Curs 9

PARTEA A II-A: CHIMIA COLOIDALĂ

INTRODUCERE IN CHIMIA COLOIZILOR

Stare coloidală. Sistem coloidal. Substanţă coloidală

Chimia coloidală este un domeniu recent al chimiei, fiind considerată o ramură

independentă a chimiei fizice.
Obiectul de studiu al chimiei coloidale il constituie starea coloidala, substanta coloidala
şi sistemul coloidal.
Starea coloidală este o stare fizică specială în care se pot găsi numeroase substanţe, la care
gradul de dispersie nu atinge dimensiunile micromoleculare.
Denumirea de coloid îşi are originea în lucrările lui Thomas Groham (1861) şi provine de la
cuvântul grecesc „colla” (clei). In tara noastra cel care a pus bazele acestei discipline este
E.Angelescu. Conceptul de stare coloidală a înlocuit, succesiv, pe cel de pseudosoluţie (Selmi,
1847) şi de coloid (Groham 1861).
Groham a propus clasificarea substanţelor în două categorii:
- cristaloizi (corpi cristalizabili), care prin dizolvare dau soluţii obişnuite, sisteme omogene.
– coloizi (substanţe asemănătoare cleiurilor), care prin dizolvare formează soluri, în care
substanţa dizolvată difuzează lent, trece prin membrane semipermeabile şi nu cristalizează.
În lucrările lui Staudinger (1922) apare diferenţierea clară între coloizii organici şi cei
anorganici. Coloizii organici sunt substanţe macromoleculare, cu dimensiunile
macromoleculelor de ordinul 10-7 – 10-9 m; aceste dimensiuni coincid cu cele ale particulelor
din coloizii anorganici (de exemplu coloizii de aur sau sulf), ceea ce explică proprietăţile lor
cinetice şi optice asemănătoare.
Împărţirea substanţelor în cristaloizi şi coloizi este astăzi depăşită. Un cristaloid tipic (de
exemplu NaCl) în apă formează un sistem omogen, dar în benzen formează o soluţie
coloidală.
La scară macroscopică, starea coloidală se manifestă prin soluţii cu tranziţii reversibile între
gel şi sol - şi ireversibile prin precipitare şi coagulare. 

Schimbări de stare
Se poate vorbi de „universalitatea stării coloidale”, în sensul că orice substanţă poate fi
adusă, în condiţii determinate, sub formă de particule coloidale, suspendate într-un mediu
insolubil.
Sistemele coloidale sunt sisteme eterogene de tip special datorita suprafeţelor de separare
dintre faze extrem de extinse. Acest fapt se poate realiza prin dispersarea (faramitarea,
maruntirea) uneia dintre fazele sistemului. Rezultă un sistem dispers. În cazul cel mai simplu
al sistemului va exista o faza dispersata, constituita din mici particule, raspândite în cealalta
faza, denumita mediu de dispersie.
Cerinţa de bază a formării sistemelor coloidale este insolubilitatea reciprocă a fazelor
acestora..
Substanţa coloidală
Proprietatile esentiale ale substantelor coloidale sunt determinate de suprafata de separare
mare care reprezintă sediul unor fenomene specifice – denumite superficiale.
Exemple de substante coloidale:
Sângele este soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K), coloid (deoarece conţine proteine:
serumalbumine, globuline), suspensie (datorită prezenţei elementelor figurate).
Partea coloidala a solului este alcatuita din diferiti coloizi minerali (hidroxizi sau oxizi
hidratati de fier si aluminiu, minerale argiloase -argila din sol), organici (acizii humici) si
organo-minerali (combinatii rezultate din unirea coloizilor minerali si organici, cum sunt
argilo-huminele, alumo si ferohumatii).
Alti coloizi: cleiul, cauciucul natural, amidonul, piftia, iaurtul.

