43. ^ Staff (2 mai 2016). „Researchers find that Earth may be home to 1 trillion species” (https://www.n
sf.gov/news/news_summ.jsp?cntn_id=138446). National Science Foundation. Accesat în 6 mai
2016.
44. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al
limbii române.
45. ^ G. Guțu, Dicționar latin - român
46. ^ Dicționar latin - romîn (1962)
47. ^ Bowring, S.; Housh, T. (1995). „The Earth's early evolution”. Science. 269 (5230): 1535–40.
Bibcode:1995Sci...269.1535B (http://adsabs.harvard.edu/abs/1995Sci...269.1535B).
doi:10.1126/science.7667634 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.7667634). PMID 7667634 (http
s://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/7667634).
48. ^ See:
Dalrymple, G.B. (1991). The Age of the Earth. California: Stanford University Press. ISBN 0-
8047-1569-6.
Newman, William L. (9 iulie 2007). „Age of the Earth” (http://pubs.usgs.gov/gip/geotime/age.ht
ml). Publications Services, USGS. Accesat în 20 septembrie 2007.
Dalrymple, G. Brent (2001). „The age of the Earth in the twentieth century: a problem (mostly)
solved” (http://sp.lyellcollection.org/cgi/content/abstract/190/1/205). Geological Society,
London, Special Publications. 190 (1): 205–21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D (http://adsabs.
harvard.edu/abs/2001GSLSP.190..205D). doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.01.14 (https://doi.org/
10.1144%2FGSL.SP.2001.190.01.14). Accesat în 20 septembrie 2007.
49. ^ Yin, Qingzhu; Jacobsen, S. B.; Yamashita, K.; Blichert-Toft, J.; Télouk, P.; Albarède, F. (2002). „A
short timescale for terrestrial planet formation from Hf-W chronometry of meteorites”. Nature. 418
(6901): 949–52. Bibcode:2002Natur.418..949Y (http://adsabs.harvard.edu/abs/2002Natur.418..949
Y). doi:10.1038/nature00995 (https://doi.org/10.1038%2Fnature00995). PMID 12198540 (https://w
ww.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12198540).
50. ^ Kleine, Thorsten; Palme, Herbert; Mezger, Klaus; Halliday, Alex N. (24 noiembrie 2005). „Hf-W
Chronometry of Lunar Metals and the Age and Early Differentiation of the Moon”. Science. 310
(5754): 1671–74. Bibcode:2005Sci...310.1671K (http://adsabs.harvard.edu/abs/2005Sci...310.167
1K). doi:10.1126/science.1118842 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.1118842). PMID 16308422
(https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16308422).
51. ^ Reilly, Michael (22 octombrie 2009). „Controversial Moon Origin Theory Rewrites History” (http
s://web.archive.org/web/20100109042800/http://news.discovery.com/space/moon-earth-formation.
html). Arhivat din original (http://news.discovery.com/space/moon-earth-formation.html) la 9
ianuarie 2010. Accesat în 30 ianuarie 2010.
52. ^ Canup, R. M.; Asphaug, E. (2001). An impact origin of the Earth-Moon system. American
Geophysical Union, Fall Meeting 2001. Abstract #U51A-02. Bibcode:2001AGUFM.U51A..02C (htt
p://adsabs.harvard.edu/abs/2001AGUFM.U51A..02C).
53. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (2001). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's
formation” (http://www.nature.com/nature/journal/v412/n6848/abs/412708a0.html). Nature. 412
(6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C (http://adsabs.harvard.edu/abs/2001Natur.412..70
8C). doi:10.1038/35089010 (https://doi.org/10.1038%2F35089010). PMID 11507633 (https://www.
ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11507633).
54. ^ Morbidelli, A.; et al. (2000). „Source regions and time scales for the delivery of water to Earth”.
Meteoritics & Planetary Science. 35 (6): 1309–20. Bibcode:2000M&PS...35.1309M (http://adsabs.
harvard.edu/abs/2000M&PS...35.1309M). doi:10.1111/j.1945-5100.2000.tb01518.x (https://doi.org/
10.1111%2Fj.1945-5100.2000.tb01518.x).
55. ^ Guinan, E. F.; Ribas, I. Benjamin Montesinos, Alvaro Gimenez and Edward F. Guinan, ed. Our
Changing Sun: The Role of Solar Nuclear Evolution and Magnetic Activity on Earth's Atmosphere
and Climate. ASP Conference Proceedings: The Evolving Sun and its Influence on Planetary
Environments. San Francisco: Astronomical Society of the Pacific. Bibcode:2002ASPC..269...85G
(http://adsabs.harvard.edu/abs/2002ASPC..269...85G). ISBN 1-58381-109-5.
56. ^ Staff (4 martie 2010). „Oldest measurement of Earth's magnetic field reveals battle between Sun
and Earth for our atmosphere” (http://www.physorg.com/news186922627.html). Physorg.news.
Accesat în 27 martie 2010.
57. ^ Rogers, John James William; Santosh, M. (2004). Continents and Supercontinents. Oxford
University Press US. p. 48. ISBN 0-19-516589-6.
58. ^ Hurley, P. M.; Rand, J. R. (iunie 1969). „Pre-drift continental nuclei”. Science. 164 (3885): 1229–
42. Bibcode:1969Sci...164.1229H (http://adsabs.harvard.edu/abs/1969Sci...164.1229H).
doi:10.1126/science.164.3885.1229 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.164.3885.1229).
PMID 17772560 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17772560).
59. ^ De Smet, J.; Van Den Berg, A.P.; Vlaar, N.J. (2000). „Early formation and long-term stability of
continents resulting from decompression melting in a convecting mantle”. Tectonophysics. 322 (1–
2): 19–33. Bibcode:2000Tectp.322...19D (http://adsabs.harvard.edu/abs/2000Tectp.322...19D).
doi:10.1016/S0040-1951(00)00055-X (https://doi.org/10.1016%2FS0040-1951%2800%2900055-
X).
60. ^ Armstrong, R. L. (1968). „A model for the evolution of strontium and lead isotopes in a dynamic
earth”. Reviews of Geophysics. 6 (2): 175–99. Bibcode:1968RvGSP...6..175A (http://adsabs.harva
rd.edu/abs/1968RvGSP...6..175A). doi:10.1029/RG006i002p00175 (https://doi.org/10.1029%2FR
G006i002p00175).
61. ^ Harrison, T.; et al. (decembrie 2005). „Heterogeneous Hadean hafnium: evidence of continental
crust at 4.4 to 4.5 ga”. Science. 310 (5756): 1947–50. Bibcode:2005Sci...310.1947H (http://adsab
s.harvard.edu/abs/2005Sci...310.1947H). doi:10.1126/science.1117926 (https://doi.org/10.1126%2
Fscience.1117926). PMID 16293721 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16293721).
