Franța

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Franța (în franceză [la] France, pronunție franceză: /fʁɑ̃s/), oficial Republica Franceză (în franceză
République française, Pronunție în franceză: /ʁepyblik fʁɑ̃sɛz/), este o republică constituțională unitară având Franța
un regim semi-prezidențial, mare parte din teritoriul său și din populație fiind situată în Europa de Vest,
dar care cuprinde și mai multe regiuni și teritorii răspândite în toată lumea. Capitala sa este orașul Paris,
Republica Franceză
limba oficială este franceza iar moneda este euro. Deviza națională este „Libertate, egalitate, fraternitate” République française (franceză)
(în franceză Liberté, Égalité, Fraternité), iar drapelul Franței este format din trei benzi verticale colorate, la République française (franceză)
respectiv în albastru, alb, roșu. Imnul național este La Marseillaise. France (franceză)
În timpul epocii fierului, zona ce reprezintă astăzi Franța a fost locuită de gali, un popor celtic. Roma a
anexat zona în anul 51 î.Hr. și a deținut regiunea până în anul 486, când francii (un popor germanic) au
cucerit regiunea și au format Regatul Franței. Franța a devenit o mare putere europeană în Evul Mediu, în
urma victoriei din războiul de o sută de ani (1337-1453). În perioada renașterii, cultura franceză a înflorit,
iar Franța a pus bazele unui imperiu colonial global, care urma ulterior să devină al doilea cel mai mare din
lume.[6] Secolul al XVI-lea a fost dominat de către războaie civile și religioase, între catolici și protestanți Drapelul Franței Stema Franței
(hughenoți). Sub Ludovic al XIV-lea, Franța a devenit puterea culturală, politică și militară dominantă a Deviză: Libertate, egalitate, fraternitate
Europei.[7] În secolul al XVIII-lea, Revoluția franceză a răsturnat monarhia absolută, a dezvoltat una (Liberté, Egalité, Fraternité în franceză)
dintre cele mai vechi republici din istoria modernă și a elaborat Declarația Drepturilor Omului și ale Imn: La Marseillaise
Cetățeanului, care exprimă idealurile unei națiuni inclusiv în ziua de astăzi. MENIU
0:00

În secolul al XIX-lea, Napoleon I a preluat puterea și a creat Primul Imperiu Francez, care prin războaiele
napoleoniene a schimbat istoria Europei continentale. După prăbușirea imperiului, Franța a trecut printr-
o perioadă tumultuoasă, având o succesiune de guverne ce a dus într-un final în 1870 la înființarea celei
de-a Treia Republici Franceze. Franța a fost un participant major în Primul Război Mondial, din care a
ieșit victorioasă, și a fost una dintre Puterile Aliate în Al Doilea Război Mondial, dar a intrat sub ocupația
puterilor Axei în 1940. În urma eliberării, în 1944, a fost creată A Patra Republică Franceză, ulterior
dizolvată în cursul Războiului din Algeria. A Cincea Republică, condusă de Charles de Gaulle, a fost
înființată în 1958 și există până în ziua de astăzi. Algeria și aproape toate celelalte colonii au devenit
independente în anii 1960, dar au păstrat legături economice și militare cu Franța.

Franța este o putere nucleară, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al
Națiunilor Unite și membru NATO. De asemenea, Franța este membră a G7, G20, a zonei euro, a spațiului
Schengen și găzduiește sediile Consiliului Europei, Parlamentului European și UNESCO. Franța joacă un
rol important în istoria mondială prin intermediul influenței exercitate de cultura sa, de limba sa și de
valorile democratice, seculare și republicane pe care le-a promovat în ultimele două secole. Geografie
Suprafață
Franța este a doua putere economică europeană și a cincea putere economică mondială. Economia sa de - totală 674,843 km² (locul 41)
tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în sectoarele agroalimentar, aeronautic(fr), al Apă (%) 0,26%
Cel mai înalt
automobilelor, al produselor de lux(fr), al turismului(fr) și în cel al energiei nucleare(fr), aceasta în ciuda unor punct Mont Blanc (4.808,72 m)
politici de intervenționism(fr) destul de puternice(fr). Cel mai jos Étang de Lavalduc[*]
punct (-10 m)
Cu 66,6 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014,[a][I 1] Franța este o țară dezvoltată, cu un indice al Cel mai mare Paris
dezvoltării umane foarte ridicat.[8] oraș
Vecini Spania
Andorra
Belgia
Luxemburg
Cuprins Germania
Elveția
Geografia Italia
Așezare și frontiere Monaco
Brazilia
Geologie, relief și hidrografie Surinam
Clima Regatul Țărilor de Jos
Peisajele și mediul Fus orar UTC+12
Repartiția spațială a populației și a activităților sale Populație
Densitate 103,8 loc/km²
Axe de comunicație și de transport - Estimare 2014 66.600.000[a][I 1] (locul 20)
Istoria - Estimare 2016 66.628.000
Preistorie, protoistorie și antichitate Limbi oficiale Franceza
Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu Etnonim Francezi
Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea) Guvernare
Sistem politic Republică
Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)
Președintele
Franța în cele două războaie mondiale Franței Emmanuel Macron
După eliberare Prim-ministru Jean Castex
Legislativ Parlamentul Franței
Politică și administrație Camere Adunarea Națională a
Organizarea puterilor Franței
Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea Senat(d)
Teritoriile de peste mări Congresul Parlamentului
Franței(d)
Tendințe politice, partide și alegeri Capitala Paris
Conducători actuali Istorie
Finanțele publice Independență
Protecția socială Regatul Franței 843
Apărarea Republica 22 septembrie 1792
Franceză
 Apartenența la organizații internaționale Constituția 4 octombrie 1958
actuală
Politica externă și diplomația Aderare la UE 25 martie 1957
Simboluri republicane Economie
PIB (PPC) 2014
Populația și societatea
- Total $2,337 trilioane[1]
Demografie
- Pe cap de
Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile locuitor $36.537[1] (locul 23)
Familie, sexualitate și egalitatea sexelor PIB (nominal) 2014
Limbi - Total $2,886 trilioane[1] (locul 5)
Religia - Pe cap de
locuitor (locul 19)$45.123[1]
Educația
Gini (2008) 32,7 (mediu)
Sănătate IDU (2013) 0,884 (foarte înalt) (locul 20)
Mass-media Monedă Euro (EUR)1Franc CFP[4]
Sport (EUR · XPF)
Participare asociativă, sindicală și politică Coduri și identificatori
Cod CIO FRA
Economia Cod mobil 208
Veniturile populației și dezvoltarea umană Prefix telefonic +33
Piața forței de muncă ISO 3166-2 FR
Principalele sectoare de activitate Domeniu
Internet .fr .eu3
Agricultura și industria agroalimentară
1În Colectivitățile de peste mări, din Oceanul Pacific și
Industria în Noua Caledonie este utilizat Francul CFP
Energie 2
doar în Franța metropolitană
3În plus față de domeniul .fr alte domenii de nivel
Comerț și artizanat
superior sunt utilizate în departamentele și colectivitățile
Turismul de peste mări franceze: .re, .mq, .gp, .tf, .nc, .pf, .wf,
Cercetare .pm, .gf și .yt.De asemenea, domeniul .eu este folosit
împreună cu ceilalți membri ai Uniunii Europene
Finanțe și asigurări 4Până în 1999: Franc francez

Locul Franței în economia mondială Prezență online

Patrimoniul cultural site web oficial (http://www.france.fr/)
facebook (https://www.facebook.com/franceiin
Patrimoniul arhitectural e)
Incluse în patrimoniul mondial Foursquare Labs, Inc. (https://www.foursquar
e.com/v/53110e9fe4b03443dd848825)
Clădiri de interes istoric
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?ti
Patrimoniu artistic și evenimente culturale tle=Fran%C8%9Ba&action=edit&section=0)
Îndelungata tradiție științifică
Gastronomie
Alinierea culturală internațională
Note și bibliografie
Note de completare
Referințe
Bibliografie
Legături externe

Geografia
Articol principal: Geografia Franței.

Așezare și frontiere

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire la Marea Nordului către nord,
la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul Atlantic către vest și la Marea Mediterană către sud-est. Se
învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la est, cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu
Spania și cu Andorra la sud-vest.

Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice nu corespund, aproape
deloc, vreunor limite geografice fizice[b] sau lingvistice.[c]

Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind, însă, mici insule de coastă.
Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N, și între meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E.

Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european, denumite în vorbirea
curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM-TOM”), ceea ce face ca Hartă fizică simplificată a Franței
Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic. metropolitane

Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt situate astfel:

pe continentul sud-american: Guyana Franceză;

în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa, Martinica, Saint-Martin și Saint-Barthélemy;
în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și Clipperton;
în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele Kerguelen și Saint-Paul și Amsterdam(d);
în Antarctica: Țara Adélie.[d]

Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține, astfel, și frontiere terestre cu Brazilia, cu Surinam și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea
franceză a insulei Saint-Martin.
Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km²[9], cu o densitate de aproximativ un locuitor pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de
peste mări, Franța are o suprafață totală de 675.000 km².

Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare țară din Europa, după Rusia și Ucraina, deși, dacă se iau în calcul
teritoriile de peste mări, este mai întinsă ca Ucraina, fiind, totodată, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene.

Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și de la est la vest.

Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.

Geologie, relief și hidrografie

Teritoriul metropolitan al Franței oferă forme de relief și peisaje naturale deosebit de variate.[b 1] Mari părți din
teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în special în orogeneza hercinică
din paleozoic, care stă la originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican.[b 2] Munții Alpi,
Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați[b 2] — Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel
mai înalt punct al Franței).[10] Deși 60% din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc
rămâne unul moderat.[11]

Aceste masive delimitează mai multe bazine sedimentare, cele mai mari fiind bazinul Aquitaniei în sud-vest și
Bazinul Parisului în nord[b 2] — acesta din urmă cuprinzând mai multe regiuni cu soluri deosebit de fertile, în
special platourile cu soluri acide din Beauce și Brie.[b 3] În rest, diferite căi naturale de trecere, cum ar fi valea
Ronului, permit comunicații facile.[b 4] Zonele litorale oferă și ele peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor
muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și
Geologia Franței
forestiere, cum ar fi Sologne(d) sau mari câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).[b 5]

Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii: Loara, Sena, Garonne și Ron,[b 6] la care se mai pot adăuga și Meuse și
Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar fluvii majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul
metropolitan.[b 6]

Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.[12]

Clima

Clima Franței metropolitane este una temperată,[b 7] influențată de anticiclonul Azorelor, ca și restul Europei de
Vest,[13] cu variante regionale sau locale destul de însemnate. Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:[b 7]

sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este caracterizată
printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ importante;
la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu temperaturi mai ridicate;
în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni reci și precipitații mai reduse
decât în vest;
pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri calde și
uscate și cu ierni blânde și umede;
între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari de
temperatură; Hartă a principalelor zone climatice
zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni reci și umede, cu din Franța
precipitații nivale importante.

Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima tropicală (de intensitate variabilă),[b 8] excepție făcând Guyana franceză
(climă ecuatorială),[14] Saint-Pierre-et-Miquelon (climă temperat-oceanică)[15] și teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-
oceanică).[16]

Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante: furtuni (cele din decembrie 1999(fr) au doborât 7% din copacii
din pădurile franceze[b 9]), canicule (canicula din 2003 din Europa soldându-se cu 15.000 de morți[b 9]), incendii și inundații.

Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a lungul secolului al XX-lea.[b 10]

Peisajele și mediul

Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau împădurite, lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate,
litoraluri diversificate și văi cu orașe amestecate cu spații neo-naturale. Franța de peste mări conține și ea o importantă biodiversitate (de exemplu, în
pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau în lagunele Noii Caledonii).[17] Franța este una dintre cele mai împădurite țări din Europa Occidentală,
pădurile ocupând 28% din suprafața țării.[b 11]
 Masivul alpin Mont Pointe du Van(fr), Satul Usson, aflat pe Plaja Sainte-Anne, în Golful Iazurile și
Blanc. extremitatea vestică a pantele unui con Guadelupa. Mont pădurile din
Bretaniei. vulcanic stins din Saint- Sologne(fr).
Masivul Central. Michel din
Normandi
a.

Această diversitate a peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de fragmentarea ecologică(fr) (cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere),[18]
de antropizarea zonelor de coastă și de poluarea apelor și solului. O treime din apele de suprafață sunt de calitate rea spre foarte rea, în principal, din
cauza poluării industriale;[b 12] poluarea agricolă în legătură cu utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor a contribuit și ea la deteriorarea calității
pânzelor freatice în mai multe regiuni, în Bretania, în special.[b 13] Litoralizarea(fr) populației și a activităților ei[b 14] determină o intensificare și o
îndesire a construcțiilor de pe malul mării,[b 15] în ciuda Legii Litoralului(fr) din 1986 și a intervenției Conservatoire du littoral(fr)[b 16] și în ciuda
caracterului inundabil al anumitor sectoare. În ceea ce privește infrastructura de transport, în special cea rutieră, ea expune pe vecinii ei la o poluare
atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.[18]

Cu toate acestea, instituțiile publice încearcă de mai multe decenii să răspundă acestor provocări. Rezervațiilor naturale(fr) și parcurilor naționale(fr) li s-a
adăugat, din 1968, și categoria parcurilor naturale regionale(fr),[19] care combină acțiunile de conservare cu cele de punere în valoare a patrimoniului
natural și cultural[c 1] și care, în 2007, acopereau 13% din teritoriul francez.[20] Au fost înființate agenții pentru apă(fr) pentru a proteja și a garanta
resursele de apă ale țării.[b 12] Datorită unei politici de limitare a utilizării produselor petroliere și datorită importanței energiei nucleare, emisiile de
CO2 pe cap de locuitor ale Franței sunt mai scăzute decât cele ale vecinilor săi europeni, și a fortiori decât cele ale SUA.[21] Cu toate acestea, conform
unui studiu al Ministerului Mediului, Energiei, Dezvoltării Durabile și Mării(fr) publicat în 2010, „în mai multe puncte, bilanțul ecologic rămâne
îngrijorător, cu tendințe de deteriorare”.[22]

Repartiția spațială a populației și a activităților sale

Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale. Pe de o

parte, ea este originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai populată
decât a doua arie urbană a țării,[e] și care grupează un sfert din studenți[I 2] și
aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale țării.[23] Pe de altă parte,
linia Le Havre–Marsilia este adesea considerată a fi limita între un vest rămas
de multă vreme agrar și care, astăzi, beneficiază de o importantă dezvoltare
demografică și economică,[n 1] și un est industrializat și de multă vreme
urbanizat. În cele din urmă, de la departamentul Ardenilor în nord-est până la
departamentul Landes în sud-vest se observă o „diagonală a densității
reduse(fr)”, care prin comparație cu restul țării secaracterizează printr-un grad
Relieful și densitatea populației pe redus de populare și printr-o economie, adesea, în dificultate.[24] Hartă de sinteză a repartiției
km² în 2001. populației în Franța în 2010. Sunt
După un îndelungat exod rural în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a indicate densitățile populației pe
secolului al XX-lea,[n 2] sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit departament, cele 18 arii urbane de
pozitiv în anii 1990.[n 1] Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce mai peste 400.000 de locuitori, linia Le
îndepărtate de aglomerația centrală.[n 2] Tabelul de mai jos listează cele mai mari orașe ale Franței, în funcție de Havre-Marsilia și limitele
populația ariei metropolitane. aproximative ale așa-numitei
„diagonale a vidului(fr)”.
+ 5.000–loc./km² 2
de la 300 la 1.000 loc./km²
de la 100 la 250 loc./km²
de la 70 la 100 loc./km²
de la 40 la 70 loc./km²
- 40 loc./km²

Cele mai mari orașe din Franța

[I 3][I 4]

Numele Numele
Loc Regiune Pop. Loc Regiune Pop.
orașului orașului
1 Paris Île-de-France 12.223.100 11 Grenoble Ron-Alpi 669.595
Normandia
2 Lyon Ron-Alpi 2.165.785 12 Rouen 652.898
Superioară
Provence-Alpi- Provence-Alpi-
3 Marsilia 1.718.281 13 Toulon 606.947
Coasta de Azur Coasta de Azur
Marsilia
Languedoc-
4 Toulouse Midi-Pirinei 1.232.398 14 Montpellier 549.491
Roussillon
Paris 5 Lille Nord-Pas-de-Calais 1.158.306 15 Lens Nord-Pas-de-Calais 542.918
Provence-Alpi-
6 Bordeaux Aquitania 1.127.776 16 Avignon 511.277
Coasta de Azur
Provence-Alpi- Saint-
7 Nisa 1.001.295 17 Ron-Alpi 508.847 Toulouse
Coasta de Azur Étienne
8 Nantes Pays de la Loire 873.133 18 Tours Centru 477.438
Clermont-
Lyon 9 Strasbourg Alsacia 761.042 19 Auvergne 463.891
Ferrand
10 Rennes Bretania 671.845 20 Nancy Lorena 434.948
Axe de comunicație și de transport

Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit.[b 17] Ea este, de fapt, traversată, în mod obligatoriu, de persoanele și mărfurile care
circulă pe cale terestră între peninsula Iberică și restul Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994,[25] între Regatul Unit și restul Europei.[b 17]
Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate în jurul Parisului;[b 18] această centralizare este deosebit de puternică în
domeniul feroviar și aerian, deși a început să se diminueze.[26]

Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care, în 2007, reprezenta respectiv 86,5% și 79,9%
din traficul de călători și de mărfuri.[f][27] Franța numără, la nivelul anului 2005, peste un milion de kilometri de
șosele, dintre care aproape toate sunt asfaltate sau pietruite.[28] După eliberare(fr), Franța și-a dezvoltat o rețea
extinsă de autostrăzi(fr), care, în 2007, totalizau o lungime de 10.991 km .[28] De câteva decenii, sunt dezvoltate
politici publice cu scopul reducerii accidentelor rutiere mortale, ale căror principale cauze sunt identificate ca fiind,
în principal, viteza și consumul de alcool,[j 1] și încearcă să reducă dependența francezilor de automobile, în
beneficiul altor mijloace de transport mai puțin poluante.[i 1]

Rețeaua feroviară franceză datează și ea, în mare parte, de la mijlocul și de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ajungând
să numere, în 2009, 29.473 km de linii, dintre care mai mult de jumătate sunt electrificate.[29] Cea mai mare parte
din trafic este derulată de compania publică SNCF, pe liniile care aparțin gestionarului de infrastructură Réseau
ferré de France(fr) (RFF). Începând cu anii 1980, traficul de călători în Franța metropolitană este în creștere,
mulțumită, pe de o parte, preluării de către regiuni a gestionării traficului regional și local, dar mai ales apariției
rețelei continue a liniilor de mare viteză parcurse de TGV.[30] Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate
cu o rețea feroviară urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul din Paris, înființat în 1900,
formează una dintre cele mai dense rețele din lume.[31] Un TGV Duplex(fr) pe LGV
Méditerranée
În ceea ce privește transportul aerian, acesta este deosebit de centralizat: cele două aeroporturi pariziene — Roissy-
Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008 peste 87 de milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-Coasta de Azur(fr),
a deservit doar puțin mai mult de 10 milioane.[32] Aeroporturile din provincie fac, de fapt, concurență TGV-ului pentru trafic intern, în vreme ce
aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă lungă.[b 19] Franța este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii
aeriene din lume, în termeni de pasageri transportați (Air France-KLM[33]) și unde funcționează primul constructor aeronautic civil (Airbus[b 20][g]) din
Europa.

În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale. Traficul fluvial asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una
secundară din traficul de mărfuri, în special din cauza neadaptării unei mari părți din rețea la traficul modern.[28] Traficul maritim este mai important,
dar porturile Dunkerque, Le Havre, Nantes - Saint-Nazaire(fr) și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu rivalele lor de la Marea Nordului, cum sunt
Rotterdam sau Anvers;[34] numai portul Marsilia este comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea Mediterană în termeni
de tonaj expediat.[34] Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special datorită preocupărilor ecologiste ale francezilor și datorită înființării
sistemelor de închiriat biciclete în mai multe orașe ale țării.[i 2]

Istoria
Articol principal: Istoria Franței.

Franța actuală ocupă mare parte din fostele Galii celtice, cucerite de Iulius Cezar în secolul I î.e.n., dar numele și-l ia
de la franci, un popor germanic care s-a instalat acolo începând cu secolul al V-lea. Franța este un stat unificat de
mult timp și a fost una din primele țări ale epocii moderne care să încerce să experimenteze un regim democratic.