Coloid organic- acidul humic

Clasificarea coloizilor
Forma particulelor coloidale nu este sferică pentru toate cazurile, aşa cum s-a
considerat în cazul cercetărilor iniţiale.
Staudinger propune o clasificare în două mari clase: coloizi sferici sau sferocoloizi şi
coloizi liniari; dat trebuie ţinut cont că există şi coloizi cu formă intermediară care se pot
prezenta în funcţie de condiţii într-o formă sau alta.
De exemplu poliizobutilena se prezintă ca un sferocoloid când este dizolvată în dizolvanţi
slabi şi ca un coloid liniar în dizolvanţi buni.
O altă clasificare după Jingensons şi Straumanis este mai complexă:
 coloizi izometrici (sferocoloizi)
o poliedrici
o sferici compacţi
o încolăciţi (ghem)
 anizometrici
o cilindrici scurţi
o cilindrici lungi
o plaţi
o liniari
 buclaţi
 ramificaţi
 CAPITOLUL VIII
FENOMENE INTERFAZICE
Adsorbţia
Dintre fenomenele care au loc la suprafaţa de separare dintre componente, o
importanţă deosebită prezintă acele fenomene care însoţesc modificările de concentraţie ale
componentelor.
Fenomenele de sorbţie au loc cu modificarea concentraţiei la interfaţa dintre două
componente. Atunci când pătrunderea unor particule (molecule, ioni, macromolecule) are loc
în întreaga masă a unei componente a sistemului, procesul se numeşte absorbţie. Dacă
particulele se concentrează doar la suprafaţa de separare (interfaţa) dintre componente,
procesul poartă numele de adsorbţie.
Adsorbţia reprezintă acumularea la suprafaţa unei substanţe lichide sau solide a unei alte
substanţe. Substanţa pe a cărei suprafaţă se produce fenomenul se numeşte adsorbant
(adsorbent) iar substanţa care se adsoarbe se numeşte adsorbat.
Îndepărtarea unei substanţe sorbite de pe sorbant sau din interiorul acestuia se numeşte
desorbţie.
Tipuri de adsorbţie
Fenomenele de adsorbţie se pot produce pe diferite tipuri de suprafeţe de separare, în funcţie
de caracterul fazelor ce formează sistemul dat. Sunt posibile patru cazuri:
a) suprafaţa interfazică este lichidă: faza 1 este un lichid iar faza 2 un gaz;
b) suprafaţa de separare este lichidă: fazele 1 şi 2 sunt două lichide nemiscibile;
c) suprafaţa interfazică este solidă: faza 1 este un solid iar faza 2 este gazoasă;
d) suprafaţa de separare este solidă: faza 1 este solidă în contact cu faza 2 lichidă.
După natura interacţiunii dintre substanţa adsorbită şi adsorbant, se deosebesc:
- adsorbţia fizică (adsorbţia van der Waals) – în acest caz, forţele atractive sunt de tip van
der Waals (de dispersie, de inducţie, de orientare) iar structura internă a particulelor adsorbite,
respectiv distribuţia electronilor de valenţă nu se modifică. Se manifestă la temperaturi joase
şi este caracterizată printr-o căldură de adsorbţie mică (Q < 10 kcal/mol);
- adsorbţia chimică (chemosorbţia, adsorbţia activată) – reţinerea adsorbatului se face prin
