Curs 10

CAPITOLUL IX
SISTEME DISPERSE ETEROGENE

Definiţie. Sistemele disperse eterogene sunt acele sisteme care prezintă suprafeţe de
separare între componentele lor.
Caracteristici:
 Proprietăţile acestor sisteme variază în diferite puncte, componentele interacţionând la
limita suprafeţelor de separare între faze.
 Sunt sisteme binare, formate din mediu de dispersie şi fază de dispersie. Mediul de
dispersie este componenta care predomină, iar faza dispersă este componenta în
cantitate redusă.
 Formarea sistemelor disperse este însoţită de obicei de o modificare în salt a
proprietăţilor fizico-chimice ale sistemului.
 Apariţia suprafeţelor interfazice conduce la creşterea energiei libere, factor care
micşorează stabilitatea sistemului.
 Interfeţele de separare sunt sediul a numeroase fenomene de adsorbţie şi interacţiuni
moleculare.
Mărimile ce caracterizează sistemele disperse:
Ostwald propune ca inversul dimensiunilor liniare a unităţilor cinetice dispersate să se
numească grad de dispersie, notat cu Δ şi exprimat în [cm-1].
Gradul de dispersie – reprezintă numărul de particule ce ar putea fi aşezate una lângă alta pe
o distanţă de un centimetru.
Δ=1/d
Experimental, determinarea gradului de dispersie se face prin măsurarea vitezei de
sedimentare într-un lichid, acest parametru depinzând de mărimea particulelor şi de
vâscozitatea mediului. Variaţia gradului de dispersie duce la schimbarea multor proprietăţi ale
sistemului.
Suprafaţa specifică
Datorită gradului de dispersie mare al sistemelor coloidale, suprafaţa de la nivelul interfazic
nu se evaluează prin suprafaţa absolută, ci prin suprafaţa specifică, notată cu S0, care este dată
de raportul dintre suprafaţa totală şi volumul particulelor dispersate. Suprafaţa specifică
reprezintă deci, suprafaţa unui cm3 de substanţă coloidală.
Suprafaţa specifică a sistemelor disperse reprezintă aşadar suprafaţa de separare dintre faza
dispersă şi mediul de dispersie pentru o unitate de volum sau masă de fază dispersată.
S1= S 1,2/V1
Unde, s-a notat cu indicele 1, mărimile care se referă la faza dispersă şi cu 2, marimile care se
referă la mediul de dispersie;
S 1,2 - suprafaţa de separare dintre faza dispersă şi mediul de dispersie;
V1 - volumul fazei disperse.
Pentru particulele sferice de rază r, suprafaţa specifică este:
S 1(sf.) = 𝝅𝒓𝟐/𝟒/𝟑 𝝅𝒓𝟑=3/r=6/d
Pentru particulele cilindrice de lungime l, suprafaţa specifică este:
S 1(cil.) =2πrl/𝝅𝒓𝟐l=2/r=4/d

Clasificarea sistemelor coloidale

Răspândirea largă a sistemelor disperse în natură impune clasificarea lor pentru uşurinţa
studiului.
1. după gradul de dispersie – sistemele coloidale pot fi monodisperse (cu particulele fazei
disperse de aceleaşi dimensiuni), si polidisperse (în care particulele au dimensiuni diferite).
2. după starea de agregare a celor două componente (mediul de dispersie şi faza dispersă),
coloizii pot fi:
Mediul de dispersie
Faza dispersă Exemple de sisteme coloidale
(faza continua)
solid solid aliaje, sticle, minerale
solid lichid suspensii, soli
solid gaz aerosuspensii
lichid solid incluziuni, minerale, geluri
lichid lichid emulsii
lichid gaz aeroemulsii, aerosoli
gaz solid corpuri poroase, spume solide
gaz lichid spume
gaz gaz soluţii (amestecuri moleculare)

