Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi
explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii, saşii şi
secuii - semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice
şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan
zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzând schimbarea imediată şi radicală a orânduirii existente.
Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala
Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de
formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în
Moldova şi Ţara Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european, a
stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea istoriei, a
istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în
favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare
naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la
începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru
afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe
planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor
ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii
transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub
numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a
constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii
Catolice.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:
Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein,
episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu
biserica romană (Sinodul de la Blaj);
Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât pe
plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;
Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf "Ţiganiada", în care cărturarii se opun acţiunii
de defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter iluminist şi
urmăreşte emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli în limba
română (Gh. Şincai înfiinţează aproximativ 300 de şcoli), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme,
manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de filologie, care urmăresc demonstrarea
argumentată a originii romane a poporului român şi a continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul
deceniu al secolului al XVIII-lea, afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului românesc
alimentează un program politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în
primul rând, cultivarea limbii.
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au încercat să
impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani.
Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne,
dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica
românilor şi a mai multor neamuri dovedeşte mai mult spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată,
opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru
începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o
cronică, fără valenţe literare însă.
În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii române,
cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai (Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae) fac o paralelă între latină şi română, propunând eliminarea
cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti. Lexiconul de la Buda este un dicţionar
colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice, eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior
afirmă că limba română provine din latina populară (disertaţia de la finalul lucrării Istorie pentru începutul
românilor în Dachia).
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea lui
Ion Budai – Deleanu, Ţiganiada.
2
Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică (Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ).
În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan
supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii
parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional. Ţiganiada a fost redactată în
două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai
echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă
obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a
cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească
terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile
ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei
sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au duşmani şi
protectori supranaturali.
Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N.
Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi
alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii
umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficţiunea amestecându-se cu
critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu).
Există, deci, două niveluri ale operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N.
Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza
inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci
epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi
haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului:
Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală;
Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian,
care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv.
Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel,
Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atât de
fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în
scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc).
În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o
comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt
simbolică, ficţiune şi critică a ei”.
În celelalte tari romane, învăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti,
întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat un însemnat focar de
cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru
tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617 în
româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna
subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul
boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi
realităţile triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon
Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special,
din Enciclopedia lui Diderot.