forţe de natură chimică, modificându-i-se structura internă. Se formează legături chimice noi,
dar uneori formarea acestor legături nu implică scindarea completă a moleculelor de adsorbat.
Căldura de adsorbţie este mult mai mare în acest caz, de 20 – 100 kcal/mol, iar viteza de
chemosorbţie creşte cu creşterea temperaturii, deşi acest tip de adsorbţie poate avea loc şi la
temperaturi joase.
Mărimea ce caracterizează adsorbţia este coeficientul de adsorbţie, definit ca raportul dintre
cantitatea de adsorbat x şi unitatea de suprafaţă a adsorbantului S. Adsorbanţii uzuali sunt
fie sisteme capilare, fie pulberi-suspensii a căror suprafaţă este neomogenă, deosebindu-se
esenţial de suprafaţa „netedă” a lichidelor.
La lichide, suprafaţa geometrică va coincide cu cea reală. La adsorbanţii solizi, suprafaţa reală
este întotdeauna cu mult mai mare decât cea geometrică. De aceea este necesar să se introducă
o mărime care măsoară suprafaţa reală a solidelor; aceasta este suprafaţa specifică. Ea se
defineşte ca suprafaţa, exprimată în cm2 sau m2, pe care o prezintă la adsorbţie un gram de
adsorbant solid, sau suprafaţa raportată la unitatea de volum.
Ss = S / m [cm2/g ; m2/g]
La adsorbanţii obişnuiţi, suprafaţa specifică este de aproximativ 100 m 2/g. Aceasta este o
mărime constantă ce caracterizează un adsorbant dat.
Deoarece suprafaţa specifică a adsorbanţilor nu este de obicei cunoscută, nu putem exprima
coeficientul de adsorbţie în moli/cm2; el poate fi redat doar în număr de moli fixaţi pe un gram
de adsorbant. Se notează:
 Γs = ns / m
unde ns – număr de moli de adsorbat; m – număr de grame adsorbant.
În cazul adsorbţiei gazelor pe adsorbanţi solizi, se poate reda doar volumul V în cm3 de gaz
(adus în condiţii normale) adsorbit de un gram de corp solid.
Studiul adsorbţiei gazelor pe suprafeţe solide necesită cunoaşterea felului cum variază
coeficientul de adsorbţie cu presiunea gazului sau concentraţia sa şi cu temperatura la care se
produce adsorbţia.
Influenta unor factori asupra procesului de adsorbtie
Influenţa presiunii
Adsorbanţii solizi importanţi din punct de vedere practic sunt străbătuţi de un număr enorm de
capilare (pori) ale căror diametre variază în limite foarte largi; unele sunt vizibile cu ochiul
liber, în timp ce altele se pot apropia de dimensiunile moleculare.
In prezenţa vaporilor unor substanţe, în porii adsorbantului se poate produce fenomenul de
condensare capilară. În realitate, acest fenomen intervine alături de cel de adsorbţie. Când
adsorbantul este pus în contact cu un gaz, la presiuni de echilibru coborâte, pe suprafaţa
capilarelor se formează stratul de adsorbţie.
Trebuie remarcat că numai în primul strat se petrece un fenomen real de adsorbţie, moleculele
gazoase fiind reţinute la suprafaţa corpului solid; în celelalte straturi, moleculele se aşează
peste alte molecule gazoase şi avem un fenomen de condensare.

