To appear in Tribuna, Vol IX

Iluţ, Petru. (2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Editura Polirom (627 p.)

Psihologie socială… Psihosociologie… Sociopsihologie… Trei termeni care desemnează

aceeaşi realitate conceptuală căzând în capcana „echivalenţelor enunţiale” sau denumirile a
trei domenii distincte? Pentru a afla răspunsul, va trebui să citim atent cartea Psihologie
socială şi sociopsihologie, a profesorului Petru Iluţ, un adevărat manual postuniversitar..
Autor şi coautor a numeroase lucrări sociologice, sociopsihologice şi metodologice,
Petru Iluţ este în prezent profesor în cadrul Catedrei de Sociologie a Universităţii „Babeş-
Bolyai” din Cluj şi preşedintele Secţiunii de Psihosociologie a Societăţii Sociologilor din
România. Printre cărţile deja publicate trebuie amintite: Abordarea calitativă a socio-
umanului (1998), Iluzia localismului şi localizarea iluziei (2000), Sinele şi cunoașterea
lui. Teme actuale de psihosociologie (2001), Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme

DRAFT
actuale de psihosociologie (2004) şi Sociopsihologia si antropologia familiei (2005). Toate
lucrările menţionate au fost publicate în cadrul Editurii Polirom şi sunt în prezent epuizate. De
asemenea, profesorul Petru Iluţ a participat în calitate de coordonator, alături de profesorul
Septimiu Chelcea, la redactarea primei Enciclopedii de psihosociologie din România, apărută
în anul 2003 la Editura Economică.
La prima vedere, construcţia titlului, Psihologie socială şi sociopsihologie, pare să
dezvăluie pe de-a întregul misterul conţinutului cărţii şi să facă loc lucrării lângă altele
aparent asemănătoare, care tratează domeniul psihologiei sociale. Însă, la o lectură mai atentă,
putem sesiza juxtapunerea conjuncturală copulativă, şi nu adversativă, a celor două
substantive, incitând curiozitatea cititorului, care se întreabă: nu sunt psihologia socială şi
sociopsihologia unul şi acelaşi domeniu?
Răspunsul la această întrebare se regăseşte chiar în fraza care deschide lucrarea,
autorul anunţând că aceasta îşi propune promovarea conceptului de „sociopsihologie”, un
termen care, deşi nu este nou, se regăseşte rar în literatura de specialitate românească. Atent la
capcana „echivalenţelor enunţiale” Petru Iluţ, ne prezintă o serie de argumente menite a ne
converti la „sociopsihologism”. Pornind de la clivajul psihologie socială psihologică (PSP) –
psihologie socială sociologică (PSS) autorul relevă caracterul integrator al sociopsihologiei, al
cărei specific îl constituie centrarea pe configuraţii grupale de indivizi şi pe comportamente
social-colective (p. 49). De asemenea, metodele utilizate îmbină abordarea calitativă cu cea
cantitativă, depăşind neajunsurile unilateralităţii. Însă, trebuie să ne întrebăm: cât de
importantă este încadrarea cercetărilor într-una dintre tendinţele menţionate? Desigur, am
putea neglija acest aspect, argumentând că majoritatea studiilor din domeniu au fost încadrate
 2

post factum în una din cele două tendinţe complementare. Dar, procedând aşa, am renunţa la
responsabilitatea de autoanaliză şi autocritică a propriilor cercetări şi rezultate. Ţinând cont de
faptul că inclusiv în literatura de specialitate românească (Chelcea, 2008/2010) această
problemă a fost sesizată şi amplu discutată, autoplasarea într-o paradigmă reprezintă a cerinţă
implicită a cercetării.
Pentru a putea realiza acest demers trebuie însă să ştim care este originea şi deci
însemnătatea sa. James S. House (1977), menţionat de profesorul Iluţ ca fiind iniţiatorul
termenului de „sociopsihologie”, susţine că domeniul psihologiei sociale se confrunta încă de
acum mai bine de 30 de ani cu un impas generat de fragmentarea abordărilor teoretice şi
metodologice, putându-se identifica trei mari direcţii de analiză: psihologia socială propriu-
zisă sau psihologică, interacţionismul simbolic şi sociopsihologia, ultimele două subsumându-
se psihologiei sociale sociologice. Toate cele trei tendinţe pornesc de la un nucleu comun,
însă se focalizează pe aspecte diferite ale socialului, de unde derivă diferenţele metodologice,
rezultatele complementare şi, nu în ultimul rând, avantajele şi dezavantajele asociate.
Care este specificul sociopsihologiei? Petru Iluţ este de părere că aceasta se plasează la
distanţa optimă pentru o analiză comprehensivă a fenomenelor sociale, luând în considerare
contribuţia şi interacţiunea factorilor micro-, mezo- şi macrosociali, respectiv procesualitatea
personalitate – structură socială – cultură.
Cunoscând subtilitatea nuanţelor, se pune problema utilizării interşanjabile a
denumirilor. Majoritatea autorilor mărturisesc că, deşi sesizează specificitatea conceptuală, nu
practică o rigurozitate terminologică absolută, acceptând suprapunerea parţială a psihologiei
sociale, psihosociologiei şi sociopsihologiei. Însă, simpla menţionare a acestor termeni, chiar
şi însoţită de precizarea echivalenţei lor, întăreşte asumpţia implicită că există deosebiri, cel
puţin de nuanţă, între cele trei direcţii. Apartenenţa oamenilor de ştiinţă la Catedra de
Psihologie sau la cea de Sociologie introduce ulterior distincţii între cercetările realizate şi
temele abordate de cele două comunităţi academice. Astfel, cel puţin în România, se poate
vorbi de o psihologie socială a psihologilor şi o psihologie socială a sociologilor, care se
deosebesc în primul rând din perspectiva traseului profesional şi academic al practicanţilor.
Realitatea obiectivă a formării profesionale ca psiholog, respectiv sociolog se transpune în
plan subiectiv sub forma unor viziuni psihologiste sau sociologiste asupra lumii, exprimându-
se în preeminenţa proceselor psihice individuale, respectiv a factorilor socio-culturali ca
determinanţi ai fenomenelor studiate. Colaborarea dintre reprezentanţii celor două direcţii ar
putea conduce la o revigorare a domeniului, prin integrarea celor două demersuri paralele.
 3