3.după natura mediului de dispersie (apă sau solvenţi organici), deosebim sisteme coloidale
hidrosolice si organosolice, deci coloizii pot fi hidrosoli sau organosoli.
4. după interacţiunea dintre particulele fazei disperse şi moleculele mediului de dispersie
(structura unitatii cinetice si modul de interacţiune cu mediul de dispersie), se disting coloizi
liofili şi liofobi.
La sistemele liofile, interacţiunea este puternică şi particulele dispersate leagă un număr mare
de molecule de solvent.
În sistemele liofobe, interacţiunea este foarte slabă sau nu există.
Dacă mediul de dispersie este apa, sistemele se numesc hidrofile şi hidrofobe.
Dispersiile liofobe, formate din micro sau macromolecule, interacţionează slab cu mediul de
dispersie.
Coloizii micelari de asociaţie şi cei moleculari au interacţiuni puternice cu mediul de
dispersie, sunt stabili şi nu pot fi distruşi prin modificarea naturii solventului.
Denumirea Unitatea Forţele Stabilit Natura Exemple
sistemelor cinetică de interacţiune atea sistemelor
disperse specifică după
interacţiunea
cu mediul
1. Dispersii liofobe Micelă fizice mică liofobă Soli,
- formate din liofobă suspensii
micromolecule emulsii
- formate din Agregat fizice mică liofobă Latexuri
macromolecule macromolec
ular
2. Coloizi micelari Micela de fizice mare liofil Soluţii a
de asociaţie asociaţie compuşilor
tehnoactivi
3. Coloizi Glumul chimice mare liofil Soluţii de
moleculari (soluţii macromolec polimeri
macromoleculare) ular ionici,
neionici.
5. după forma particulei fazei disperse. Această formă influenţează mult comportarea
sistemelor. Astfel, cei mai mulţi biocoloizi din sistemul circulator la plante şi animale sunt
sferocoloizi (glicogen, globuline, hemoglobină etc.), deoarece sub această formă pot exista în
concentraţii mai mari, având vâscozitate mai mică. Coloizii liniari (cu o suprafaţă de contact
mai mare) interacţionează mai mult cu mediul înconjurător.
6. după dimensiunea particulelor fazei disperse, sistemele se încadrează în următoarele
categorii:
Raza particulelor Grad de dispersie Sistem
(r) (d)

r >10 -3 cm d<103 cm -1 Grosier – dispers

r = 10 -3 – 10 -5 cm d= 103 – 105 cm-1 Intermediar – dispers (microeterogen)
r = 10-5 – 10 -7 cm d= 105 – 107 cm-1 Coloidal – dispers (ultramicroeterogen)
r < 10-7 cm d= 10-7 cm-1 Molecular dispers

Prepararea sistemelor disperse ultramicroeterogene

Solurile (solii) sunt sisteme coloidale ultramicroeterogene tipice, în care mediul de

dispersie este lichid iar faza dispersă este constituită din mici particule solide.
Deoarece solii sunt sisteme intermediare între dispersiile grosiere (eterogene) şi cele
moleculare (omogene), formarea lor poate avea loc pe două căi:
1 – prin condensarea (aglomerarea) moleculelor sau ionilor dintr-o soluţie în particule
coloidale, deci prin scăderea gradului de dispersie al sistemului;
2 – prin dispersarea (fragmentarea) particulelor mari în altele tot mai mici, până se ajunge la
dimensiuni coloidale, proces ce duce la creşterea gradului de dispersie.
În ambele cazuri, formarea solului înseamnă mărirea suprafeţei interfazice a sistemului.