Diagramă coeficient de adsorbţie – presiune de echilibru

AB – izotermă de adsorbţie; BC – curbă condensare capilară

Reprezentând grafic coeficientul de adsorbţie Γ în funcţie de presiunea de echilibru p se

obţine o curbă care prezintă pe porţiunea iniţială mersul izotermei de adsorbţie, iar la presiuni
ridicate, curba prezintă o ascensiune care se accentuează până în apropierea valorii presiunii
vaporilor saturaţi, p0 .
La presiuni relativ mici se vor umple capilarele înguste, iar pe măsură ce presiunea are valori
mai mari, porii mai largi.
Acest tip de izotermă permite studiul structurii poroase a diferitelor corpuri, fapt important în
practică, de exemplu în cazul catalizatorilor.
O exprimare cantitativă a procesului de adsorbţie se poate face printr-o ecuaţie empirică
propusă de Boedeker şi apoi de Freundlich (1907), de forma:
Γ = k · C 1/n sau Γ = k · p 1/n
unde Γ este coeficientul de adsorbţie; C este concentraţia de echilibru a adsorbatului lichid; p
este presiunea de echilibru a adsorbatului gazos; k şi 1/n sunt constante care se determină în
mod obişnuit pe cale grafică.
Această relaţie poartă numele de izoterma lui Freundlich şi poate fi reprezentată grafic
printr-o parabolă .
C – concentraţia de echilibru în mediu fluid a substanţei care se adsoarbe;
Γ exprimă intensitatea adsorbţiei (coeficientul de adsorbţie).
Prin logaritmarea expresiei de mai sus se obţine grafic o dreaptă cu panta 1/n şi ordonata la
origine log k.
Alura curbei arată că primele cantităţi de adsorbat sunt fixate mai intens: la variaţii mici ale
concentraţiei substanţei în mediul fluid corespund variaţii relativ mari ale concentraţiei
substanţei pe adsorbant.
Pe măsură ce concentraţia din mediul fluid creşte, panta curbei devine mai lină, tinzând către
o paralelă la axa concentraţiilor în mediul fluid. Se manifestă un fenomen de saturaţie,
explicabil dacă ţinem seama că adsorbţia este un fenomen de suprafaţă.
Influenţa temperaturii
Fenomenul de adsorbţie depinde de temperatura la care are loc. Prin creşterea temperaturii,
adsorbţia scade, iar la o anumită temperatură se instalează reversibilitatea procesului de
adsorbţie – desorbţie.
În general, pentru o substanţă dată, adsorbţia fizică este mai rapidă iar chemosorbţia mult mai
lentă. De aceea, la temperaturi mici, viteza chemosorbţiei poate fi atât de mică încât nu poate
fi practic pusă în evidenţă. Odată cu ridicarea temperaturii însă, viteza chemosorbţiei se
măreşte pronunţat, respectiv cantitatea de gaz adsorbit creşte rapid către valoarea de echilibru.
Adsorbţia fizică, nefiind influenţată de temperatură, permite stabilirea echilibrului de
adsorbţie rapid, în 10 – 20 secunde, la temperaturi coborâte la care chemosorbţia nu poate fi
sesizată.
Deoarece adsorbţia fizică şi chemosorbţia se suprapun adesea într-un proces, fenomenul are
un caracter complex.
Procesul de adsorbţie este exoterm şi se desfăşoară în conformitate cu principiul lui Le
Châtelier. De aceea, la creşterea temperaturii, coeficientul de adsorbţie scade.
Influenţa adsorbanţilor
Se consideră adsorbant doar acel solid care are o capacitate mare de adsorbţie. Natura
adsorbantului poate influenţa fie prin selectivitatea sa fie printr-o mare capacitate de
adsorbţie, datorată proprietăţilor fizice sau mecanice ale suprafeţei acestuia.
