CURS 8

CAPITOLUL VI

SEPARAREA PRIN PRECIPITARE

Definiţie. Precipitarea este operatia in urma careia se obtine un amestec eterogen

solid-lichid, numit precipitat.

Schema bloc a precipitarii

Precipitatele au consistenta, culori si solubilitati diferite si pot fi: amorfe, gelatinoase

si cristaline.
Definiţie. Separarea prin precipitare se bazează pe transferul speciei (ion) dintr-o fază
lichidă într-o fază solidă, proces urmat de izolarea fazei solide din soluţie printr-un procedeu
mecanic (filtrare, centrifugare).
Procesul de precipitare este influenţat de mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
compoziţia probei;
natura şi numărul compuşilor de determinat;
tipul metodei de dozare finală (gravimetrică, volumetrică, spectrofotometrică etc.);
condiţiile experimentale.
În general, deşi laborioasă, metoda separării prin precipitare se aplică în analiza chimică
gravimetrică sau ca etapă intermediară în alte procedee de dozare.

Precipitanţi anorganici

Separarea ionilor metalici din soluţie se poate face sub formă de hidroxizi metalici
sau sub formă de sulfuri metalice.
În analiza clasică se foloseşte mult precipitarea hidroxizilor metalici cu hidroxid de amoniu,
în mediu bazic asigurat de folosirea soluţiilor tampon hidroxid de amoniu – clorură de
amoniu.
Dacă se foloseşte separarea prin precipitare sub formă de sulfuri, în funcţie de aciditatea la
care precipită, metalele se pot clasifica în trei grupe:
metale care precipită în soluţii foarte acide, la pH = 1 – 2.
grupa cuprului: Cu, Ag, Hg, Pb, Cd etc.
grupa arsenului: As, Sn, Se, Au, Pt etc.
metale care precipită în soluţii slab acide: Zn (pH = 2 – 3); Ni şi Co (pH = 5 – 6); Tl şi
In (pH ≈ 7).
metale care precipită în soluţii bazice: Fe, Mn etc.
În general, precipitanţii anorganici nu oferă o selectivitate bună, de aceea se apelează şi la
precipitanţi de natură organică.
Precipitanţi organici

Sunt preferaţi datorită selectivităţii lor. De exemplu, dimetilglioxima (Reactivul lui

Ciugaev) este specifică pentru Ni şi Pd. Cu ajutorul ei, la pH ≈ 5 precipită nichelul, iar
paladiul precipită în mediu slab acid.
O categorie importantă de reactivi organici de precipitare o reprezintă reactivii de
chelatizare.Ei au o formulă moleculară de tip HL sau H2L, unde H reprezintă hidrogenul acid
ce poate fi înlocuit cu un ion metalic. Reactivii de chelatizare sunt formaţi de obicei dintr-o
parte hidrofobă (lanţuri hidrocarbonate, nuclee aromatice) şi grupări hidrofile carboxil (-
COOH), hidroxil (-OH), tiol (-SH), sulfonice (-SO 3H), etc. care permit solubilizarea
moleculelor organice în apă.

Formarea chelatului metalic presupune înlocuirea ionilor H+ din matricea organică cu

ionii metalici din soluţie, ceea ce duce la scăderea bruscă a solubilităţii noului compus şi la
separarea acestuia din mediul de reacţie.

Separarea constituenţilor în urme, prin precipitare

Izolarea microcantităţilor de elemente reprezintă o preocupare importantă în chimia

analitică modernă. Există şi alte metode de separare, dar precipitarea este încă mult folosită,
mai ales în cazul elementelor radioactive. Când un constituent se găseşte în concentraţii foarte
mici, este greu de separat pentru că precipitarea nu are loc sau compuşii formaţi sunt solubili
la diluţii avansate.
Precipitarea completă a unui constituent în urme se realizează prin adăugarea unei
cantităţi dintr-o altă substanţă care precipită şi funcţionează ca un colector al constituentului
de separat. Mecanismul de bază este cel de adsorbţie.De exemplu, se utilizează sulfura de
cupru pentru colectarea sulfurii de mercur (se recuperează 0,02 µg Hg dintr-un litru de apă).
În mod asemănător, sulfura de plumb antrenează 1 µg de aur din 1000 litri (1 m 3) apă
de mare.