A. Formarea solilor prin condensare

Solii se pot obţine dintr-o substanţă solidă, practic insolubilă în mediul de dispersie lichid.
Viitoarea fază dispersă poate lua naştere în soluţie fie printr-o reacţie chimică, fie prin
procedee fizice.
Procesul de formare a particulelor prin condensarea moleculelor sau ionilor are loc în două
etape:
 apariţia germenilor de condensare;
 creşterea germenilor prin cristalizare.
1) Procedee chimice
Substanţele insolubile (ce reprezintă faza dispersă a soluţiilor coloidale) se pot obţine prin
reacţii de dublu schimb, de hidroliză, de oxidare şi reducere.
a) prin reacţii de dublu schimb se obţin solurile sulfurilor, hidroxizilor, ferocianurilor
metalelor grele, cele ale acizilor sau anhidridelor insolubile (silicea), toate în mediu de
dispersie apos.
Exemple:
2 H3AsO3 + 3 H2S → As2S3 + 6 H2O
KX + AgNO3 → AgX + KNO3
(X = F, Cl, Br, I)

Silicea
b) hidroxizii unor metale di şi trivalente, ca şi unii acizi insolubili, se pot obţine ca soluţii
coloidale prin reacţii de hidroliză.
Exemplu:
FeCl3 + 3 H2O « Fe(OH)3 + 3 HCl
Na2SiO3 + 2 H2O « H2SiO3 + 2 NaOH
c) un coloid bine cunoscut este cel de sulf, care se obţine prin reacţii de oxidare a acidului
sulfhidric (hidrogen sulfurat), atunci când în soluţia acestuia există diferiţi ioni oxidanţi.
Exemplu:
H2S + ½ O2 → S + H2O
O metodă de preparare dată de Odèn implică acţiunea acidului sulfuric asupra tiosulfatului de
sodiu.
Na2S2O3 + H2SO4 → S + Na2SO4 + SO2 + H2O
d) coloizii ce conţin particule metalice de aur, argint, staniu au fost obţinute mult timp doar
prin reacţii de reducere. Coloidul de aur a fost preparat pentru prima oară de Cassius, în 1865,
şi datorită culorii sale roşii poartă numele de „purpura lui Cassius”. Se obţine prin reducerea
cu formaldehidă a unei soluţii de clorură aurică în prezenţă de carbonat de potasiu, la fierbere.

2AuCl3 + 3CH2O + 3H2O à 2Au + 3HCOOH + 6HCl

2HAuCl4 + 3SnCl2    3SnCl4 + 2HCl + 2Au

2) Procedee fizice
Procedee fizice - au loc absenta substantelor chimice străine, rezultând soluri instabile care
necesită o stabilizare ulterioară, operatie mai dificila decât
condensarea chimica in prezenta coloizilor de protectie.
Metodele fizice:
 metoda inlocuirii solventului (dizolvantului, mediului de dispersie)
 metoda condensarii concomitente a fazei disperse si a mediului de dispersie
Metoda inlocuirii solventului (dizolvantului, mediului de dispersie)
Condensarea moleculelor sau ionilor în particule coloidale are loc în cazul unei soluţii
suprasaturate, care se obţine în urma unei evaporări îndelungate.
Astfel se prepară din soluţiile alcoolice de colofoniu, mastic, acid palmitic sau ceară,
hidrosolurile corespunzătoare.
Prin aceasta metoda Svedberg a preparat hidrosolul acidului palmitic, folosind solutia
alcoolica a acestuia.
Metoda condensarii concomitente
A fost realizata prima data de Semenov şi Salnikov (1926) si perfectionata ulterior de
Roginski (1927) si Tomasevski (1931).
Consta in coevaporarea in acelasi recipient a metalelor impreuna cu lichidele organice
(solvenţii) in care se vor dispersa si condensarea pe un perete racit in exterior cu aer lichid.
Prin aceasta metoda se obtin organosoluri de Na, K, Hg si hidrosoluri de Cd, Hg, P, S, destul
de stabile.
Un procedeu diferit presupune ca faza dispersă să existe sub formă de vapori ce se
condensează în contact cu mediul de dispersie aflat la temperaturi coborâte.
Astfel se pot condensa la suprafaţa apei sau a unor lichide organice vapori metalici de aur,
platină, cupru, proveniţi de la un arc voltaic aşezat deasupra lichidului.
Soluţiile coloidale de sulf, seleniu sau telur se obţin la trecerea vaporilor elementelor
respective prin apă rece.
 B. Formarea solilor prin dispersie

