Mic eseu de erminie poetică

”Universul nu merge spre formulă, ci spre poezie”

Emil Cioran

După ce i-a smuls timpului taina și vlaga – ”spațiul dintre două secunde” fiind paradigma
emblematică a poeziei lână-georgiene, loc geometric al întâlnirii axei cerului cu axa mundană, al
îmbrățișării misterului cu inconsistența profană, spațiu inefabil de unde lucrurile își iau
semnificația și deplinătatea – iată-l pe George Lână, după numai un an, propunându-ne o nouă
salbă de perle poetice, mai toate decriptabile în cheia acestei paradigme.

Am spus-o în repetate rânduri: George Lână nu are un raport livresc (exterior) cu poezia.
În el, ca să parafrazăm o celebră vorbă, poezia și-a făcut sieși casă. Dacă prin rigoarea unei
analitici poetice veți încerca să despărțiți omul de poet, veți remarca că nu se lasă separați. Orice
gând sau gest cotidian, de la cel mai umil până la cel mai înalt, primesc mereu amprenta inefabilă
și totalitară a poeziei.

Poate nu întâmplător, poetul nostru a avut îndrăzneala – caz rar în tagma stiharilor,
având aproape incandescența unui tabu - de a scrie o carte despre arta și meșteșugul poetic,
dedicată tinerilor poeți aflați la început de drum. Ce ne spune George Lână? Ca orice artă, poezia
e în primul rând tehnică, formală. Înainte de a crea, trebuie să desprinzi meșteșugul. Acest lucru
se face prin studiu și imitație, trăgând cu ochiul la cei mari. Doar după ce stăpânești tehnica și
înțelegi cum se scrie poezia poți încerca să creezi, reușind, poate, să capeți o voce distinctă.
Inspirația trebuie să te afle la lucru, în plină caznă. Aceasta colaborare între șantierul personal și
har rămâne misterul oricărei creații. Altminteri, riști o poezie facilă, ieftină, nelucrată și prin
urmare nememorabilă.

Fiind un intim al poeziei lână-georgiene, ce am remarcat imediat parcurgând aceste noi

poeme, a fost o anume înălțime și detașare existențială - obținute pesemne prin acceptarea și
metabolizarea pozitivă a morții -, dar și, într-o consecuție aproape previzibilă, o dorință ardentă
de a mușca din carnea lucrurilor, din pulpa zemoasă a realității, dincolo de uscate abstracții și
solitare reflecții. De data aceasta însă, dorința - țâșnind din viscerele vieții, încărcată fiind cu
tensiunea și negația morții - se realizează sub o alta instanță decât aceea a unui hedonism
epicureic nemijlocit. Sub somația tăioasă a limitei ultime, lucrurile își pierd inerția și opacitatea
și asemenea unei flori se deschid și își oferă parfumul, devenind străvezii și predispuse unei
comuniuni ființiale, de esență soteriologică. Conștiința morții forjează adâncimi care dau alți
ochi, revelând aspecte de taină ale lucrurilor, iar mistuirea și depășirea ei în propria substanță
oferă bucuria ecstatică a participării la lume prin și dincolo de moarte. Suprapunerea
atemporalului arhetipal – orice conștiința deplina a morții te scoate din fenomenul vieții și te
livrează unei esențe noumenale - peste temporalul evanescent, creează o ”foame” metafizică de
lume, un ecstaz erotic ce vizează îmbrățișarea plinătății lucrurilor. Agentul metafizic care asigură
această suprapunere eonică e ”spațiul dintre două secunde”, pivot și punct de inflexiune
ontologic, poarta de intrare triumfală în atemporalitatea arhetipală, dar și, invers, loc de erupție a
realităților inefabile în familiaritatea lumii noastre. Poetul va fi cel chemat să le detecteze, să se
pătrundă de ele și, mai apoi, prin bunăvoința harismei, să le transpună în cuvinte, încercând astfel
să obiectiveze inobiectivabilul.