CAPITOLUL VII
CROMATOGRAFIA

Analiza chimică cromatografică este un domeniu mai recent al analizei

instrumentale care include mai multe metode de separare şi totodată de analiză a
componenţilor amestecului din probă.
Cromatografia reuneşte o serie de metode de analiză bazate pe separarea
componentelor unei probe prin migrarea lor diferenţiată între două faze, dintre care una este
staţionară iar cealaltă mobilă.
Componenţii amestecului antrenaţi de faza mobilă se deplasează de-a lungul fazei staţionare
fie în coloana cromatografică, fie pe hârtia cromatografică sau pe un strat subţire depus pe un
suport.
În toate separările cromatografice proba este dizolvată într-o fază mobilă fluidă. Această fază
este frecvent numită eluent, iar după ce trece de capătul coloanei se numeşte eluat.
Metoda cromatografică a fost descoperită de botanistul rus Mihail Ţvet, în 1906 şi a fost
folosită întâi pentru separarea unor substanţe colorate pe coloană sau ca eluate colorate. Dacă
substanţele sunt incolore, prezenţa lor pe coloană sau în eluate se recunoaşte prin alte metode.
Metodele cromatografice sunt bazate pe adsorbţia amestecului de substanţe (solid-lichid;
lichid-lichid; gaz-lichid) pe un material adsorbant, urmată de desorbţia succesivă (cu ajutorul
unui dizolvant adecvat – eluant) a componentelor din amestec.
Faza mobila (faza fluida, eluentul) are rolul de a deplasa diferentiat componentele
amestecului, în functie de stabilitatea lor în eluent si de afinitatea componentelor pentru faza
stationara.
Faza stationara (faza imobila, suportul) este o substanta (sau amestec de substante) solida, un
film subtire sau lichid aplicat pe suprafata unui suport solid prin legaturi chimice.
Faza stationara este o pulbere fina, are o porozitate si o suprafata specifica mare si se foloseste
la separarea pe baza unui proces de adsorbtie diferentiat pentru diferitele componente din
amestec.
Exemple de faza stationara: silacagelul (SiO2), oxidul de aluminiu (Al2O3), oxidul de
magneziu (MgO), carbonatul de calciu (CaCO3), hidroxidul de calciu (Ca(OH)2), zaharoza,
celuloza, etc.
Coloana de adsorbant poate fi înlocuită, în unele variante cu o foaie de hârtie poroasă
preparată în mod special (cromatografie pe hârtie) sau cu un strat subţire de adsorbant fixat pe
o placă de sticlă, cu ajutorul unui liant (cromatografie în strat subţire).
O analiză cromatografică se rezumă la următoarele concepte fundamentale:
 proba este dizolvată în faza mobilă;
 faza staţionară este cel mai frecvent un lichid adsorbit la suprafaţa unor particule de
solid utilizate pentru a împacheta coloana;
 faza mobilă este trecută peste faza staţionară nemiscibilă; aceasta etapă se numeşte
eluţie;
 solutul care are o mare afinitate faţă de faza mobilă se va mişca prin coloană foarte
încet;
 componenţii probei se vor separa în benzi discrete vizibile la detector, şi rezultă
cromatograma.
Cromatografia poate fi utilizata pentru determinari analitice calitative si cantitative ale
speciilor separate.
Analiza calitativa cromatografica furnizeaza informatii asupra timpului de retentie al
componentelor analizate si pozitia acestora pe faza stationara dupa untimp de elutie specific.
Analiza cantitativa cromatografica furnizeaza informatii asupra cantitatii tuturor
componentelor analizate, pe baza relatiei existente între înaltimea sau suprafata picurilor
cromatografice si cantitatea de substanta analizata.
Clasificarea metodelor cromatografice
A. Clasificare generala
- cromatografia plană (foloseşte o fază staţionară care este depusă pe o suprafaţă plană sau în
hârtie. Faza mobilă se deplasează prin faza staţionară datorită acţiunii capilare sau a greutăţii).
- cromatografia pe coloană (faza staţionară este introdusă în interiorul unui tub îngust şi faza
mobilă este introdusă în tub cu ajutorul presiunii sau a greutăţii proprii).
B. Clasificare selectiva
a) Dupa natura fazei mobile
- cromatografie de lichide;
- cromatografie de gaze.
b) Dupa tipul fazei stationare
- cromatografie pe hârtie;
- cromatografie pe strat subtire;
- cromatografie pe coloana.
c) Dupa performanta tehnica, cromatografia pe coloana
- cromatografia pe coloana deschisa (de performanta joasa sau medie);
- cromatografia pe coloana închisa (de înalta performanta – HPLC).
d) Dupa mecanismul de separare
- de adsorbtie;
- de repartitie lichid-lichid (partitie);
- de schimb ionic;
- de excluziune sterica/moleculara (gel-cromatografia);
- de afinitate (interactiuni hidrofobe).
CROMATOGRAFIA DE LICHIDE
Cromatografia de lichide pe coloană
Reprezintă cea mai veche metodă cromatografică.
În cadrul acestei cromatografii, faza mobilă se poate deplasa prin coloana cromatografică fie
sub acţiunea greutăţii (metoda clasică) fie sub presiune (metoda HPLC – cromatografie de
lichide la presiune înaltă sau de inalta performanta). HPLC acoperă în proporţie aproximativ
80%, analiza substanţelor moleculare: organice, organo-metalice şi anorganice, inclusiv
compuşii foarte polari sau labili termic precum şi compuşii cu masă moleculară ridicată
(naturali sau sintetici).
Instalaţia necesară separărilor cromatografice are următoarele componente:
coloana cromatografică – în care se desfăşoară separarea componenţilor probei;
dispozitiv de introducere a probei;
circuitul de solvent (fază mobilă) – care transportă proba prin coloană. Acesta include
rezervorul, dispozitive de reglare a vitezei de curgere, de măsurare a presiunii şi a debitului,
dispozitive speciale pentru purificare etc.;
ansamblul de identificare şi dozare a componenţilor separaţi – detectori cu sau fără sisteme
de înregistrare.
3.Pompa cu 5.Dispozitiv
sistem de de
1.Rezervor reglare a introducere
debitului si receptie 7.Detector
a probei