Prin fragmentarea unei substanţe solide compacte într-un mediu de dispersie lichid se
obţin la început particule relativ mari, grosiere (suspensii). Mărunţirea în continuare a
acestora poate duce în final la formarea unui coloid.
În prezenţa substanţelor superficial active (tensioactive), lucrul mecanic de dispersare a unui
solid poate scădea de 5 până la 10 ori faţă de cel pentru dispersarea solidului fără adaosuri.
Implicaţiile acestui fapt în tehnică sunt importante: - dispersarea gipsului, a grafitului, a
coloranţilor; - forajul umed în mine; - tăierea rapidă a metalelor etc.
1) Procedee mecanice(dispersarea mecanică)
Substanţa solidă poate fi fragmentată cu ajutorul unor dispozitive numite mori coloidale.
(Plausson, 1920)
Principiul de funcţionare al morilor coloidale se bazează combinarea fortei centrifuge cu forta
de frecare, forfecare, lovire sau vibratorie, in functie de natura dispozitivului.
De exemplu, solidul se va sfărâma prin frecare între un rotor şi un spaţiu conic, sau pe lovirea
substanţei în morile cu bile.
Dispersarea substanţei solide poate avea loc în procedeu uscat, în vederea obţinerii pulberilor
sau în procedeu umed, cu flux de solvent, când se formează în mori direct solurile dorite.
Dispersarea mecanica a fost aplicata prima data in laborator de catre Weimarn (1910) pentru a
obtine in stare coloidala : S, Hg, Se, Au, Ag, Al(OH)3, BaSO4 si BaSO3
2) Metoda ultrasunetelor(dispersarea cu ultrasunete)
Dispersarea prin ultrasunete a fost aplicata pentru prima data de catre Wood si Loomis in
1927 la prepararea emulsiilor de mercur in apa.Dacă o substanţă solidă se introduce într-un
câmp de ultrasunete, în urma trepidaţiilor produse de acestea, ea se fragmentează. Prin această
metodă s-au obţinut, sub formă de particule de rază aproximativ 10 -8 m, soluri de plumb,
bismut, cupru, argint etc. Deoarece acţiunea ultrasunetelor este selectivă (depinde de natura
materialului supus dispersării), această metodă se foloseşte la analiza minereurilor.
3) Procedeul arcului electric (dispersarea electrică)
În prima etapă, la temperatura ridicată a arcului, metalul electrozilor se vaporizează şi are loc
o pulverizare a metalului topit sub forma unor particule. În etapa a doua, la temperatura mai
coborâtă a lichidului dispersant, vaporii metalici condensează brusc, obţinându-se particule
coloidale.
Dacă între doi electrozi aşezaţi sub apă şi conectaţi la 80 – 110 V curent continuu se stabileşte
un arc voltaic, se formează hidrosolul metalului din care sunt confecţionaţi electrozii.
4) Metoda peptizării(dispersarea chimică)
O metodă chimică de dispersie mult folosită este peptizarea, ce reprezintă trecerea unui gel
sau a unui precipitat greu solubil sub formă de coloid, prin adăugarea unui agent chimic (de
obicei un electrolit) numit peptizator. Dispersarea precipitatului sau gelului se face prin
spălarea repetată a acestuia cu apă sau prin adăugarea unor cantităţi mici de soluţii diluate de
electroliţi (acid clorhidric, citrat de sodiu, hidroxid de amoniu etc) la precipitatele bine
spălate. Prin această metodă de dispersare chimică se obţin în special hidrosoluri ale sulfurilor
şi hidroxizilor.
Metode de purificare şi analiză a solurilor