62. ^ Hong, D.; Zhang, Jisheng; Wang, Tao; Wang, Shiguang; Xie, Xilin (2004). „Continental crustal
growth and the supercontinental cycle: evidence from the Central Asian Orogenic Belt”. Journal of
Asian Earth Sciences. 23 (5): 799–813. Bibcode:2004JAESc..23..799H (http://adsabs.harvard.ed
u/abs/2004JAESc..23..799H). doi:10.1016/S1367-9120(03)00134-2 (https://doi.org/10.1016%2FS
1367-9120%2803%2900134-2).
63. ^ Armstrong, R. L. (1991). „The persistent myth of crustal growth” (http://www.mantleplumes.org/W
ebDocuments/Armstrong1991.pdf) (PDF). Australian Journal of Earth Sciences. 38 (5): 613–30.
Bibcode:1991AuJES..38..613A (http://adsabs.harvard.edu/abs/1991AuJES..38..613A).
doi:10.1080/08120099108727995 (https://doi.org/10.1080%2F08120099108727995).
64. ^ Murphy, J. B.; Nance, R. D. (1965). „How do supercontinents assemble?”. American Scientist.
92 (4): 324–33. doi:10.1511/2004.4.324 (https://doi.org/10.1511%2F2004.4.324).
65. ^ Staff. „Paleoclimatology – The Study of Ancient Climates” (https://web.archive.org/web/2007030
4002646/http://www.lakepowell.net/sciencecenter/paleoclimate.htm). Page Paleontology Science
Center. Arhivat din original (http://www.lakepowell.net/sciencecenter/paleoclimate.htm) la 4 martie
2007. Accesat în 2 martie 2007.
66. ^ Doolittle, W. Ford; Worm, Boris (februarie 2000). „Uprooting the tree of life” (https://www.webcitat
ion.org/5w9oPfm4a?url=http://shiva.msu.montana.edu/courses/mb437_537_2005_fall/docs/uproot
ing.pdf) (PDF). Scientific American. 282 (6): 90–95. Bibcode:2000SciAm.282b..90D (http://adsabs.
harvard.edu/abs/2000SciAm.282b..90D). doi:10.1038/scientificamerican0200-90 (https://doi.org/1
0.1038%2Fscientificamerican0200-90). PMID 10710791 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/10
710791). Arhivat din original (http://shiva.msu.montana.edu/courses/mb437_537_2005_fall/docs/u
prooting.pdf) (PDF) la 31 ianuarie 2011.
67. ^ a b c Zimmer, Carl (3 octombrie 2013). „Earth's Oxygen: A Mystery Easy to Take for Granted” (htt
ps://www.nytimes.com/2013/10/03/science/earths-oxygen-a-mystery-easy-to-take-for-granted.htm
l). The New York Times. Accesat în 3 octombrie 2013.
68. ^ Berkner, L. V.; Marshall, L. C. (1965). „On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the
Earth's Atmosphere”. Journal of Atmospheric Sciences. 22 (3): 225–61.
Bibcode:1965JAtS...22..225B (http://adsabs.harvard.edu/abs/1965JAtS...22..225B).
doi:10.1175/1520-0469(1965)022<0225:OTOARO>2.0.CO;2 (https://doi.org/10.1175%2F1520-046
9%281965%29022%3C0225%3AOTOARO%3E2.0.CO%3B2).
69. ^ Burton, Kathleen (29 noiembrie 2002). „Astrobiologists Find Evidence of Early Life on Land” (htt
p://www.nasa.gov/centers/ames/news/releases/2000/00_79AR.html). NASA. Accesat în 5 martie
2007.
70. ^ Noffke, Nora; Christian, Daniel; Wacey, David; Hazen, Robert M. (8 noiembrie 2013).
„Microbially Induced Sedimentary Structures Recording an Ancient Ecosystem in the ca. 3.48
Billion-Year-Old Dresser Formation, Pilbara, Western Australia” (http://online.liebertpub.com/doi/ab
s/10.1089/ast.2013.1030). Astrobiology. 13 (12): 1103–24. Bibcode:2013AsBio..13.1103N (http://a
dsabs.harvard.edu/abs/2013AsBio..13.1103N). doi:10.1089/ast.2013.1030 (https://doi.org/10.108
9%2Fast.2013.1030). PMC 3870916 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3870916)  .
PMID 24205812 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/24205812). Accesat în 15 noiembrie 2013.
71. ^ Ohtomo, Yoko; Kakegawa, Takeshi; Ishida, Akizumi; et al. (ianuarie 2014). „Evidence for
biogenic graphite in early Archaean Isua metasedimentary rocks” (http://www.nature.com/ngeo/jou
rnal/vaop/ncurrent/full/ngeo2025.html). Nature Geoscience. London: Nature Publishing Group. 7
(1): 25–28. Bibcode:2014NatGe...7...25O (http://adsabs.harvard.edu/abs/2014NatGe...7...25O).
doi:10.1038/ngeo2025 (https://doi.org/10.1038%2Fngeo2025). ISSN 1752-0894 (https://www.worl
dcat.org/issn/1752-0894).
72. ^ Tyrell, Kelly April (18 decembrie 2017). „Oldest fossils ever found show life on Earth began
before 3.5 billion years ago” (https://news.wisc.edu/oldest-fossils-ever-found-show-life-on-earth-be
gan-before-3-5-billion-years-ago/). University of Wisconsin-Madison. Accesat în 18 decembrie
2017.
73. ^ Schopf, J. William; Kitajima, Kouki; Spicuzza, Michael J.; Kudryavtsev, Anatolly B.; Valley, John
W. (2017). „SIMS analyses of the oldest known assemblage of microfossils document their taxon-
correlated carbon isotope compositions” (http://www.pnas.org/content/early/2017/12/12/17180631
15.abstract). Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America.
115: 53. Bibcode:2018PNAS..115...53S (http://adsabs.harvard.edu/abs/2018PNAS..115...53S).
doi:10.1073/pnas.1718063115 (https://doi.org/10.1073%2Fpnas.1718063115). Accesat în 19
decembrie 2017.
74. ^ Kirschvink, J. L. (1992). Schopf, J.W.; Klein, C.; Des Maris, D., ed. Late Proterozoic low-latitude
global glaciation: the Snowball Earth. The Proterozoic Biosphere: A Multidisciplinary Study.
Cambridge University Press. pp. 51–52. ISBN 0-521-36615-1.
75. ^ Raup, D. M.; Sepkoski Jr, J. J. (1982). „Mass Extinctions in the Marine Fossil Record”. Science.
215 (4539): 1501–03. Bibcode:1982Sci...215.1501R (http://adsabs.harvard.edu/abs/1982Sci...215.