Preistorie, protoistorie și antichitate

Prezența omenească pe teritoriul actual al Franței datează din paleoliticul inferior; cele mai vechi urme de viață
umană datează de acum circa 1.800.000 de ani.[e 1] Pe atunci, omul se confrunta cu o climă dură și schimbătoare,
marcată de mai multe ere glaciare care i-au modificat mediul de viață.[e 1] În Franța se găsesc numeroase peșteri
pictate(fr) din paleoliticul superior, dintre care una dintre cele mai celebre este cea din Lascaux[e 1] (departamentul
Dordogne, cu picturi rupestre vechi de circa 18.000 de ani[35]). Evoluția teritorială a Franței
metropolitane, din 985 până în 1947
Aproximativ 10.000 de ani în urmă, la sfârșitul ultimei ere glaciare, clima s-a îmblânzit.[e 1] Cam de acum 7.000 de
ani, această parte a Europei de Vest a intrat în neolitic și locuitorii ei s-au sedentarizat, chiar dacă evoluția aceasta a variat de la regiune la regiune.[e 2]
După o puternică dezvoltare demografică și agricolă în mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n., metalurgia și-a făcut apariția la sfârșitul mileniului al III-lea,
întâi cu meșteșugul prelucrării aurului, cuprului și bronzului, apoi a fierului - în secolul al VIII-lea î.e.n.[e 3]

În preajma anului 600 î.e.n., grecii originari din orașul Phocaea din Asia Mică au înființat colonia Masalia (astăzi, orașul Marsilia), pe țărmul
Mediteranei;[e 4] în aceeași perioadă, câteva popoare celtice au pătruns pe teritoriul Franței actuale, dar această ocupație nu s-a generalizat asupra
întregului teritoriu decât între secolele al V-lea și al III-lea î.e.n.[e 5] Astfel a apărut noțiunea de „Galia”, corespunzătoare teritoriilor populate de celți
între Rin, Atlantic și Mediterana.[e 6] Galia era pe atunci o țară prosperă, ale cărei părți sudice au fost din ce în ce mai mult supuse influențelor grecești
și apoi romane.[e 7]

Începând cu anul 125 î.e.n., sudul Galiei a fost cucerit, încetul cu încetul, de Republica Romană, care a înființat aici orașele Aix-en-Provence, Toulouse și
Narbonne.[e 8] În 58 î.e.n., Iulius Cezar s-a lansat într-o campanie de cucerire a întregii Galii și a înăbușit, în 52 î.e.n.. o revoltă condusă de căpetenia
galică Vercingetorix.[e 9] Noile teritorii au fost împărțite de Augustus în nouă provincii romane, dintre care principalele au fost Gallia Narbonensis în
sud, Aquitania în sud-vest, Gallia Lugdunensis în centru și Belgica în nord.[e 10] În perioada galo-romană au fost înființate numeroase orașe, printre care
Lyon, denumită capitală a Galiilor;[e 11] acestea erau concepute după tipicul orașelor romane, cu un forum(fr), un amfiteatru(fr), circ(fr), teatru și
thermae.[e 12] Religia romană s-a suprapus peste cultul celtic, fără a-l face pe acesta din urmă să dispară, divinitățile de diferite origini contopindu-se,
încet-încet, până la formarea unui unic sincretism.[e 13]
În secolul al III-lea e.n., Galia romană a trecut printr-o gravă criză, limesul, frontiera fortificată care apăra Imperiul de incursiunile germanice, fiind rupt
în mai multe rânduri de către barbari.[e 14] În acea perioadă, puterea romană părea șubrezită: în 260 s-a proclamat un imperiu al galilor care a scăpat de
sub controlul roman până în 274.[e 15] Cu toate acestea, situația s-a îmbunătățit în prima jumătate a secolului al IV-lea, care a fost o perioadă de
reînnoire și prosperitate pentru Galia.[e 16] În 312, împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism; creștinii, persecutați până atunci, s-au
înmulțit.[e 17] Dar invaziile barbare s-au reluat începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea;[e 18] la 31 decembrie 406, vandalii, suebii și alanii au
trecut Rinul și au traversat Galia până în Spania.[e 19] La mijlocul secolului al V-lea, alemanii și francii, două popoare păgâne, s-au instalat în nord-estul
Franței de astăzi și au exercitat o puternică presiune asupra generalilor romani care rezistau cu greu în nord-estul Galiei.[e 20]

Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul Evului Mediu

După scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei france Clovis a făcut din el un aliat al
Bisericii creștine și i-a permis să cucerească, la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea, mare parte
din Galia.[e 21] Fuziunea moștenirii galo-romane cu aporturile germanice și cu creștinismul a fost lungă și dificilă,
francii constituind, la început, o societate războinică, cu practici și legi foarte îndepărtate de dreptul roman și de
principiile creștine.[e 22] În vreme ce scăderea demografică suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al
orașelor, creștinismul s-a instalat prin fondarea bisericilor rurale și, mai ales, a numeroaselor mănăstiri.[e 23] Dacă
puterea lui Clovis părea, la început, solidă, dinastia merovingiană a trebuit, totuși, să facă față unor grave
dificultăți;[e 24] ea s-a stins în 751, după care Pepin cel Scurt a fost uns rege al francilor, fondând dinastia
carolingiană.[e 25]

Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului francilor, stat ce se întindea, la
sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o suprafață de peste un milion de kilometri pătrați.[e 26] Imensul Imperiu
Carolingian era controlat de o administrație centralizată cu sediul la Aachen, cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel
Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de missus dominicus(d).[e 27] Carol, încoronat în 800 ca împărat al
Occidentului(fr), a relansat artele frumoase în educație, iar curtea sa de la Aachen(en) a găzduit o activitate artistică și
intelectuală de înalt nivel.[e 28] Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început, din ce în Botezul lui Clovis, reprezentat în
Sainte-Chapelle din Paris (anonim)
ce mai mult, să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare și-au împărțit imperiul prin tratatul de la
Verdun (843); Carol a obținut Francia occidentală, care corespunde, aproximativ, celor două treimi vestice ale
Franței actuale, teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul Evului Mediu.[e 29] Noul regat a trebuit, totuși, să înfrunte, în secolele al
IX-lea și al X-lea, trei valuri de invazii diferite: ale musulmanilor, ale vikingilor și ale maghiarilor.[e 30] În același timp, puterile foștilor conți au
continuat să crească, în timp ce puterea regelui scădea;[e 31] relațiile sociale au început să capete caracter feudal, caracterizat prin împărțirea societății în
trei clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.[e 32]

În 987, Hugo Capet a fost ales rege;[h] monarhia a redevenit ereditară[e 33], iar Dinastia capețiană au domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși,
primii regi capețieni nu controlau direct decât o mică parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”, și câțiva din vasalii lor erau mult mai
puternici decât ei.[e 34] În secolul al XII-lea, puterea regală a început să se impună din nou în fața nobililor din regat, dar, începând cu anii 1150, a
trebuit să se confrunte cu apariția unui „imperiu Plantagenet(fr)”, domeniu nobiliar extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și părțile vestice ale
Franței.[e 35]

Regatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind puterea pe care o pierduse[e 36] iar arta și cultura franceză au început să
se afirme în Europa.[e 37] Filip August (1180-1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze ale Plantageneților, punând capăt, pentru
un timp, amenințării engleze și lărgind considerabil domeniul regal cu această ocazie.[e 38] Ludovic al IX-lea (1226-1270) a acționat ca arbitru al
creștinismului și a participat la cruciadele a șaptea și a opta, ceea ce a dus la canonizarea sa rapidă de către Biserica Romano-Catolică.[e 39]

Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă criză, cu manifestări multiple.[e 40] Războiul de 100 de Ani, dus
contra Angliei și apărut în urma unei probleme de succesiune(fr) la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară.[e 41] Dar criza din secolele al XIV-lea
și al XV-lea nu a fost una doar politică sau militară: ea a fost și demografică — Moartea Neagră a ucis, începând cu anul 1347, cel puțin o treime din
populația regatului[i] —, socială — răscoalele țărănești și urbane s-au înmulțit —, economică și religioasă.[e 42] Totuși, deși monarhia a fost și ea atinsă
de această criză, ea a ieșit, în cele din urmă, întărită, puterea centrală, care s-a mutat din valea Loarei, s-a îmbogățit cu noi instituții și a început să
întrețină o armată plătită dintr-un impozit permanent.[e 43]

Renașterea și monarhia absolutistă (secolele al XVI-lea–al XVIII-lea)

Începând cu 1494, suveranii francezi au dus mai multe războaie în Italia și, apoi, împotriva împăratului Carol Quintul.[36]
Domniile lui Francisc I (1515-1547) și a fiului său Henric al II-lea (1547-1559) au fost marcate de o întărire a puterii regale,
care tinde să devină absolutistă,[37] și de o Renaștere literară și artistică puternic influențată de Italia.[38]

În 1539, ordonanța de la Villers-Cotterêts a făcut limba franceză limbă administrativă și judiciară în regat.[e 44] Unitatea
Franței în jurul persoanei regelui a fost însă afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de probleme religioase: între
1562 și 1598, s-au succedat opt războaie religioase(fr) între catolici și calvini.[e 45] Această criză religioasă a fost dublată de
una economica și mai ales politică.[39] În 1598, regele Henric al IV-lea (1589-1610) a dat, prin Edictul de la Nantes, libertăți
parțiale de cult protestanților.[e 46]

Ludovic al XIII-lea (1610-1643) și miniștrii săi, Richelieu și Mazarin, au fost obligați să se confrunte cu opoziția nobilimii
dornice să-și redobândească vechile privilegii.[e 47] În aceeași perioadă, Franța a ieșit victorioasă din mai multe războaie
(între care Războiul de Treizeci de Ani) și a început să-și formeze un prim imperiu colonial(fr), în principal, în Noua Ludovic al XIV-lea, figură
Franță(fr), în Antile și pe drumul spre Indii.[e 48] Ludovic al XIV-lea a afirmat mai mult ca niciodată caracterul absolut al emblematică a
puterii sale:[j] „Regele-Soare” se considera „locțiitor al lui Dumnezeu pe Pământ”[e 49] și a ordonat construirea palatului de absolutismului monarhic, în
timpul căruia Franța a atins
la Versailles, simbol al puterii sale.[e 50] El s-a înconjurat de artiști și de savanți și a acționat pentru unitatea religioasă a
apogeul influenței în politica
regatului său,[e 51] reluând persecuția protestanților(fr) și revocând edictul de la Nantes. În ciuda situației financiare critice a
europeană
monarhiei, Ludovic al XIV-lea a dus mai multe războaie cu o Europă coalizată împotriva sa,[e 52] iar marchizul de Vauban a
construit o rețea de cetăți la frontierele regatului.[e 53] Deși aceste războaie au adus, la început, și victorii, mai multe
înfrângeri și răspândirea foametei i-au marcat sfârșitul domniei.[e 54]

Strănepotul său, Ludovic al XV-lea (1715-1774), a dus și el mai multe războaie, cu diferite rezultate.[e 55] Franța a abandonat, în 1763, prin tratatul de la
Paris, posesiunile din America de Nord, dar a dobândit, în același deceniu, Lorena și Corsica.[e 56] În această perioadă, Franța a cunoscut o puternică
revitalizare demografică și economică. Creșterea producției agricole a fost însoțită de o proto-industrializare, în special în sectorul textil, dar și de un
avânt în domeniile intelectual și cultural.[e 57] Ludovic al XVI-lea, care a urcat pe tron în 1774, s-a dovedit însă incapabil să găsească o soluție pentru
plata datoriei monarhice și s-a văzut obligat să convoace Adunarea Stărilor Generale în 1789.[e 58]

Secolul revoluțiilor (1789 - începutul secolului al XX-lea)

Delegații trimiși la Adunarea Stărilor Generale din 1789, ale căror lucrări s-au deschis la 5 mai, și-au depășit rapid
atribuțiile conferite și s-au erijat într-o adunare națională constituantă.[e 59] Regele nu a putut, astfel, împiedica
adunarea constituantă să declare abolirea privilegiilor nobiliare în noaptea de 4 august(fr), după care, la 26 august,
să adopte o „declarație a drepturilor omului și cetățeanului”.[e 60] După o tentativă de monarhie constituțională, în
septembrie 1792, s-a proclamat republica, iar Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare, a fost ghilotinat la 21 ianuarie
1793.[e 61] Franța revoluționară s-a lansat după aceea în mai mulți ani de războaie și de execuții continue, până la
instaurarea directoratului în 1795.[e 62]

La 9 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte a răsturnat Directoratul

printr-o lovitură de stat și l-a înlocuit cu Consulatul(fr) iar, după cinci ani, el s-a
încoronat împărat al francezilor.[e 63] Napoleon I a înființat sau a reformat
numeroase instituții,[k] iar multiplele sale victorii militare au făcut ca mare Prima Republică Franceză împărțită
parte din populația europeană să se afle pe teritorii sub controlul său la în departemente
începutul anilor 1810.[e 64] Declinul său avea să fie însă rapid: după o efemeră
abdicare, urmată de o scurtă revenire la putere, împăratul a fost învins definitiv
la Waterloo, în 18 iunie 1815.[e 65]

Revoluția din 1830 ilustrată de
Eugène Delacroix în La Liberté
guidant le peuple
acea perioadă.[e 68]
În cele ce au urmat, Franța a trecut prin a doua sa experiență de monarhie constituțională, în timpul căreia regii
Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și mai ales Carol al X-lea (1824-1830) au readus în discuție o parte din cuceririle
Revoluției.[e 66] La câteva săptămâni după cucerirea Algerului(fr), Carol al X-lea a fost detronat, în 1830, de Trois
Glorieuses, o mișcare revoluționară care l-a adus pe tron pe Ludovic-Filip.[e 67] Deși pe moment acesta din urmă era
considerat un reformator, el a început rapid să fie contestat, în ciuda dezvoltării economice cunoscute de Franța în

În februarie 1848 a izbucnit o nouă revoluție, ale cărei obiective nu mai erau doar politice, ci și sociale.[e 69] Efemera a Doua Republică, instaurată
atunci, a impus votul universal pentru bărbați, a abolit sclavia în colonii(fr) și pedeapsa cu moartea pe motive politice,[e 70] dar a fost răsturnată de
președintele Ludovic-Napoleon Bonaparte, care s-a încoronat, în 1852, împărat .[e 71]

Dacă primii ani ai celui de al Doilea Imperiu au fost ani de regim autoritar, Napoleon al III-lea a imprimat o direcție liberală, în 1860, și nu a mai
împiedicat formarea unei opoziții politice, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei și căilor ferate.[e 72] Înfrângerea Franței în fața unei
Germanii în curs de unificare, în 1870-1871, a fost un dublu punct de cotitură în istoria țării: împăratul a capitulat,în 2 septembrie 1870, la Sedan, și
două zile mai târziu a fost proclamată republica, în timp ce Prusia a anexat Alsacia și Lorena.[e 73]

În ciuda nașterii ei din haos, a Treia Republică Franceză a fost cel mai îndelungat regim politic cunoscut de Franța după 1789.[e 74] Republicanii și-au
instaurat proiectul politic pas cu pas: educația a devenit gratuită, laică și obligatorie(fr) în 1881-1882; libertățile presei și de asociere au fost acordate în
1881; în 1884 au fost legalizate divorțul și sindicatele, iar în 1905 bisericile au fost separate de stat(fr).[e 75] În același timp, Franța a acumulat un vast
imperiu colonial, ajuns, în 1914, al doilea din lume ca mărime după cel britanic.[e 76] Deși s-au succedat mai multe crize politice — criza boulangistă(fr),
Scandalul decorațiunilor(fr), Scandalul Panama(fr), afacerea Dreyfus —, principala amenințare pentru Republică a venit, totuși, din exterior, unde
războiul părea din ce în ce mai iminent.[e 77]

Franța în cele două războaie mondiale

Prin jocul alianțelor, Franța a intrat în război, la începutul lunii august 1914, împotriva Germaniei, de partea
Regatului Unit și a Imperiului Rus.[e 78] Primul Război Mondial, soldat cu 1,4 milioane de victime în rândul
francezilor și care a adus numeroase distrugeri în nord-estul țării, s-a încheiat prin armistițiul de la 11 noiembrie
1918 cu victoria Triplei Înțelegeri.[e 79] În afara retrocedării Alsaciei și Lorenei, Franța a primit o parte din
despăgubirile de război cuvenite prin tratatul de la Versailles și a obținut garanții de securitate, care au încetat însă
în 1940, când Germania a invadat Belgia, după ce și-a reconstruit armata și a remilitarizat malul stâng al Rinului.

După câțiva ani de reconstrucție(fr) laborioasă, marcați de un efort de atragere a imigrației și de creștere a
productivității, cu scopul de a ameliora penuria de forță de muncă în minerit, în siderurgie și în industria
automobilistică, Franța s-a străduit să-și recapete forța economică antebelică,[e 80] astfel că, după anul 1924, a
înregistrat o creștere puternică, dar de scurtă durată, fiind, însă, lovită puternic, odată cu celelalte mari puteri, de
În timpul celui de al Doilea Război
Marea Criză Economică din anii 1929-1930.[40] Deși această criză a venit târziu, ea a fost durabilă și profundă,
Mondial, teritoriul francez a fost
dificultățile economice fiind amplificate de o criză politică majoră, în ciuda speranțelor trezite de venirea la putere,
împărțit între o „zonă ocupată” în
în 1936, a Frontului Popular(fr).[41] În cele din urmă, când Franța a declarat, la 3 septembrie 1939, război Germaniei nord și o „zonă liberă” în sud, la
Naziste, ea abia ieșise din cea mai grea criză pe care o cunoscuse a Treia Republică.[e 81] care se adaugă alte zone mai
restrânse cu statut special
După opt luni fără lupte („Războiul ciudat”), Wehrmachtul a invadat, la 10 mai 1940, nord-estul Franței, iar
mareșalul Philippe Pétain a cerut, la 22 iunie, armistițiul .[e 82] Acesta din urmă a cerut și a obținut, la 10 iulie,
puteri depline, lichidând, astfel, cea de a Treia Republică și punând bazele regimului de la Vichy, care a dus o politică conservatoare, tradiționalistă și
antisemită, în colaborare cu Germania Nazistă și în ciuda acțiunilor rezistenței din interiorul și din exteriorul țării.[e 83] Debarcarea Aliaților, la 6 iunie
1944, în Normandia a anunțat sfârșitul ocupației naziste și începutul eliberării Europei.[e 84] În total, conflictul a dus la moartea a mai puțini militari ca
cel anterior,[l] dar victimele civile au fost numeroase – cel puțin 330.000 de victime civile dintre care 75.000 de evrei de pe teritoriul francez au fost
uciși în Holocaust[42][m] – iar rănile psihologice și politice (cauzate de dezastrul din 1940, de colaboraționism și, apoi, de reglările de conturi din cadrul
epurărilor) s-au cicatrizat după perioade foarte îndelungate.[e 84]

După eliberare
După război, a început pentru Franța o perioadă de reînnoire.[e 85] Dacă generalul de Gaulle, liderul Franței libere, nu a putut să împiedice adoptarea
unei constituții apropiate de spiritul celei de a Treia Republici, perioada postbelică s-a remarcat prin înființarea unui sistem de asigurări sociale și de
acordarea dreptului de vot pentru femei.[e 86] A Patra Republică a ales tabăra occidentală în Războiul Rece care a început atunci, a inițiat decolonizarea
Asiei și Africii și a participat la începuturile construcției europene.[e 87] În același timp, Franța a început o perioadă de puternică creștere economică, pe
care economistul Jean Fourastié(d) avea s-o denumească „Trente Glorieuses(fr)”[e 88][43] ».

La 1 iunie 1958, după o gravă criză politică(fr) legată de Războiul din Algeria, generalul de Gaulle a fost învestit de către Adunarea Națională în funcția de
„Președinte al Consiliului”, cu misiunea de a da republicii o nouă constituție: a Cincea Republică conferea președintelui puteri mai largi în raport cu
Parlamentul.[e 89] Charles de Gaulle a urmărit și a realizat decolonizarea Africii, și a afirmat independența Franței față de Statele Unite.[e 90] Dar criza
socială din mai 1968(fr) a scos în față arhaismul unui regim care părea deconectat de la aspirațiile tinerilor vremurilor sale; în ciuda demisiei, în 1969,
generalului de Gaulle, gaullismul(fr) s-a menținut la putere încă cinci ani, prin figura președintelui Georges Pompidou.[e 91]

În 1974 a început epoca post-gaullistă, după venirea în funcția de președinte a unei personalități de centru, Valéry Giscard d'Estaing.[e 92] În timp ce
Franța a intrat, puțin câte puțin, în criza anilor 1970, primii ani ai mandatului său au fost marcați de mai multe legi care au generat schimbări în
societatea franceză, cum ar fi legea Veil(fr), care legaliza avortul, sau coborârea de la 21 la 18 ani a vârstei majoratului.[e 93] Dar adevăratul punct de
cotitură a avut loc în 1981, când a fost ales primul președinte socialist, François Mitterrand.[e 94] În fața unei situații economice în curs de agravare,
acesta din urmă a încercat, la început, o politică de relansare(fr),[e 95] adoptând măsuri cu puternic accent simbolic - spre exemplu, abolirea pedepsei cu
moartea(fr).[44] Deși François Mitterrand a fost reales în 1988, Franța a cunoscut între 1986 și 1988 și, apoi, între 1993 și 1995 două perioade de
„coabitare(fr)”, situație până atunci inedită în care președintele nu aparține aceluiași partid ca guvernul și care a pus țara în situația unei noi interpretări
a rolului instituțiilor.[e 96] Această situație s-a mai reprodus și între 1997 și 2002, dar invers, după ce un președinte de dreapta, Jacques Chirac, a fost
ales în 1995, și apoi alegerile legislative l-au adus pe socialistul Lionel Jospin în fruntea guvernului.[e 97] Franța a adoptat în aceeași perioadă și moneda
unică europeană.[45]

Alegerile prezidențiale din 2002(fr) au fost marcate de o surpriză electorală, marcată de eliminarea lui Lionel Jospin, încă din primul tur, în favoarea
candidatului extremei drepte Jean-Marie Le Pen.[46] Jacques Chirac a fost reales în al doilea tur,[46] iar guvernele lui Raffarin și apoi Villepin au fost
marcate prin opoziția Franței la Războiul din Irak,[47] respingerea, prin referendum, a ratificării tratatului pentru o Constituție Europeană[48] și de
agitațiile urbane din 2005.[49] Deși Nicolas Sarkozy, președinte al țării începând cu 2007, conducea partidul predecesorului său în momentul în care a
fost ales și era membru al guvernului, politica pe care a dus-o s-a vrut una de „ruptură”.[50] Guvernul „de deschidere” pe care l-a format François Fillon
cu personalități care nu proveneau doar din zona de dreapta, ci și din centru și chiar din stânga eșicherului politic,[50] a fost obligat, totuși, să facă față
crizei economice mondiale începută în 2008-2009 în Statele Unite.[51] La 6 mai 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte. După
dezbateri aprinse și polemici virulente declanșate de opozanți,[52] a fost adoptată, la 15 mai 2013, o lege prin care se legaliza căsătoria homosexuală.

În 2012, socialistul François Hollande a fost ales președinte, fiind nominalizat de partidul sau după primele alegeri primare deschise din istoria
Republicii. Cu o majoritate socialistă în cele două camere ale Parlamentului pentru prima oară în a V-a Republică, el a dus o politică marcată prin
creșterea fiscalității urmată de un viraj social-liberal și de deschiderea căsătoriei civile pentru cuplurile de același sex. Alegerile prezidențiale din 2017 s-
au ținut după alegeri primare deschise în ambele tabere politice care dăduseră până atunci președinți ai celei de a Cincea Republici, dar s-au soldat cu
eliminarea candidaților lor din primul tur. Demisionat din Partidul Socialist pentru a-și înființa propria mișcare, Emmanuel Macron, fost secretar
general adjunct al cabinetului președintelui Hollande și apoi ministru al economiei, a câștigat cele două tururi de scrutin, în al doilea având ca adversar
reprezentanta extremei drepte. Ales președinte la 39 de ani, el este cel mai tânăr președinte din istorie[53] și al doilea cel mai tânăr șef de stat francez
după desemnarea în 1799 a lui Napoleon Bonaparte ca prim consul (la 30 de ani).

Politică și administrație
Articol principal: Politica Franței.

Franța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica. Fundamentele
organizării politice și administrative actuale a Franței au fost fixate în 1958 prin constituția
celei de a Cincea Republici. Conform primului articol, „Franța este o republică indivizibilă,
laică, democratică și socială”. Începând cu 2003, același articol afirmă în plus și că
„organizarea sa este descentralizată(fr)”.

