Încotro?

Suntem creați să tindem spre atingerea absolutului. Suntem creați să enunțăm fraze
lungi, pompoase, cu un conținut, din punct de vedere estetic, caracterizat de non-valoare.
Închidem ochii în fața durerii, măsurăm apoi cantitatea lacrimilor noastre și arătăm cu degetul
spre cer. Întoarcem apoi spatele și așa se naște perfecțiunea… din zâmbetul strâmb al unei
clipe fericite. În acest mod, infinitul își pierde valoarea, având incipitul și finalul închegat într-
o clipă a existenței.
Din această clipă ia naștere universul libertății în mintea noastră, iar aici nu mă refer la
libertatea presupusă de îngăduința legilor.
Această libertate la care se aspiră încheagă noi legături, formând rețeaua. Astfel ia
naștere paradisul lucrurilor interzise: copilul, adolescentul, tânărul devine emblema
înțelepciunii absolute, coordonată printr-o trândăvie foarte firească, căci întreg universul este
închegat în creierul uman, secretul sacru existențial fiind dezvăluit în termeni preciși. În acest
mod, elevul leneș atinge limita sculptată în linii fine în coroana demiurgului. Elevul leneș se
transpune în planul ciclului existențial, coordonând haosul din care rezultă nimicul.
Adolescentul creează paradisul interzis. Al indiferenței.
Viața este pragul dintre ceea ce am fost și ceea ce vom deveni; un spațiu al
autocunoașterii presărat de cioburile colorate ale minții noastre, ce tind spre un ansamblu
unitar. Suntem în căutarea omului albastru, pe care mai târziu îl îngropăm sub reproșurile
ascuțite ale timpului.
Urcăm treaptă după treaptă, iar dacă uneori simțim golul, iluzia rămâne tot a unei
ascensiuni. Și este. Consider că Dumnezeu este absolutul: căutarea continuă a ființei umane,
în mod conștient sau nu, se îndreaptă spre descoperirea sensului vieții. Cheia spre desăvârșire
își creează legătura doar la finalul căutării, ascensiunii.
Marii gânditori culeg printre lacrimi orbite florile interzise. Le aștern pe inima
sângerândă, iar rănile se adâncesc și mai mult. Viața nu este o idee simplă, iar Dumnezeu nu
poate fii conceput de mintea omenească, dar prin echilibrul ascensiunii, vom ajunge să
descoperim frânturi din lumina ascunsă de întunericul nostru.
„ Cu cât urci mai sus, cu atât vei vedea mai departe”…

Bratu Teodora, CNOG, clasa a-IX a E, 2016