1501R). doi:10.1126/science.215.4539.1501 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.215.4539.1501).
PMID 17788674 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17788674).
76. ^ Gould, Stephan J. (octombrie 1994). „The Evolution of Life on Earth” (http://brembs.net/gould.ht
ml). Scientific American. 271 (4): 84–91. Bibcode:1994SciAm.271d..84G (http://adsabs.harvard.ed
u/abs/1994SciAm.271d..84G). doi:10.1038/scientificamerican1094-84 (https://doi.org/10.1038%2F
scientificamerican1094-84). PMID 7939569 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/7939569).
Accesat în 5 martie 2007.
77. ^ Wilkinson, B. H.; McElroy, B. J. (2007). „The impact of humans on continental erosion and
sedimentation” (http://bulletin.geoscienceworld.org/cgi/content/abstract/119/1-2/140). Bulletin of
the Geological Society of America. 119 (1–2): 140–56. Bibcode:2007GSAB..119..140W (http://ads
abs.harvard.edu/abs/2007GSAB..119..140W). doi:10.1130/B25899.1 (https://doi.org/10.1130%2FB
25899.1). Accesat în 22 aprilie 2007.
78. ^ a b c Sackmann, I.-J.; Boothroyd, A. I.; Kraemer, K. E. (1993). „Our Sun. III. Present and Future”.
Astrophysical Journal. 418: 457–68. Bibcode:1993ApJ...418..457S (http://adsabs.harvard.edu/abs/
1993ApJ...418..457S). doi:10.1086/173407 (https://doi.org/10.1086%2F173407).
79. ^ a b Britt, Robert (25 februarie 2000). „Freeze, Fry or Dry: How Long Has the Earth Got?” (https://
web.archive.org/web/20090605231345/http://www.space.com/scienceastronomy/solarsystem/deat
h_of_earth_000224.html). Arhivat din original (http://www.space.com/scienceastronomy/solarsyste
m/death_of_earth_000224.html) la 5 iunie 2009.
80. ^ a b Ward, Peter D.; Brownlee, Donald (2002). The Life and Death of Planet Earth: How the New
Science of Astrobiology Charts the Ultimate Fate of Our World. New York: Times Books, Henry
Holt and Company. ISBN 0-8050-6781-7.
81. ^ Carrington, Damian (21 februarie 2000). „Date set for desert Earth” (http://news.bbc.co.uk/1/hi/sc
i/tech/specials/washington_2000/649913.stm). BBC News. Accesat în 31 martie 2007.
82. ^ Li, King-Fai; Pahlevan, Kaveh; Kirschvink, Joseph L.; Yung, Yuk L. (2009). „Atmospheric
pressure as a natural climate regulator for a terrestrial planet with a biosphere” (http://www.gps.cal
tech.edu/~kfl/paper/Li_PNAS2009.pdf) (PDF). Proceedings of the National Academy of Sciences.
106 (24): 9576–79. Bibcode:2009PNAS..106.9576L (http://adsabs.harvard.edu/abs/2009PNAS..10
6.9576L). doi:10.1073/pnas.0809436106 (https://doi.org/10.1073%2Fpnas.0809436106).
PMC 2701016 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2701016)  . PMID 19487662 (http
s://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/19487662). Accesat în 19 iulie 2009.
83. ^ Bounama, Christine; Franck, S.; Von Bloh, W. (2001). „The fate of Earth's ocean” (http://www.hy
drol-earth-syst-sci.net/5/569/2001/hess-5-569-2001.pdf) (PDF). Hydrology and Earth System
Sciences. Germany: Potsdam Institute for Climate Impact Research. 5 (4): 569–75.
Bibcode:2001HESS....5..569B (http://adsabs.harvard.edu/abs/2001HESS....5..569B).
doi:10.5194/hess-5-569-2001 (https://doi.org/10.5194%2Fhess-5-569-2001). Accesat în 3 iulie
2009.
84. ^ a b Schröder, K.-P.; Connon Smith, Robert (2008). „Distant future of the Sun and Earth revisited”.
Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 386 (1): 155–63. arXiv:0801.4031 (https://arxi
v.org/abs/0801.4031)  . Bibcode:2008MNRAS.386..155S (http://adsabs.harvard.edu/abs/2008MN
RAS.386..155S). doi:10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x (https://doi.org/10.1111%2Fj.1365-2966.2
008.13022.x).
See also Palmer, Jason (22 februarie 2008). „Hope dims that Earth will survive Sun's death” (http
s://web.archive.org/web/20120415105707/http://www.newscientist.com/article/dn13369).
NewScientist.com news service. Arhivat din original (https://www.newscientist.com/article/dn1336
9) la 15 aprilie 2012. Accesat în 24 martie 2008.
85. ^ Milbert, D. G.; Smith, D. A. „Converting GPS Height into NAVD88 Elevation with the GEOID96
Geoid Height Model” (http://www.ngs.noaa.gov/PUBS_LIB/gislis96.html). National Geodetic
Survey, NOAA. Accesat în 7 martie 2007.
86. ^ a b Sandwell, D. T.; Smith, W. H. F. (7 iulie 2006). „Exploring the Ocean Basins with Satellite
Altimeter Data” (http://www.ngdc.noaa.gov/mgg/bathymetry/predicted/explore.HTML).
NOAA/NGDC. Accesat în 21 aprilie 2007.
87. ^ a b Brown, Geoff C.; Mussett, Alan E. (1981). The Inaccessible Earth (ed. 2nd). Taylor & Francis.
p. 166. ISBN 0-04-550028-2. Note: After Ronov and Yaroshevsky (1969).
88. ^ Morgan, J. W.; Anders, E. (1980). „Chemical composition of Earth, Venus, and Mercury” (https://
www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC350422). Proceedings of the National Academy of
Sciences. 77 (12): 6973–77. Bibcode:1980PNAS...77.6973M (http://adsabs.harvard.edu/abs/1980
PNAS...77.6973M). doi:10.1073/pnas.77.12.6973 (https://doi.org/10.1073%2Fpnas.77.12.6973).
PMC 350422 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC350422)  . PMID 16592930 (https://
www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16592930).
89. ^ Acest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (1911). „Petrology”. Encyclopædia Britannica
(ed. 11). Cambridge University Press., o publicație aparținând domeniului public.
90. ^ Tanimoto, Toshiro (1995). „Crustal Structure of the Earth” (https://web.archive.org/web/20061016
194153/http://www.agu.org/reference/gephys/15_tanimoto.pdf) (PDF). În Thomas J. Ahrens. Global
Earth Physics: A Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American Geophysical Union.