•
6.Coloana
2.Faza mobila cromatografica
4.Injector
8.Colector de
fractiuni
Schema bloc a unui cromatograf HPLC
Sistemul de alimentare cu fază mobilă

Acest sistem include unul sau mai multe rezervoare cu fază mobilă, un dispozitiv de
degazare necesar îndepărtării gazelor din faza mobilă, pompe pentru accelerarea fluxului
fazei mobile la o presiune corespunzătoare şi fără pulsaţii (fluctuaţii, variaţii de flux) şi
precoloana, utilizată în cromatografia cu fază staţionară lichidă, în care are loc saturarea
fazei mobile cu fază staţionară înainte de pătrunderea în coloană.
 Sistem cromatograf HPLC
Coloane şi dispozitive pentru introducerea probei
Coloana
În cromatografia de lichide, coloanele sunt confecţionate din metale (aluminiu, cupru), din
oţel inoxidabil, materiale plastice sau din sticlă.
Diametrul unei coloane este cuprins între 0,2 – 1,0 cm, rar 5 cm (în cromatografia
preparativă). Lungimea coloanelor variază între 20 şi 100 cm.
Coloanele sunt prevăzute la partea inferioară cu un opritor format din sticlă perforată, frită sau
vată de sticlă. La partea superioară există un rezervor intermediar pentru faza mobilă. În
cromatografia de înaltă presiune HPLC coloanele trebuie să reziste la presiuni ridicate, ceea
ce impune etanşeizarea la capete. Umplerea coloanelor necesită o deosebită grijă pentru
eficienţa separării. Umplutura folosită trebuie să aibă densitate mare şi omogenitate perfectă
pentru a asigura permeabilitate şi o distribuţie uniformă.