Organizarea puterilor

Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările ei
ulterioare;[k 1] rolul fiecărei instituții este, în același timp, definit atât prin practica aplicată
începând cu 1958, cât și prin textul Constituției.[k 1] Franța posedă un regim politic
original prin puterile largi de care dispun simultan parlamentul și președintele, ceea ce a
făcut ca specialiștii în drept constituțional să vorbească despre un „regim parlamentar-
prezidențial”, un „regim semiprezidențial”, sau chiar de un „regim parlamentar
bireprezentativ”.[n]
Organigramă a instituțiilor celei de a Cincea Republici
Puterea legislativă îi aparține parlamentului, format din două camere, Adunarea Națională
și Senatul(fr).[k 2] Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului era, în 2011,
formată din 577 de deputați,[54] aleși pe cinci ani prin vot universal, direct, uninominal, în două tururi de scrutin pe circumscripții(fr) împărțite în cadrul
departamentelor.[k 3] Adunarea Națională are ultimul cuvânt în caz de dezacord prelungit cu Senatul pe baza adoptării unei legi.[k 4] Acesta din urmă
era format, în 2011, din 348 de senatori[55] aleși pentru șase ani de către 150.000 de marii electori(fr) (corp format, în principal, din aleșii locali).[56] și,
prin urmare, este considerat mai puțin reprezentativ decât în Adunarea Națională.[k 5]

Puterea executivă aparține, în primul rând, președintelui republicii,[k 6] ales pentru un mandat de cinci ani[57], prin vot universal direct, majoritar, în
două tururi de scrutin.[k 7] Președintele este șeful statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă legi și poate dizolva Adunarea
Națională(fr).[k 8] El numește primul ministru și, la propunerea acestuia, pe membrii guvernului.[k 9] Guvernul poate fi demis prin moțiune de cenzură
adoptată de Adunarea Națională.[k 4] Atunci când președintele și majoritatea parlamentară nu aparțin aceluiași partid politic, se vorbește despre o
situație de coabitare(fr).[k 2]

Puterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar președintele dispune de dreptul de grațiere.[58] Ea este subdivizată între un ordin
administrativ, a cărui instanță supremă este Consiliul de Stat(fr), și un ordin judiciar, a cărui instanță supremă este Curtea de Casație(fr).[k 10] Dreptul
francez, de tradiție romano-civilă,[59] stipulează că orice acuzat, înainte de a fi condamnat, este presupus nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin
apel la cererea uneia dintre părți.[o][60].
Conformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg, respectul rolului instituțiilor statului, sunt controlate de Consiliul
Constituțional(fr).[k 11]

Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea

Articole principale: Lista orașelor din Franța și Comunele Franței.

Franța metropolitană este împărțită în mai multe unități teritoriale, pe trei niveluri: comuna, departamentul și
regiunea. Aceste unități sunt, în același timp, circumscripții administrative în care statul intervine prin
intermediul serviciilor sale deconcentrate. Comunele, în număr de 36.681 în metropolă, la 1 ianuarie 2014,[61]
corespund, în general, teritoriului unui sat sau oraș; ele sunt conduse de un consiliu municipal(fr),[k 12] care
alege un primar, care joacă, în același timp, rolul de reprezentant al unității teritoriale, cât și pe cel de
reprezentant al statului în comună.[k 13] Din anii 1990, cooperarea dintre comune a fost întărită prin apariția
unor instituții publice de cooperare intercomunală, al căror rol este din ce în ce mai important.[k 14]
Departamentele, înființate în timpul Revoluției Franceze,[k 15] sunt astăzi în număr de 96 în metropolă, unde
sunt conduse de un Consiliu General(fr), ai cărui membri sunt aleși din rândul cantoanelor,[k 16] statul fiind
reprezentat la acest nivel de un prefect(fr).[k 17] În ce privește cele 22 de regiuni ale metropolei, a căror
existență este de dată mai recentă,[k 17] ele sunt conduse de un consiliu regional(fr),[k 18] iar statul este aici
reprezentat de un prefect de regiune.[k 12] La aceste unități administrativ-teritoriale se adaugă alte diviziuni,
cum ar fi cantonul, arondismentul sau, mai recent, „țara(fr)”, dar ele nu sunt unități administrative, neavând
administratori aleși.[p] Harta celor 18 regiuni franceze, valabile de
la 1 ianuarie 2016.
Prin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o puternică tendință de
centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de puteri relativ restrânse.[k 15] Această situație a evoluat
însă mult începând cu anii 1980, la început în 1982-1983 cu legile Defferre(d), apoi, în 2002-2004, sub guvernul Raffarin(fr).[62] În 2010, competențele
administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special în ce privește unitățile școlare, transportul, dezvoltarea economică și acțiunea socială.[63] Chiar și
așa, suprapunerea mai multor niveluri și limita adesea neclară între competențele diferitelor instituții de la diferite niveluri constituie sursă de dezbateri
pe marginea viitorului descentralizării, subiect asupra căruia s-a aplecat guvernul Fillon(fr) între 2008 și 2010.[64]

Teritoriile de peste mări

Teritoriile franceze situate în afara Europei, care corespund fostelor colonii care au ales să rămână franceze,
sunt și ele supuse unor regimuri administrative diferite de la caz la caz.[66] Aceste teritorii, a căror situație
economică este în general mai puțin bună ca cea a metropolei, beneficiază de numeroase ajutoare de stat.[67]

Guadelupa, Guyana franceză, Martinica, Réunion și, după 2011, Mayotte[r] sunt, în același timp, departamente
și regiuni de peste mări, cu statut similar celui al departamentelor și regiunilor metropolitane, deși legile
franceze pot prevedea dispoziții specifice pentru ele.[68] Aceste departamente, în afară de Mayotte, fac parte Franța metropolitană și de peste mări
din regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene(fr) și sunt supuse legislației europene.[69] (albastru)

Celelalte teritorii franceze de peste mări, cu excepția colectivităților Saint-Barthélemy și Saint-Martin, nu fac
parte din Uniunea Europeană(fr), deși locuitorii lor dispun de cetățenie comunitară.[70] Este vorba despre cinci
astfel de colectivități de peste mări, cu statute foarte diverse: Polinezia Franceză, Saint-Barthélemy, Saint-
Martin, Saint-Pierre-et-Miquelon și Wallis și Futuna.[71] Deși statul își păstrează anumite prerogative
exclusive în aceste teritorii, ele sunt supuse, în mare parte, unei legislații specifice și beneficiază de regimuri
speciale.[66] Noua Caledonie este și ea o unitate teritorială sui generis(d), cu autonomie foarte largă, unde, pe 4
noiembrie 2018 a avut loc un referendum privind independența,[72][73] la care 56.9% din participanții la vot
au ales rămânerea în cadrul Franței.[74] În sfârșit, Teritoriile australe și antarctice franceze și insula
Clipperton, care nu au locuitori permanenți, sunt administrate direct de stat sau de reprezentantul său.[75][76]
Diagramă a procentajului voturilor
exprimate obținut de fiecare curent politic
în primul tur al fiecărui scrutin prezidențial
Tendințe politice, partide și alegeri
din 1965 până în 2012[q][65].
Comuniști și Centriști
Fără a fi comparabil cu cel american, sistemul politic francez și, în special, votul uninominal majoritar folosit extrema stângă Dreapta
la alegerile prezidențiale și legislative, tinde către o bipolarizare(fr) sau o tripolarizare a vieții politice.[n 3] Ca Socialiști, diverse Extrema dreaptă
partide de stânga Altele
urmare, se observă, de la începuturile celei de a Cincea Republici, o tendință de regrupare a partidelor cu
Ecologiști
frecvente întoarceri,[k 19] iar electoratul principalelor partide tinde să se diminueze în folosul celor mai mici.[s]
Peisajul politic francez a cunoscut trei evoluții majore din anii 1980: căderea electoratului Partidului
Comunist,[n 4] scăderea treptată a electoratului de centru și creșterea voturilor pentru partidele de extremă dreapta.[n 3] Aceste ultime două evoluții au
fost însă parțial contrazise de scrutinele mai recente. Pe de altă parte, absenteismul este și el în creștere.[77]

Începând cu anii 1990, cele două partide politice principale din Franța sunt Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP) — înainte de 2002 se intitula
Adunarea pentru Republică(fr) (RPR) — și Partidul Socialist (PS).[78] Uniunea pentru o Mișcare Populară este un partid de dreapta și centru-dreapta,[79]
membru al Partidului Popular European. Partidul Socialist este un partid de stânga și centru-stânga,[79] membru al Partidului Socialist European. În
2012, președintele, primul ministru, mare parte din miniștri, deputați, senatori și președinți de consilii regionale sau generale erau membri ai acestuia
din urmă. La viața politică din Franța participă și numeroase alte partide: cele mai importante sunt Frontul Național (FN - dreapta naționalistă),
Uniunea Democraților și Independenților(fr) (UDI, centru-dreapta), Mișcarea Democrată(fr) (MoDem - centru), Partidul Radical de Stânga(fr) (centru-
stânga), Europe Écologie Les Verts(fr) (ecologiști)[t][n 5] și Frontul de Stânga(fr) (stânga antiliberală).

Conducători actuali

Actualul președinte al Republicii este Emmanuel Macron. Ales la 7 mai 2017, și-a preluat atribuțiile la 14 mai 2017. El l-a numit pe actualul prim-
ministru Édouard Philippe la 17 mai 2017. Gérard Larcher(d) este președintele Senatului de la 1 octombrie 2014, iar François De Rugy este președintele
Adunării Naționale de la 27 iunie 2017.
 Emmanuel Macron, Édouard Philippe, Gérard Larcher(d), François de
președintele țării primul ministru președintele Rugy(d),
Senatului președintele
Adunării Naționale

Finanțele publice

În Franța, taxele și impozitele directe reprezentau 44,4 % din PIB în 2006,[a 1] țara aflându-se pe locul șase între membrii OECD după nivelul
impozitelor,[a 1] taxele având tendința de a crește.[a 2] Contribuțiile sociale reprezintă aproape 38% din total, cu zece puncte procentuale mai mult ca
media țărilor OECD;[a 3] la polul opus, Franța este cea mai dezvoltată țară în care impozitul pe venit și cel pe societăți comerciale reprezintă cea mai
mică parte a impozitelor directe.[a 4]

În ciuda nivelului ridicat al taxelor, cheltuielile publice le depășesc net, totalizând 53,9% din PIB pe 2006.[a 5] Ca urmare, deficitul bugetar este ridicat,
atingând, în 2007, 2,7% din PIB[I 5] și chiar 7,9% în 2009, din pricina conjuncturii economice.[80] Datoria publică a Franței atingea 1.457,4 miliarde de
euro la sfârșitul anului 2009, adică 75,8% din PIB[I 6] față de 20,7% în 1980.[a 6] Franța este, totuși, obligată să respecte criteriile Pactului de stabilitate
și de creștere al zonei euro, care limitează deficitul bugetar la 3% din PIB și datoria publică la 60% din PIB.[a 7]

Repartiția taxelor și instituțiilor beneficiare în 2007 (surse[81] și

precizări[u])

Protecția socială

De la înființarea sa în 1945,[a 8] sistemul de asigurări sociale se află în centrul schemelor de protecție socială din Franța, deși statul, colectivitățile
teritoriale și asigurările au un rol la fel de important.[a 9] Întreținerea regimurilor de protecție socială de care trebuia să dispună anumite profesii înainte
de 1945 explică marea complexitate a sistemului,[a 10] care numără nu mai puțin de 120 de regimuri de bază și 1.200 de regimuri complementare.[a 11]
Regimul general de asigurări sociale, care are, de departe, cel mai mare număr de afiliați,[a 10] este împărțit în patru ramuri corespunzătoare alor patru
riscuri majore: boală, accidente de muncă și boli profesionale, riscuri legate de bătrânește și familie.[a 10] Dacă această protecție socială nu privea în
primă fază persoanele active, ea s-a extins, puțin câte puțin, la toată populația activă și inactivă în numeroase domenii, de exemplu, prin crearea, în
1999, asigurării generale de sănătate.[a 8] În plus, la sfârșitul anilor 1990, șase milioane de persoane depindeau de asistență socială.[d 1]

Prestațiile sociale sunt, în principal, finanțate prin contribuțiile sociale vărsate de populația activă (65,5 % din total în 2005[a 12]), dar și — din ce în ce
mai mult — de stat și de administrațiile locale.[a 12] În 2005, cheltuielile de protecție socială — în sensul cel mai larg al termenului[v] — reprezenta
aproape 30% din PIB și peste 45% din venitul disponibil al gospodăriilor.[a 13] În ciuda eforturilor guvernelor succesive de a controla cheltuielile
sociale,[a 14] acestea cresc rapid,[a 15] În special, cresc cheltuielile cu sănătatea[a 16] și cele cauzate de îmbătrânirea demografică,[a 17] astfel că raportul
între populația activă și cea inactivă de peste 60 de ani, care era de 3 în 1970, urma să atingă 2,07 în 2010 și 1,36 în 2050, în metropolă, conform
INSEE.[a 18] În sfârșit, rata mare a șomajului persistent contribuie la creșterea dezechilibrului, întrucât șomerii nu cotizează. Cheltuielile sociale explică
ele singure cvasi-totalitatea creșterii cheltuielilor publice (în procentaj din PIB) începând cu 1960,[a 19] iar bugetul asigurărilor sociale prezenta în 2009
un deficit de 23,5 miliarde de euro.[82]

Apărarea

Franța se află pe locul trei în lume după mărimea bugetului alocat apărării, conform Stockholm International Peace
Research Institute, în urma Statelor Unite și Chinei,[83] și este una dintre cele cinci țări recunoscute juridic drept
„state dotate cu armament nuclear” prin Tratatul de Neproliferare Nucleară.[84] Armata franceză este, alături de cea
a Regatului Unit, una dintre cele mai bine dotate financiar din Europa.[85] Franța îi dedică 2,5% din PIB (adică un
buget de 39 de miliarde de euro în 2010[86]), în timp ce alte țări europene (exceptând Regatul Unit și Grecia) dedică
în medie apărării 1,5% din PIB.[85]

Forțele militare sunt împărțite în patru armate principale: armata terestră(fr), marina națională, armata aerului și Forțe franceze angajate în
jandarmeria națională(fr).[87] operațiunea Furtună în Deșert în
1991
Începând cu 1996, armata a devenit profesionistă, iar serviciul militar obligatoriu a fost înlocuit cu o zi a apărării și
cetățeniei(fr).[88] Cu o capacitate de circa 350.000 de oameni,[87] ea este desfășurată în diverse locuri din toată
lumea, în țări ca Afganistan, Liban, Ciad, Coasta de Fildeș și Kosovo,[89] dar și în virtutea tratatelor internaționale în Djibouti, în Senegal[w] și în
Gabon,[90] fără a uita de trupele poziționate în teritoriile de peste mări.[91] Ea mobilizează și alți 1.000 de oameni în cadrul planului Vigipirate(fr).[92]
Apartenența la organizații internaționale

Franța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, ai spațiului Schengen și ai zonei euro. În același
timp, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. În sfârșit, Franța
este stat membru al mai multor organizații internaționale, precum: NATO, Organizația Mondială a Comerțului,
OECD, G8, G20, Organizația Internațională a Francofoniei etc.
Franța este stat membru al Uniunii
Europene
Începând cu 1945, indiferent ce majoritate s-a aflat la putere, Europa a rămas o axă majoră a politicii externe
franceze. Doi din cei șapte părinți-fondatori ai Europei unite(fr), Jean Monnet și Robert Schuman, sunt
francezi;[93][94] unul dintre obiective era pe atunci evitarea unui nou război mondial și facilitarea reconcilierii istorice franco-germane(fr).[95] Cu toate
acestea, poziția Franței și a francezilor în raport cu Europa a fost adesea ambiguă: în 1954, Adunarea Națională a respins tratatul de înființare a
Comunității Europene pentru Apărare,[96] iar, în 2005, electoratul francez a respins, prin referendum, tratatul constituțional al Europei,[48] și alte
numeroase acțiuni ce au încetinit dezvoltarea procesului european.

De la tratatul de la Maastricht din 1992, domeniile în care Uniunea Europeană are competențe exclusive sunt din ce în ce mai numeroase.[k 20] O mare
parte din legile aplicabile în Franța erau în 2010 legi de nivel european, valabile în toată Uniunea,[k 21] acestea primând în fața legilor
naționale.[k 22][d 2] Franța, țară de putere medie, nu ar putea avea greutate pe scena mondială în unele domenii decât ca țară-membră a UE.[d 3] Piața
europeană unificată și instaurarea monedei unice, în 1999, au antrenat profunde transformări ale economiei franceze,[d 4] ale căror beneficii sunt încă în
discuție.[d 5][97] Deși Franța este principalul beneficiar al Politicii Agricole Comune(fr) a Uniunii,[98] ea face parte dintre țările contribuitoare nete la
bugetul comunitar.[99]

Politica externă și diplomația

Începând cu președinția generalului de Gaulle (1958-1969), politica externă a Franței se caracterizează printr-o dorință de independență, în special față
de Statele Unite,[100] dorință ce s-a tradus prin păstrarea de către Franța a unui arsenal nuclear și prin retragerea Franței, între 1966 și 2009, din
comandamentul integrat al NATO.[100] Între anii 1960 și începutul anilor 2000, Franța a fost văzută ca aliat al lumii arabo-musulmane, critic în raport
cu politica statului Israel.[101]

Rețeaua reprezentanțelor diplomatice ale Franței este a doua din lume,[102] ea deținând 156 de ambasade și 97 de puncte consulare răspândite pe cele
cinci continente.[102]

Franța duce o politică activă de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare, în special a țărilor din Africa.[x][103] Ajutorul public pentru dezvoltare reprezintă
0,39% din venitul național brut francez pe 2007, unul dintre cele mai ridicate niveluri din Europa de Vest.[104]

Simboluri republicane

Conform constituției celei de a Cincea Republici, Franța deține numeroase însemne, datând în mare parte din
timpul Revoluției Franceze. Drapelul Franței este format din trei benzi verticale de lățime egală, colorate în albastru,
alb și roșu.[105] Imnul național este la Marseillaise,[105] cântec compus de Rouget de Lisle în timpul Revoluției
Franceze și adesea criticat pentru violența versurilor sale.[106] În cele din urmă, deviza Republicii Franceze este
compusă din cele trei cuvinte „Liberté, Égalité, Fraternité”.[105]

În rest, există diverse alte simboluri reprezentative pentru țară. În special, bustul lui Marianne, o femeie ce poartă
Logo al guvernului francez, adoptat
bonetă frigiană, decorează primăriile localităților din țară, iar chipul ei este reprezentat pe timbrele poștale și pe
în 1999
monedele franceze de subdiviziune ale euro.[y][107]

Din 1999, guvernul francez s-a dotat cu un logo ce reunește drapelul și deviza țării, împreună cu silueta lui Marianne. Acest logo este utilizat în antetul
tuturor documentelor publice ale administrației franceze.

Populația și societatea

Demografie

Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția
comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1
milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte).[I 1] Dacă sunt incluși și cei 600.000 de
locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și
Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu
francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială.[109] Recensăminte
naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar, din ianuarie 2004, se
efectuează anual recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu excepția comunităților
de peste mări, și la fiecare cinci ani în rest.[I 7]

După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, Franța a

cunoscut o tranziție demografică rapidă[i 3], astfel că creșterea demografică a Franței a devenit una
Evoluția populației Franței metropolitane începând cu
dintre cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a natalității superioară mediei europene
1801, comparată cu populațiile germană și
(821.000 de nașteri, în 2009, față de 536.000 de decese) și un spor migratoriu pozitiv (circa
britanică[108]
71.000 de persoane în 2009). Drept rezultat, populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.[I 8]

În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01[110] și 27,3% dintre nou-născuții din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre
care 23,9% aveau un părinte născut în afara Uniunii Europene.[111]

În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea. Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii
speranței de viață (Franța se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume[z]) și de ajungerea la vârsta a treia a generației baby
boom(d) — fenomen denumit acum papy boom(fr). Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a crescut, astfel, de la 17% în 1980 la 22% în
2009 și va depăși o treime în 2050, conform INSEE.[i 4]
Imigrația, populațiile străine și minoritățile vizibile

Conform demografului Michèle Tribalat(fr), 14 milioane de persoane (adică un sfert din populația țării) aveau, în 1999, cel puțin un părinte sau bunic
imigrant.[i 5] Gérard Noiriel(d) estima, în 2002, această proporție la circa o treime, dacă se merge înapoi până la nivel de străbunici.[112]

În 2010, Franța găzduia, conform definiției internaționale adoptate de ONU („persoane născute în altă țară decât cea în care locuiesc”), 7,2 milioane de
imigranți, adică 11,1% din populație, dintre care 5,1 milioane (7,8%) născuți în afara Uniunii Europene. Ea se clasează pe locul al șaselea mondial, după
Statele Unite (42,8 milioane), Rusia (12,3), Germania (9,8), Arabia Saudită (7,3), Canada (7,2), dar este înaintea Regatului Unit (7,0), a Spaniei (6,4) și a
Italiei (4,8).[113][114] Franța este, în același timp, una dintre statele Uniunii Europene care înregistrează procentajele cele mai mari de persoane
provenite din familii de imigranți (din prima sau a doua generație) în rândul persoanelor între 25 și 54 de ani, cu 13,1% imigranți și 13,5% copii ai cel
puțin unui imigrant, dând un total de 26,6%, înaintea Regatului Unit (24,4%), Țărilor de Jos (23,5%), Belgiei (22,9%), Germaniei (21,9%) și Spaniei
(20,2%).[115]

Conform definiției franceze, mai restrictive (străini născuți în afara teritoriului), Franța metropolitană număra, în 2008, 5,3 milioane de imigranți, sau
cu 1.100.000 mai mulți decât în 1999 și 8,3% din populația totală. 40% dintre aceștia aveau naționalitate franceză, pe care au putut-o obține prin
naturalizare sau prin căsătorie. Imigranții sunt, în principal, proveniți din Uniunea Europeană (34%), din Maghreb (30%), din Asia (14%, dintre care o
treime din Turcia) și din Africa subsahariană (11%).[116][117] Copiii imigranților, descendenții direcți ai unuia sau alor doi imigranți reprezentau, în
2008, 6,5 milioane de persoane, adică 11% din populație. Trei milioane dintre aceștia aveau ambii părinți imigranți. În total, numărul imigranților și
copiilor de imigranți (a doua generație) se ridica, în 2008, la 11,8 milioane, adică 19% din populație (dintre care puțin peste 5 milioane de origine
europeană și 4 milioane de origine maghrebiană).[117][118][I 9]

Imigranții obțin venituri, în medie, mai mici cu o treime decât neimigranții;[i 6] în rândurile lor, cei fără studii superioare sunt de două ori mai
numeroși[i 6] și cei care trăiesc sub pragul sărăciei sunt de trei ori mai mulți.[i 6] Totuși, la persoane cu situație socială similară, accesul la procesul de
învățământ și veniturile pe care le realizează sunt apropiate de cele ale francezilor născuți în Franța.[i 7]

Populația de imigranți, împreună cu cei care aparțin unor minorități vizibile, în Franța, sunt adesea victime ale discriminării .[i 8] Pentru motive
nedeterminate și aflate încă în discuție, o parte din această populație recurge la fundamentalismul religios.[i 9] Se observă, însă, și o anumită
convergență între modul de viață al populației imigrante și cel al vechilor francezi autohtoni.[i 10]

Familie, sexualitate și egalitatea sexelor

Franța era, în 2009, cea mai fertilă țară europeană după Islanda și Irlanda,[119] cu o descendență finală a femeilor născute în 1959 de 2,12 copii și cu un
indicator conjunctural al fertilității de 1,99 copii pe femeie (1,98 în Franța metropolitană).[I 10]

Schimbările cunoscute de familia franceză între anii 1960 și 2000 sunt numeroase și profunde. Nașterile sunt, în majoritate, rezultatul planificării, în
urma dezvoltării contracepției și permiterii avortului — peste 200.000 de întreruperi de sarcină sunt efectuate anual în Franța.[I 11] Din ce în ce mai
multe cupluri preferă în locul căsătoriei uniunile libere sau pactul civil de solidaritate (PACS)(fr), un contract de uniune mai flexibil decât căsătoria.[i 11].
În ceea ce privește divorțul, numărul lor s-a majorat de 3,2 ori între începutul anilor 1970 și sfârșitul anilor 2000.[i 12]

În ce privește alte forme de sexualitate, acestea sunt, în mare parte, acceptate în Franța, deși legea, adesea, precede mentalitățile în ceea ce privește
toleranța față de minoritățile sexuale.[aa][i 13] Căsătoria cuplurilor de același sex, ca și adoptarea de copii de aceste cupluri, este legală în Franța
începând cu 18 mai 2013.[120]

Deși locul femeilor în societatea franceză a evoluat mult de-a lungul secolului al XX-lea - evoluție favorizată, mai ales, spre sfârșitul secolului de
numeroase legi împotriva discriminării -, Franța era, în 2009, încă departe de egalitatea bărbat-femeie.[i 14] Pentru o slujbă cu normă întreagă, femeile
primeau, în 2008, un salariu în medie cu 19% mai mic decât bărbații, iar discriminarea salarială pură se situa între 6 și 7% - conform Ministerului
Muncii.[ab][i 15] La nivelul funcțiilor de decizie, femeile acced foarte rar: ele conduc doar 8% dintre întreprinderile care au mai mult de 200 de
salariați,[i 16] și nu reprezintă decât 18,5% dintre deputații aleși în 2007 și 13,1% din consilierii generali aleși în 2008.[i 16]

Limbi

Franceza este limba vorbită majoritar în Franța și este, oficial, „limba republicii” - conform legii constituționale din 1992.[121] Franța este a doua cea mai
populată țară vorbitoare de franceză din lume, după Republica Democrată Congo,[122] dar prima ca vorbitori de franceză. Franța duce o politică
lingvistică activă în favoarea limbii franceze.[123] Aceasta se poate vedea, între altele, la nivelul Organizației Internaționale a Francofoniei, din care
Franța face parte, după cum face parte și din Adunarea Parlamentară a Francofoniei(fr).

În plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes, Paris, Saint-Denis de la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême,
Nice și Poitiers, gruparea de localități ce formează Comunitatea Aglomerării Evry Centre Essonne și Comunitatea Urbană Bordeaux, precum și Asociația
Comunelor și Comunităților de Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației Internaționale a Primarilor Francofoni.[124]

În afara limbii franceze, în 1999, în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de alte limbi, între care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din
DOM-TOM, conform unui raport al lingvistului Bernard Cerquiglini(d).[125]

Religia

Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în Franța: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu
subvenționează niciun cult religios […]”[126] cu excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul catolic, două culte protestante și cultul
mozaic.[127] Religia catolică este și ea recunoscută în anumite teritorii și departamente de peste mări. Noțiunea de laicitate și reglementările ce derivă
din ea sunt încă subiect de dezbatere, cum a fost cazul în 2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.[128]

Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut considerabil. Doar 51%[129] până la 64 %[130] dintre persoanele
întrebate se declară catolice în sondajele publicate în 2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau fără religie. În plus, sunt prezente și alte religii
în proporții mai puțin importante, în special: iudaismul din Antichitate, diferite ramuri protestante din vremea Reformei și islamul de la sosirea în
Franța a imigranților din Maghreb și din Orientul Mijlociu în secolul al XX-lea. De asemenea, pe teritoriul național, sunt prezente diverse culte creștine
(Biserica Apostolică Armeană, galicanismul(fr), mormonismul, Biserica neo-apostolică, Martorii lui Iehova, menonitismul) sau non-creștine
(hinduismul, budismul, bahaismul, alevismul).
În principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau filosofic; estimările ponderii fiecărei confesiuni, a ateismului și
agnosticismului rămân imprecise și dificil de realizat. Cu toate acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje pentru evaluarea apartenenței
religioase a francezilor.

Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al evoluției societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea.
Aproape 80% dintre bărbați și 70% dintre femeile care se declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă religioasă.[i 17] Chiar și în rândurile celor mai
fervenți catolici, aplicarea preceptelor bisericii este în scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între 1995 și 2004 copii în afara căsătoriei.[i 18]
În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara că „crede într-un dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici.[131]

Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului o „rugăciune pentru Franța”.[132]

Educația

În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este laică și gratuită.[i 19] Dacă
formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în sarcina statului, gestiunea unităților
școlare primare și secundare este în sarcina comunităților teritoriale locale.[ac][133]

Învățământul primar se desfășoară în două faze: 1) grădinița, la care merg copiii foarte mici, are ca scop învățarea
primelor cunoștințe, socializarea și fixarea elementelor fundamentale de limbaj și numere;[134] apoi, către vârsta de
șase ani, copiii învață în 2) școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii,
precum și o educație civică.[135]
Organizarea învățământului superior
Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în colegii (școli gimnaziale) și se francez
încheie cu obținerea „diploma de brevet”(fr).[136] A doua se desfășoară în licee și se încheie cu examene finale și
naționale: bacalaureatul(fr) (profesional, tehnologic și general), precum și cu certificatul de aptitudini profesionale
(certificatul de aptitudini profesionale agricole în învățământul agricol).[137]

Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și sistemul grandes écoles, în care se
intră, în general, prin concurs, în urma absolvirii unor clase pregătitoare.[138] Învățământul superior pentru
diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor,[138] sau Organizarea învățământului
în unități private. Grandes écoles sunt, adesea, considerate a fi mai performante și mai elitiste decât universitățile. secundar francez

Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități private,[139] cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul
și, adesea, cu cultele religioase.

Franța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare. În 1936, mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul;
acest procentaj a depășit 30% în 1985 și 60% în 1995.[i 19] Totuși, această democratizare a învățământului nu a înlăturat și inegalitățile sociale: 25% din
copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au obținut diplome de învățământ superior, față de 75% din copiii proveniți din clase sociale mai
înstărite.[i 20] Aceste inegalități sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la Școala Națională de Administrație
în 2008 aveau vreun părinte muncitor.[i 21]

După programul PISA(fr) de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu
alte state membre ale OECD,[140] în special în ce privește creșterea inegalităților, conform anchetei PISA pe 2003. În ciuda planurilor de prevenire a
analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane de persoane, adică 9% din populația cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în Franța.[141]

Sănătate

Sistemul sanitar francez este, în mare parte, finanțat de ramura pentru sănătate a sistemului de asigurări sociale. Numărul de medici la 1.000 de
locuitori era de 3,22 în 2008, una dintre ratele cele mai ridicate din lume.[142] Francezii beneficiază de una dintre speranțele de viață cele mai ridicate
din lume, atât în rândul femeilor, cât și în rândul bărbaților,[i 22] deși rata mortalității premature (înainte de 65 de ani) este ridicată.[i 23] Cheltuielile cu
sănătatea pe cap de locuitor se ridicau la 4.719 $ anual în 2008,[143] ceea ce plasează Franța înaintea marilor săi vecini europeni, dar în urma Elveției,
Norvegiei, Danemarcei, Luxemburgului și Statelor Unite. Între 1950 și 2006, cheltuielile dedicate îngrijirilor și achiziției de bunuri medicale a urcat de
la 2,5 la 8,8% din PIB.[i 24]

Cu toate acestea, sănătatea locuitorilor Franței nu este optimă în toate domeniile. În ciuda scăderii consumului de vin începând cu anii 1960,[i 24]
francezii rămân pe locul al doilea în clasamentul celor mai mari consumatori de alcool din Europa de Vest, după irlandezi.[i 23] 29% din persoanele între
18–75 de ani fumau zilnic în 2005, în ciuda intenselor campanii de luptă contra tabagismului.[i 25] În ce privește drogurile ilegale, cel mai consumat este
cannabisul: 39% dintre bărbații între 18 și 25 de ani îl consumaseră în 2005, conform Observatorului Francez pentru Droguri și Toxicomanii.[i 25]

În plus, Franța este una din țările europene care cunoaște cele mai mari probleme de depresie[i 26] și este cel mai mare consumator de antidepresive de
pe continent,[i 26] precum și una dintre țările europene în care rata sinuciderilor este cea mai ridicată.[i 23]

Mass-media

În Franța, legea din 29 iulie 1881(fr) a instituit și, în același timp, a reglementat libertatea presei.[k 23]

Dacă presa regională, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța,[ad][144] presa cotidiană națională de
informații generale este foarte puțin difuzată în afara capitalei. De aceea, cele cinci titluri principale ale acestei
categorii (Le Figaro, Le Monde, Aujourd’hui en France, Libération(fr) și La Croix(fr)) nu vând împreună decât mai
puțin de un milion de exemplare zilnic,[145] în comparație cu cotidianul japonez Yomiuri shinbun(en) care se vinde
singur în peste 14 milioane de exemplare.[146] Audiențele posturilor TF1 (albastru
închis), France 2 (roșu), France 3
Începând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”,[147] posturile de radio publice administrate de Radio (albastru deschis) și M6 (galben)
France sunt concurate de posturi private, adesea deținute de mari grupuri media.[148] De aceea, între primele patru
posturi de radio după audiența cumulată în perioada noiembrie-decembrie 2009 (RTL, NRJ(fr), France Inter(fr) și
Europe 1(fr)[149]) doar al treilea este post public. Similar, după apariția primului post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au apărut câteva sute de
posturi TV private, difuzate prin eter, prin cablu sau prin satelit sau, mai recent, prin semnal digital terestru. Cele trei posturi principale sunt TF1,
France 2(d) și M6,[150] dintre care doar France 2 aparține grupului public France Télévisions(fr).

În ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la începutul anilor 2000.[151] În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel
puțin 11 ani navigau pe Internet.[152]

Între 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul libertății presei în lume, conform organizației Reporteri fără frontiere.[153]

Sport

Sportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o largă varietate de discipline sportive
practicate la nivel înalt. Franța are un rol important în organizarea sportului modern[ae] și palmaresul său, începând
cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din ea una dintre cele mai puternice țări din lume în numeroase domenii
sportive. În anul 2012, Franța se situa pe locul al patrulea în clasamentul mondial întocmit de Havas Sports &
Entertainment(fr) (și a doua țară din Europa după Rusia)[af], care contabilizează peste 1.600 de evenimente
sportive.[154][155]

Jucătoarea de tenis Amélie
Mauresmo a fost în 2004 și în 2006
numărul unu mondial conform
clasamentului WTA
Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați (dintre care 97% bărbați),[156]
popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie a echipei naționale masculine la Campionatul Mondial din 1998
și, apoi, la cel european din 2000. Tenisul (al doilea sport ca număr de practicanți), echitația, judo, baschetul,
handbalul și golful sunt și ele foarte practicate, fără a uita de rugby (echipa națională este anual participantă la
Turneul celor Șase Națiuni) și de pétanque, mai ales în sudul țării.[157]
Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în afara vreunei întreceri
sportive.[158]

Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional de tenis de Grand Slam de la Roland Garros, desfășurat în
cartierul Porte d'Auteuil(fr) din Paris, și Tour de France, în plus, țara a organizat Campionatul Mondial de Fotbal 1998 precum și Campionatul European
de Fotbal 2016.

Participare asociativă, sindicală și politică

Dacă rata participării la alegeri este în scădere, cea a participării la proteste este, în schimb, în creștere.[i 27] În
2008, 42% dintre francezi participaseră la cel puțin o manifestație, față de 25% în 1981.[i 27] Prin comparație cu alte
țări dezvoltate, Franța este adesea considerată a fi o țară cu greve și manifestații frecvente.[159][160]

Dar această participare punctuală la evenimente contestatare nu se traduce și printr-un important angajament în
partide politice.[k 24] În ce privește rata de sindicalizare (8%), ea este cea mai scăzută dintre țările bogate, deși este
cea mai mare în ce privește sectorul public.[i 28] În schimb, francezii sunt foarte implicați în mediul asociativ:
14 milioane de voluntari sunt membri în peste un milion de asociații,[i 28] care beneficiază de un statut legal - Manifestație împotriva Contrat
conform legii din 1 iulie 1901.[161][k 25] première embauche(fr) la Paris în
2006

Economia
Articol principal: Economia Franței.

Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată. Există o puternică intervenție a statului în economie, începută după
al Doilea Război Mondial, deși ea a început să fie contestată după anii 1980.[c 2] Economia franceză este, în principal, una axată pe servicii.[162][j 2]

În studiul publicat de INSSE, valoarea patrimoniului național a fost evaluată la 12.513 miliarde de euro în 2007.[163] În 2010, numai patrimoniul
francezilor atinsese la sfârșitul anului anterior o cifră de aproape 11.000 miliarde de euro, adică de opt ori totalul veniturilor; rata de economisire a atins
nivelul excepțional de circa 16% din venituri.[164]

Veniturile populației și dezvoltarea umană

Veniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-lea și de-a lungul anilor 2000,[j 3] dar într-o manieră inegală,
care a accentuat inegalitățile economice între gospodării.[d 6] În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă au atins în
2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro net pe lună, față de 31.266 euro brut, adică 2.182 euro net lunar pentru bugetari.[j 4] Veniturile provenite din
proprietatea mobiliară sau imobiliară nu reprezentau decât 9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar această parte este deosebit de variabilă de la
o gospodărie la alta.[j 5]

În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât venitul median (pragul de sărăcie definit în Franța),[ag] deși jumătate din ei erau
angajați,[j 6] adesea, cu jumătate de normă și pe baza salariului minim interprofesional garantat(fr) (SMIC). SMIC privește 3,4 milioane de persoane în
iulie 2008[j 7] și era echivalent cu 9,4 euro brut pe oră în 2012[I 12]). De la 200 la 300.000 de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal,
în Paris și în marile orașe.[j 8]

În 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe locul al optulea în lume.[165] Totuși, în același an, Franța nu era decât
a douăsprezecea între țările Uniunii Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa locul al șaptelea în
1987, scădere ce se explică, în principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului francez.[j 9]

Piața forței de muncă

Deși Franța a cunoscut în perioada „Trente Glorieuses(fr)” o situație apropiată de șomaj zero — doar în cursul anilor 1960, economia franceză a creat 1,6
milioane de locuri de muncă[i 29] —, ea se confruntă de la sfârșitul anilor 1970 cu un șomaj ridicat, în ciuda fluctuațiilor care au creat speranțe de
revenire la șomajul zero.[i 29] În al treilea trimestru al anului 2013, 10,5% din populația activă din Franța era în șomaj în sensul definit de Biroul
Internațional pentru Muncă.[I 13] Șomajul îi afectează în mod deosebit pe cei tineri, cei mai puțin instruiți, pe străini și, într-o mai mică măsură, pe
femei. Diferența între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să dispară.[i 30] În 2012, 9,7% dintre femeile
active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații activi.[166] Șomerii de lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total
al șomerilor și sunt cei pentru care reinserția este adesea cea mai dificilă.[d 7]

Situația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și structurale în termeni de statut și de sector de
activitate. Munca salariată a devenit principala formă de muncă remunerată în Franța, reprezentând 89,5% din totalul
angajaților în 2008.[I 14] 5,7 milioane de persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul 2007 în sectorul
Evoluția ratei șomajului în
bugetar.[167] În plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din agricultură nu mai reprezintă decât mai puțin de Franța (conform Biroului
2% începând de prin anii 1970,[i 29] iar ponderea locurilor de muncă din industrie s-a înjumătățit între 1978 și 2007, de la Internațional pentru Muncă)
28 la 14% din forța de muncă,[i 29] ceea ce face din Franța o economie postindustrială(fr).[168] între 1975 și 2009

Principalele sectoare de activitate

În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este astăzi în principal o economie a
serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine principalul motor al creșterii economice
naționale.[162]

Agricultura și industria agroalimentară

Ca și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural și scăderea gradului de angajare în
agricultură;[b 21] acesta din urmă rămâne mai important decât în alte țări ale Europei de Vest: agricultura implica
3% din forța de muncă activă în 2006, față de 2,5% în Germania și 1,3% în Regatul Unit.[b 22] Agricultura franceză a Recoltarea porumbului la Épône(d),
lângă Paris
fost considerabil modernizată și mecanizată în a doua jumătate a secolului al XX-lea,[b 23] în special datorită
implementării programelor inițiate prin Politica Agricolă Comună(fr).[b 21]

Franța numără 520.000 exploatații agricole[b 22] având în 2006 în medie 51 hectare,[b 21] ceea ce o face principala putere agricolă europeană.[b 24]
Specializarea regională a Franței pe tipuri de producție este în curs de accentuare,[b 21] iar produsele agricole franceze sunt adesea protejate prin
denumiri de origine controlată, care delimitează un teritoriu agricol.[b 25] Franța este principalul producător mondial de vin, în ciuda concurenței
recente a vinurilor din „noile lumi”;[b 26] ea figurează, de asemenea, printre primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de carne de
vită(en).[b 26] Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate într-una dintre cele mai dezvoltate industrii agroalimentare din
lume.[b 27] Cu toate acestea, în anii 2000, agricultura franceză se confruntă cu dificultăți legate de supraproducție, poluarea pe care o produce și cu
venituri deosebit de inegale între producători.[b 23] De asemenea, pescuitul pare a fi un sector în criză.[b 28]

Industria

Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale
reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79% din exporturi.[b 29]

Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și dinamice, care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase
domenii (industria automobilelor, aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică nucleară, farmaceutică, cosmetică, a produselor de
lux),[b 30] numeroase industrii tradiționale (minerit, industria textilă, industria lemnului, a încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia) sunt în
curs de reducere a efectivelor și a cifrei de afaceri,[b 31] obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-de-Calais și Lorena) la o dureroasă reconversie
economică.[b 32] Unei perioade de descentralizare industrială(fr) din anii 1960, care a permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul
țării,[b 33] i-a urmat o perioadă de creștere slabă a producției industriale,[b 34] care se explică îndeosebi prin delocalizări către țările în care forța de
muncă este mai ieftină.[b 34]

Dar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile franceze rămân predominante în numeroase domenii.[b 35]

Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva - în cel al construcției de centrale nucleare,[169] Danone - în cel al
produselor lactate,[b 27] L'Oréal - în cosmetică,[170] sau Michelin - în industria anvelopelor[171]).

Energie

După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005,[b 31] petrolul, gazele naturale și, mai
ales, electricitatea sunt principalele forme de energie consumate în Franța.[b 31] Dacă Franța nu mai produce țiței
decât marginal,[172] cele treisprezece rafinării în funcțiune pe teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din
cererea națională.[b 31] Grupul francez Total, care deține concesiuni în întreaga lume este a șasea companie
mondială și a cincea din domeniu.[173] Ponderea în consumul energetic a gazelor naturale a crescut din anii
1970,[b 31] dar 97% din gaz este importat, în special din Rusia, Algeria și din Marea Nordului.[b 31] În schimb, Franța
produce mai multă energie electrică decât consumă,[I 15] mai ales, datorită celor 59 de reactori nucleari[174] (al
doilea parc nuclear din lume după cel american),[175] care, în 2008, produceau peste 76% din energia electrică a
Centrala nucleară de la Nogent-sur-
țării,[I 15] dar al cărui impact asupra mediului este subiect de controverse.[176] În ce privește sursele de energie
Seine(fr) operată de compania
regenerabilă, rolul lor în producția franceză de electricitate este în creștere și, în 2008, depășise 13%,[I 15] datorită,
Électricité de France
în mare parte. energiei hidroelectrice.

Comerț și artizanat

Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor magazine de retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare
în Franța, în 2008.[j 10] Ca urmare, numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o mică revenire a lor în zonele centrale ale orașelor,
în special .[j 11] Puterea deținută de câteva mari companii — Carrefour, de exemplu, este a doua companie mondială din sector[173] — le permite acestora
să impună, într-o oarecare măsură, prețul producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.[j 10]

În ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și păstreze un loc important în economia franceză.[j 10]
Turismul

Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite primite în 2007,[177] dar
numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale.[ah][177] Sectorul turistic reprezenta, în 2005,
aproape 900.000 de angajați direcți, și cel puțin tot atâția angajați indirecți.[b 14] Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au
fost efectuate de turiști în Franța, în 2007,[177] din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară.[I 16]
Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat, în special, către
Paris),[b 15] cel balnear (în special pe Coasta de Azur[b 15]), cel natural,[b 15] turismul de afaceri (Parisul este principala
destinație mondială pentru acest tip de turism[b 15]), de recreere (Disneyland Paris este de departe cel mai frecventat parc
de distracții din Europa[178]) și de practicarea sporturilor de iarnă (în special, în Alpii de Nord(fr)[c 3]). Atracțiile turistice
cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel,
Palatul de la Versailles );[179] dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum ar fi castelele din
Valea Loarei, mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-Kœnigsbourg(fr), muzeul Unterlinden(fr) din Colmar,
Centrul Pompidou-Metz(fr) sau parcul Futuroscope(fr)[179]

Turnul Eiffel din Paris,

Cercetare monumentul cel mai vizitat
din lume
Franța dedică o parte, în general, ridicată din PIB cercetării și dezvoltării(fr)[h 1] (2,02% în 2009[180]), dar aceste cheltuieli
sunt finanțate, mai ales, de sectorul public[h 1] (41% în 2008[181]) și sunt dedicate cercetării fundamentale[h 2] mai mult
decât în alte țări ale Uniunii Europene și a fortiori ale OECD. Dacă cercetarea franceză se află la originea a numeroase descoperiri și a fost răsplătită în
numeroase rânduri, numărul de brevete deținute de întreprinderile franceze este relativ scăzut,[h 3], mai ales că relațiile între întreprinderile private și
cercetarea publică sunt, adesea, considerate mediocre.[h 2]

Mare parte din cercetători lucrează în centrele publice de cercetare,[h 1] cum ar fi CNRS (Centre national de la recherche scientifique). Începând cu
2002, majoritatea acestor centre de cercetare sunt organizate în colaborare cu universitățile și companiile, pentru a forma poli de competitivitate (71 în
2007[182]).