ISBN 0-87590-851-9. Arhivat din original (http://www.agu.org/reference/gephys/15_tanimoto.pdf)
(PDF) la 16 octombrie 2006. Accesat în 3 februarie 2007.
91. ^ Jordan, T. H. (1979). „Structural geology of the Earth's interior” (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pm
c/articles/PMC411539). Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of
America. 76 (9): 4192–4200. Bibcode:1979PNAS...76.4192J (http://adsabs.harvard.edu/abs/1979
PNAS...76.4192J). doi:10.1073/pnas.76.9.4192 (https://doi.org/10.1073%2Fpnas.76.9.4192).
PMC 411539 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC411539)  . PMID 16592703 (https://w
ww.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16592703).
92. ^ Robertson, Eugene C. (26 iulie 2001). „The Interior of the Earth” (http://pubs.usgs.gov/gip/interio
r/). USGS. Accesat în 24 martie 2007.
93. ^ a b Turcotte, D. L.; Schubert, G. (2002). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK:
Cambridge University Press. pp. 136–37. ISBN 978-0-521-66624-4.
94. ^ Sanders, Robert (10 decembrie 2003). „Radioactive potassium may be major heat source in
Earth's core” (http://www.berkeley.edu/news/media/releases/2003/12/10_heat.shtml). UC Berkeley
News. Accesat în 28 februarie 2007.
95. ^ „The Earth's Centre is 1000 Degrees Hotter than Previously Thought” (http://www.esrf.eu/news/g
eneral/Earth-Center-Hotter). The European Synchrotron (ESRF). 25 aprilie 2013. Arhivat (https://w
ww.webcitation.org/6HKckNXMF?url=http://www.esrf.eu/news/general/Earth-Center-Hotter/Earth-
Centre-Hotter) din originalul de la 12 iunie 2013. Accesat în 12 aprilie 2015.
96. ^ Alfè, D.; Gillan, M. J.; Vocadlo, L.; Brodholt, J.; Price, G. D. (2002). „The ab initio simulation of
the Earth's core” (http://chianti.geol.ucl.ac.uk/~dario/pubblicazioni/PTRSA2002.pdf) (PDF).
Philosophical Transactions of the Royal Society. 360 (1795): 1227–44.
Bibcode:2002RSPTA.360.1227A (http://adsabs.harvard.edu/abs/2002RSPTA.360.1227A).
doi:10.1098/rsta.2002.0992 (https://doi.org/10.1098%2Frsta.2002.0992). Accesat în 28 februarie
2007.
97. ^ Vlaar, N; Vankeken, P.; Vandenberg, A. (1994). „Cooling of the Earth in the Archaean:
Consequences of pressure-release melting in a hotter mantle” (https://web.archive.org/web/20120
319181621/http://www.geo.lsa.umich.edu/~keken/papers/Vlaar_EPSL94.pdf) (PDF). Earth and
Planetary Science Letters. 121 (1–2): 1–18. Bibcode:1994E&PSL.121....1V (http://adsabs.harvard.
edu/abs/1994E&PSL.121....1V). doi:10.1016/0012-821X(94)90028-0 (https://doi.org/10.1016%2F0
012-821X%2894%2990028-0). Arhivat din original (http://www.geo.lsa.umich.edu/~keken/papers/
Vlaar_EPSL94.pdf) (PDF) la 19 martie 2012.
98. ^ Turcotte, D. L.; Schubert, G. (2002). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK:
Cambridge University Press. p. 137. ISBN 978-0-521-66624-4.
99. ^ Pollack, Henry N.; Hurter, Suzanne J.; Johnson, Jeffrey R. (august 1993). „Heat flow from the
Earth's interior: Analysis of the global data set” (https://web.archive.org/web/20140109015833/htt
p://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1029/93RG01249/abstract). Reviews of Geophysics. 31 (3): 267–
80. Bibcode:1993RvGeo..31..267P (http://adsabs.harvard.edu/abs/1993RvGeo..31..267P).
doi:10.1029/93RG01249 (https://doi.org/10.1029%2F93RG01249). Arhivat din original (http://onlin
elibrary.wiley.com/doi/10.1029/93RG01249/abstract) la 9 ianuarie 2014.
00. ^ Richards, M. A.; Duncan, R. A.; Courtillot, V. E. (1989). „Flood Basalts and Hot-Spot Tracks:
Plume Heads and Tails”. Science. 246 (4926): 103–07. Bibcode:1989Sci...246..103R (http://adsab
s.harvard.edu/abs/1989Sci...246..103R). doi:10.1126/science.246.4926.103 (https://doi.org/10.112
6%2Fscience.246.4926.103). PMID 17837768 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17837768).
01. ^ Sclater, John G; Parsons, Barry; Jaupart, Claude (1981). „Oceans and Continents: Similarities
and Differences in the Mechanisms of Heat Loss”. Journal of Geophysical Research. 86 (B12):
11535. Bibcode:1981JGR....8611535S (http://adsabs.harvard.edu/abs/1981JGR....8611535S).
doi:10.1029/JB086iB12p11535 (https://doi.org/10.1029%2FJB086iB12p11535).
02. ^ Brown, W. K.; Wohletz, K. H. (2005). „SFT and the Earth's Tectonic Plates” (http://www.lanl.gov/o
rgs/ees/geodynamics/Wohletz/SFT-Tectonics.htm). Los Alamos National Laboratory. Accesat în 2
martie 2007.
03. ^ Including the Somali Plate, which is being formed out of the African Plate. See: Chorowicz, Jean
(octombrie 2005). „The East African rift system”. Journal of African Earth Sciences. 43 (1–3): 379–
410. Bibcode:2005JAfES..43..379C (http://adsabs.harvard.edu/abs/2005JAfES..43..379C).
doi:10.1016/j.jafrearsci.2005.07.019 (https://doi.org/10.1016%2Fj.jafrearsci.2005.07.019).
04. ^ Kious, W. J.; Tilling, R. I. (5 mai 1999). „Understanding plate motions” (http://pubs.usgs.gov/gip/d
ynamic/understanding.html). USGS. Accesat în 2 martie 2007.
05. ^ Duennebier, Fred (12 august 1999). „Pacific Plate Motion” (http://www.soest.hawaii.edu/GG/AS
K/plate-tectonics2.html). University of Hawaii. Accesat în 14 martie 2007.
06. ^ Mueller, R. D.; et al. (7 martie 2007). „Age of the Ocean Floor Poster” (http://www.ngdc.noaa.go
v/mgg/fliers/96mgg04.html). NOAA. Accesat în 14 martie 2007.
07. ^ Bowring, Samuel A.; Williams, Ian S. (1999). „Priscoan (4.00–4.03 Ga) orthogneisses from
northwestern Canada”. Contributions to Mineralogy and Petrology. 134 (1): 3–16.