Ei bine, bună parte din poemele acestui recent volum au ca tematică această ecstază
erotică - dorința de îmbrățișare și interiorizare a lumii, luminată acum de adânci și definitive
înțelesuri – denunțând în fond o setea absolută de mântuire, dar înțeleasă mai mult în accepția
telurică, păgână a termenului: pentru vechii greci a te mântui însemna a-ți redobândi întregimea,
armonia unui echilibrul ipostatic, nesupus uzurii si corupției devenirii. Poetul află că nu există în
mod nemijlocit, ca individ natural. Conștiința si biruința asupra morții presupun o noua definire
identitară. Prin renunțare la sine, Celălalt este integrat în economia propriei vieți, în locul lăsat
liber prin suprimarea egoului individual. De aici nevoia de intimă comuniune cu ființa nealterată
a lucrurilor. Interiorizându-le te îmbogățești identitar, dobândești un sine lărgit. De aceea vorbim
aici de un erotism metafizic, de o dragoste care sporește viața în sânul vieții. E foarte potrivită
aici vorba unui filosof danez de secol 19: cea mai scurtă cale către tine însuți trece prin Celălalt.

Mă voi referi la câteva poeme care, indiferent de situația particulară de la care pornesc și
de narativul pe care îl ilustrează, sunt subsumabile acestei paradigme de fond.

”Cu voia divinității”este poemul care ilustrează cel mai explicit structura arhetipală din
care poetul își revendică atât noua plămadă identitară cât și, prin ricoșeu, noua vedere a
lucrurilor. După ce ai metabolizat complet moartea, eliminând orice urmă de reziduu
compromițător, a trăi viața înseamnă a vedea lumina care iese din lucruri și le oferă acestora acea
unică transparență necesară unei comuniuni fără rest și unei reciproce dăruiri; înseamnă, după
cum spune poetul, a adăuga vieții o nouă felie de viață, dar nu într-un sens cantitativ, de lărgire
gonflabilă, ci într-o accepție care vizează despuierea lucrurilor de platoșă aparențelor și
accederea la interioritatea lor adâncă, la căldura inimii lor, singurul loc de unde pot fi preluate cu
adevărat în ființa și întregimea lor: ”înşurubată în mintea mea/cu tot cu fiori spaima de
moarte/îmi vertebrează conştiinţa propriei dispariţii/… acum după o evaluare la sânge/privesc
cu detaşare moartea/ca pe ultima realitate şi mi-o asum/…Cu voia Divinităţii/adaug vieţii o
nouă felie de viaţă/de altă intensitate/pe care o traversez senin.” (”Cu voia Divinităţii”)

În poemul ”Lumina Neagră”, un fapt mărunt, mundan - ”Trec pe lângă tine şi focul ce
mă cuprinde/ anulează gravitaţia preţ de câteva clipe” - primește învestirea revelatoare a
spațiului dintre două secunde, declanșând instant transformări fabuloase: pe de o parte, cosmosul
întreg participă la acest eveniment, augmentându-i dimensiunile și dându-i o anvergură iconică, -
”porumbiştea dealul pădurea/ sunt gata să se răstoarne la orice pală de vânt/ interferează cu
astrele” – pe de altă parte, poetul suferă la rându-i transformări la fel de spectaculoase – ”părul
sprâncenele barba/ fumegă toate apoi ard cu flacără viorie” - care-i forjează interioritatea
semnificându-i o nouă ființă: ”Sufletul meu prinde-a înmuguri pe altă orbită”. Din nou, vedem
cum „agentul” spațiului dintre două secunde – frumusețea sau farmecul indicibil al unei femei în
cazul de față - scurtcircuitează realitatea devoalând transparența și miezul lucrurilor. Acestea, în
virtutea unei armonii primordiale pierdute, se caută unul pe celălalt pentru a-și restabili
comuniunea și unitatea, temeluite pe valori neperisabile, mântuitoare.