Finanțe și asigurări

Sectorul bancar francez este caracterizat de multă vreme printr-o slabă concentrare, prin ferma reglementare și prin ponderea importantă a sectorului
public, dar această situație s-a schimbat în anii 1990[h 4] și în anii 2000. Băncile franceze BNP Paribas, Société générale și Crédit agricole se plasează pe
locurile al patrulea, al nouălea, respectiv al zecelea în lume, în 2009, în sectorul lor de activitate.[183] Sectorul asigurărilor ocupă și el un loc important în
economia franceză, Axa fiind cea mai mare companie de asigurări din Europa.[184]

Bursa din Paris, filială a Euronext din 2000, este piața oficială de valori mobiliare din Franța. Indicele CAC 40, care regrupează cursurile a 40 de acțiuni
dintre cele mai tranzacționate, reprezintă o capitalizare totală de peste 1.000 de miliarde de euro la sfârșitul anului 2009.[185]

Locul Franței în economia mondială

În 2009, Franța era a cincea putere economică mondială după PIB nominal[186] sau a noua în termenii parității puterii de cumpărare.[187] Ea este pe
locul al patrulea în lume, în 2010, după numărul de întreprinderi clasate în primele 500 din lume.[188]

Economia franceză este foarte deschisă,[a 20] mai ales către partenerii europeni (65% din exporturile franceze[189]). Această situație se leagă, parțial, de
epuizarea sau de insuficiența resurselor miniere și energetice, care o obligă să importe,[d 8] și de dimensiunile relativ reduse ale țării. Ea se explică, însă,
și prin importanța exporturilor. Conform unui studiu efectuat de firma de audit KPMG și publicat în 2006, „Franța oferă, în general, costuri de
implantare mai reduse ca marii săi vecini europeni, nu doar în energie, transporturi și pe piața imobiliară, dar și pe cea a forței de muncă.”[a 21] Cu o
cotă din piața mondială de circa 8%, Franța este al doilea exportator de produse agroalimentare realizate intern, datorită, în special, exporturilor de
alcool.[a 22]

Totuși, Comerțul exterior al Franței întâmpină și importante dificultăți. Din 2004, Franța cunoaște un deficit al balanței comerciale(fr) din ce în ce mai
crescut[a 23] (−75,4 milliards de dolari în 2009[3]), situație ce se explică parțial prin nivelul ridicat al monedei euro în raport cu dolarul.[a 23] Între 1990
și 2006, cota din piața mondială deținută de Franța în ceea ce privește exporturile de mărfuri a scăzut de la 6,3 la 4,1%;[a 24] Franța nu mai era, în 2009,
decât al cincilea importator și al șaselea exportator mondial.[3] Conform Eurostat, această scădere a comerțului exterior francez este cauzată, parțial, de
o creștere a costurilor salariale pe oră.[a 25]

La 13 ianuarie 2012, agenția de rating Standard & Poor's a anunțat scăderea ratingului Franței, care avea AAA, cea mai bună cotație. Acum, ea nu mai
are decât AA+, cu perspectivă negativă.[190] Agențiile similare Fitch și Moody's i-au păstrat, însă, cotația triplu A.

Patrimoniul cultural
Articol principal: Cultura Franței.

Patrimoniul arhitectural

Franța deține un patrimoniu arhitectural bogat, mărturie a unei lungi istorii și a întâlnirii mai multor curente
diferite.

Incluse în patrimoniul mondial

Sala Oglinzilor(fr) a Palatului de la
Dintre cele 753 de bogății culturale[ai] clasificate în patrimoniul mondial de către UNESCO la 27 ianuarie 2012, 34
Versailles, capodoperă a arhitecturii
sunt din Franța, ea fiind a treia țară din lume după numărul de situri culturale de pe această reputată listă.[aj][191] baroce din secolul al XVII-lea
Patrimoniul arhitectural francez clasificat în lista UNESCO include atât edificii culturale religioase (cum ar fi, de
exemplu, Abația Fontenay(fr)), cât și civile (castelele din Valea Loarei), industriale (Ocnele regale de la Arc-et-
Senans(fr)), militare (orașele fortificate(fr) de Vauban) și urbane (piața Stanislas(fr) din Nancy, centrul istoric al Strasbourgului). Ea conține exemple de
arhitectură din toate epocile, de la arhitectura romană (Pont du Gard(en)) până la cea postbelică (centrul orașului Le Havre(fr)), trecând prin
capodoperele arhitecturii romane (Biserica din Saint-Savin sur Gartempe), gotică (catedrala din Chartres) și clasică (canal du Midi).
Clădiri de interes istoric

Încă din 1840, în Franța, clădirile de interes istoric, arhitectural, patrimonial sau cultural pot fi înscrise sau clasificate de către stat ca monumente
istorice, ca și anumite bunuri mobile (clopote), ceea ce le asigură o protecție juridică, precum și ajutoare privind restaurarea și întreținerea. La data de
31 decembrie 2008, în Franța existau 43.180 de monumente istorice înscrise sau clasificate.[192] Franța a dat lumii arhitecți ce au contribuit la formarea
patrimoniului arhitectural francez și european în toate epocile istoriei sale, cu figuri ca Pierre de Montreuil(fr) în Evul Mediu, Lescot, Delorme(fr) și
Androuet du Cerceau(fr) în Renaștere, Mansart, Le Vau, Hardouin-Mansart, Gabriel și Claude-Nicolas Ledoux(fr) în perioadele clasică și neoclasică,
Viollet-le-Duc, Garnier și Eiffel în secolul al XIX-lea și Le Corbusier și Perret(fr) în epoca modernă.

Patrimoniu artistic și evenimente culturale

Dacă producțiile artistice sunt atestate în spațiul corespunzător Franței actuale încă din preistorie,[m 1] nu se poate vorbi despre o „artă franceză” înainte
de debutul celui de al II-lea mileniu al erei noastre, în perioada când au început să se formeze statul și un poporul francez.[f 1] Începând de atunci, artele
franceze vor evolua, în mare parte, similar cu restul Europei de Vest, urmând cu o artă romană în secolele al XI-lea–al XII-lea și una gotică din secolele
al XII-lea–al XV-lea;[m 2] celebrarea puterii monarhiei franceze,[f 2] a unui „spațiu privilegiat” (A. Chastel)[f 3] și reprezentarea sacrului[f 4] au făcut
parte din temele predilecte ale unei arte, în principal, comandate de puterea politică sau religioasă. Renașterea și dezvoltarea clasicismului în secolul al
XVII-lea și, apoi, a neoclasicismului în secolul al XVIII-lea sunt atât expresia unei căutări a ordinii, cât și a aparatului de influențe antice și italiene;[m 3]
tot în epoca modernă apar figuri individuale de artiști, cum ar fi pictorii Fouquet, Poussin, La Tour(d), le Lorrain, Watteau, Boucher, Chardin,
Fragonard, Greuze(d), David, Gros și Ingres, sau sculptorii Goujon(d), Girardon(d), Coysevox(d), Puget(d) și Houdon(d).[m 4] În secolele al XIX-lea–al XX-
lea, Franța a jucat un rol major în marile curente și revoluții artistice occidentale: romantismul (Delacroix) și Géricault), realismul (Courbet),
impresionismul (Monet, Renoir, Manet, Degas) și neoimpresionismul (Seurat, Van Gogh, Cézanne, Gauguin), fauvismul (Matisse, Derain, Vlaminck),
cubismul (Braque, Picasso, Léger) și chiar suprarealismul (Duchamp) numără printre reprezentanții lor artiști francezi sau care au creat în
Franța.[m 4][m 5] La rândul său, Auguste Rodin a revoluționat sculptura la sfârșitul secolului al XIX-lea.[m 6]

Nicolas Poussin, Jacques- Claude Monet, Auguste

Inspirația poetului, Louis David, Nuferi, 1916, Rodin,
c. 1629-1630, Moartea lui Musée Gânditorul,
Muzeul Luvru, Marat, Marmottan(fr), 1902,
Paris 1793, Paris Musée
Muzeele Rodin(fr),
Regale de Paris
Artă(fr),
Bruxelles

Spre deosebire de mai multe țări care au o singură figură de mare scriitor național, literatura franceză are numeroase figuri importante și renumite de
valoare aproximativ echivalentă.[m 7] Este dificil de alcătuit o listă, dar din Evul Mediu pot fi amintiți poeții Chrétien de Troyes și Villon;[m 4] în secolul
al XVI-lea, romancierul Rabelais, eseistul Montaigne și poeții Du Bellay și Ronsard care au marcat Renașterea.[m 4] În secolul al XVII-lea, dramaturgii
Corneille, Racine și Molière, poetul Boileau, fabulistul La Fontaine și neclasificabilul Pascal au menținut și au restabilit ordinea cu ajutorul rațiunii;[m 4]
în secolul al XVIII-lea, autorii luminilor Voltaire, Diderot și Rousseau, romancierii Prévost, Laclos și Sade și dramaturgii Marivaux și Beaumarchais au
criticat societatea epocii, abordând subiecte până atunci interzise.[m 4] În secolul al XIX-lea, romanul cunoaște un apogeu, cu Stendhal, Balzac, Hugo,
Dumas, Flaubert și Zola, dar nici celelalte genuri nu au încetat, având ca reprezentanți pe memorialistul Chateaubriand și pe poeții Lamartine, Musset,
Baudelaire, Vigny, Rimbaud și Mallarmé.[m 4] În secolul al XX-lea, este și mai dificilă identificarea unor figuri majore; pot fi însă amintiți, printre alții,
poeții Apollinaire, Éluard, Aragon, Char și Prévert, romancierii Proust, Gide, Céline, Sartre, Camus și Sarraute, dramaturgii Giraudoux, Cocteau, Beckett
și Eugène Ionesco.[m 4]

Împărțită în Evul Mediu între o artă religioasă inspirată din cântecul gregorian și cântecul profan al trubadurilor și menestrelilor,[193] muzica franceză a
atins un anume apogeu începând cu perioada clasică, cu compozitori ca Lully și Charpentier în secolul al XVII-lea, Rameau în secolul al XVIII-lea,
Berlioz, Gounod și Bizet în secolul al XIX-lea, sau Debussy în secolul al XX-lea — mulți dintre acești artiști au compus opere.[193] De la începutul
secolului al XX-lea, muzica așa-numită „populară” a luat avânt,[194] amestecând genuri specifice Franței (chanson-ul franțuzesc) până la genuri
importate (rock și rap), și a făcut posibile vedete ca Claude François(fr), Johnny Hallyday, Sheila(fr), Michel Sardou(fr) sau Jean-Jacques Goldman(fr)[195]
care au vândut zeci de milioane de discuri.

Cinematografia, inventată în 1895, la Lyon de către frații Lumière, rămâne o importantă activitate în Franța, în
ciuda concurenței hollywoodiene: în 2005, Franța era al șaselea producător mondial[ak] și primul producător
european de filme de lung metraj.[196] Cinematografia franceză s-a îndreptat, în special după anii 1980, către genul
comediei și cinematografiei de autor, și a produs în anii 2000 câteva filme de succes mondial, cum ar fi Le Fabuleux
destin d’Amélie Poulain[al] sau La Marche de l’empereur(fr)[am][197]. Festivalul internațional de film, organizat anual
la Cannes, este evenimentul cultural cel mai mediatizat din lume[198]

Atașată principiului excepției culturale(fr), Franța își protejează cultura, în special prin cotele obligatorii de filme
franțuzești ce trebuie difuzate de posturile de televiziune și prin cele de muzică franceză ce trebuie difuzată la Fotografie a membrilor distribuției
radio.[199] filmului francez Entre les murs(fr),
laureat al premiului palme d’or la
Festivalul de Film de la Cannes
Îndelungata tradiție științifică 2008

Începând cu Evul Mediu, Franța a fost locul cunoașterii și al descoperirilor majore. Universitatea din Paris,
înființată în 1200, a fost încă de la originea sa și până în epoca contemporană una dintre cele mai importante din Occident.[200] La 1 septembrie 2010,
56 de francezi primiseră un premiu Nobel[an][201] și unsprezece au obținut medalia Fields.[202]
În secolul al XVII-lea, René Descartes a definit o metodă de obținere a cunoștințelor științifice, în timp ce Blaise Pascal a rămas celebru pentru
activitatea sa în domeniul probabilității și al mecanicii fluidelor. Secolul al XVIII-lea a fost marcat de activitatea biologului Buffon și a chimistului
Lavoisier, care a descoperit rolul oxigenului în ardere, în timp ce Diderot și D’Alembert au publicat Encyclopédie. În secolul al XIX-lea, Augustin
Fresnel} a devenit fondatorul opticii moderne, Sadi Carnot a pus bazele termodinamicii, iar Louis Pasteur a fost un pionier al microbiologiei. În secolul
al XX-lea, pot fi amintiți matematicianul și fizicianul Henri Poincaré, fizicienii Henri Becquerel, Pierre și Marie Curie, deveniți celebri pentru studiile lor
în domeniul radioactivității, fizicianul Paul Langevin și virusologul Luc Montagnier, co-descoperitor al virusului HIV.

Gastronomie

Bucătăria franceză este renumită în special pentru produsele agricole de calitate: numeroase vinuri (șampania, vinul
de Bordeaux sau cel de Burgundia(fr) etc.) și brânzeturi (roquefort, camembert etc.),[203][204] dar și datorită
gastronomiei de înaltă calitate, practicată începând cu secolul al XVIII-lea.[g 1] Totuși, bucătăria franceză este
extrem de variată, și este formată, în esență, din specialități regionale renumite care au cucerit întreg teritoriul
țării,[g 2] cum ar fi varza acră(fr) alsaciană, quiche-ul din Lorena(fr), rilettes-ele(fr) din Mans, vita burgundă(fr), foie
gras aquitan, cassoulet-ul(fr) din Languedoc, tapenade-ul(fr) provensal sau quenelle-ele(fr) lioneze. În plus, teritoriul
țării este brăzdat de adevărate frontiere culinare, între un nord consumator de unt și hașmă și un sud consumator
de ulei și usturoi,[g 3][l 1] și între regiuni unde se folosesc roadele pământului (de exemplu, Périgord(fr)) și altele în
care bucătăria se centrează pe produsele marine (Provence).[g 4] Aceste frontiere au însă tendința să dispară, Felie de roquefort, una dintre
brânzeturile franțuzești cele mai
datorită joncțiunii între modurile de viață și avântul pe care îl are o bucătărie mondializată.[g 5]
cunoscute.

„Masa gastronomică a francezilor” este înscrisă, din 16 noiembrie 2010, în lista patrimoniului mondial intangibil(fr)
a UNESCO.[205][206]

Alinierea culturală internațională

Începând cu Evul Mediu, Franța deține un rol decisiv în istoria artistică, culturală,
intelectuală și politică a numeroase țări.[l 2] În particular, multe dintre fostele ei
colonii încă îi mai utilizează limba și au legislație, instituții politice și chiar sisteme
fiscale similare.[l 2] Politica culturală este un aspect major în politica externă
franceză începând de la mijlocul secolului al XX-lea.[207]

Influența culturală mondială a Franței trece, în primul rând, prin limba franceză,
limbă a elitelor și a diplomației europene până la începutul secolului al XX-lea.[l 3]
Franța este a doua țară francofonă din lume, după Republica Democrată Congo.[122]
Franceza este o limbă vorbită de circa 220 de milioane de persoane din toată
lumea,[ao][l 3] și este una dintre cele două limbi de lucru ale Organizației Națiunilor
Unite și a agențiilor sale, dar și una dintre cele trei principale limbi de lucru ale
Comisiei Europene și din cele ale Uniunii Africane. Franța este membru-fondator al Harta lumii francofone.
Organizației Internaționale a Francofoniei, care grupa, în 2011 75 de țări și care limba maternă
promovează limba franceză, precum și valorile democratice și drepturile limbă administrativă
limbă culturală
omului.[208]. minorități francofone

Prezența culturală a Franței în străinătate este întreținută nu numai prin

reprezentanțe diplomatice, cât și printr-o rețea extinsă a Alianței Franceze[209] și prin cele peste 400 de unități școlare franceze din străinătate.[210] În
plus, Franța se află la originea înființării unor instituții media de orientare internațională, cum ar fi postul de radio RFI sau lanțurile de televiziune TV5
Monde (comun în mai multe țări) și France 24.[211]