Clasificarea adsorbanţilor se face după natura acestora:
- cărbuni activi (vegetali sau animali); - argile, pământuri decolorante; - geluri de silice; -
site moleculare (zeoliţi sintetici); - oxizi metalici activaţi.
O altă clasificare urmează domeniul de utilizare, în diferite procese, a adsorbanţilor: - uscarea
gazelor; - purificarea şi separarea amestecurilor gazoase sau lichide.
Suprafeţele adsorbanţilor pot fi : polare, nepolare, ionice, cu pori de diferite mărimi. Pentru a
mări suprafaţa de contact dintre adsorbant şi adsorbat, adsorbanţii se folosesc sub formă de
pulberi. Cei mai mulţi dintre ei au o structură poroasă, cu numeroase capilare de forme şi
dimensiuni diferite.
Adsorbţia gazelor pe suprafeţe solide
Suprafaţa solidelor adsorbante este formată, în principiu, din particule ale reţelelor cristaline,
locurile preferate ale adsorbţiei fiind feţele, muchiile şi colţurile cristalelor.
Adsorbţia gazelor mai depinde şi de modul cum este efectuată. Există adsorbţie simplă, care
are loc la introducerea unui adsorbant în atmosfera gazului sau a vaporilor respectivi, numită
şi adsorbţie statică. Adsorbţia gazelor se mai poate efectua şi antrenând gazul sau vaporii
printr-o coloană de adsorbant, acest tip numindu-se adsorbţie dinamică. Acest procedeu
depinde de condiţiile de antrenare ale gazului precum şi de caracteristicile coloanei de
adsorbant: lungime, secţiune, granulozitate, porozitate etc.
Deoarece adsorbţia dinamică poate fi totală faţă de punctul de ieşire al amestecului de gaze,
ea se mai defineşte prin:
• capacitate sau timp de rezistenţă;
• capacitate de retenţie (retentivitate).
Cantitatea de substanţă adsorbită ireversibil a fost numită capacitate de retenţie. Când
aceasta este nulă, adsorbţia este foarte probabil numai fizică. Când are valori mari sau chiar
100%, adsorbţia este datorată unor legături chimice (chemosorbţie).
Adsorbţia solid - lichid
Dacă o soluţie vine în contact cu un adsorbant solid, este posibil ca pe suprafaţa acestuia să fie
reţinută substanţa dizolvată. Este cazul adsorbţiei din soluţie, procedeu folosit încă din secolul
al XVIII-lea la purificarea soluţiilor.
Concomitent cu adsorbţia substanţei dizolvate, în mod obişnuit are loc şi adsorbţia
solventului. În plus, fenomenul depinde şi de natura soluţiei (electrolit sau neelectrolit) şi a
adsorbantului (reţea cristalină ionică sau atomică). Şi în acest caz, adsorbţia poate fi fizică sau
chimică.
Adsorbţia din soluţii are o mare importanţă practică deoarece se poate utiliza în purificarea şi
recuperarea solvenţilor, în rafinarea produselor petroliere, a uleiurilor şi altor grăsimi, în
decolorarea siropurilor din industria zahărului, în purificarea şi dedurizarea apelor naturale
etc.
De asemenea, în cazul sistemelor coloidale tipice, la suprafaţa particulelor coloidale are loc
adsorbţia ionilor sau moleculelor din mediul de dispersie.
a) Adsorbţia aparentă. Adsorbţia solventului
În cazul unei adsorbţii solid – lichid, în afara adsorbţiei substanţei dizolvate are loc şi
interacţiunea solventului cu suprafaţa solidă.
Fie adsorbţia acidului acetic din soluţii apoase pe cărbune activ, se disting două situaţii:
- izoterma 1 se obţine când cărbunele a fost saturat în prealabil cu solvent (apă);
- izoterma 2 se obţine dacă adsorbantul a fost perfect uscat.