Dispozitive pentru introducerea probei

În cazul metodei cromatografice clasice, proba se poate introduce cu pipeta sau cu seringa
micrometrică.
În cromatografia lichidă la presiune înaltă se folosesc seringile Hamilton sau injectoarele
automate, cu întreruperea fluxului de fază mobilă atunci când se lucreează la presiuni ridicate.

Coloana in cromatografia clasica de lichide cu compusi separati in benzi

Detectoare
Detectoarele sunt dispozitive care indică prezenţa componenţilor separaţi, calitativ şi
cantitativ, la ieşirea din coloana cromatografică. Prin măsurarea unei proprietăţi care depinde
de concentraţie, detectorul emite semnale care sunt înregistrate pe cromatograme.
Un detector ideal trebuie să fie foarte sensibil (10-12 – 10-11 g/cm3), să dea un răspuns liniar
în funcţie de concentraţie pentru toţi componenţii separaţi, indiferent de natura lor chimică.
Detectoarele se clasifică după cum funcţionarea lor se bazează pe măsurarea unei proprietăţi a
lichidului eluant sau pe măsurarea unei proprietăţi fizice caracteristice componentului separat.
Cromatografia de lichide pe coloană clasica este utilizata, printre altele la purificarea şi
dedurizarea apelor, iar HPLC in separarea unor pesticide.
Instalaţia de dedurizare a apei
A – intrare apă;
B – ieşire apă dedurizată;
o – schimbător de ioni Separarea unor pesticide prin HPLC

1. Izoproturon, 2. Profam, 3. Propazin, 4. Terbutilazină, 5. Linuron,6. Propanil, 7.

Prometrin, 8. Fenamifos, 9. Fenitrotion, 10. Cafeină,11. Metamitron, 12. Fenuron,13.
Metoxuron, 14. Simazin, 16. Cianazin, 17. Atrazin, 18. Carbaril.

Granulaţia: 5μm, t = 40°C; Eluent: 10 până la 90%, acetonitril în apă 0.5%/min; Detector: UV
la 225nm; Debit: 1mL·min-1;
CROMATOGRAFIA DE GAZE
Această tehnică cromatografică este printre cele mai răspândite şi totodată este prima
dintre metodele de analiză cromatografică aplicată pe scară largă în analizele chimice
Separarea în cromatografia gazoasă constă în distribuţia compuşilor între o fază staţionară
lichidă sau solidă şi o fază mobilă gazoasă.
Când faza staţionară este un solid, are loc un mecanism de adsorbţie, iar când este un lichid
nevolatil pe un suport inert, distribuţia se realizează printr-un mecanism de repartiţie.
Cromatografia de gaze se aplică în analiza substanţelor gazoase sau volatile şi termic stabile.
Metoda este eficientă, selectivă şi mai rapidă decât alte metode cromatografice.

Gaz cromatograf (schemă bloc)

1 – butelie cu gaz purtător; 2 – reductor de presiune; 3 – uscător–purificator; 4–
dispozitiv control fin; 5 – debitmetru; 6 – manometru; 7 – injector (dispozitiv pentru
introducerea probei); 8 – coloana; 9 – camera coloanei (termostatată); 10 – detector; 11 –
sistem de înregistrare.
 Gaz cromatograf cu detector de masa (GCMS)

Ansamblul de alimentare cu gaz purtător

În cromatografia de gaze sunt folosite frecvent următoarele gaze purtătoare: H 2, N2, Ar, He şi
CO2. În afară de ultimul, sunt în general suficient de pure.
Pentru uscarea gazului purtător, când este nevoie, se apelează la o coloană de uscare umplută
cu substanţe higroscopice şi prevăzută cu filtre speciale pentru îndepărtarea O2.
Debitul constant de gaz purtător este asigurat prin folosirea unui reductor de presiune cu o
construcţie adecvată. Presiunea gazului purtător se controlează cu un manometru diferenţial
montat la capetele coloanei.