Una din prețioasele mărturisiri ale poetului, pe care le regăsim în câteva din poemele sale,
se referă la o anumită itineranță dialectică a erosului. Dacă, inițial, femeia e doar prilej de
bucurie pătimașă a simțurilor, ulterior, dragostea si ardoarea infinita pentru ea sunt sublimate,
platonic, în ideea de femeie, fiind astfel ridicată pe un soclu intangibil și abstract. Mai apoi, –
dupa teribila experiență a Styxului și a reevaluarii vieții din perspective ultime - poetul e cuprins
de imboldul unui nesațiu metafizic de a mușca din miezul lucrurilor, de a le simti suflul cald
aproape.

Să zăbovim puțin asupra itineranței erotice lână-georgiene, să-i precizăm, pe scurt,

momentele și să-i surprindem urcușul anagogic.

Primul eros e cel de tip trupesc. În acest caz, mișcarea erotică isvorăște din sine iar
voluptatea simțurilor, sub ispita imparabilă a nurilor, este suverană aici. Dorința erotică nu e
provocată de Celălalt și nici nu îi este destinată. Plăcerea egocentrică, degustarea de sine prin
altul dictează întregul scenariu: ”Ţâţele îţi creşteau impertinente/de faţă cu mine/ochii mei
strălucitori/mâinile mele lucide şi mute/te luară în stăpânire instantaneu. (”Tac cu
desăvârșire”)

Al doilea eros e cel de tip platonic. Dorința, sub tortura unor infinite ardori, e atrasă
irezistibil de alura ideatică a Binelui și Frumosului, de vraja unor sublime purități: ”chipul tău
dumnezeiesc/îmi îmbogăţeşte clipă-de-clipă/conceptul despre frumos şi prin el universal/am
încercat să mă mântui privindu-te/şi fără voia ta te-am înălţat la rang de idee. (”Dumnezeu să
mă ierte”)

În ambele cazuri, Femeia e un factor secundar, doar mijloc și accesoriu de accedere la un

scop: plăcere egocentrică sau idee abstractă. După cum vedem, sunt erosuri lipsite de
reciprocitate personală.

Cel din urmă eros e cel comunial sau perihoretic. Cauza și scopul ultim al mișcării erotice
e Persoana (Femeia însăși, concretă: din sânge, carne și suflu) Dinamica erotică se oprește și își
află aici odihna. Ea sfârșește în comuniune (îmbrățișare) cu altă ființă, care e destinația ei ultimă,
mântuitoare: ”mă încearcă un sentiment nou/în faţa ta ideea de femeie păleşte definitive/chiui
apoi te strâng în braţe/în semn de triumf. (”Un sentiment nou”) În cazul de față, nu există
servitudine față de ghesul insistent al cărnii, nici dorința care să treacă mai departe de Celălalt (în
Idee), ci doar iubire pentru femeia concretă. Deși toate erosurile exprimă, într-un fel sau altul,
dorul dupa plenitudinea vieții, diferența specifică dintre adevăratul eros și forma sa degradată e
dată de caracterul lui unificator. Poetul integrează femeia în economia propriei vieți la cel mai
adânc nivel de rigoare identitară. Erosul trupesc revine, dar nu ca înainte, ca țipăt efemer al
cărnii, ci ca bucurie și pecete a unei uniuni ce-și trage rădăcinile dintr-o zonă atemporală, cu
virtuți soteriologice, nesupusă uzurii și descompunerii. De aceea, în repetate rânduri, poetul
invocă ”sinele (tău) profund de femeie”. Poetul află că dorința, setea de plenitudine nu pot fi
complinite decât de altcineva, din afara cercului egocentric al propriei individualități și că doar
reciproca renunțare și dăruire de sine pot potoli insațiabila sete de infinit: ”Te-am strigat pe
nume/din toate puterile/şi lumina din sufletul meu/a îngenuncheat întunericul.”(”Lumina din
sufletul meu”)