Diagramă coeficient de adsorbţie - concentraţie

În grafic, valorile lui ГS şi C se referă la substanţa dizolvată (respectiv acidul acetic). În
primul caz (1), adsorbţia apei este exclusă şi izoterma descrie adsorbţia reală a acidului acetic,
alura curbei fiind normală, conform relaţiei lui Freundlich.
În cel de-al doilea caz (2), adsorbantul fiind uscat, concomitent cu acidul acetic se va adsorbi
şi apa. Izoterma va avea un aspect anormal, corespunzător adsorbţiei aparente a acidului
acetic. Se observă că la concentraţii mari în acid acetic, când concentraţia apei devine
comparabilă cu cea a acidului, coeficienţii de adsorbţie ai acestuia scad, deoarece se manifestă
adsorbţia solventului.
b) Adsorbţia electroliţilor
Adsorbţia neelectroliţilor şi cea a electroliţilor slabi nu depinde esenţial de reteaua cristalina a
adsorbantului.
In cazul adsorbţiei electroliţilor tari, constituţia cristalină a adsorbantului influenţează puternic
acest fenomen.
Din acest punct de vedere, adsorbanţii uzuali sunt de două tipuri:
• cu reţea atomică – formează legături covalente – adsorbanţi nepolari;
• cu reţea ionică – au legături electrovalente – adsorbanţi polari.
Adsorbanţii nepolari nu adsorb electroliţi sau îi adsorb foarte slab.
Pe adsorbanţii polari, adsorbţia electroliţilor este foarte puternică şi are un caracter selectiv,
fiecare adsorbant manifestând preferinţă fie pentru cationi fie pentru anioni.
Această selectivitate este determinată de:
• încărcarea electrică a suprafeţei solide;
• natura ionilor;
• pH-ul soluţiei.
Se poate spune ca are loc o adsorbtie selectiva.
Astfel, suprafaţa încărcată electric negativ adsoarbe cationi, iar cea încărcată electric pozitiv
adsoarbe anioni. În acest mod ia naştere un strat dublu electric.
Semnul sarcinii suprafeţei se poate schimba cu variaţia pH-ului soluţiei, din cauza adsorbţiei
ionilor hidroniu sau hidroxil.
Pe langa adsorbtia selectiva apare si adsorbţia de schimb.
Adsorbantul solid captează din soluţie anioni sau cationi şi în acelaşi timp, o cantitate
echivalentă de anioni sau cationi se deplasează de pe suprafaţa adsorbantului în soluţie.
Adsorbantul mai este numit şi schimbător de ioni. Unii schimbători de ioni adsorb, respectiv
trimit în soluţie doar cationi şi se numesc cationiţi (adsorbanţi acizi), iar alţii schimbă doar
anioni cu mediul şi sunt anioniţi (adsorbanţi bazici).
cationitH2 + Me2+ → cationitMe + 2 H+
anionit(OH)2 + A2- → anionitA + 2 OH-
unde Me - cation metalic; A- - anion.
2+

Exemple de schimbatori de ioni:

Drept schimbători de ioni se folosesc zeoliţi naturali sau sintetici, care sunt aluminosilicaţi
hidrataţi sau răşini schimbătoare de ioni. Zeolitul, sau „piatra care fierbe”, este un mineral, la
fel ca si sarea de bucatarie, format din aluminosilicati naturali hidratati de calciu, sodiu,
potasiu, magneziu. In lume sunt cunoscute zeci de tipuri de zeoliti, cu structuri si compozitii
chimice diferite. Argila Al2O3·2SiO2·2H2O; caolinita Si2O5Al2(OH)4; sunt doi zeoliti naturali
folositi la scara larga.
Răşinile ce conţin drept grupe active –NH2 sau =NH sunt schimbători de anioni, iar grupele –
COOH, -OH fenolic, -SO3H conferă acestor răşini proprietăţi de schimb cationic.
Aplicabilitatea adsorbtiei de schimb ionic:
Adsorbţia de schimb se întâlneşte des în natură şi este mult folosită în tehnică. De exemplu
rocile, care sunt sisteme disperse naturale, schimbă cationi în prezenţa apelor naturale:
primesc ioni K+ şi NH4+ şi trimit în soluţie ioni Ca2+ şi Mg2+. Proprietăţile agrotehnice ale
solului depind de acest schimb.
Un alt exemplu este cel al lacurilor, izvoarelor şi nămolurilor curative, a căror compoziţie
depinde de solubilitatea sărurilor respective dar şi de natura rocilor cu care vin în contact şi de
schimbul ionic dintre acestea.
O utilizare în tehnică a adsorbţiei de schimb este dedurizarea şi demineralizarea apelor.
Utilizând tipuri diferite de schimbători de ioni se pot obţine ape de puritate comparabilă cu
cea distilată din apa râurilor sau chiar din apa de mare.
Astăzi, schimbătorii de ioni sunt folosiţi mult în purificarea laptelui, a vinurilor, a sucurilor, la
decontaminarea apelor radioactive, la prelucrarea apelor reziduale sau pur şi simplu drept
catalizatori acizi sau bazici.
În cazul adsorbţiei solid – lichid, la suprafaţa de contact dintre faze se formează de obicei un
potenţial electric. Acesta apare datorită faptului că una dintre faze trimite ioni la suprafaţa
celeilalte faze. Pe suprafaţa solidă se formează un strat dublu electric, alcătuit dintr-un strat
fix de ioni şi un strat de contraioni, de semn opus. Diferenţa de potenţial apărută se numeşte
potenţial electrochimic (electrodinamic) şi se notează cu ε (epsilon). Acesta reprezintă saltul
total de potenţial la interfaţa solid – lichid, când mediile în contact se găsesc în repaus relativ,
iar expresia lui se deduce din relaţia lui Nernst:

unde ε0 este potenţialul standard, CI este concentraţia ionului în soluţie, F este constanta lui
Faraday (96500 C), z reprezintă valenţa şi R este constanta universală a gazelor (8,314 J/mol
K).
Potenţialul ce apare datorită existenţei stratului difuz se numeşte potenţial electrocinetic şi se
notează cu ξ (zeta). Apariţia acestui potenţial se datorează faptului că stratul difuz, cu
mobilitate mare, este antrenat de către lichidul în mişcare, iar pe suprafaţa solidă apare un
excedent de sarcini faţă de faza lichidă.

Potenţialul electrocinetic este întotdeauna mai mic şi de acelaşi semn cu cel electrochimic.
Acest fapt a fost explicat de Gouy, ţinând cont de agitaţia ionilor din soluţie.
Al doilea strat de ioni fiind în mediu fluid, el va fi supus forţelor de difuzie, care tind să-l
îndepărteze de stratul fix de ioni.
Astfel, ionii stratului difuz vor fi supuşi atât atracţiei electrostatice a componentei solide cât şi
forţelor de difuzie.
Stern explică raportul între potenţialul electrochimic şi cel electrocinetic prin mişcarea
relativă a celor două medii. Stratul de adsorbţie rămâne legat de suprafaţa solidă, în timp ce
stratul de difuzie (o parte din contraionii mai puţin atraşi) se deplasează cu lichidul.
În aceste condiţii, contraionii reţinuţi la suprafaţă neutralizează parţial sarcinile de semn
contrar ale acesteia, astfel că diferenţa de potenţial măsurată reprezintă doar o fracţiune din
saltul total de potenţial.
Această fracţiune este potenţialul electrocinetic, mai mic şi de acelaşi semn cu cel
electrochimic.
Ionii generatori de potenţial sunt cei din stratul fix de ioni şi ionii din stratul de difuzie.
Dacă electrolitul nu are ioni comuni cu adsorbantul, fenomenul se prezintă ca o adsorbţie cu
schimb de ioni, o parte din ionii adsorbantului fiind înlocuiţi cu o cantitate echivalentă de ioni
de acelaşi semn, dar de altă natură, din soluţie.
c) Adsorbţia amestecurilor. Adsorbţia cromatografică
Fie un amestec format din mai multe componente capabile să se adsoarbă. Daca viteza
adsorbţie se deosebeşte suficient de mult de la un component la altul, locul din coloana de
adsorbant unde se poziţionează fiecare component al amestecului va diferi şi el.
Astfel, compusul cu cea mai mare viteză de adsorbţie se va regăsi la începutul coloanei iar
compusul cu cea mai mică viteză se va adsorbi la sfârşitul coloanei. În final va avea loc o
separare a amestecului adsorbit pe zone de câte un singur component.
Acest efect al adsorbţiei dinamice a fost descoperit încă din 1906 de către botanistul rus
Mihail Semionovici Ţvet, care a separat clorofila de ceilalţi coloranţi din plante folosind o
coloana cu carbonat de calciu ca adsorbant şi un amestec de eter de petrol şi etanol ca eluant.