Soluţiile coloidale obţinute prin oricare dintre metodele descrise anterior conţin două tipuri de
impurităţi: - suspensiile mai mult sau mai puţin grosiere, care se pot îndepărta prin filtrare pe
materiale filtrante cu pori de dimensiuni 10-7 m; - dispersiile moleculare, reprezentate de ioni
sau molecule care se reţin la suprafaţa particulelor coloidale.
Excesul impurităţilor moleculare trebuie îndepărtat deoarece, de exemplu, cantităţile mari de
electroliţi ce rezultă în reacţiile chimice de formare a particulelor pot provoca distrugerea
coloidului.
Dializa
Purificarea unui coloid constă în îndepărtarea excesului de electrolit. Pentru aceasta se
folosesc dispozitive simple prevăzute cu membrane semipermeabile care permit difuzia
micromoleculelor şi ionilor sub acţiunea unei diferenţe de concentraţie. Procesul se numeşte
dializă iar dispozitivul folosit la realizarea acestui proces se numeşte dializor.
Descrierea unui dializor
Cel mai simplu dializor este construit dintr-un vas deschis la ambele capete, dintre care la
unul a fost ataşată o membrană semipermeabilă. În locul vasului pote fi folosit şi un săculeţ
semipermeabil confecţionat din colodiu.
Membranele animale nu sunt perfect semipermeabile, deoarece lasă să treacă şi substanţele
cristaloide dizolvate, dar nu lasă să treacă suspensiile coloidale. Această însuşire permite
separarea substanţelor sub formă coloidă de cele cristaloide prin dializa.

1 – soluţia coloidală dializată;

2 – lichid exterior (apă);
3 – membrană semipermeabilă.

Principiul dializei
În vasul prevăzut cu membrană se introduce coloidul pentru purificat, apoi vasul se introduce
în alt vas, mai mare, cu solvent (apă). Procesul de dializă constă în difuzia prin membrană a
moleculelor sau ionilor. Particulele coloidale nu pot difuza deoarece sunt prea mari şi nu se
pot deplasa prin porii membranei semipermeabile.
Viteza de dializă este proporţională cu suprafaţa specifică a membranei. Mărirea vitezei de
dializă se face prin recircularea lichidului din vasul exterior.
Expresia vitezei de dializă este similară celei de difuzie:

este viteza de dializă, S este suprafaţa specifică a membranei, D este coeficientul de difuzie al
moleculelor ce traversează membrana,
este gradientul de concentraţie dintre coloid şi lichidul exterior.
Aplicabilitatea
Dializa este o metoda utilizata pentru eliminarea reziduurilor, toxinelor si excesului de apa din
sange si de restabilire a echilibrului hidroelectrolitic.
Dializa se face in cazul insuficientei renale, in cazul in care functia renala este redusa la 10-15
% din valoarea normala.

Sângele este în contact cu soluţia de dializă prin intermediul unei membrane semipermeabile.
Pentru eliminarea completă a cristaloizilor, soluţia spre care se desfăşoară dializa trebuie în
permanenţă înlocuită pentru a împiedica atingerea unui echilibru ionic între cele două
compartimente, care ar duce efectiv la încetarea fluxului.
Electrodializa
Eliminarea electroliţilor din coloidul supus purificării se poate accelera dacă peste procesul de
difuzie a ionilor prin membrană se suprapune acţiunea unui câmp electric continuu. Procesul
se numeşte electrodializă, iar dispozitivul folosit se numeşte electrodializor.
Descrierea unui electrodializor

1,3 – compartimente cu solvent; 2 – compartiment cu coloid; 4, 5 – membrane

semipermeabile; 6, 7 – electrozi; 8 – agitator
Principiul electrodializei
În compartimentul 2 se introduce coloidul, iar compartimentele 1 şi 3, prin care circulă
continuu apă, sunt prevăzute cu câte un electrod. Curentul electric măreşte viteza de difuzie a
ionilor din coloid prin membrana semipermeabilă.