Dacă în urma reculului morții poetul e pătruns de o vitalitate ecstatică care sfredelește
învârtoșarea lucrurilor, luminându-le dinlăuntru și făcându-le străvezii, aceasta stare - fiind una
de răspuns la o somație imperativă, la o condiționare – e încărcată cu o anume negativitate.
Subiectivitatea poetului, deși îmbogățită cu negația morții și depășirea ei, își atinge vârfuirea
maximă. Chiar dacă lasă alteritatea (femeia) s-o pătrundă constitutiv, ea își rămâne în continuare
referențial identitar. Comuniunea, fără îndoială autentică, se află încă în siajul unei demiurgii
subiective. Poetul e domnul și stăpânul întregului univers. Ceea ce lipsește aici e pecetea Cerului,
a unei îndreptățiri care să mute accentul pe cel care, prin depozitele de profunzime oferite
fiecarei făpturi (Homo Absconditus), face acest dar al reîntregirii ontologice. Se observă însă
deja cum, timid, intuiția îndelung șlefuită a poetului indică nevoia unei breșe în bula sa
demiurgică, prin care să pătrundă binecuvântarea și întregimea alterității. Trebuie să existe o
spărtură, un dezechilibru, într-un anume înțeles, un act de credință într-o generozitate secretă:
”Sunt infinit mai aproape de tine/la capătul fiecărui orgasm împlinit/îngenunchem şi ne
rugăm/împreună.” (”Gravură in doi”)

Această arcuire extremă a subiectivității este, în genere, proprie artei, ne spune Hegel –
vârful de lance al idealismului german. Afină și complice a Adevărului, în ea particularul
(expresia, idiomul) și universalul (transcendența, veridicul) coexistă – ca să-l prafrazez pe
George Lână – printr-o ”topire la rece”. Persistă încă un raport de exterioritatea între ele, care nu
poate fi depășit decât printr-o trecere în altă paradigmă a conștiinței: cea religioasă – care mută
accentul, poate prea brutal, de pe eu pe alteritate și, mai apoi, cea filosofică – care ponderează
ideal relația dintre eu si divinitate. Dar George Lână e poet – un strălucit și de neocolit poet, nu
teolog, și cu atât mai puțin filosof.

Am insistat asupra acestei forme a subiectivității pentru că o regăsim și în poeme care

privesc reprezentarea poetică și religioasă. Bunăoară, în poemul ”De o jumatate de secol”,
urcușul muntelui poetic în repetate rânduri - asimilabil unei adevărate asceze, unei seriozități a
angajării depline - nu-i revelează poetului esența și semnificația sa tainică: ”sui muntele
imaterial de o jumătate de secol/însă îndărădnic/acesta refuză să mi se arate.” Fiind prizonierul
propriei subiectivități, e nevoie de un salt în alt eon, de o emancipare de sub gravitația
egocentrismului demiurgic și de o dăruire de sine alterității. Ca să vezi cu adevărat muntele
trebuie să-i atingi vârful și, apoi, oferindu-i această ofrandă, să te desprinzi de el.
 În alte poeme, de mare dramatism existențial - pentru că vizează adâncimile sale
constitutive care-i definesc integralitatea, echilibrul și o anume permanență iconică - poetul își
recunoaște și asumă credința în care a fost botezat, dar nu reușește să vibreze cu limbajul lemnos
și prăfuit al Bisericii: ”Tintesc o sageata in curtea bisericii/si lovesc in chiar inima mea”
(”Lovesc in chiar inima mea”) Această criză a comuniunii esențiale e sporită de nevrednicia
slujitorilor Bisericii: ”Dreapta Credinţă de care sunt legat/prin Sfânta Taină a
Botezului/miroase profund a habotnicie/lăcomie şi lipsă de har.” (”Mă revolt”) Cei mai mari
adversari ai Bisericii sunt ierarhii și preoții nedemni, pare să ne spună poetul.