Bibcode:1999CoMP..134....3B (http://adsabs.harvard.edu/abs/1999CoMP..134....3B).
doi:10.1007/s004100050465 (https://doi.org/10.1007%2Fs004100050465).
08. ^ Meschede, Martin; Barckhausen, Udo (20 noiembrie 2000). „Plate Tectonic Evolution of the
Cocos-Nazca Spreading Center” (http://www-odp.tamu.edu/publications/170_SR/chap_07/chap_0
7.htm). Proceedings of the Ocean Drilling Program. Texas A&M University. Accesat în 2 aprilie
2007.
09. ^ Staff. „GPS Time Series” (http://sideshow.jpl.nasa.gov/mbh/series.html). NASA JPL. Accesat în
2 aprilie 2007.
0. ^ „World Factbook” (https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html).
Cia.gov. Accesat în 2 noiembrie 2012.
1. ^ Kring, David A. „Terrestrial Impact Cratering and Its Environmental Effects” (http://www.lpi.usra.e
du/science/kring/epo_web/impact_cratering/intro/). Lunar and Planetary Laboratory. Accesat în 22
martie 2007.
2. ^ Martin, Ronald (2011). Earth's Evolving Systems: The History of Planet Earth (https://books.goog
le.com/books?id=agaOKrvAoeAC). Jones & Bartlett Learning. ISBN 978-0-7637-8001-2.
 3. ^ Staff. „Layers of the Earth” (https://www.webcitation.org/6DnLWg22n?url=http://volcano.oregonst
ate.edu/vwdocs/vwlessons/plate_tectonics/part1.html). Volcano World. Arhivat din original (http://v
olcano.oregonstate.edu/vwdocs/vwlessons/plate_tectonics/part1.html) la 19 ianuarie 2013.
Accesat în 11 martie 2007.
4. ^ Jessey, David. „Weathering and Sedimentary Rocks” (https://www.webcitation.org/5QVXQaCA
y?url=http://geology.csupomona.edu/drjessey/class/Gsc101/Weathering.html). Cal Poly Pomona.
Arhivat din original (http://geology.csupomona.edu/drjessey/class/Gsc101/Weathering.html) la 21
iulie 2007. Accesat în 20 martie 2007.
5. ^ de Pater, Imke; Lissauer, Jack J. (2010). Planetary Sciences (ed. 2nd). Cambridge University
Press. p. 154. ISBN 0-521-85371-0.
6. ^ Wenk, Hans-Rudolf; Bulakh, Andreĭ Glebovich (2004). Minerals: their constitution and origin.
Cambridge University Press. p. 359. ISBN 0-521-52958-1.
7. ^ „World Bank arable land” (http://data.worldbank.org/indicator/AG.LND.ARBL.ZS/countries/1W?di
splay=graph). World Bank. Accesat în 19 octombrie 2015.
8. ^ „World Bank permanent cropland” (http://data.worldbank.org/indicator/AG.LND.CROP.ZS/countri
es?display=graph). World Bank. Accesat în 19 octombrie 2015.
9. ^ Hooke, Roger LeB.; Martín-Duque, José F.; Pedraza, Javier (decembrie 2012). „Land
transformation by humans: A review” (https://www.geosociety.org/gsatoday/archive/22/12/pdf/gt12
12.pdf) (PDF). GSA Today. 22 (12): 4–10. doi:10.1130/GSAT151A.1 (https://doi.org/10.1130%2FGS
AT151A.1).
20. ^ „7,000 m Class Remotely Operated Vehicle KAIKO 7000” (http://www.jamstec.go.jp/e/about/equi
pment/ships/kaiko7000.html). Japan Agency for Marine-Earth Science and Technology
(JAMSTEC). Accesat în 7 iunie 2008.
21. ^ Charette, Matthew A.; Smith, Walter H. F. (iunie 2010). „The Volume of Earth's Ocean” (https://w
ww.webcitation.org/6IZIkxZNa?url=http://www.tos.org/oceanography/archive/23-2_charette.pdf)
(PDF). Oceanography. 23 (2): 112–14. doi:10.5670/oceanog.2010.51 (https://doi.org/10.5670%2Fo
ceanog.2010.51). Arhivat din original (http://www.tos.org/oceanography/archive/23-2_charette.pdf)
(PDF) la 2 august 2013. Accesat în 6 iunie 2013.
22. ^ Perlman, Howard (17 martie 2014). „The World's Water” (https://water.usgs.gov/edu/earthwhere
water.html). USGS Water-Science School. Accesat în 12 aprilie 2015.
23. ^ Kennish, Michael J. (2001). Practical handbook of marine science. Marine science series (ed.
3rd). CRC Press. p. 35. ISBN 0-8493-2391-6.
24. ^ Mullen, Leslie (11 iunie 2002). „Salt of the Early Earth” (https://www.webcitation.org/5QVie9nX9?
url=http://www.astrobio.net/news/article223.html). NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din
original (http://www.astrobio.net/news/article223.html) la 22 iulie 2007. Accesat în 14 martie 2007.
25. ^ Morris, Ron M. „Oceanic Processes” (https://web.archive.org/web/20090415082741/http://seis.n
atsci.csulb.edu/rmorris/oxy/oxy4.html). NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din original (http://sei
s.natsci.csulb.edu/rmorris/oxy/oxy4.html) la 15 aprilie 2009. Accesat în 14 martie 2007.
26. ^ Scott, Michon (24 aprilie 2006). „Earth's Big heat Bucket” (http://earthobservatory.nasa.gov/Stud
y/HeatBucket/). NASA Earth Observatory. Accesat în 14 martie 2007.
27. ^ Sample, Sharron (21 iunie 2005). „Sea Surface Temperature” (https://www.webcitation.org/6Fbs
y25N9?url=http://science.nasa.gov/earth-science/oceanography/). NASA. Arhivat din original (htt
p://science.hq.nasa.gov/oceans/physical/SST.html) la 3 aprilie 2013. Accesat în 21 aprilie 2007.
28. ^ Harrison, Roy M.; Hester, Ronald E. (2002). Causes and Environmental Implications of
Increased UV-B Radiation. Royal Society of Chemistry. ISBN 0-85404-265-2.
29. ^ Staff (8 octombrie 2003). „Earth's Atmosphere” (http://www.nasa.gov/audience/forstudents/9-12/f
eatures/912_liftoff_atm.html). NASA. Accesat în 21 martie 2007.
30. ^ Pidwirny, Michael (2006). „Fundamentals of Physical Geography (2nd Edition)” (http://www.physi
calgeography.net/fundamentals/7h.html). PhysicalGeography.net. Accesat în 19 martie 2007.