Note și bibliografie

Note de completare
h. ^ Începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, monarhia a devenit electivă,
a. ^ a b La 1 ianuarie 2014, 63,9 milioane de persoane trăiau în metropolă iar regii nu mai erau neapărat din familia carolingiană.
și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte), în
i. ^ Această cifră provine din cronicile contemporante ale lui Jean
total 66 de milioane de locuitori. Dacă se includ și cei 600.000 de
Froissart. După cercetări mai recente însă, s-a constatat că în mai
locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint
multe provincii ale regatului populația s-a înjumătățit sau s-a redus la o
Pierre și Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint Barthélemy)
treime între 1315 și 1450, molima fiind principalul factor al acestei
și din Noua Caledonie, populația ansamblului teritoriilor franceze atinge
prăbușiri demografice.
66,6 milioane.
j. ^ În spatele acestui absolutism aparent, puterea lui Ludovic al XIV-lea
b. ^ Doar o parte din frontiera Franței cu Germania corespunde cursului
a rămas limitată totuși de numeroase libertăți și privilegii obținute de-a
Rinului.
lungul secolelor anterioare de numeroase entități politice regionale sau
c. ^ Există populații francofone în Belgia și în Elveția, dar și populații locale.
germanofone în Alsacia și Lorena, ca și populații neerlandofone în
k. ^ Napoleon I se află la originea Băncii Franței, liceelor, Camerei de
Nord-Pas-de-Calais.
Comerț și Industrie, a curților de apel, a Legiunii de Onoare și
d. ^ Suveranitatea Franței asupra acestui teritoriu, contestată de
prefecturilor(fr). Sub regimul său avea să fie adoptat codul civil denumit
Australia, este limitată prin clauzele tratatului asupra Antarcticii.
„codul napoleonian”.
e. ^ Aria urbană pariziană număra în 2010 12.223.100 locuitori, față de l. ^ 238.000 de soldați francezi au fost uciși în al Doilea Război Mondial,
2.165.785 pentru aria urbană lyoneză. Cu titlu de comparație, Roma
conform manualului școlar de an terminal Histoire : Le monde de 1939
este doar a treia arie urbană a Italiei și numără de 1,75 ori mai puțini
à nos jours, Nathan, 1998.
locuitori ca Milano; Berlinul deține o populație comparabilă cu cea a
Frankfurtului, a Münchenului, a Stuttgartului și a Hamburgului; m. ^ Jacob Robinson donne le nombre de 83.000 Juifs exterminés en
Barcelona și Madridul sunt și ele orașe apropiate ca dimensiune. France ou à partir du territoire français (Jacob Robinson,
Encyclopaedia Judaica, cité par Poliakov, Léon (1993). Histoire de
f. ^ Aceste valori se referă la anul 2007, și corespund în parte
l’antisémitisme. Seuil. Parametru necunoscut |passage= ignorat
transportului rutier în totalul transporturilor de călători și mărfuri pe acel
an, respectiv în călători-km și tonă-km. (posibil, |pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |tome= ignorat
(ajutor)).
g. ^ Airbus a apărut prin cooperarea dintre Franța și vecinii săi german,
spaniol și britanic. n. ^ Expresia „regim semi-prezidențial” îi aparține lui Maurice Duverger(fr),
iar cea de „regim parlementar bireprezentativ” — lui Marie-Anne
Cohendet(fr).
 o. ^ Totuși, acest drept de apel nu există în anumite cazuri, în care litigiul
sau plângerea sunt considerate de mică importanță. Un recurs rămâne
însă oricând posibil.
p. ^ La această listă se mai pot adăuga unele entități cu statut particular.
Colectivitatea teritorială a Corsicii(fr) deține un statut aparte, diferit de
cel al regiunilor. Cele mai mari trei comune ale țării (Paris, Marsilia și
Lyon) sunt împărțite în arondismente municipale, în cadrul cărora se
alege un consiliu de arondisment, dar acesta nu are decât puteri
limitate și în general subordonate consiliului municipal.
q. ^ În 1965 și 1974, partidul comunist nu a prezentat un candidat
prezidențial. Pe de altă parte, Édouard Balladur, dizident al RPR(d)
învestit de UDF(fr) pentru alegerile din 1995(fr), este considerat în acel
caz ca fiind de centru.
r. ^ În 2009, locuitorii din Mayotte s-au pronunțat prin referendum pentru
departamentalizarea unității lor, al cărui statut era deja apropiat de cel
al unui departament.
s. ^ Între 1974 și 2002, în primul tur al fiecărui scrutin prezidențial,
ponderea voturilor obținute de primii trei candidați împreună nu a
încetat să scadă, de la aproape 91% în 1974 la ceva mai puțin de 53%
în 2002. Totuși, această evoluție a fost contrazisă de alegerile
prezidențiale din 2007, când primii trei candidați au obținut peste 75%
din voturi, rezultat care se explică parțial de temerea alegătorilor de a
nu avea, ca în 2002, candidatul unuia din principalele partide necalificat
în turul al doilea.
t. ^ După 2009, Verzii sunt asociați cu alte partide ecologiste în alianța
electorală Europe Écologie(fr).
u. ^ Diagrama din stânga reprezintă principalele impozite în procent față
de rețetele fiscale ale statului în 2007. Diagrama din dreapta reprezintă
partea din PIB-ul francez ce revine administrațiilor publice și
asigurărilor sociale după taxe. IR = impozit pe venitul persoanelor
fizice ; CSG = contribuția socială generalizată ; IS = impozit pe
societăți ; TVA = taxa pe valoarea adăugată ; TIPP = taxa internă pe
produse petroliere.
v. ^ Adică incluzând prestațiile sociale stricto sensu, prestațiile de servicii
sociale (acces gratuit sau cu tarif redus la spitalizare în unități publice,
transport în comun pentru persoane vârstnice, copii etc) și prestațiile
fiscale (mai ales aplicarea coeficientului familial în calculul impozitului
pe venit), dar fără a lua în calcul cheltuielile de sănătate.
w. ^ S-a anunțat o retragere a forțelor franceze din Senegal.
x. ^ În 2008, 41% din ajutoare și 49% din personalul din străinătate al
Agenției Franceze pentru Dezvoltare erau concentrate pe Africa
subsahariană. Între cele mai importante șapte state beneficiare ale
fondurilor AFD (Africa de Sud, China, Senegal, Maroc, Indonezia, Egipt
și Tunisia), cinci sunt din Africa și trei sunt foste colonii franceze.
y. ^ Franța deține și alte simboluri oficiale, cum ar fi cocoșul galic,
hexagonul, acronimul „RF” sau figura Ioanei d’Arc.
Referințe
1. ^ a b c d „France” (http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2014/01/weo
data/weorept.aspx?pr.x=27&pr.y=6&sy=2014&ey=2014&scsm=1&ssd=
1&sort=country&ds=.&br=1&c=132&s=NGDPD%2CNGDPDPC%2CPP
PGDP%2CPPPPC&grp=0&a=). International Monetary Fund. Accesat
în 28 iunie 2014.
2. ^ „2014 Human Development Report Summary” (http://hdr.undp.org/sit
es/default/files/hdr14-summary-en.pdf) (PDF). United Nations
Development Programme. 2014. pp. 21–25. Accesat în 27 iulie 2014.
3. ^ a b c „CIA World Factbook” (https://www.cia.gov/library/publications/th
e-world-factbook/fields/2172.html). CIA. Accesat în 16 aprilie 2013.
4. ^ În colectivitățile din Pacific: 1.000 XPF = 8,38 EUR exact, adică 1
EUR ≈ 119,3317 XPF (aproximativ; sursă oficială IEOM)
5. ^ http://www.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?ref_id=NATnon02145 (htt
p://www.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?ref_id=NATnon02145) Lipsește
sau este vid: |title= (ajutor)
6. ^ Hargreaves, Alan G., ed. (2005). Memory, Empire, and
Postcolonialism: Legacies of French Colonialism (https://books.google.
com/books?id=UX8aeX_Lbi4C&pg=PA1). Lexington Books. p. 1.
ISBN 978-0-7391-0821-5.
7. ^ R.R. Palmer and Joel Colton, A History of the Modern World (5th ed.
1978), p. 161
8. ^ PDF Rapport sur le développement humain 2010 (http://hdr.undp.or
g/en/media/HDR_2010_FR_Tables.pdf) des Nations Unies.
9. ^ Insee (http://www.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?reg_id=98&ref_id=C
MPTEF01105)
10. ^ „L'altitude du Mont Blanc reste stable” (http://www.lefigaro.fr/flash-act
u/2009/11/05/01011-20091105FILWWW00525-l-altitude-du-mont-blanc-
reste-stable.php) [Altitudinea Mont Blanc rămâne stabilă] (în franceză).
Le Figaro.fr. 5 noiembrie 2009. Accesat în 2 aprilie 2010.
z. ^ CIA World Factbook o estimează la 80,97 ani, locul al optulea în
lume (source (https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factboo
k/rankorder/2102rank.html)).
aa. ^ Conform unei anchete realizate de SOS homophobie(d), în 2004,
două treimi dintre homosexuali au făcut cel puțin o dată obiectul unor
remarci dezagreabile.
ab. ^ Această diferență salarială pură corespunde unor comparații pe
sector de activitate, experiență, calificare, studii, situație familială și
istoric al angajării similar.
ac. ^ Comunele gestionează grădinițele și școlile elementare,
departamentele administrează gimnaziile (colegiile) și regiunile
administrează liceele.
ad. ^ Conform OJD, cotidianul regional Ouest France(d) a vândut peste
762.000 de exemplare zilnic, săptămânalul TV Mag are peste 6
milioane de exemplare, iar cotidianul sportiv L'Équipe are peste
303.000 de exemplare (numărând doar ediția generală).
ae. ^ La Paris s-a reunit primul Congres Olimpic, în 1894(fr), sub
conducerea francezului Pierre de Coubertin, congres care a hotărât
reluarea tradiției organizării Jocurilor Olimpice.
af. ^ « The Great Nations of Sport »
ag. ^ Și 13,2% la 60% din venitul median (pragul de sărăcie definit la
nivelul Uniunii Europene)
ah. ^ Slaba importanță a acestor pachete turistice în raport cu numărul de
turiști veniți în Franța se explică prin durata sejururilor, adesea scurtă:
de altfel, este vorba în majoritate de turiști europeni (care vin adesea
pentru un week-end), sau, dacă este vorba de turiști din afara
continentului, aceștia vizitează adesea mai multe țări europene într-o
singură călătorie.
ai. ^ Cuprinzând și siturile așa-numit mixte, de interes atât cultural cât și
natural.
aj. ^ Primele locuri sunt ocupate de Italia și de Spania.
ak. ^ Ca număr de filme produse, după India, Nigeria, Statele Unite,
Japonia și Republica Populară Chineză.
al. ^ Comedia romantică Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain, realizată
de Jean-Pierre Jeunet și lansată în 2001, avea 23.115.858 de
spectatori în străinătate la 31 decembrie 2009.
am. ^ Documentarul Marșul pinguinilor imperiali(fr), realizat de Luc
Jacquet(d) și lansat în 2005, avea 19.962.345 de spectatori în
străinătate la 31 decembrie 2009.
an. ^ Dintre care unul de două ori (Marie Curie). Acest număr include și pe
singurul laureat francez al Premiului Nobel pentru Economie.
ao. ^ Aceste valori nu se referă decât la persoane care vorbesc efectiv
franceza (și nu cele care doar trăiesc într-o țară francofonă, fără a vorbi
limba) și sunt estimările Organizației Internaționale a Francofoniei.
11. ^ „Zonage sismique de la France” (http://www.planseisme.fr/Zonage-sis
mique-de-la-France.html) [Zonarea seismică a Franței]. planseisme.fr.
2011. Accesat în 4 septembrie 2011.
12. ^ La Polynésie : La mer, source de vie et d’énergie (http://www.legrenel
le-environnement.fr/La-Polynesie-La-mer-source-de-vie.html)
[Polinezia: Marea, izvor de viață și de energie] . 22 iunie 2011
13. ^ „Vos questions sur le climat” (http://www.cnrs.fr/cw/dossiers/dosclim/q
uestcli/suite/OceanRep.htm). cnrs.fr. 2 aprilie 2010.
14. ^ „Géographie” (http://www.tourisme-guyane.com/incroyable-guyane/g
eographie.html). tourisme-guyane.com. Accesat în 2 aprilie 2010.
15. ^ „Questions courantes” (http://www.st-pierre-et-miquelon.com/francais/
questions.php). st-pierre-et-miquelon.com. Accesat în 2 aprilie 2010.
16. ^ „Terres australes et antarctiques françaises” (http://www.tlfq.ulaval.ca/
axl/pacifique/Kerguelen.htm). tlfq.ulaval.ca. Accesat în 2 aprilie 2010.
17. ^ Institut français de l’environnement (1998). L’environnement en
France. La Découverte. p. 110. ISBN 978-2-7071-2894-2.
LCCN 99172330 (https://lccn.loc.gov/99172330). Parametru
necunoscut |city= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10=
ignorat (ajutor)
18. ^ a b Institut français de l’environnement, op. cit., p. 365-367.
19. ^ PDF „Les parcs naturels régionaux : 40 ans d'histoire ..” (http://ww
w.parcs-naturels-regionaux.tm.fr/upload/doc_telechargement/grandes/
Histoire-40%20ans.pdf) (PDF). parcs-naturels-regionaux.tm.fr. Accesat
în 5 aprilie 2010.
20. ^ PDF Parcs naturels régionaux de France (actualizat la 28 august
2007). „Données de base Parcs naturels régionaux” (http://www.parcs-
naturels-regionaux.tm.fr/upload/doc_telechargement/grandes/Donnée
s%20PNR%20%20aout%202007.pdf) (PDF). Accesat în 5 aprilie 2010.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
21. ^ en United Nations Statistics Division. „Carbon dioxide emissions
(CO2), metric tons of CO2 per capita (CDIAC)” (http://mdgs.un.org/uns
d/mdg/SeriesDetail.aspx?srid=751&crid=). mdgs.un.org. Accesat în 5
aprilie 2010.
22. ^ L’environnement en France - Édition 2010 (http://www.stats.environn
ement.developpement-durable.gouv.fr/uploads/media/ree2010_Environ
nement_en_France.pdf) - COll. Références Commissariat général au
développement durable, juin 2010 par le service de l’observation et des
statistiques (http://www.statistiques.developpement-durable.gouv.fr)
23. ^ Noin, Daniel (1995), L’espace français, Paris: Armand Colin, p. 126,
ISBN 978-2-200-21638-2 Parametru necunoscut |isbn10= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor)
24. ^ „Les dynamiques de l'espace français (4)” (http://histoire-geographie.
ac-dijon.fr/SIG/Carto/carte/Pedago/France/France4.htm). ac-dijon.fr.
Accesat în 31 martie 2010.
25. ^ „Inauguration du tunnel sous la Manche” (http://www.linternaute.com/
histoire/jour/evenement/6/5/1/a/51049/inauguration_du_tunnel_sous_la
_manche.shtml). linternaute.com. Accesat în 25 mai 2010.
26. ^ Daniel Noin, op. cit., p. 90-91.
27. ^ PDF Emmanuel Caicedo, Carlo Colussi, Karine Gormon, Françoise
Jacquesson, Guillaume Wemelbeke et Frédéric Boccara (SOeS)
(2008). „En 2007, hausse de la mobilité des voyageurs et des
transports de marchandises” (http://www.statistiques.equipement.gouv.f
r/IMG/pdf/SESP_EN_BREF_29_2_traits_cle521a3c.pdf) (PDF).
statistiques.equipement.gouv.fr. Accesat în 24 ianuarie 2010.
28. ^ a b c PDF „Les comptes des transports en 2008” (http://www.statisti 53. ^ Înaintea lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, ales la 40 de ani în 1848
ques.equipement.gouv.fr/IMG/pdf/20090902_-_Tome_1_CCTN_cle798 54. ^ „Le député” (http://www.assemblee-nationale.fr/connaissance/travail_
71a.pdf) (PDF). equipement.gouv.fr. 2008. p. 93. Accesat în 24
februarie 2010.
29. ^ „Un réseau étendu” (http://www.rff.fr/fr/le-reseau/actuel/etendu-317).
rff.fr. 2009. Accesat în 24 ianuarie 2010.
30. ^ Lamming, Clive (2005). Larousse des trains et du chemin de fer.
Paris: Larousse. Parametru necunoscut |référence= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor); 57. ^ „Les institutions” (http://www.elysee.fr/lapresidence/index.php?mode=
Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor)
31. ^ Un siècle de métro en 14 lignes. Paris: La Vie du Rail. 2004.
Parametru necunoscut |auteur= ignorat (posibil, |author=?) (ajutor);
Parametru necunoscut |référence= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut
|passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor)
32. ^ Union des aéroports français. „Statistiques de trafic 2008” (http://ww
w.aeroport.fr/fichiers/stats_2008.pdf) (PDF). www.aeroport.fr. Accesat în
15 februarie 2010.
33. ^ en Asociația Internațională pentru Transport Aerian (2012).
„Scheduled Passenger - Kilometres Flown” (http://www.iata.org/publicat
ions/Pages/wats-passenger-km.aspx). iata.org. Accesat în
10 novembre 2013. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
34. ^ a b en „World port rankings 2007” (http://aapa.files.cms-plus.com/Sta
tistics/WORLDPORTRANKINGS2007.xls). 2007. Accesat în 25
februarie 2010.
35. ^ „Datation des figures de Lascaux” (http://www.lascaux.culture.fr/inde
x.php?fichier=04_06.xml). lascaux.culture.fr. Accesat în 12 ianuarie
2010.
36. ^ Bennassar, Bartolomé; Jacquart, Jean (2002). Le 16e siècle (ed. 4).
Paris: Armand Colin. ISBN 978-2-200-25275-5. Parametru necunoscut
|passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut
|lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut
|collection= ignorat (ajutor).
37. ^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 179-184.
38. ^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 83-85.
39. ^ Bartolomé Bennassar et Jean Jacquart, op. cit., p. 296-305.
40. ^ Milza, Pierre (2003). Armand Colin, ed. De Versailles à Berlin. 1919-
1945 (ed. 7). Paris: Armand Colin. ISBN 978-2-200-01683-8.
Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (ajutor);
Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |collection= ignorat (ajutor).
41. ^ Pierre Milza, op. cit., p. 168-176.
42. ^ Hilberg, Raul (2006). La destruction des Juifs d’Europe. III.
Gallimard. Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil,
|pages=?) (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat
(ajutor)
43. ^ Fourastié, Jean (1979). Les Trente Glorieuses, ou la révolution
invisible de 1946 à 1975. Paris: Fayard. Parametru necunoscut |lien
auteur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales=
ignorat (ajutor)
44. ^ „L'abolition de la peine de mort en France” (http://www.ladocumentati 69. ^ „La Politique régionale et les régions ultrapériphériques” (http://ec.eur
onfrancaise.fr/dossiers/abolition-peine-mort/index.shtml).
LaDocumentationFrançaise.fr. 2002. Accesat în 11 ianuarie 2010.
45. ^ „L'euro, monnaie unique européenne” (http://www.gralon.net/articles/
economie-et-finance/bourse/article-l-euro--monnaie-unique-europeenn
e-949.htm). Gralon.net. 2007. Accesat în 11 ianuarie 2010.
46. ^ a b Jean-Luc Parodi. „Sur quelques énigmes des élections françaises
du printemps 2002” (http://www.cairn.info/revue-francaise-de-science-p
olitique-2002-5-page-483.htm). Accesat în 11 ianuarie 2010. Parametru
necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor)
47. ^ „Dominique de Villepin, Premier ministre français” (http://www.droitpu
blic.net/spip.php?article570). DroitPublic.net. Accesat în 11 ianuarie
2010.
48. ^ a b Dominique Reynié. „29 mai 2005, un paysage dynamité” (http://w
ww.constitution-europeenne.info/special/france_analyse.pdf) (PDF).
constitution-europeenne.info. Accesat în 11 ianuarie 2010.
49. ^ „Clichy-sous-Bois : heure par heure” (http://tempsreel.nouvelobs.co
m/actualites/20051103.OBS4071/). NouvelObs.com. 3 novembre 2005.
Accesat în 11 ianuarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
50. ^ a b en Patrice de Beer (31 juillet 2007). „Nicolas Sarkozy, rupture
and ouverture” (http://www.opendemocracy.net/globalisation/institutions
_government/sarkozy_overture). opendemocracy.net. Accesat în
11 ianuarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
51. ^ Collection de textes sur la crise économique de 2008-2009 (http://cito
yen.eu.org/crise/economique)
52. ^ A se vedea articolul opoziția față de căsătoria între persoane de
același sex în Franța(d) de la Wikipedia în franceză.
depute.asp). assemblee-nationale.fr. Accesat în 3 decembrie 2011.
55. ^ „Vos sénateurs” (http://www.senat.fr/elus.html). senat.fr. Accesat în 3
decembrie 2011.
56. ^ „Mode d'élection des sénateurs”
(http://www.senat.fr/role/senate.html). senat.fr. Accesat în 27 februarie
2010.
institution). elysee.fr. Accesat în 27 februarie 2010.
58. ^ „Article 17 de la constitution du 4 octobre 1958” (http://www.legifranc
e.gouv.fr/html/constitution/constitution2.htm). Légifrance. Accesat în
18 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
59. ^ „Systèmes de droit civil et systèmes mixtes avec tradition civiliste” (ht
tp://www.juriglobe.ca/fra/sys-juri/class-poli/droit-civil.php). juriglobe.ca.
Accesat în 7 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
60. ^ „Article 542 du Code de procédure civile” (http://www.legifrance.gouv.
fr/affichCodeArticle.do?cidTexte=LEGITEXT000006070716&idArticle=L
EGIARTI000006410863&dateTexte=20100227). Légifrance. Accesat în
27 februarie 2010.
61. ^ „Fișiere de descărcat cu liste de comune din Franța” (http://www.inse
e.fr/fr/methodes/nomenclatures/cog/telechargement.asp). INSEE.
Accesat în 12 august 2015.
62. ^ „La décentralisation : Acte II” (http://www.vie-publique.fr/actualite/dos
sier/decentralisation-acte2/decentralisation-acte-ii.html). vie-publique.fr.
17 februarie 2005. Accesat în 28 februarie 2010.
63. ^ „Comprendre les collectivités territoriales” (http://www.cyber-base.or
g/cyberbase/content/internaute/fichier/presse/presse_11.pdf) (PDF).
cyber-base.org. Accesat în 28 februarie 2010.
64. ^ Catherine Gouëset (3 februarie 2010). „Chronologie de la réforme
des collectivités territoriales” (http://www.lexpress.fr/region/chronologie-
de-la-reforme-des-collectivites-territoriales_795903.html). lexpress.fr.
Accesat în 28 februarie 2010.
65. ^ „Les élections présidentielles sous la Ve République, temps forts de
la vie politique française” (http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossi
ers/elections-presidentielles-cinquieme-republique/index.shtml).
laDocumentationFrançaise.fr. Accesat în 1 martie 2010.
66. ^ a b „Existe-t-il différents types de collectivités en outre-mer ?” (http://w
ww.vie-publique.fr/decouverte-institutions/institutions/collectivites-territo
riales/outre-mer/existe-t-il-differents-types-collectivites-outre-mer.html).
vie-publique.fr. Accesat în 28 februarie 2010.
67. ^ AP (5 mars 2009). „Outre-mer : 200 à 250 millions d'euros d'aides de
l'État” (http://tempsreel.nouvelobs.com/speciales/guadeloupe_dom__la
_crise/20090305.OBS7367/outremer__200_a_250_millions_euros_dai
des_de_letat.html). nouvelobs.com. Accesat în 28 februarie 2010.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
68. ^ „Qu'est-ce qu'un département d'outre-mer et une région d'outre-
mer ?” (http://www.vie-publique.fr/decouverte-institutions/institutions/col
lectivites-territoriales/outre-mer/qu-est-ce-qu-departement-outre-mer-re
gion-outre-mer.html). vie-publique.fr. Accesat în 28 februarie 2010.
opa.eu/regional_policy/themes/rup_fr.htm). ec.europa.eu. Accesat în
28 februarie 2010.
70. ^ „Les relations de l'UE avec les territoires d'outre-mer (PTOM)” (http://
ec.europa.eu/development/geographical/regionscountries/regionscount
riesocts_fr.cfm). ec.europa.eu. Accesat în 28 februarie 2010.
71. ^ „Quels sont les statuts des collectivités d'outre-mer ?” (http://www.vie
-publique.fr/decouverte-institutions/institutions/collectivites-territoriales/
outre-mer/quels-sont-statuts-collectivites-outre-mer.html). vie-
publique.fr. Accesat în 28 februarie 2010.
72. ^ Willsher, Kim (19 martie 2018). „New Caledonia sets date for
independence referendum” (https://amp.theguardian.com/world/2018/m
ar/19/new-caledonia-sets-date-independence-referendum-france). The
Guardian. Accesat în 20 martie 2018.
73. ^ „Paris meeting to prepare New Caledonia independence vote” (http://
www.radionz.co.nz/international/programmes/datelinepacific/audio/201
787812/paris-meeting-to-prepare-new-caledonia-independence-vote).
Radio New Zealand. 02-02-2016. Accesat în 08-03-2016. Verificați
datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)
74. ^ Reuters (04-11-2018). „New Caledonia votes 'non' to independence
from France” (https://www.theguardian.com/world/2018/nov/04/new-cal
edonia-votes-non-to-independence-from-france). the Guardian (în
engleză). Accesat în 04-11-2018. Verificați datele pentru: |access-
date=, |date= (ajutor)
75. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost
furnizat pentru ref-urile numite TAAF
76. ^ Secrétariat d’État à l’outre-mer (2009). „Clipperton” (http://www.senat.
fr/questions/base/2009/qSEQ090709607.html). senat.fr. Accesat în 28
februarie 2010.
77. ^ Bruno Cautrès. „L'abstention” (http://www.scienceshumaines.com/ind
ex.php?lg=fr&id_dossier_web=26&id_article=4447).
scienceshumaines.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
78. ^ Grunberg, Gérard; Haegel, Florence (2007). La France vers le
bipartisme ?. Paris: Presses de Sciences-Po. ISBN 978-2-7246-1010-
9. LCCN 2007444041 (https://lccn.loc.gov/2007444041). Parametru
necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut
|sous-titre= ignorat (ajutor)
79. ^ a b „Partis politiques” (http://www.lepolitique.com/partis/index.htm).
lepolitique.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
80. ^ „Le déficit public de la France s'élève à 7,9 % du PIB en 2009” (http://
www.lemonde.fr/la-crise-financiere/article/2010/01/20/le-deficit-public-d 98. ^ „La Politique agricole commune, PAC” (http://www.touteleurope.fr/fr/a
e-la-france-s-eleve-a-7-9-du-pib-en-2009_1294087_1101386.html).
lemonde.fr. 20 ianuarie 2010. Accesat în 5 mars 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
81. ^ * PDF „Projet de loi de finances pour 2009 - Rapport sur les
prélèvements obligatoires et leur évolution, Annexe 3 : Liste des impôts
et taxes constitutifs des prélèvements obligatoires en 2007” (http://ww
w.performance-publique.gouv.fr/fileadmin/medias/documents/ressource
s/PLF2009/RPO2009.pdf) (PDF). performance-publique.gouv.fr.
Accesat în 22 februarie 2010.
82. ^ PDF „Les comptes de la Sécurité sociale” (http://www.securite-socia
le.fr/chiffres/ccss/2009/ccss200910.pdf) (PDF). securite-sociale.fr.
octobre 2009. p. 8. Accesat în 5 mars 2010. Verificați datele pentru:
|access-date=, |date= (ajutor)
83. ^ Base de donnée du SIPRI des dépenses militaires (http://milexdata.si
pri.org/)
84. ^ Les Cahiers français. „La Conférence d'examen du Traité de non-
prolifération des armes nucléaires (24 aprilie - 19 mai 2000, New York)”
(http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/non-proliferation-nucl
eaire-desarmement/traite-non-proliferation.shtml).
ladocumentationfrancaise.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele 103. ^ PDF Agence française de développement. „Rapport annuel 2008”
pentru: |access-date= (ajutor)
85. ^ a b PDF Organisation du traité de l’Atlantique Nord (8 decembrie
2005). „Compendium Otan-Russie sur les données économiques et
financières concernant la défense” (http://www.nato.int/docu/pr/2005/p0 104. ^ PDF OCDE. „Aide publique au développement nette en 2007” (htt
5-161.pdf) (PDF). nato.int. p. 7. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
86. ^ PDF Ministère de la Défense. „Budget de la Défense - Les 10
principales mesures et chiffres clés pour 2010” (http://www.defense.go 105. ^ a b c „Articolul 2 din Constituție” (https://fr.wikisource.org/wiki/Constitu
uv.fr/defense/content/download/162068/1397838/file/PLF-MINDEF-201
0-10POINTS.pdf) (PDF). defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
87. ^ a b Ministère de la Défense (2006). „Personnel militaire” (http://www.d
efense.gouv.fr/defense/le_ministere/organisation_et_missions/organisa
tion/effectifs/militaires/personnel_militaire). defense.gouv.fr. Accesat în
3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
88. ^ Ministère de la Défense. „Journée d'appel de préparation à la
défense (JAPD)” (http://www.defense.gouv.fr/japd/parcours_citoyennet
e/journee_d_appel_de_preparation_a_la_defense_japd).
defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
89. ^ PDF „Carte des forces françaises déployées en opérations
extérieures” (http://www.defense.gouv.fr/ema/content/download/17374
8/1489665/file/Carte%20opex%20f%C3%A9vrier%202010.pdf) (PDF).
defense.gouv.fr. februarie 2010. Accesat în 3 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
90. ^ „Forces de présence” (http://www.defense.gouv.fr/ema/forces_interar
mees/forces_de_presence). defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars 2010.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
91. ^ „Forces de souveraineté” (http://www.defense.gouv.fr/ema/forces_int