Aplicabilitatea
În cazul proceselor de deionizare, utilizarea unei singure celule pentru eliminarea ionilor din
apele impure sau saline este neeconomică, din cauza consumurilor mari de energie în
compartimentele electrozilor.
Dacă numărul de compartimente dintre electrozi este mărit, creşte eficienţa procedeului.

În practică se folosesc baterii de electrodializă cu 40-500 compartimente. Modul de

funcţionare al unei instalaţii de epurare prin electrodializă reiese din figura anterioară.
Electrodializa se foloseşte la purificarea unor produşi biologici necesari în medicină, la
izolarea alcaloizilor din extractele vegetale etc.
Electrodecantarea
Principiul
Constă în modificarea electrodializei prin aplicarea simultană a electroforezei. Sub influenţa
curentului electric, particulele coloidale încărcate electric formează la suprafaţa unei
membrane un microstrat de concentraţie mare şi în acelaşi timp, la cealaltă membrană se
formează un microstrat apos ca urmare a scăderii concentraţiei fazei disperse.

Descrierea electrodecantorului

Aparatul este compus dintr-un vas cu trei celule (1, 2, 3), cu două membrane (4) fixate
vertical pe pereţii celulei din mijloc. Particulele încărcate electric ale unui coloid care intră
prin orificiul (5) se deplasează sub influenţa unui potenţial spre polul pozitiv (6) sau negativ
(7), iar după formarea microstratului, cad în rezervorul (3). Solventul pur se ridică la suprafaţă
şi este recuperat prin orificiul (8).
Aplicabilitatea
Prin această metodă se pot obţine coloizi extrem de puri şi foarte concentraţi, ca de exemplu
solii de sulfură arsenioasă, de aur, platină, sulf, acid silicic. Metoda se aplică şi pentru solii
foarte sensibili ca cei de oxizi hidrataţi.
Ultrafiltrarea
Principiul
Procedeul prin care particulele coloidale se separă de lichidul dispersant prin intermediul unor
membrane ultrafiltrante sub influenţa unei diferenţe de presiune (ce reţin particulele coloidale)
se numeşte ultrafiltrare.

Descrierea ultrafiltrelor
Membrana ultrafiltrantă permite o separare selectivă a particulelor mai mari decât porii
membranei, care sunt reţinute, în timp ce particulele mai mici trec în filtrat. Pentru accelerarea
procesului, ultrafiltrarea se efectuează aproape întotdeauna sub vid sau sub presiune.
Ultrafiltrele sunt confecţionate din membrane dializante depuse pe un material poros cu
rezistenţă mecanică (hârtie de filtru, porţelan poros sau sticlă poroasă). Aceste ultrafiltre se
introduc în pâlnii speciale.Analog dializei, şi ultrafiltrarea se poate efectua într-un câmp
electric continuu. Procedeul se numeşte electroultrafiltrare şi este avantajos numai dacă în
mediul de dispersie există ioni capabili să migreze sub acţiunea curentului electric.

Pâlnia metalică este formată din:

1 – corpul pâlniei;
2 – suport;
3 – capac detaşabil;
4 - şuruburi pentru fixare (buloane);
5 – ultrafiltru.
Pâlnia de sticlă simplă (1) are ataşată de peretele interior o membrană ultrafiltrantă (2), ce
poate avea pori de diferite dimensiuni. La ultrafiltrarea centrifugală, membrana (3) se aşează
în interiorul cuvelor centrifugei (2) iar coloidul (1) în interiorul cuvei.
Aplicabilitatea Prin ultrafiltrare pot fi îndepărtate din apă bacterii, viruşi, amidon, proteine,
pigmenţi din vopsele. Ultrafiltrarea are aplicaţii importante în separarea proteinelor, la
purificarea apelor menajere şi industriale poluate etc.