31. ^ Gaan, Narottam (2008). Climate Change and International Politics (https://books.google.com/bo
oks?id=i4kASIoKym8C&pg=PA40). Kalpaz Publications. p. 40. ISBN 81-7835-641-4.
32. ^ a b Moran, Joseph M. (2005). „Weather” (https://www.webcitation.org/6F17zeqFy?url=http://www.
nasa.gov/worldbook/weather_worldbook.html). World Book Online Reference Center. NASA/World
Book, Inc. Arhivat din original (http://www.nasa.gov/worldbook/weather_worldbook.html) la 10
martie 2013. Accesat în 17 martie 2007.
33. ^ a b Berger, Wolfgang H. (2002). „The Earth's Climate System” (http://earthguide.ucsd.edu/virtual
museum/climatechange1/cc1syllabus.shtml). University of California, San Diego. Accesat în 24
martie 2007.
34. ^ Rahmstorf, Stefan (2003). „The Thermohaline Ocean Circulation” (http://www.pik-potsdam.de/~s
tefan/thc_fact_sheet.html). Potsdam Institute for Climate Impact Research. Accesat în 21 aprilie
2007.
35. ^ Various (21 iulie 1997). „The Hydrologic Cycle” (http://ww2010.atmos.uiuc.edu/(Gh)/guides/mtr/h
yd/home.rxml). University of Illinois. Accesat în 24 martie 2007.
36. ^ Sadava, David E.; Heller, H. Craig; Orians, Gordon H. (2006). Life, the Science of Biology (ed.
8th). MacMillan. p. 1114. ISBN 0-7167-7671-5.
37. ^ Staff. „Climate Zones” (https://web.archive.org/web/20100808131632/http://www.ace.mmu.ac.u
k/eae/climate/older/Climate_Zones.html). UK Department for Environment, Food and Rural Affairs.
Arhivat din original (http://www.ace.mmu.ac.uk/eae/climate/older/Climate_Zones.html) la 8 august
2010. Accesat în 24 martie 2007.
38. ^ http://www.dailymail.co.uk/news/article-3704601/The-hottest-day-recorded-Kuwait-temperature-
soars-54C.html Daily Mail
39. ^ http://vancouversun.com/storyline/hot-stuff-54-c-could-be-hottest-temp-ever Vancouver Sun
40. ^ Lyons, Walter A (1997). The Handy Weather Answer Book (ed. 2nd). Detroit, Michigan: Visible
Ink Press. ISBN 0-7876-1034-8.
41. ^ „Coldest temperature ever recorded on Earth in Antarctica” (https://www.theguardian.com/world/
2013/dec/10/coldest-temperature-recorded-earth-antarctica-guinness-book). The Guardian. 10
decembrie 2013. Accesat în 12 iulie 2015.
42. ^ Watts, A. B.; Daly, S. F. (mai 1981). „Long wavelength gravity and topography anomalies” (http://
articles.adsabs.harvard.edu/cgi-bin/nph-iarticle_query?1981AREPS...9..415W&defaultprint=YES&f
iletype=.pdf) (PDF). Annual Review of Earth and Planetary Sciences. 9: 415–18.
Bibcode:1981AREPS...9..415W (http://adsabs.harvard.edu/abs/1981AREPS...9..415W).
doi:10.1146/annurev.ea.09.050181.002215 (https://doi.org/10.1146%2Fannurev.ea.09.050181.002
215).
43. ^ Lang, Kenneth R. (2003). The Cambridge guide to the solar system. Cambridge University
Press. p. 92. ISBN 0-521-81306-9.
44. ^ Fitzpatrick, Richard (16 februarie 2006). „MHD dynamo theory” (http://farside.ph.utexas.edu/teac
hing/plasma/lectures/node69.html). NASA WMAP. Accesat în 27 februarie 2007.
45. ^ Campbell, Wallace Hall (2003). Introduction to Geomagnetic Fields. New York: Cambridge
University Press. p. 57. ISBN 0-521-82206-8.
46. ^ McElroy, Michael B. (2012). „Ionosphere and magnetosphere” (https://www.britannica.com/scien
ce/ionosphere-and-magnetosphere/Magnetosphere). Encyclopædia Britannica. Encyclopædia
Britannica, Inc.
47. ^ Stern, David P. (8 iulie 2005). „Exploration of the Earth's Magnetosphere” (http://www-spof.gsfc.n
asa.gov/Education/wmap.html). NASA. Accesat în 21 martie 2007.
48. ^ McCarthy, Dennis D.; Hackman, Christine; Nelson, Robert A. (noiembrie 2008). „The Physical
Basis of the Leap Second”. The Astronomical Journal. 136 (5): 1906–08.
Bibcode:2008AJ....136.1906M (http://adsabs.harvard.edu/abs/2008AJ....136.1906M).
doi:10.1088/0004-6256/136/5/1906 (https://doi.org/10.1088%2F0004-6256%2F136%2F5%2F190
6).
49. ^ „Leap seconds” (https://web.archive.org/web/20150312003149/http://tycho.usno.navy.mil/leapse
c.html). Time Service Department, USNO. Arhivat din original (http://tycho.usno.navy.mil/leapsec.h
tml) la 12 martie 2015. Accesat în 23 septembrie 2008.
50. ^ The ultimate source of these figures, uses the term "seconds of UT1" instead of "seconds of
mean solar time".—Aoki, S.; Kinoshita, H.; Guinot, B.; Kaplan, G. H.; McCarthy, D. D.;
Seidelmann, P. K. (1982). „The new definition of universal time”. Astronomy and Astrophysics. 105
(2): 359–61. Bibcode:1982A&A...105..359A (http://adsabs.harvard.edu/abs/1982A&A...105..359A).
51. ^ Seidelmann, P. Kenneth (1992). Explanatory Supplement to the Astronomical Almanac. Mill
Valley, CA: University Science Books. p. 48. ISBN 0-935702-68-7.
52. ^ Astrophysicist team (1 decembrie 2005). „Earth's location in the Milky Way” (http://imagine.gsfc.n
asa.gov/docs/ask_astro/answers/030827a.html). NASA. Accesat în 11 iunie 2008.
53. ^ Staff (septembrie 2003). „Astrobiology Roadmap” (https://www.webcitation.org/664nPTN2N?url=
http://astrobiology.arc.nasa.gov/roadmap/g1.html). NASA, Lockheed Martin. Arhivat din original (ht
tp://astrobiology.arc.nasa.gov/roadmap/g1.html) la 11 martie 2012. Accesat în 10 martie 2007.
54. ^ Dole, Stephen H. (1970). Habitable Planets for Man (https://www.rand.org/pubs/reports/R414/)
(ed. 2nd). American Elsevier Publishing Co. ISBN 0-444-00092-5. Accesat în 11 martie 2007.