Pornind de la prima impresie pe care ne-o formăm despre lucrarea aflată în discuţie pe
baza copertei şi a titlului, ne oprim la un alt indiciu: cuprinsul. Însuşi autorul sesizează
similaritatea dintre temele abordate în lucrarea sa şi cele care se regăsesc în cunoscutele
manuale americane precum Social Psychology (Baron, Byrne şi Branscombe, 1997/2006) sau
The Sage Handbook of Social Psychology (Hogg şi Cooper, 2007).
Pe lângă unele capitole, nelipsite dintr-o lucrare de psihologie socială, regăsim şi teme
noi, care până în prezent nu fuseseră abordate în context psihosociologic în literatura de
specialitate românească: mediul înconjurător şi capitalul social. Trebuie menţionat faptul că
abordarea problematicii ecologice reprezintă contribuţia Laurei Nistor şi aduce în discuţie un
subiect prea puţin dezvoltat până în prezent în România: atitudinea şi preocuparea faţă de
mediul înconjurător.
Pe întreg parcursul cărţii putem sesiza, pe lângă teoriile şi experimentele clasice, idei,
direcţii şi preocupări recente pe care autorul le introduce pentru prima dată publicului din
România. Astfel, capitolul dedicat coordonatelor teoretice şi metodologice, care reprezintă o
trecere în revistă a principalelor repere teoretice ale psihologiei sociale: teoriile motivaţionale,
teoria învăţării sociale, teoriile cognitiviste, teoria costurilor şi beneficiilor, teoria normelor şi
a rolurilor şi interacționismul simbolic, este urmat de subcapitolul intitulat Dezvoltări
contemporane şi noi viziuni, în care se menţionează câteva din tendinţele mai recente
înregistrate în domeniu, atestând metamorfoza psihologiei sociale în sociopsihologie, datorită
valorificării elementelor sociologice şi antropologice care complementează demersurile
psihosociologice.
Temele abordate în lucrarea sa de către Petru Iluţ, alături de ordinea în care sunt
prezentate capitolele, îi conferă acesteia statutul de „formă bună”. Potrivit psihologiei
gestaltiste, structurile care au la bază un pattern emergent din interacţiunea elementelor
componente poartă numele de „gestalturi” sau „forme bune”. Cartea aflată în discuţie
reprezintă o astfel de structură, capitolele alcătuind un tot unitar. Mai mult, în anumitor
subiecte, autorul face uneori referire la teorii şi argumente expuse în alte părţi ale lucrării,
stabilind astfel conexiuni între teme şi persuadând cititorul să răsfoiască şi alte capitole ale
acesteia. Cartea se ridică astfel deasupra statutului de simplu manual sau suport de curs, ea
reprezintă ghidul de călătorie în universul sociopsihologic, călătorie pe care o facem după un
itinerariu logic şi care are un ţel prestabilit: acela de a dobândi un nivel mai înalt de
comprehensiune a fenomenelor sociale, îmbogăţindu-ne imaginaţia sociopsihologică prin
teorii şi studii din domeniul psihologiei sociale şi nu numai.
 4

