RELAȚIILE DINTRE DOUĂ PERSONAJE – MAITREYI

Romanul Maitreyi, scris de Mircea Eliade, este unul modern, de analiză

psihologică, un roman al autenticității, al experienței și exotic, publicat în anul
1933.
Este un roman al experienței deoarece valorifică trăirea cât mai intensă de
către personaje a unor experiențe de viață importante, precum iubirea. Este, de
asemenea, un roman al autenticității, pentru că sunt utilizate elemente ce țin de
realitate, cum ar fi jurnalul din India al scriitorului.
Tema romanului este iubirea incompatibilă dintre europeanul Allan și
bengaleza de doar 16 ani – Maitreyi, ce aparțin unor culturi diferite (orientală și
occidentală), nepotrivirea dintre ei fiind cauzată de diferențele de mentalitate,
civilizație și religie.
Acțiunea romanului, alcătuit din 15 capitole, se petrece în anul 1930, în
Calcutta, unde trăiește o lume formată din trei comunități: comunitatea
autohtonă (indienii), comunitatea albă, din care fac parte mai mult englezi și o
comunitate eurasiatică, ce îi disprețuiește pe indieni și încearcă să-i imite pe
englezi.
Perspectiva narativă este subiectivă, narațiunea realizându-se la persoana
I, din perspectiva naratorului-personaj Allan.
Incipitul prezintă prima întâlnire a personajelor, când Allan o vede pe
Maitreyi în mașina tatălui său. Din precizările făcute în incipit, referitoare la
frumusețea tinerei, comparată mai degrabă cu o zeiță decât cu o femeie
obișnuită, reiese că între cei doi va începe o poveste de iubire care însă se va
sfârși dramatic datorită diferențelor de mentalitate dintre cele două lumi din care
cele două personaje fac parte.
Allan (personajul principal, modern, care trăiește o experiență existențială
unică) este un tânăr inginer englez care vine să lucreze în India și se întâlnește
cu Maitreyi (personajul central și eponim al romanului), fiica lui Narendra Sen,
superiorul ierarhic al lui Allan. Este invitat să locuiască în casa familiei Sen,
după ce se îmbolnăvise de malarie. Tânărul va avea revelația unei lumi
misterioase și ciudate, axată pe alte valori morale decât cele ale europenilor și
suficiența sieși în această lume. Maitreyi constituie și ea o revelație: este
primitivă, dar și cultivată (fiind cunoscută în cercurile bengaleze de intelectuali,
prin poemele filozofice pe care le scria, apreciate chiar și de marele scriitor
Tagore); tandră, dar și capricioasă, „ființă umană și aspirație metafizică”
(Pompiliu Constantinescu). Ea îi apare oaspetelui cu o înfățișare mereu nouă,
învăluită în mister: „Dacă mă gândeam adesea la Maitreyi (…), dacă, mai ales
mă tulbura și mă neliniștea, aceasta se datora straniului și neînțelesului din ochii,
din răspunsurile, din râsul ei (…). Nu știu ce farmec și ce chemare aveau până și
pașii ei”.
Câteva secvențe semnificative care ilustrează trăsăturile celor două
personaje sunt: întâlnirile în bibliotecă (unde lucrează la fișarea cărților
familiei), la masă, pe terasa casei; uneori, ei se plimbă cu mașina sub cerul plin
de stele al Bengalului sau poartă lungi discuții (la care ia parte și sora mai mică a
Maitreyiei – Chabu). Câtva timp, Allan își păstrează luciditatea, fiind chiar
deranjat de atitudinea prea îngăduitoare a familiei Sen: „Când ni se încurajează
și glumele sentimentale, mă dezgusta. Mi se părea că e un complot general la
mijloc, ca să mă îndrăgostesc de Maitreyi”. Treptat, tânărul este prins în jocul
iubirii, pe care o evocă în acorduri înalte, poematice: „Când voi găsi liniștea,
omule, Dumnezeule, prietenul meu?”.
Fiecare întâlnire cu Maitreyi relevă altă fațetă a acestei ființe misterioase
și nefericite, alcătuită din îndrăzneală și ingenuitate, vis magic și naivitate,
imposibil de cunoscut ca însăși Mama Pământ. Maitreyi i se dăruiește într-o
noapte și Allan se simte ușor jenat că aceasta „se abandonase atât de decisiv
trupului meu, încât avusei și o urmă de melancolie că mi se dăruise așa de
repede”. Cei doi se întâlnesc dis-de-dimineață în biblioteca familiei, iar
Maitreyi, copleșită de vinovăție, îi povestește despre iubirea ce o avea de la 13
ani pentru guru-ul ei, Robby Takkur și despre scrisorile pe care acesta i le
trimitea din toate părțile lumii. Însă gesturile tandre continuă, iar la un moment
dat, Maitreyi va oficia un ritual al logodnei, neașteptat și pur, în care cuvintele
se convertesc în incantații înalte, tulburătoare ca muzica sferelor: „Mă leg de
tine, pământule, că eu voi fi al lui Allan și a nimeni altuia. Voi crește din el ca
iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți
sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie (…). Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă
minți, maica mea”. Episodul acesta conturează poate cele mai frumoase pagini
de iubire exotică din literatura română. Ea îi dă lui Allan inelul de logodnă din
fier și aur, cu doi șerpi încolăciți, iar întâlnirile lor nocturne devin tot mai dese.
Allan era fericit că „păcatul n-o deprimă, că nu vine în ceasurile de dragoste cu
teamă că face un rău”, deși el trece prin tot felul de îndoieli în ceea ce privește
atât iubirea fetei, cât și propriile sentimente. Trădați în mod involuntar de
Chabu, cei doi îndrăgostiți sunt despărțiți în mod brutal de Sen, care îi cere lui
Allan să plece și să întrerupă orice legătură cu fiica sa. Allan se retrage în
Himalaya pentru a se vindeca în singurătate deplină, iar Maitreyi încearcă
zadarnic să-și dezonoreze familia (crezând că tatăl ei o va alunga de acasă, iar ea
îl va urma pe Allan). De aici povestea de dragoste capătă o aură tragică.
Finalul îl prezintă pe Allan dilematic, dorind să știe dacă Maitreyi l-a iubit
cu adevărat: „Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred?
De unde știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei”.
În opinia mea, această poveste nu putea avea un final fericit deoarece, așa
cum subliniază și tatăl Maitreyiei, domnul Sen, incompatibilitatea celor două
lumi, a civilizațiilor și a religiilor face imposibilă căsătoria dintre un alb
european și o bengaleză, chiar și în numele iubirii sublime.