Natura gazului purtător influenţează performanţele coloanei. Opţiunea pentru un anumit gaz
purtător este dictată de tipul de detector folosit.
Dispozitive de introducere a probei
Dispozitivele pentru introducerea probelor gazoase sunt simple, deoarece nu este necesară
vaporizarea lor. Se pot folosi pipete cu diferite volume, robinete cu mai multe căi sau rotoare
cu by-pass. Introducerea substanţelor lichide se efectuează cu ajutorul microseringilor.
Deoarece proba lichidă va trebui vaporizată înainte de intrarea în coloană, este necesară
prezenţa unui compartiment intermediar, numit cameră de vaporizare, încălzit separat faţă de
restul coloanei, în care proba este injectată şi adusă în stare de vapori înainte de a fi preluată
de gazul purtător.
Injectarea probei se face cu o seringă Hamilton, în cantitate bine determinată, variind între 1
şi 10 µl, rar 50 µl (când componentele de analizat sunt în cantităţi foarte mici în probă).
Probele solide sunt introduse în cromatograf după dizolvarea lor într-un solvent convenabil
sau în stare topită.
Coloane de separare
Coloanele cromatografice de separare sunt confecţionate din tuburi de metal, sticlă sau
material plastic. Pentru temperaturi mai mari de lucru se folosesc coloane din sticlă de
borosilicat. Eficienta coloanelor este legată direct de dimensiunile folosite (diametru,
lungime). Cele mai utilizate coloane, sunt cele cu umplutura si cele capilare. Lungimea
coloanei este variabilă în funcţie de complexitatea amestecului de separat. Lungimea
coloanelor cu umplutură variază între 2 şi 4 m, iar cele capilare între 30 şi 200 m, fiind
dispuse în general sub formă de spirală.

A- coloane cu umplutura
B - coloane capilare
Datorita eficientei lor, se prefera coloanele capilare, confectionate din sticla de cuart, bobinate
pe suporturi metalice in forma circulara.

Detectoare

Detectoarele sunt grupate în două categorii:

detectoare integrale – al căror semnal corespunde unei însumări a masei totale a
componenţilor care trec prin celulă şi este reprezentat prin curbe de eluţie în trepte;
detectoare diferenţiale – care măsoară unele proprietăţi legate de concentraţia componenţilor
în curentul de gaz purtător, iar semnalul este reprezentat prin picuri de eluţie.
Semnalul detectorului trebuie să fie liniar, rapid, să urmeze corect şi instantaneu modificările
concentraţiei în faza mobilă, independent de natura componentului.
Există detectoare universale, care semnalează prezenţa tuturor componenţilor din probă şi
detectoare specifice cu răspuns selectiv pentru anumite clase de substanţe.

O cromatogramă (diagrama semnal, funcţie de timp sau de volumul de eluent):

• ilustrează răspunsul detectorului la un compus de analizat din probă la ieşirea acestuia din
coloană ca funcţie de timp sau de volum de fază mobilă adăugată;
• este utilă atât pentru determinările cantitative cât şi calitative;
• furnizează o serie de picuri (peak= vârf), unde aria de sub picuri furnizează informaţia
cantitativă despre cantitatea de component iar poziţia picului serveşte pentru identificarea
compusului din probă. Oricare pic are, în cazul ideal, forma distribuţiei normale Gauss.

Elementele unei cromatograme

Timpul mort, tM - este timpul în care un component, complet nereţinut de către faza
staţionară, parcurge coloana şi tuburile de legătură până la detector.
Timpul de retenţie, tR - o mărime caracteristică pentru fiecare component al amestecului
separat de coloană - reprezintă timpul scurs de la injectarea probei şi apariţia maximului de
concentratie in detector.
W-latimea picului de baza
 Cromatograma GC cu calculul ariei picurilor

CROMATOGRAFIA PLANA (PLANARA)

Este cea mai simplă şi ieftină dintre toate metodele cromatografice cunoscute. Mai
este denumită şi cromatografia de lichide a săracului. Include cromatografia pe hârtie şi pe
strat subţire. Se caracterizează prin forma geometrică plană a suportului fazei staţionare.
Separarea componenţilor din probă se bazează tot pe distribuţia lor între faza mobilă lichidă şi
faza staţionară solidă (hârtia cromatografică de calitate superioară sau stratul subţire
microgranular întins pe o placă).