Fidel principiilor pe baza căruia a elaborat lucrarea şi pe care le prezintă încă din
primul capitol, autorul îşi propune şi reuşeşte să promoveze sociopsihologia românească. Pe
de-o parte sunt invocate aspecte din realitatea cotidiană care servesc drept exemple pentru
ilustrarea conceptelor şi teoriilor descrise şi, pe de-altă parte, sunt prezentate cercetări
realizate în centrele universitare din ţară. Acestea din urmă au rolul de a ilustra direcţia
preocupărilor psihosociologilor români, evidenţiind totodată faptul că, deşi nu sunt atât
vizibile pe cât s-ar dori pe plan internaţional, studiile şi cercetările de psihologie socială din
ţara noastră sunt cel puţin la fel de elaborate şi de ingenioase ca cele de peste ocean. În plus,
ele au rolul de a testa validitatea conceptelor şi teoriilor de sorginte americană pentru
populaţia din România, relevând totodată aspectele cultural specifice ale acesteia.
Spre exemplu, într-o cercetare efectuată în 1999 în rândul studenţilor din anul II de la
două facultăţi de sociologie din ţară a fost testat fenomenul „gândirii contrafactuale”. Pornind
de la constatarea că, de regulă, oamenii regretă mai ales oportunităţile pe care le-au ratat şi
mai puţin acţiunile greşite pe care le-au săvârşit, în cadrul studiului participanţii au fost rugaţi
să răspundă la întrebarea „Gândindu-vă la viaţa de până acum, ce regretaţi mai mult?”
Rezultatele au confirmat ipoteza cercetării, majoritatea persoanelor menţionând că regretă
lucruri pe care nu le-au realizat.
O cercetare, din anii ’80 a profesorului Petru Iluţ a vizat evidenţierea îmbinării
efectului egocentric cu eroarea fundamentală de atribuire în plasarea cauzelor succesului şi
eşecului. În cazul heteroatribuiri, participanţii au indicat mai ales cauze dispoziţionale, atât
pentru succes, cât şi pentru eşec, evidenţiind eroarea fundamentală de atribuire. Însă, când a
venit vorba despre propriile reuşite şi nereuşite, subiecţii, deşi au preferat din nou cauzalitatea
internă, s-au orientat şi spre circumstanţe, în special pentru a motiva eşecurile.
Din cercetarea realizată pe tema sexualităţii premaritale la studenţii români aflăm că,
în anul întâi 17% dintre persoanele de sex feminin declară că au avut o aventură, comparativ
cu 70% dintre reprezentanţii de sex masculin. În cazul studenţilor din anii III-IV proporţia
creşte la 50% pentru femei şi 98% pentru bărbaţi. Interpretarea dată de autor acestor rezultate
aduce în discuţie atât dezirabilitatea socială, cât şi atitudinile faţă de sexualitatea premaritală.
Pentru a afla adevărului nu trebuie să dăm imediat crezare declaraţiilor subiecţilor, ci să avem
în vedere întreaga structură cognitivă şi motivaţională care stă la baza răspunsurilor
indivizilor.
În studiul dedicat satisfacţiei şi insatisfacţiei în cuplu, realizat în 1986, Iluţ şi Cordoş
au pus în evidenţă sindromul incapacităţii de convieţuire normală. Acesta, deşi se manifesta
diferit la bărbaţi si la femei, are la bază insatisfacţiile ambilor parteneri care, conjugate,
 5

conduc la apariţia problemelor de cuplu. În versiunea feminină, cauza constă în înclinaţia spre
alcoolism a bărbatului, în timp ce soţii se plâng, în special, de infidelitatea partenerelor.
Acestea sunt doar o parte din cercetările realizate de Petru Iluţ şi colaboratorii săi. De
ce sunt importante toate aceste studii? Pentru că aşa ajungem să cunoaştem individualitatea
psihosociologică a românilor şi, totodată, aflăm mai multe despre psihologia socială locală
care, deşi există şi funcţionează de ani buni, nu primeşte recunoaşterea meritată.
În final, aş vrea să formulez explicit răspunsul la întrebarea care este, probabil, în
mintea tuturor celor care zăresc cartea pe raftul librăriilor: ce aduce nou lucrarea lui Petru
Iluţ? Cred că principala contribuţie a acesteia o constituie exhaustivitatea sa, între coperţile
sale regăsindu-se nu doar cele mai importante sau mai noi teorii şi studii de psihologie
socială, ci şi acele contribuţii mai puţin cunoscute, dar a căror parcurgere este importantă
pentru înţelegerea evoluţiei acestui domeniu. Nu în ultimul rând, în această carte echilibrul
dintre micro-, mezo- şi macrosocial, specific sociopsihologiei, este atins prin alăturarea
explicaţiilor psihologice, sociologie şi antropologice, acestea din urma regăsindu-se rar în
lucrări care tratează fenomene psihosociologice. Astfel, autorul se înscrie în tradiţia lucrărilor
lui Bronislaw K. Malinowski de împletire a observaţiilor antropologice cu explicaţii şi
fenomene din domeniul psihologiei sociale, ceea ce ne-ar putea îndreptăţi să-l considerăm pe
antropologul de origine poloneză, promotorul sociopsihologiei avant la lettre.