erarmees/forces_de_souverainete). defense.gouv.fr. Accesat în 3 mars
2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
92. ^ „Vigipirate” (http://www.defense.gouv.fr/ema/forces_interarmees/missi
ons_interieures/vigipirate/vigipirate). defense.gouv.fr. Accesat în
3 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
93. ^ Smets, Paul F.; Ryckewaert, Mathieu (2001). Les Pères de l’Europe :
cinquante ans après, perspectives sur l’engagement européen.
Bruxelles: Émile Bruylant. ISBN 978-2-8027-1443-9.
LCCN 2004624707 (https://lccn.loc.gov/2004624707). Parametru
necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut
|directeur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur2=
ignorat (ajutor)
94. ^ Bossuat, Gérard (2001). Les fondateurs de l’Europe Unie. Paris:
Belin. ISBN 978-2-7011-2962-4. Parametru necunoscut |pages
totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection=
ignorat (ajutor)
95. ^ „Du traité de Rome au projet de traité constitutionnel européen : les
apports des traités” (http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/tr
aite-rome-50e-anniversaire/traites.shtml). ladocumentationfrancaise.fr.
Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
96. ^ Philippe Buton (aprilie 2004). „La CED, L'Affaire Dreyfus de la
Quatrième République ?” (http://www.cairn.info/article.php?ID_REVUE
=VING&ID_NUMPUBLIE=VIN_084&ID_ARTICLE=VING_084_0043&F
RM=B). cairn.info. p. 43-59. Accesat în 10 mars 2010. Parametru
necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
97. ^ en « Europe’s single market under threat », The Economist, rubrica
« Charlemagne », 12 noiembrie 2009 (http://www.economist.com/worl
d/europe/displaystory.cfm?story_id=14843915)
ctions/economie/agriculture-peche/presentation/la-politique-agricole-co
mmune-pac.html). touteleurope.fr. Accesat în 10 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
99. ^ Comment la France participe-t-elle au financement de l'Union
Européenne (http://www.vie-publique.fr/decouverte-institutions/union-e
uropeenne/action/financement/comment-france-participe-t-elle-au-finan
cement-union-europeenne.html), sur le site vie-publique.fr
100. ^ a b Isabelle Lasserre (10 mars 2009). „Quand Mitterrand, déjà,
négociait le retour dans l'Otan” (http://www.lefigaro.fr/international/200
9/03/11/01003-20090311ARTFIG00073-quand-mitterrand-deja-negocia
it-le-retour-dans-l-otan-.php). lefigaro.fr. Accesat în 10 mars 2010.
Verificați datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor)
101. ^ Eytan, Freddy (2004). La France, Israël et les Arabes : le double
jeu ?. Paris: Picollec. ISBN 978-2-86477-211-8. Parametru necunoscut
|pages totales= ignorat (ajutor)
102. ^ a b Ministère des Affaires étrangères. „Ambassades et consulats” (htt
p://www.diplomatie.gouv.fr/fr/ministere_817/ambassades-consulats_81
4/index.html#sommaire_3). diplomatie.gouv.fr. Accesat în 28 februarie
2010.
(http://www.afd.fr/jahia/webdav/site/afd/users/administrateur/public/Rap
ports_Annuels/Rapport-annuel_2008_VF.pdf) (PDF). Accesat în
10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
p://www.oecd.org/dataoecd/27/33/40381927.pdf) (PDF). oecd.org.
Accesat în 10 mars 2010. Verificați datele pentru: |access-date=
(ajutor)
tion_de_1958_avec_modifications#Article_2). Wikisource. Accesat în
27 februarie 2010.
106. ^ Faut-il changer la Marseillaise ? (http://www.ina.fr/art-et-culture/musiq
ue/video/CAC93049724/faut-il-changer-la-marseillaise.fr.html) -
Arhivele Institutului Național al Audiovizualului(fr), jurnal televizat France
3 (19/20) din 13 iulie 1990, pe ina.fr. Accesat la 27 februarie 2010]
107. ^ „Marianne” (http://www.elysee.fr/elysee/francais/les_symboles_de_la
_republique/marianne/marianne.21126.html). elysee.fr. Accesat în 27
februarie 2010.
08. ^ 128. ^ Loi nr. 2004-228 du 15 mars 2004 encadrant, en application du
principe de laïcité, le port de signes ou de tenues manifestant une
Franța: Jacques Dupaquier, Histoire de la population française, appartenance religieuse dans les écoles, collèges et lycées publics (htt
Paris, PUF, 1988, et „Évolution de la population de la France p://www.legifrance.gouv.fr/texteconsolide/MENX0400001L)
métropolitaine” (http://www.indices.insee.fr/bsweb/servlet/bsweb?ac
129. ^ Sondaj CSA din 2006 publicat în ianuarie 2007 în Le Monde des
tion=BS_SERIE&BS_IDBANK=043638781&BS_IDARBO=0100000
0000000). insee.fr. Accesat în 31 ianuarie 2010. religions
Germania: destatis.de (http://destatis.de) 130. ^ Sondaj IFOP(d) 2007 pentru La Vie(fr), numărul 3209 din 1 martie
2007
Regatul Unit: Office for National Statistics (http://www.statistics.gov.
uk/CCI/nscl.asp?ID=7589) 131. ^ en Voir : TABLE 1 - BELIEF IN GOD OR SUPREME BEING (http://w
ww.harrisinteractive.com/news/allnewsbydate.asp?NewsID=1131), sur
09. ^ en „World POPClock Projection” (http://www.census.gov/ipc/www/po le site harrisinteractive.com paru dans le Financial time du 20
pclockworld.html). U.S. Census Bureau. Accesat în 1 februarie 2010. decembrie 2006
10. ^ La France retrouve son niveau de fécondité du baby-boom (http://ww 132. ^ Proposition de prière pour l'Assomption 2012 sur le site de l'Église
w.lexpansion.com/economie/la-france-retrouve-son-niveau-de-fecondit catholique en France (http://www.eglise.catholique.fr/actualites-et-even
e-du-baby-boom_247113.html) ements/actualites/proposition-de-priere-pour-l-assomption-2012-14757.
11. ^ „Les parents nés en France comprennent les parents nés dans les html)
collectivités d'outre-mer (COM)”, Naissances selon le pays de 133. ^ „Les collectivités territoriales” (http://education.gouv.fr/cid237/les-colle
naissance des parents 2010 (http://www.insee.fr/fr/themes/detail.asp?r ctivites-territoriales.html). education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie
ef_id=ir-sd20101), Insee, septembre 2011. 2010.
12. ^ Gérard Noiriel(d), Atlas de l'immigration en France (2002), éd. 134. ^ „L'école maternelle” (http://education.gouv.fr/cid166/l-ecole-maternell
Autrement, 2002, p. 11 e.html). education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
13. ^ Les immigrés constituent 11 % de la population française (http://lci.tf 135. ^ „L'école élémentaire” (http://education.gouv.fr/cid213/l-ecole-element
1.fr/france/societe/2010-11/les-immigres-constituent-11-de-la-populatio aire.html). education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
n-francaise-6161732.html), TF1, Alexandra Guillet, 24 noiembrie 2010, 136. ^ „Le collège” (http://education.gouv.fr/cid214/le-college.html).
sursa: Ined
education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
14. ^ Aici după definiția Națiunilor Unite: „persoane născute în altă țară
137. ^ „Le lycée” (http://education.gouv.fr/cid215/le-lycee.html).
decât în cea în care locuiesc”, „proporția imigranților este mai ridicată education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
decât cea publicată de INSEE, care, contrar definiției ONU, nu-i
numără ca imigranți pe cetățenii francezi născuți în străinătate. 138. ^ a b „L'enseignement supérieur” (http://education.gouv.fr/cid26/l-enseig
Numărând doar persoanele născute cu cetățenie străină în străinătate, nement-superieur.html). education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie
proporția nu este decât 8% în Franța”, Notă a Ined (http://www.ined.fr/f 2010.
r/ressources_documentation/publications/pop_soc/bdd/publication/152 139. ^ „Les établissements d'enseignement privés” (http://education.gouv.fr/
0/), Populația și societatea, nr. 472. cid251/les-etablissements-d-enseignement-prives.html).
15. ^ Migrants in Europe - A statistical portrait of the first and second education.gouv.fr. Accesat în 22 februarie 2010.
generation (http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/product 140. ^ „Résultats de la France à l'enquête PISA 2012 scolaires (http://orient
_details/publication?p_product_code=KS-31-10-539), Eurostat, ation.blog.lemonde.fr/2013/12/07/enquete-pisa-2012-la-france-decroch
decembrie 2011, p. 122 e-en-maths-mais-remonte-en-comprehension-de-lecrit/)”, Le Monde din
16. ^ Populations étrangère et immigrée en 2008 (http://www.insee.fr/fr/the 07/12/2013, Olivier Rollot
mes/tableau.asp?reg_id=0&ref_id=NATTEF02162), Insee, octobre 141. ^ Agence nationale de lutte contre l’illettrisme, des chiffres pour éclairer
2011 les décisions (http://www.anlci.gouv.fr/fileadmin/Medias/PDF/EDITION
17. ^ a b Enquêtes annuelles de recensement 2004 et 2005 - Près de 5 S/ivq_4pages.pdf)
millions d’immigré à la mi-2004 (http://www.insee.fr/fr/themes/documen 142. ^ Nombre de médecins pour 1000 habitants par ordre alphabétique
t.asp?reg_id=0&ref_id=ip1098), Insee Première(d) nr. 1098, Catherine des pays (http://www.statistiques-mondiales.com/medecins.htm)
Borrel, 2006 143. ^ Dépenses de santé par habitant par ordre alphabétique de pays (htt
18. ^ Être né en France d’un parent immigré (http://www.insee.fr/fr/themes/ p://www.statistiques-mondiales.com/sante.htm)
document.asp?reg_id=0&ref_id=ip1287), Insee Première(d), nr. 1287, 144. ^ Presse quotidienne régionale et départementale (http://www.ojd.com/
mars 2010, Catherine Borrel et Bertrand Lhommeau, Insee chiffres/section/PPGP?submitted=1&section=PPGP&famille=20&thema
=&subthema=&search=&go=Lancer+la+recherche), Presse magazine
19. ^ „Taux de fécondité en Europe” (http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/t
(http://www.ojd.com/chiffres/section/PPGP?submitted=1&section=PPG
able.do?tab=table&init=1&language=fr&pcode=tsdde220&plugin=1).
P&famille=9&thema=&subthema=&search=&go=Lancer+la+recherche),
Accesat în 26 ianuarie 2010. Parametru necunoscut |éditeur= ignorat
Presse quotidienne nationale - Sport (http://www.ojd.com/chiffres/sectio
(posibil, |editor=?) (ajutor) n/PPGP?submitted=1&section=PPGP&famille=14&thema=13&subthe
20. ^ LOI nr. 2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de ma=&search=&go=Lancer+la+recherche), OJD. Accesat la 24
personnes de même sexe (http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do;j februarie 2010.
sessionid=?cidTexte=JORFTEXT000027414540&dateTexte=&oldActio 145. ^ „Bureau Presse Payante Grand Public - Presse quotidienne
n=rechJO&categorieLien=id), sur le site legifrance.gouv.fr du 17 mai
nationale” (http://www.ojd.com/chiffres/section/PPGP?submitted=1&sec
2013
tion=PPGP&famille=14&thema=&subthema=&search=&go=Lancer+la+
21. ^ La loi constitutionnelle du 25 juin 1992 (http://www.legifrance.gouv.fr/ recherche). ojd.com. Accesat în 24 februarie 2010.
WAspad/UnTexteDeJorf?numjo=JUSX9200072L)
146. ^ World Association of Newspapers. „World's 100 Largest
22. ^ a b „Le français, enjeu du XXI×10{{{1}}} siècle” (http://www.francophoni Newspapers” (http://www.wan-press.org/article2825.html). wan-
e.org/IMG/pdf/Fcs_enjeu_21esiecle.pdf) (PDF). le site de l'Organizația press.org. Accesat în 24 februarie 2010. Parametru necunoscut
Internațională a Francofoniei. Parametru necunoscut |mois= ignorat |lang= ignorat (posibil, |language=?) (ajutor)
(posibil, |date=?) (ajutor); Parametru necunoscut |année= ignorat 147. ^ „La régulation : les radios locales privées (RLP)” (http://www.schoop.f
(posibil, |year=?) (ajutor); Parametru necunoscut |jour= ignorat r/histofm.php?chapitre=4). SchooP.fr. Accesat în 24 februarie 2010.
(ajutor) PDF 148. ^ „La FM aujourd'hui” (http://www.schoop.fr/histofm.php?chapitre=6).
23. ^ „La politique linguistique du français” (http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Eur SchooP.fr. Accesat în 24 februarie 2010.
ope/france-2politik_francais.htm). tlfq.ulaval.ca. Accesat în 149. ^ PDF Médiamétrie (ianuarie 2010). „ENQUÊTE MEDIAMÉTRIE 126
12 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor) 000 RADIO - L'audience de la Radio en novembre-decembrie 2009” (ht
24. ^ aimf.asso.fr tp://www.mediametrie.fr/radio/communiques/telecharger.php?f=9dcb88
25. ^ Bernard Cerquiglini (aprilie 1999). „Les langues de la e0137649590b755372b040afad). mediametrie.fr. p. 2. Accesat în 24
France — Rapport au Ministre de l'Éducation Nationale, de la februarie 2010.
Recherche et de la Technologie, et à la Ministre de la Culture et de la 150. ^ PDF Médiamétrie. „L'Audience de la TV en ianuarie 2010” (http://w
Communication” (http://www.culture.gouv.fr/culture/dglf/lang-reg/rapport ww.mediametrie.fr/television/communiques/telecharger.php?f=084b6fb
_cerquiglini/langues-france.html#ancre84582). culture.gouv.fr. Accesat b10729ed4da8c3d3f5a3ae7c9). mediametrie.fr. p. 2. Accesat în 24
în 12 septembre 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor) februarie 2010.
26. ^ „Loi du 9 decembrie 1905 concernant la séparation des Églises et de 151. ^ René Trégouët. „Connexion des foyers français à Internet” (http://ww
l'État” (http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=JORFTEX w.senat.fr/questions/base/2001/qSEQ010230844.html). senat.fr.
T000000508749&fastPos=2&fastReqId=74569187). legifrance.gouv.fr. Accesat în 24 februarie 2010.
Accesat în 23 februarie 2010. 152. ^ Médiamétrie. „Repère - les chiffres clés d'internet” (http://www.media
27. ^ Institut du Droit Local Alsacien-Mosellan (http://www.idl-am.org/bj_co metrie.fr/internet/actualites/repere-les-chiffres-cles-d-internet.php?id=8
ntenu.asp?DocumentID=1&Page=2#96) 2). mediametrie.fr. Accesat în 24 februarie 2010.
53. ^ „Classement mondial 2009” (http://fr.rsf.org/spip.php?page=classeme 171.
nt&id_rubrique=1001). rsf.org. Accesat în 20 septembre 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
54. ^ „La France se rapproche” (http://www.lequipe.fr/Tous-sports/Actualite
s/La-france-se-rapproche/358944). lequipe.fr. 23 mars 2013. Accesat
în 23 mars 2013. Parametru necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, 172.
|editor=?) (ajutor); Verificați datele pentru: |access-date=, |date=
(ajutor)
55. ^ en „Havas Sports & Entertainment unveils the 8th edition of the
Great Nations of Sport ranking” (http://www.havas-se.com/news/havas-
sports-entertainment-unveils-the-8th-edition-of-the-great-nations-of-spo 173.
rt-ranking). havas-se.com. 28 ianuarie 2013. Accesat în 23 mars 2013.
Parametru necunoscut |éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); 174.
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
56. ^ „nr. 1 : le football” (http://www.linternaute.com/sport/pratique/classem
ent/les-sports-qui-comptent-le-plus-de-licencies/n-1-le-football.shtml). 175.
linternaute.com. septembre 2008. Accesat în 24 februarie 2010.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
57. ^ Este vorba de cele mai practicate nouă sporturi după numărul de
sportivi legitimați în Franța, conform „Les 20 sports qui comptent le plus 176.
de licenciés” (http://www.linternaute.com/sport/pratique/classement/les-
sports-qui-comptent-le-plus-de-licencies/les-20-sports-qui-comptent-le-
plus-de-licencies.shtml). linternaute.com. septembre 2008. Accesat în 177.
24 februarie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
58. ^ „19: le ski” (http://www.linternaute.com/sport/pratique/classement/les-
sports-qui-comptent-le-plus-de-licencies/n-19-le-ski.shtml). 178.
linternaute.com. septembre 2008. Accesat în 24 februarie 2010.
Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
59. ^ en Time (16 aprilie 2009). „Why the French Love to Strike” (http://w 179.
ww.time.com/time/world/article/0,8599,1891775,00.html). time.com.,
citat de Anthony Bellanger (24 aprilie 2009). „Pourquoi les Français
font-ils toujours grève ?” (http://www.courrierinternational.com/article/20
09/04/24/pourquoi-les-francais-font-ils-toujours-greve). 180.
courrierinternational.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
60. ^ Nadeau, Jean-Benoît; Barlow, Julie (2006). Pas si fous, ces
Français ! (poche) (ed. 2). Paris: Points Seuil. ISBN 978-2-7578-0152- 181.
9., cité par Annet Sauty de Chalon (27 septembre 2006). „Pas si fous
ces Français !” (http://www.canalacademie.com/Les-mythes-et-les-reali
tes-de-l.html). canalacademie.com. Accesat în 2 mars 2010. Verificați
datele pentru: |access-date=, |date= (ajutor) 182.
61. ^ Loi du 1 juillet 1901 (Loi relative au contrat d’association) (http://www.
legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=LEGITEXT000006069570&d 183.
ateTexte=vig)
62. ^ a b Centre d’analyse stratégique (octobre 2009). „Sortie de crise :
vers l'émergence de nouveaux modèles de croissance ?” (http://www.le 184.
sechos.fr/medias/2009/1021//300384452.pdf) (PDF). lesechos.fr. p. 45.
Accesat în 9 aprilie 2010. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
63. ^ Entre 1978 et 2007, la valeur des actifs détenus par les ménages, les
entreprises et l'État a été multipliée par deux, en termes réels. (http://w 185.
ww.lefigaro.fr/patrimoine/2009/03/17/05001-20090317ARTFIG00252-la
-valeur-de-la-france-est-estimee-a-12513milliards-d-euros-.php) 186.
64. ^ En 2010, les Français ont plus que jamais épargné: leurs économies
de l'année représentaient 16 % de leurs revenus. (http://www.latribune.f
r/vos-finances/epargne/20110406trib000613635/les-francais-detiennent
-11.000-milliards-d-euros-d-epargne-.html)
65. ^ en PDF Programme des Nations-Unies pour le Développement.
„Human Development Report 2009” (http://hdr.undp.org/en/media/HDR
_2009_EN_Complete.pdf) (PDF). hdr.undp.org. Accesat în 29 mars
2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
66. ^ Insee (http://www.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?reg_id=0&ref_id=NA
Tnon03323), Nombre de chômeurs et taux de chômage selon la
nationalité, le sexe et l'âge en 2012
67. ^ PDF Cour des Comptes (9 decembrie 2009). „Les effectifs de l'État
— 1980-2008” (http://www.ccomptes.fr/fr/CC/documents/RPT/Rapport-
effectifs-JO.pdf) (PDF). Accesat în 20 septembre 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
68. ^ Cohen, Daniel (2006). Trois leçons sur la société post-industrielle. 187.
Paris: Seuil. Parametru necunoscut |lien1= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |lien titre= ignorat (ajutor)
69. ^ Areva s'allie avec des Chinois pour sauver le programme nucléaire 188.
britannique (http://www.boursorama.com/actualites/areva-s-allie-avec-d
es-chinois-pour-sauver-le-programme-nucleaire-britannique-cc4a659ba
0fe603f7b427757ae8e575d) 189.
70. ^ Bettencourt a cédé l'île d'Arros pour 60 millions de dollars (http://ww
w.challenges.fr/economie/20120731.CHA9381/bettencourt-a-vendu-l-il
e-d-arros-pour-60-millions-de-dollars.html)
190.
^ „Michelin : de la balle de caoutchouc au roi du pneumatique” (http://w
ww.lefigaro.fr/societes-familiales/20070619.WWW000000375_michelin
_ou_linsolente_reussite_dune_ancienne_fabrique_de_balle_de_caoutc
houc.html). lefigaro.fr. 19 juin 2007. Accesat în 4 aprilie 2010. Verificați
datele pentru: |date= (ajutor)
^ DGEMP-DIREM, BEPH (novembre 2007). „Les repères sur
l'exploration et la production de pétrole et de gaz en France” (http://ww
w.developpement-durable.gouv.fr/energie/petrole/beph-reperes.htm).
developpement-durable.gouv.fr. Accesat în 4 aprilie 2010. Verificați
datele pentru: |date= (ajutor)
^ a b en „Global 500” (http://money.cnn.com/magazines/fortune/global
500/2009/full_list/). money.cnn.com. 2009. Accesat în 4 aprilie 2010.
^ PDF „Chiffres clés de l'énergie” (http://www.developpement-durabl
e.gouv.fr/IMG/pdf/Repere.pdf) (PDF). developpement-durable.gouv.fr.
2009. p. 5. Accesat în 4 aprilie 2010.
^ Autorité de sûreté nucléaire. „La sûreté nucléaire et la radioprotection
en France en 2008” (http://asn.fr/index.php/S-informer/Publications/Ra
pport-annuel-de-l-ASN/La-surete-nucleaire-et-la-radioprotection-en-Fra
nce-en-2008). asn.fr. Accesat în 4 aprilie 2010.
^ A se vedea de exemplu site-ul rețelei Sortir du nucléaire (http://www.s
ortirdunucleaire.org/)
^ a b c PDF „Chiffres-clés du tourisme” (http://www.dgcis.gouv.fr/etude
s-et-statistiques/statistiques-tourisme/donnees-cles/chiffres-cles).
dgcis.gouv.fr. 2008. Accesat în 5 aprilie 2010.
^ en PDF Themed Entertainment Association(d). „Attraction
Attendance Report” (http://www.inparkmagazine.com/2007report.pdf)
(PDF). inparkmagazine.com. p. 11. Accesat în 5 aprilie 2010.
^ a b PDF „Sites touristiques en France” (http://www.dgcis.gouv.fr/etud
es-et-statistiques/statistiques-du-tourisme/donnees-cles/memento-du-t
ourisme). dgcis.gouv.fr. 2009. Accesat în 5 aprilie 5010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD)” (http://e
pp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&lan
guage=en&pcode=tsiir020). epp.eurostat.ec.europe.eu. Accesat în 23
mai 2010.
^ en Eurostat. „Gross domestic expenditure on R&D (GERD) by
source of funds” (http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/refreshTableActi
on.do?tab=table&plugin=1&pcode=tsiir030&language=en).
epp.eurostat.ec.europe.eu. Accesat în 23 mai 2010.
^ „71 pôles de compétitivité” (http://www.competitivite.gouv.fr/spip.php?
rubrique36&lang=fr). competitivite.gouv.fr. Accesat în 23 mai 2010.
^ en „Banks : Commercial and Savings” (http://money.cnn.com/magaz
ines/fortune/global500/2009/industries/192/index.html).
money.cnn.com. 2010. Accesat în 23 mai 2010.
^ PDF Association Internationale des Sociétés d’Assurance Mutuelle.
„Les assureurs mutuels restent forts” (http://www.aisam.org/upload/doc
uments/AISAM_Press_release_ranking_2006-02-22_fr.pdf) (PDF).
aisam.org. Accesat în 23 mai 2010.
^ en PDF NYSE-Euronext. „CAC 40” (http://www.euronext.com/fic/0
00/048/501/485014.pdf) (PDF). euronext.com. Accesat în 23 mai 2010.
^ en Fonds monétaire international (aprilie 2010). „World Economic
Outlook Database” (http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2010/01/we
odata/weorept.aspx?sy=2009&ey=2009&ssd=1&sic=1&sort=country&d
s=,&br=1&pr1.x=64&pr1.y=16&c=512,941,914,446,612,666,614,668,31
1,672,213,946,911,137,193,962,122,674,912,676,313,548,419,556,51
3,678,316,181,913,682,124,684,339,273,638,921,514,948,218,943,96
3,686,616,688,223,518,516,728,918,558,748,138,618,196,522,278,62
2,692,156,694,624,142,626,449,628,564,228,283,924,853,233,288,63
2,293,636,566,634,964,238,182,662,453,960,968,423,922,935,714,12
8,862,611,716,321,456,243,722,248,942,469,718,253,724,642,576,64
3,936,939,961,644,813,819,199,172,184,132,524,646,361,648,362,91
5,364,134,732,652,366,174,734,328,144,258,146,656,463,654,528,33
6,923,263,738,268,578,532,537,944,742,176,866,534,369,536,744,42
9,186,433,925,178,746,436,926,136,466,343,112,158,111,439,298,91
6,927,664,846,826,299,542,582,967,474,443,754,917,698,544&s=NG
DP_RPCH,NGDPD&grp=0&a=). imf.org. Accesat în 12 septembrie
2010.
^ „The World Factbook - France” (https://www.cia.gov/library/publicatio
ns/the-world-factbook/geos/fr.html). cia.gov. Accesat în 12 septembrie
2010.
^ en „Global 500” (http://money.cnn.com/magazines/fortune/global50
0/2010/countries/France.html). money.cnn.com. 2010. Accesat în 4
aprilie 2010.
^ Émilie Lévêque (6 februarie 2009). „Commerce extérieur : les raisons
de la débâcle” (http://www.lexpansion.com/economie/actualite-economi
que/commerce-exterieur-les-raisons-de-la-debacle_174169.html?
pg=5). lexpansion.com. Accesat în 1 aprilie 2010.
^ La perte du triple A était une question de temps (http://www.lemonde.
fr/crise-financiere/article/2012/01/13/la-perte-du-triple-a-etait-une-questi
on-de-temps_1629592_1581613.html)
91. ^ Comisia UNESCO pentru Patrimoniul Mondial. „Liste du patrimoine 201.
mondial” (http://whc.unesco.org/fr/etatsparties/fr). whc.unesco.org.
Accesat în 27 ianuarie 2012.
92. ^ PDF statistiques du ministère de la Culture (http://www2.culture.gou 202.
v.fr/culture/deps/chiffres-cles2010/04-patrimoine-architecture-2010.pdf),
sur le site culture.gouv.fr
93. ^ a b „La musique française” (http://www.memo.fr/article.asp?ID=THE_
ART_009). memo.fr. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
94. ^ „La musique française: artistes connus, histoires et paroles de
chansons” (http://www.musique-franco.com/genres_musicaux/la_musiq
ue_francaise). musique-franco.com. Accesat în 1 juin 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
95. ^ Acești cântăreți, ordonați cronologic după data nașterii, dețin cele
mai bune cinci vânzări de discuri în Franța între 1955 și 2009, conform
„Les Ventes par Artiste de 1955 à fin 2009” (http://www.infodisc.fr/Artist
e_Ventes.php). infodisc.fr. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele
pentru: |access-date= (ajutor)
96. ^ UNESCO. „Cinéma : Production de films de longs métrages” (http://st
ats.uis.unesco.org/unesco/TableViewer/tableView.aspx?ReportId=139
1). stats.uis.unesco.org. Accesat în 1 juin 2010. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
97. ^ PDF „Le cinéma français à l'étranger : Résultats de l'année 2009 et
de la décennie” (http://medias.unifrance.org/medias/52/167/42804/piec
e_jointe/bilan2009-vf.pdf) (PDF). unifrance.org. p. 10. Accesat în 1 juin
2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
98. ^ fr Macha Séry. „L'événement culturel le plus médiatisé au monde”
(http://www.lemonde.fr/web/article/0,1-0@2-766360,36-910646@51-76
9502,0.html). Accesat în 1 juin 2010. Parametru necunoscut |
éditeur= ignorat (posibil, |editor=?) (ajutor); Parametru necunoscut
|année= ignorat (posibil, |year=?) (ajutor); Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
99. ^ Regourd, Serge (2004). L’exception culturelle. Paris: PUF.
00. ^ Thuilier, André (1994). Histoire de l’université de Paris et de la
Sorbonne. Paris: Nouvelle librairie de France.
^ en The Nobel Foundation. „All Nobel Prizes” (http://nobelprize.org/n
obel_prizes/lists/all/). nobelprize.org. Accesat în 13 juin 2010. Verificați
datele pentru: |access-date= (ajutor)
^ en International Mathematical Union. „List of Fields Medallists” (htt
p://www.mathunion.org/general/prizes/fields/prizewinners/).
mathunion.org. Accesat în 1 septembre 2010. Verificați datele pentru:
|access-date= (ajutor)
203. ^ en „Top 10 Most Tasty Cuisines in the World” (http://trifter.com/practi
cal-travel/world-cuisine/top-10-most-tasty-cuisines-in-the-world/).
trifter.com. Accesat în 14 iunie 2010.
204. ^ en Dave Emery. „Top 10 Most Tasty Cuisines in the World” (http://blo
g.hotelclub.com/top-10-international-cuisine/). hotelclub.com. Accesat
în 14 juin 2010. Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
205. ^ La Liste représentative du patrimoine culturel immatériel de
l’humanité s’enrichit de 46 nouveaux éléments (http://www.unesco.org/
new/fr/media-services/single-view/news/forty_six_new_elements_adde
d_to_representative_list_of_the_intangible_cultural_heritage/).
206. ^ „Gastronomic meal of the French” (http://www.unesco.org/culture/ich/i
ndex.php?lg=en&pg=00011&RL=00437). UNESCO. Accesat în 26
aprilie 2014.
207. ^ „L'État et la politique culturelle, cours à l'université de Metz” (http://fgi
mello.free.fr/enseignements/metz/institutions_culturelles/etat_politique_
culturelle.htm). fgimello.free.fr. Parametru necunoscut |auteur=
ignorat (posibil, |author=?) (ajutor); Parametru necunoscut |consulté
le= ignorat (posibil, |access-date=?) (ajutor)
208. ^ „Qui sommes-nous ?” (http://www.francophonie.org/Qui-sommes-nou
s.html). francophonie.org. Accesat în 12 iunie 2010. Parametru
necunoscut |auteur= ignorat (posibil, |author=?) (ajutor)
209. ^ „Les Alliances françaises dans le monde” (http://www.fondation-allian
cefr.org/spip.php?rubrique1). fondation-alliancefr.org. Accesat în 12
iunie 2010.
210. ^ „Missions, actions, moyens” (http://www.aefe.fr/textes.php/Missions,_
actions,_moyens). aefe.fr. Accesat în 12 iunie 2010.
211. ^ „TV5, France 24, RFI : quel avenir pour l'audiovisuel francophone à
l'étranger ?” (http://archive.is/APpW). francaisdumonde.com. Accesat
în 12 iunie 2010.