Materiale cromatografice

Faza staţionară
Hârtia cromatografică – este fabricată din lintersul de bumbac care conţine celuloză aproape
pură. Trebuie să îndeplinească anumite condiţii de puritate, rezistenţă şi omogenitate.
O hârtie cromatografică bună trebuie să permită separarea componenţilor în zone nete, bine
conturate şi fără efecte de difuziune (aureole).
Hârtiile cromatografice cele mai utilizate sunt: Whatman (de calităţi diferite), Schleicher-
Schüll, Munktell etc. Această tehnică poate fi executată şi pe foi din alte materiale fibroase:
sticlă, nylon etc.
Stratul subţire. În funcţie de mecanismul cromatografic adoptat, stratul subţire poate fi: - în
cromatografia de adsorbţie – un material solid cu proprietăţi adsorbante; - în cromatografia de
repartiţie – un lichid fixat pe un suport inactiv; - în cromatografia de schimb ionic – straturi
subţiri din răşini schimbătoare de ioni.
Materialele cele mai utilizate sunt: - silicagelul (poate fi de mai multe tipuri, cu sau fără agent
liant); - alumina (este uşor bazică, având pH-ul în suspensie apoasă de 7,5); - kieselguhr
(este neutru, inactiv); - celuloza (poate fi fibroasă, acetilată sau microcristalină); - poliamida
(pulbere, poate fi normală, acetilată sau cu indicator de fluorescenţă) – sticla pulbere (cu
mecanism de separare asemănător silicagelului); - geluri (în special xerogeluri sau geluri
uscate).
Faza mobilă
Este un solvent sau un amestec de solvenţi. Alegerea fazei mobile este determinată de natura
substanţelor de separat şi a fazei staţionare.
Timpul de migrare depinde de grosimea stratului şi de caracteristicile granulometrice, de
atmosfera camerei de developare, de poziţia plăcii (verticală sau înclinată) şi de solvent.
Aparatură
Există mai multe tipuri de aparate pentru cromatografia plană. Eluarea componenţilor se
realizează în spaţii închise cu atmosferă saturată în vaporii fazei mobile.
 Cromatografie plană orizontală
1.cameră de developare etanşă;
2. hârtie sau strat subţire;
3. fitil;
4. baie de eluant sau solvent.
Spoturile revelate se identifică fie colorimetric, în funcţie de reactivul revelator folosit, fie
prin metode optice, prin absorbţie în UV, dacă stratul subţire conţine indicatori de
fluorescenţă (fluoresceină, rodamină B etc.).

Cromatograme cu spoturi revelate in UV Cromatografia pe hartie

Dacă se doreşte analiza cantitativă, se pot fie compara dimensiunile spoturilor de

concentraţie necunoscută cu cele ale spoturilor probelor etalon de concentraţie cunoscută, fie
se decupează suprafeţele spoturilor, se recuperează componentul prin extracţie cu un solvent
şi se face analiza spectrofotometrică.
Cea de-a doua metodă este supusă unor erori suficient de mari, fie prin nerecuperarea
cantitativă a suprafeţei spotului, fie prin introducerea de impurităţi din cauza decupării unei
suprafeţe prea mari.
Metoda cromatografiei plane este aplicată la scară largă totuşi, datorită rapidităţii de separare
şi mai ales accesibilităţii metodei, putând fi executată cu mijloace obişnuite de laborator.
Cromatografia plană are numeroase aplicaţii în domenii variate ca: separarea şi identificarea
poluanţilor, insecticidelor, pesticidelor, medicamentelor etc..