Nu e de mirare că în lipsa unei relații personale deschise, de edificare si participare

liturgică, poetul renunță la Biserica ”de afară” și optează exclusiv pentru o interiorizare
subiectivă a legăturii cu Divinitatea: ”de o vreme îngenunchez/şi mă rog în Biserica proiectată
genetic /dinlăuntrul meu unde sălăşluieşte şi luminează/o fărâmă din Spiritul Tău” (”Mă
revolt”). O consecință a acestei interiorizari este ermetizarea propriului univers demiurgic. Poetul
renunță la alteritatea tămăduitoare a sfinților și mizează pe forța și excelența creatoare a
văzduhului său interior: ”nu voiam să fac parte din galeria tăcută a sfinţilor/însă visam să ajung
înger/propriul meu înger păzitor” (”Propriul meu inger pazitor”) Poetul își devine referință
absolută. Asistăm, din nou, la o vârfuire a subiectivității.

Nu e de mirare nici că, în cheia acestei paradigme exclusiviste, însoțit mereu de dorința
de a-și adjudeca o formă de divinitate care să răspundă reprezentarii sale, poetul, vrajit de
frumusețea exotică a narativului, se simte atras de oferta orientală a metempsihozei, a migrațiunii
sufletelor: ”Condamnat la eternitate/sufletul îşi va continua călătoria/timp de câteva
veacuri/apoi se va întrupa din nou/şi va însufleţi perechea ce i-a fost hărăzită.” (”Condamnat la
eternitate”)

Dincolo de această repliere și închidere a subiectivității asuprăși, care-i baricadează

universul interior, undeva în centrul inefabil al interiorității sale poetul simte totuși nevoia de a
sta sub asistența și protecția unei transcendențe radicale, care nu poate fi consfiscată și
convertită/reificată de speculația niciunui gând. Există și aici o itineranță suitoare a credinței.
Dacă, inițial, domină o anume îndoială: ”ori poate neajutoraţi/şi ai nimănui cum suntem/te-am
zămislit noi pe Tine în mintea noastră” (”Ori Poate”), ulterior, poetul acceptă existența
alterității, deși încă într-o formă lipsită de comunicare și participare: ”Dar singurătăţile noastre
sunt incompatibile/… nu veţi putea plânge niciodată/pe umărul unui muritor” (”Există multă
singurătate”). Următoarea treaptă a urcușului este momentul procustian în care, sub semnul unei
simetrii ontologice impuse, poetul și divinitatea își stau față în față: ”Fac parte din Planul Tău
inefabil cu Lumea/încât în anumite momente/sunt convins ne slujim reciproc.” Apoteoza
urcușului anagogic, când poetul se predă cu totul Cerului, e mărturisită în poemul ”Îți aparțin”:
”Mă cutremur se face lumină/bate palma Doamne/de-acum Îţi aparţin”.

Mă voi opri aici, trăgând nădejdea că punctarea acestor mici referinte pot crea o minimă
intuiție privind problematica, ambianța și adâncimea poeticii lână-georgiene.
 Totodată, mă simt dator să amintesc că, în momentele în care scriu aceste rânduri,
Poetul, stăvilar trainic în curgerea implacabila a timpului, prin ironia unei fatalitati obscure, a
împlinit o frumoasă vârstă. Să-i urăm, așadar, la mulți ani, dar nu doar spre sporirea unui număr,
ci și spre sporirea înălțimii și profunzimii din el, iar pe capricioasa grație o rugăm să-și facă lăcas
în inima sa, pentru a ne da mereu prilej de bucurie și creștere neîncetată! Realitatea nu e cu
desăvârșire adevărată decât dacă o pătrunde și o transfigurează poezia!

Dan Sgarta