Bibliografie
Abdelmalki, Lahsen; Dufourt, Daniel; Sandretto, René (2008). L’Économie française. Paris: Séfi. ISBN 978-2-89509-111-0. OCLC 494148084 (http
s://www.worldcat.org/oclc/494148084). Parametru necunoscut |sous-titre= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
14. ^ p. 189.
1. ^ a b p. 131.
15. ^ p. 190.
2. ^ p. 133.
16. ^ p. 194-195.
3. ^ p. 140.
17. ^ p. 193-194.
4. ^ p. 138.
18. ^ Insee, « Projections de population active pour la France
5. ^ p. 135. métropolitaine 2006-2050 », Synthèses de résultats, juillet 2006, cité
6. ^ p. 212. p. 194.
7. ^ p. 214. 19. ^ p. 187.
8. ^ a b p. 180. 20. ^ p. 28.
9. ^ p. 179. 21. ^ p. 33.
10. ^ a b c p. 182. 22. ^ p. 269.
11. ^ p. 181. 23. ^ a b p. 291.
12. ^ ab p. 188. 24. ^ p. 295.
13. ^ p. 184. 25. ^ p. 296.

Adoumié, Vincent; Daudel, Christian; Doix, Didier; Escarras, Jean-Michel; Jean, Catherine (2007). Géographie de la France. Paris: Hachette
supérieur. ISBN 978-2-01-145772-1. Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
16. ^ p. 43.
1. ^ p. 19 și 38-39.
17. ^ a b p. 155.
2. ^ a b c p. 39.
18. ^ p. 153-154.
3. ^ p. 178.
19. ^ p. 158.
4. ^ p. 194.
20. ^ p. 141-142.
5. ^ p. 41-42.
a b 21. ^ a b c d p. 120.
6. ^ p. 35-36.
22. ^ a b p. 121.
7. ^ a b p. 31-32.
8. ^ p. 227. 23. ^ a b p. 118.
24. ^ p. 119.
9. ^ a b p. 29-30.
25. ^ p. 122.
10. ^ p. 32-33.
11. ^ p. 33. 26. ^ a b p. 125-126.

12. ^ a b p. 37. 27. ^ a b p. 123.

13. ^ p. 128. 28. ^ p. 129.
a b 29. ^ p. 138.
14. ^ p. 161.
30. ^ p. 136-141.
15. ^ a b c d e p. 162-163.
31. ^ a b c d e f p. 140. 34. ^ a b p. 143.
32. ^ p. 186. 35. ^ p. 139-140.
33. ^ p. 142

Badower, Annie; Cadars, Augusta (1994). La France, industries-services (ed. 5). Paris: Dalloz. ISBN 978-2-247-01703-4. Parametru necunoscut
|lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor)
2. ^ p. 19-30.
1. ^ p. 250.
3. ^ p. 252.

Bauchet, Pierre (1999). Comprendre l’économie française. Paris: Economica. ISBN 978-2-7178-3796-4. Parametru necunoscut |isbn10= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
5. ^ p. 84-85.
1. ^ p. 22.
2. ^ p. 81. 6. ^ p. 14-16.
7. ^ p. 21.
3. ^ p. 84.
8. ^ p. 7.
4. ^ p. 82-83 et 86-87.
Carpentier, Jean; Lebrun, François; Tranoy, Alain; Carpentier, Élisabeth; Mayeur, Jean-Marie (2000). Histoire de France (poche). Paris: Points Seuil.
ISBN 978-2-02-010879-9. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |directeur1= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |année première édition= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |directeur2= ignorat (ajutor);
Parametru necunoscut |lien auteur2= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |préface= ignorat (ajutor)
49. ^ p. 206-208.
1. ^ a b c d p. 17.
50. ^ p. 214-215.
2. ^ p. 18.
51. ^ p. 209-214.
3. ^ p. 20-24.
52. ^ p. 207-209 et 212-213.
4. ^ p. 25.
53. ^ p. 211.
5. ^ p. 29.
54. ^ p. 212-213.
6. ^ p. 28.
55. ^ p. 232-233.
7. ^ p. 34-41.
56. ^ p. 233.
8. ^ p. 41-42.
57. ^ p. 219-225.
9. ^ p. 44-45.
58. ^ p. 234-237.
10. ^ p. 53-55.
59. ^ p. 238-242.
11. ^ p. 53-54.
60. ^ p. 242-243.
12. ^ p. 66-67.
61. ^ p. 243-246.
13. ^ p. 70-72.
62. ^ p. 245-248.
14. ^ p. 76-77.
63. ^ p. 250-257.
15. ^ p. 77.
64. ^ p. 255-258.
16. ^ p. 79-82.
65. ^ p. 259.
17. ^ p. 81.
66. ^ p. 267-269.
18. ^ p. 84.
67. ^ p. 269-270.
19. ^ p. 84-88.
68. ^ p. 270-274.
20. ^ p. 88-89.
69. ^ p. 278.
21. ^ p. 89-90.
70. ^ p. 279.
22. ^ p. 92-93.
71. ^ p. 282.
23. ^ p. 92-94.
72. ^ p. 282-285.
24. ^ p. 91.
73. ^ p. 286-290.
25. ^ p. 98.
74. ^ p. 290-294.
26. ^ p. 99-100.
75. ^ p. 294-298.
27. ^ p. 100-101.
76. ^ p. 319.
28. ^ p. 100-104.
77. ^ p. 295-299.
29. ^ p. 105-106.
78. ^ p. 322-323.
30. ^ p. 110.
79. ^ p. 325.
31. ^ p. 111.
80. ^ p. 325-329.
32. ^ p. 120-121.
81. ^ p. 333.
33. ^ p. 112.
82. ^ p. 335-336.
34. ^ p. 115.
83. ^ p. 336-342.
35. ^ p. 116-118.
84. ^ a b p. 344-345.
36. ^ p. 131.
85. ^ p. 345.
37. ^ p. 139-142.
86. ^ p. 345-347.
38. ^ p. 134.
87. ^ p. 346-351.
39. ^ p. 135.
88. ^ p. 378-380.
40. ^ p. 145.
89. ^ p. 351-357.
41. ^ p. 147-149.
90. ^ p. 358-363.
42. ^ p. 150-152.
91. ^ p. 363-368.
43. ^ p. 153-154
92. ^ p. 368-369.
44. ^ p. 175.
93. ^ p. 369-370.
45. ^ p. 184-186.
94. ^ p. 372.
46. ^ p. 187-188.
95. ^ p. 373.
47. ^ p. 193-198.
96. ^ p. 373-375.
48. ^ p. 201-202 și 231.
97. ^ p. 375.
 Chastel, André (1993). Introduction à l’histoire de l’art français. Paris: Flammarion. ISBN 978-2-08-121746-1. Parametru necunoscut |pages
totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor)
3. ^ p. 19-28.
1. ^ p. 26.
4. ^ p. 96-100.
2. ^ p. 88-95.
Dumay, Raymond (2009). De la gastronomie française. Paris: La Table Ronde. ISBN 978-2-7103-3137-7. Parametru necunoscut |pages totales=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |préface= ignorat (ajutor)
3. ^ p. 119.
1. ^ p. 53 et 62.
4. ^ p. 111.
2. ^ p. 160-161.
5. ^ p. 163-167.

Guillaume, Thomas (2000). L’économie française à l’aube du XXIe siècle. Paris: Économica. ISBN 978-2-7178-4132-9. Parametru necunoscut
|isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
3. ^ p. 409.
1. ^ a b c p. 408.
4. ^ p. 452-455.
2. ^ a b p. 411.
Maurin, Louis (2009). Déchiffrer la société française. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-7071-5413-2. LCCN 2009503665 (https://lccn.loc.gov/20095
03665). Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut
|préface= ignorat (ajutor)

1. ^ p. 266. 16. ^ a b p. 66.

2. ^ p. 265. 17. ^ p. 323.
3. ^ p. 17-18. 18. ^ p. 324.
4. ^ p. 26-27. 19. ^ a b p. 116.
5. ^ p. 84. 20. ^ p. 123.
6. ^ a b c p. 81. 21. ^ p. 125.
7. ^ p. 80-83. 22. ^ p. 274.
8. ^ p. 88-89. 23. ^ a b c p. 276.
9. ^ p. 87. 24. ^ a b p. 275.
10. ^ p. 83. 25. ^ a b Drogues, chiffres clés. 2007. Parametru necunoscut |auteurs=
11. ^ p. 48-50. ignorat (ajutor), citat p. 280-281.
12. ^ p. 50. 26. ^ a b p. 277.
13. ^ p. 288-289. 27. ^ a b p. 333.
14. ^ p. 57. 28. ^ a b p. 335.
15. ^ Muller, Lara (2008). „Les écarts de salaires entre hommes et
29. ^ a b c d p. 144.
femmes. Des disparités persistantes”. Premières informations.
Ministère de l’Emploi (44.5)., cité p. 63-64. 30. ^ p. 148.

Mermet, Gérard (2009). Francoscopie 2010 (poche) (ed. 13). Paris: Larousse. ISBN 978-2-03-584538-2. Parametru necunoscut |lien éditeur=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
6. ^ p. 344.
1. ^ p. 58-62.
7. ^ p. 326.
2. ^ p. 290.
8. ^ p. 346.
3. ^ p. 339-340.
9. ^ OCDE, cité p. 341.
4. ^ p. 321.
5. ^ p. 342. 10. ^ a b c p. 291-292.
11. ^ p. 291-293.

Pactet, Pierre (1998). Les institutions françaises (ed. 8). Paris: Presses universitaires de France. ISBN 978-2-13-045632-2. Parametru necunoscut
|année première édition= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
13. ^ p. 90.
1. ^ a b p. 13.
14. ^ p. 91-93.
2. ^ a b p. 21.
15. ^ a b p. 84.
3. ^ p. 22.
16. ^ p. 85.
4. ^ a b p. 23.
17. ^ a b p. 86.
5. ^ p. 22-23.
18. ^ p. 87.
6. ^ p. 14.
19. ^ p. 79-80.
7. ^ p. 15.
20. ^ p. 50-53.
8. ^ p. 16-19.
21. ^ p. 54.
9. ^ p. 19-20.
22. ^ p. 57.
10. ^ p. 100-103.
23. ^ p. 72.
11. ^ p. 26-27.
24. ^ p. 78-79.
12. ^ a b p. 88. 25. ^ p. 76.

Pitte, Jean-Robert (2009). La France (ed. 3). Paris: Armand Colin. ISBN 978-2-200-35189-2. Parametru necunoscut |lien éditeur= ignorat
(ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)

1. ^ p. 58. 2. ^ a b p. 191-192.
3. ^ a b p. 194-195.

Collectif (2003). France. Clermont-Ferrand: Michelin. ISBN 978-2-06-100706-8. Parametru necunoscut |isbn10= ignorat (ajutor); Parametru
necunoscut |lien éditeur= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |collection= ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales=
ignorat (ajutor)

1. ^ p. 80. 4. ^ a b c d e f g h Numele citate în articol sunt toate citate în paginile 85

până la 95.
2. ^ p. 81-83.
5. ^ p. 89-90.
3. ^ p. 84-88.
6. ^ p. 90. 7. ^ p. 92.

Collectif (2009). L’état de la France - Édition 2009-2010. Paris: La Découverte. ISBN 978-2-7071-5796-6. Parametru necunoscut |lien éditeur=
ignorat (ajutor); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (ajutor)
4. ^ p. 217.
1. ^ a b p. 310.
5. ^ Partidele indicate aici sunt cele care au fost analizate detaliat în
2. ^ a b p. 309. paginile 217–224.
3. ^ a b p. 215-216.
Site-ul Institutului Național pentru Statistică și Studii Economice din Franța (INSEE) (http://www.insee.fr)
9. ^ Enquêtes annuelles de recensement 2004 et 2005 - Près de 5
1. ^ a b c Insee. „Évolution de la population jusqu'en 2014” (http://www.ins millions d’immigrés à la mi-2004 (http://www.insee.fr/fr/ffc/ipweb/ip109
ee.fr/fr/themes/detail.asp?reg_id=0&ref_id=bilan-demo&page=donnees 8/ip1098.html)
-detaillees/bilan-demo/pop_age3.htm). Parametru necunoscut
10. ^ Naissances et fécondité en France (http://www.insee.fr/fr/themes/det
|author_link= ignorat (ajutor)
ail.asp?reg_id=0&ref_id=bilan-demo&page=donnees-detaillees/bilan-d
2. ^ Effectifs de l’enseignement supérieur (http://www.insee.fr/fr/insee_reg emo/pop_age3c.htm)
ions/idf/rfc/chifcle_fiche.asp?ref_id=EDUTC003&tab_id=1124)
11. ^ Interruptions volontaires de grossesse (http://www.insee.fr/fr/themes/t
3. ^ Communes de France les plus peuplées (http://insee.fr/fr/themes/tabl ableau.asp?reg_id=0&ref_id=NATnon06223)
eau.asp?reg_id=0&ref_id=NATTEF01214) 12. ^ Salaire minimum interprofessionnel de croissance (SMIC) (http://ww
4. ^ Le nouveau zonage en aires urbaines de 2010 (http://www.insee.fr/fr/ w.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?ref_id=NATnon04145)
themes/document.asp?ref_id=ip1374)
13. ^ Le taux de chômage augmente de 0,1 point au troisième trimestre
5. ^ Finances publiques (http://www.insee.fr/fr/themes/theme.asp?theme= 2013 (http://www.insee.fr/fr/themes/info-rapide.asp?id=14&date=20131
16&sous_theme=6&nivgeo=0&type=2) 207)
6. ^ La dette publique s’établit à 1 457,4 milliards d’euros (http://www.inse 14. ^ Statut et type de contrat selon l’âge (http://www.insee.fr/fr/themes/tab
e.fr/fr/themes/info-rapide.asp?id=40&date=20091230) leau.asp?reg_id=0&ref_id=NATnon03241)
7. ^ Le recensement de la population en bref (http://www.insee.fr/fr/recen 15. ^ a b c Production et consommation d’électricité (http://www.insee.fr/fr/t
sement/nouv_recens/vous/generalites.htm). hemes/tableau.asp?reg_id=0&ref_id=NATTEF11360)
8. ^ Bilan démographique 2009 - Évolution de la situation 16. ^ Répartition des logements selon leur catégorie et le type de logement
démographique, France entière (http://www.insee.fr/fr/themes/detail.as (http://www.insee.fr/fr/themes/tableau.asp?reg_id=0&ref_id=NATFPS05
p?reg_id=0&ref_id=bilan-demo&page=donnees-detaillees/bilan-demo/ 201)
pop_age3.htm)
Altele

Legături externe
Guvernul Francez:

Site-ul Oficial al Serviciilor Publice Franceze (http://www.service-public.fr/)

Site-ul oficial al Cărții de Telefon Franceză (http://annuairepagesblanches.org/pages-jaunes)
Ghid pentru Franța de la Oficiul Pentru Turism al Guvernului Francez (http://www.franceguide.com/)

Profiluri de țară:

Encyclopaedia Britannica (http://www.britannica.com/nations/France)

CIA - The World Factbook (https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/fr.html)
Ziua Națională a Franței (http://www.amosnews.ro/arhiva/ziua-nationala-frantei-14-07-2011), 14 iulie 2011, Amos News

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Franța&oldid=13579915

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 21 august 2020, ora 10:03.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.