55. ^ Hillebrand, Helmut (2004). „On the Generality of the Latitudinal Gradient” (http://oceanrep.geom
ar.de/4048/1/Hillebrand_2004_Amer_nat.pdf) (PDF). American Naturalist. 163 (2): 192–211.
doi:10.1086/381004 (https://doi.org/10.1086%2F381004). PMID 14970922 (https://www.ncbi.nlm.n
ih.gov/pubmed/14970922).
56. ^ Wade, Nicholas (25 iulie 2016). „Meet Luca, the Ancestor of All Living Things” (https://www.nytim
es.com/2016/07/26/science/last-universal-ancestor.html). The New York Times. Accesat în 25 iulie
2016.
57. ^ Lambin, Eric F.; Meyfroidt, Patrick (1 martie 2011). „Global land use change, economic
globalization, and the looming land scarcity” (http://www.pnas.org/content/108/9/3465.full.pdf)
(PDF). Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. National
Academy of Sciences. 108 (9): 3465–72. Bibcode:2011PNAS..108.3465L (http://adsabs.harvard.e
du/abs/2011PNAS..108.3465L). doi:10.1073/pnas.1100480108 (https://doi.org/10.1073%2Fpnas.1
100480108). PMC 3048112 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3048112)  .
PMID 21321211 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21321211). Accesat în 30 august 2014.
See Table 1.
58. ^ Ramdohr, Paul (1969). The Ore Minerals and their Intergrowths (http://www.sciencedirect.com/s
cience/book/9780080116358). AKADEMIE-VERLAG GmbH. Elsevier Ltd. doi:10.1016/B978-0-08-
011635-8.50004-8 (https://doi.org/10.1016%2FB978-0-08-011635-8.50004-8). ISBN 978-0-08-
011635-8. Accesat în 29 aprilie 2016.
59. ^ Rona, Peter A. (2003). „Resources of the Sea Floor” (http://www.sciencemag.org/cgi/content/full/
299/5607/673?ijkey=AHVbRrqUsmdHY&keytype=ref&siteid=sci). Science. 299 (5607): 673–74.
doi:10.1126/science.1080679 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.1080679). PMID 12560541 (http
s://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12560541). Accesat în 4 februarie 2007.
60. ^ „Global Warming and Polar Bears - National Wildlife Federation” (https://www.nwf.org/en/Educati
onal-Resources/Wildlife-Guide/Mammals/Polar-Bear). Accesat în 16 octombrie 2017.
61. ^ Walsh, Patrick J. (16 mai 1997). Sharon L. Smith; Lora E. Fleming, ed. Oceans and human
health: risks and remedies from the seas (https://books.google.com/books?id=c6J5hlcjFaAC&pg=
PA212). Academic Press, 2008. p. 212. ISBN 0-12-372584-4.
62. ^ Staff (2 februarie 2007). „Evidence is now 'unequivocal' that humans are causing global
warming – UN report” (https://web.archive.org/web/20081221031717/http://www.un.org/apps/new
s/story.asp?NewsID=21429&Cr=climate&Cr1=change). United Nations. Arhivat din original (http
s://www.un.org/apps/news/story.asp?NewsID=21429&Cr=climate&Cr1=change) la 21 decembrie
2008. Accesat în 7 martie 2007.
63. ^ „Various '7 billionth' babies celebrated worldwide” (https://web.archive.org/web/20111031182613/
http://news.yahoo.com/various-7-billionth-babies-celebrated-worldwide-064439018.html). Arhivat
din original (https://news.yahoo.com/various-7-billionth-babies-celebrated-worldwide-064439018.ht
ml) la 31 octombrie 2011. Accesat în 31 octombrie 2011.
64. ^ Staff. „World Population Prospects: The 2006 Revision” (https://web.archive.org/web/200909052
00753/http://www.un.org/esa/population/publications/wpp2006/wpp2006.htm). United Nations.
Arhivat din original (https://www.un.org/esa/population/publications/wpp2006/wpp2006.htm) la 5
septembrie 2009. Accesat în 7 martie 2007.
65. ^ Staff (2007). „Human Population: Fundamentals of Growth: Growth” (https://www.webcitation.or
g/6EKxj3SWs?url=http://www.prb.org/Educators/TeachersGuides/HumanPopulation/PopulationGro
wth/QuestionAnswer.aspx). Population Reference Bureau. Arhivat din original (http://www.prb.org/
Educators/TeachersGuides/HumanPopulation/PopulationGrowth/QuestionAnswer.aspx) la 10
februarie 2013. Accesat în 31 martie 2007.
66. ^ Peel, M. C.; Finlayson, B. L.; McMahon, T. A. (2007). „Updated world map of the Köppen-Geiger
climate classification” (http://www.hydrol-earth-syst-sci-discuss.net/4/439/2007/hessd-4-439-2007.
html). Hydrology and Earth System Sciences Discussions. 4 (2): 439–73. doi:10.5194/hessd-4-
439-2007 (https://doi.org/10.5194%2Fhessd-4-439-2007). Accesat în 31 martie 2007.
67. ^ Staff. „Themes & Issues” (https://web.archive.org/web/20070407011249/http://www.biodiv.org/pr
ogrammes/default.shtml). Secretariat of the Convention on Biological Diversity. Arhivat din original
(http://www.biodiv.org/programmes/default.shtml) la 7 aprilie 2007. Accesat în 29 martie 2007.
68. ^ Staff (15 august 2006). „Canadian Forces Station (CFS) Alert” (http://www.tscm.com/alert.html).
Information Management Group. Accesat în 31 martie 2007.
69. ^ Kennedy, Paul (1989). The Rise and Fall of the Great Powers (ed. 1st). Vintage. ISBN 0-679-
72019-7.
70. ^ „U.N. Charter Index” (https://web.archive.org/web/20090220011242/http://www.un.org/aboutun/c
harter/). United Nations. Arhivat din original (https://www.un.org/aboutun/charter/) la 20 februarie
2009. Accesat în 23 decembrie 2008.
71. ^ Staff. „International Law” (https://web.archive.org/web/20081231055149/http://www.un.org/law/).
United Nations. Arhivat din original (https://www.un.org/law/) la 31 decembrie 2008. Accesat în 27
martie 2007.
72. ^ Kuhn, Betsy (2006). The race for space: the United States and the Soviet Union compete for the
new frontier. Twenty-First Century Books. p. 34. ISBN 0-8225-5984-6.
73. ^ Ellis, Lee (2004). Who's who of NASA Astronauts. Americana Group Publishing. ISBN 0-
9667961-4-4.
74. ^ Shayler, David; Vis, Bert (2005). Russia's Cosmonauts: Inside the Yuri Gagarin Training Center.
Birkhäuser. ISBN 0-387-21894-7.
75. ^ Wade, Mark (30 iunie 2008). „Astronaut Statistics” (http://www.astronautix.com/articles/aststics.h
tm). Encyclopedia Astronautica. Accesat în 23 decembrie 2008.
76. ^ „Reference Guide to the International Space Station” (http://www.nasa.gov/mission_pages/statio
n/news/ISS_Reference_Guide.html). NASA. 16 ianuarie 2007. Accesat în 23 decembrie 2008.
77. ^ „Apollo 13 The Seventh Mission: The Third Lunar Landing Attempt 11 April–17 April 1970” (http
s://history.nasa.gov/SP-4029/Apollo_13a_Summary.htm). NASA. Accesat în 7 noiembrie 2015.
78. ^ Espenak, F.; Meeus, J. (7 februarie 2007). „Secular acceleration of the Moon” (https://www.webci
tation.org/617EmcCjR?url=http://sunearth.gsfc.nasa.gov/eclipse/SEcat5/secular.html). NASA.
Arhivat din original (http://sunearth.gsfc.nasa.gov/eclipse/SEcat5/secular.html) la 22 august 2011.
Accesat în 20 aprilie 2007.
79. ^ Lambeck, Kurt (1980). The Earth's Variable Rotation: Geophysical Causes and Consequences
(https://books.google.com/books?id=-kiG3uYkoUEC&pg=PA62). Cambridge University Press.
p. 367. ISBN 978-0-521-67330-3.
80. ^ Murray, N.; Holman, M. (2001). „The role of chaotic resonances in the solar system”. Nature. 410
(6830): 773–79. arXiv:astro-ph/0111602 (https://arxiv.org/abs/astro-ph/0111602)  .
doi:10.1038/35071000 (https://doi.org/10.1038%2F35071000). PMID 11298438 (https://www.ncbi.
nlm.nih.gov/pubmed/11298438).
81. ^ Williams, David R. (10 februarie 2006). „Planetary Fact Sheets” (http://nssdc.gsfc.nasa.gov/plan
etary/planetfact.html). NASA. Accesat în 28 septembrie 2008.—See the apparent diameters on
the Sun and Moon pages.
82. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (2001). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's
formation”. Nature. 412 (6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C (http://adsabs.harvard.edu/
abs/2001Natur.412..708C). doi:10.1038/35089010 (https://doi.org/10.1038%2F35089010).
PMID 11507633 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11507633).
83. ^ Whitehouse, David (21 octombrie 2002). „Earth's little brother found” (http://news.bbc.co.uk/1/hi/
sci/tech/2347663.stm). BBC News. Accesat în 31 martie 2007.
84. ^ Christou, Apostolos A.; Asher, David J. (31 martie 2011). „A long-lived horseshoe companion to
the Earth”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 414 (4): 2965–2969.
arXiv:1104.0036 (https://arxiv.org/abs/1104.0036)  . Bibcode:2011MNRAS.414.2965C (http://adsa
bs.harvard.edu/abs/2011MNRAS.414.2965C). doi:10.1111/j.1365-2966.2011.18595.x (https://doi.or
g/10.1111%2Fj.1365-2966.2011.18595.x). See table 2, p. 5.
85. ^ Connors, Martin; Wiegert, Paul; Veillet, Christian (27 iulie 2011). „Earth's Trojan asteroid” (http://
www.nature.com/nature/journal/v475/n7357/full/nature10233.html). Nature. 475 (7357): 481–83.
Bibcode:2011Natur.475..481C (http://adsabs.harvard.edu/abs/2011Natur.475..481C).
doi:10.1038/nature10233 (https://doi.org/10.1038%2Fnature10233). PMID 21796207 (https://www.
ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21796207). Accesat în 27 iulie 2011.
86. ^ Choi, Charles Q. (27 iulie 2011). „First Asteroid Companion of Earth Discovered at Last” (http://w
ww.space.com/12443-earth-asteroid-companion-discovered-2010-tk7.html). Space.com. Accesat
în 27 iulie 2011.
87. ^ „2006 RH120 ( = 6R10DB9) (A second moon for the Earth?)” (https://web.archive.org/web/2015
0206154817/http://www.birtwhistle.org/Gallery6R10DB9.htm). Great Shefford Observatory. Great
Shefford Observatory. Arhivat din original (http://www.birtwhistle.org/Gallery6R10DB9.htm) la 6
februarie 2015. Accesat în 17 iulie 2015.

1. ^ Locally varies between 5 and 200 km.

2. ^ Locally varies between 5 and 70 km.

Bibliografie

G. B. Dalrymple, 1991, "The Age of the Earth", Stanford University Press, California.
A. Morbidelli și alții, 2000, "Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth",
Meteoritics & Planetary Science, vol. 35, no. 6, pp. 1309–1320.
W. Ford Doolitte, "Uprooting the Tree of Life", Scientific American, 2000.
L. V. Berkner, L. C. Marshall, 1965, "On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the
Earth's Atmosphere", Journal of the Atmospheric Sciences, Vol. 22, No. 3, pp. 225–261
J.B. Murphy, R.D. Nance, "How do supercontinents assemble?", American Scentist, vol. 92,
pp. 324–333
J.L. Kirschvink, 1992, "Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth", The
Proterozoic Biosphere, pp 51–52
D. Raup & J. Sepkoski, 1982, "Mass extinctions in the marine fossil record", Science, vol. 215,
pp. 1501–1503
Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al
limbii române, Ediția a II-a, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007 ISBN 978-973-
675-307-7
G. Guțu, Dicționar latin - român, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983
Rodica Ocheșanu (Redactor principal), Liliana Macarie, Sorin Stati, N. Ștefănescu, Dicționar latin -
romîn, Editura Științifică, București, 1962.
Martin Rees (coordonator), Universul, ghid vizual complet, Grupul Editorial RAO, București 2008
(Pământul, paginile 138-147) ISBN 978-973-717-319-5

Legături externe
National Geographic encyclopedic entry about Earth (http://education.nationalgeographic.com/ed
ucation/encyclopedia/earth/?ar_a=1)
 Earth – Profile (https://www.webcitation.org/6GVr8TSgV?url=http://solarsystem.nasa.gov/planets/
profile.cfm?Object=Earth) – Solar System Exploration (http://solarsystem.nasa.gov/) – NASA
Earth – Climate Changes Cause Shape to Change (http://www.nasa.gov/centers/goddard/earthan
dsun/earthshape.html) – NASA
Earth – Astronaut Photography Gateway (https://web.archive.org/web/20090430041323/http://eol.
jsc.nasa.gov/Coll/weekly.htm) – NASA
Earth Observatory (http://earthobservatory.nasa.gov/) – NASA

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pământ&oldid=13506900

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 13 iulie 2020, ora 22:01.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.