MOROMEŢII, DE MARIN PREDA – RELAŢIILE

DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Primul volum al romanului Moromeţii, de Marin Preda, apare în
anul 1955, fiind un roman social, obiectiv, realist şi postbelic.
Moromeţii este un roman realist deoarece surprinde în mod
veridic satul românesc Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, în
preajma celui de-al doilea război mondial.
Titlul romanului cuprinde pluralul substantivului propriu
„Moromete”, sugerând faptul că în centrul acţiunii se află o
familie, devenită personaj colectiv. Este o familie-simbol, a cărei
destrămare sugerează destrămarea satului tradiţional.
Tema centrală care străbate romanul – anunţată încă din titlu –
este cea a familiei.
Romanul este structurat pe două volume, publicate la
doisprezece ani distanţă, primul în 1955, iar următorul în 1967.
Acţiunea primului volum se desfăşoară în satul Siliştea-
Gumeşti, judeţul Teleorman, un sat din Câmpia Dunării, în care
existenţa decurge de generaţii întregi „fără conflicte mari”, pe o
perioadă de un sfert de veac şi înfăţişează destinul ţăranului la
confluenţa dintre cele două epoci istorice: înainte şi după cel de-
al doilea război mondial. Acţiunea îi pune în prim-plan pe
Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de nemulţumiri mocnite.
Ţăran de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu
preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l lăsa
apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă
şi Achim, îşi doresc independenţa economică. Astfel, cei trei pun la
cale un plan are amplifică drumul către destrămare al familiei.
Aceştia fură oile, caii şi zestrea fetelor şi fug la Bucureşti, să-
şi facă un rost, punându-l pe Moromete în situaţia de a vinde o
parte din pământ pentru a scăpa de datorii.
Perspectiva narativă este obiectivă, nararea evenimentelor
realizându-se la persoana a III-a, de către un narator obiectiv,
omniscient şi omniprezent, şi apare viziunea „dindărăt”.
În centrul romanului este plasată familia Moromete, o familie
hibridă de ţărani dintr-un sat de câmpie, care sunt puşi faţă în
faţă cu schimbările politice ale epocii. Prima scenă din roman
prezintă întoarcerea membrilor familiei de pe câmp, relaţiile dintre
personaje fiind conturate în prima scenă semnificativă a romanului –
cea a cinei moromeţiene. Copiii din cele două căsătorii se aşază la
masă pe laturi opuse, anticipându-se astfel conflictul dintre
Paraschiv, Nilă şi Achim, pe de o parte, Ilinca şi Tita pe cealaltă
parte. Scena este dominată de autoritatea paternă a lui Ilie
Moromete, care îşi atribuie poziţia de „pater familia” prin locul
său pe prag. Autoritatea lui se va evidenţia în multe scene de
familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv şi Nilă,
la sfârşitul primului volum.
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un
tip aparte de ţăran din literatura română. Nu este o fiinţă
rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce trădează
inteligenţă, ironie şi chiar spirit contemplativ. Este un personaj
exponenţial, reprezentând concepţia tradiţională faţă de pământ şi
de familie, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, cea a satului
tradiţional. Moromete este autoritatea principală în familia sa, pe
care încearcă să o întreţină cu ajutorul cultivării pământului.
Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile
zilei de mâine, Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii
în mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale.
Catrina este cea de-a doua soţie a lui Ilie Moromete, văduvă
după război, a cărei tinereţe fusese deosebit de zbuciumată.
Trecutul femeii este prezentat direct de către autor prin tehnica
rezumării, de unde aflăm că se căsătorise de tânără, că bărbatul ei
murise în timpul războiului, răpus de o boală pulmonară – „apă la
plămâni”. Din căsătoria lor a rezultat o fată, Alboaica, rămasă în
casa socrilor.
Aceasta merge în casa lui Ilie Moromete, unde este privită de
fiii mai mari ai bărbatului ca o intrusă, adversitatea fiind
întreţinută şi de Guica, mătuşa lor. Relaţia ei este de adversitate
nu numai cu băieţii, ci şi cu soţul ei, deoarece trăieşte cu teama
că va fi alungată din casă deoarece Moromete nu trecuse casa pe
numele ei.
Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează la începutul
romanului: conflictul Ilie-Catrina are la bază pe de o parte refuzul
sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această
promisiune, pe de altă parte, părerile opuse referitoare la
şcolarizarea lui Niculae. Discuţiile lor pe această temă amintesc de
cele ale Smarandei Creangă cu Ştefan a Petrei: în timp ce mama
susţine nevoia de carte a copilului, tatăl o consideră o cheltuială
nesuportabilă.
Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul
familiei, ci şi în comunitatea satului, fiind respectat pentru
ştiinţa de carte la întrunirile de duminică din poiana lui Iocan,
unde ţăranul desluşeşte şi pentru ceilalţi mersul evenimentelor.
Pe parcursul romanului, atitudinea Catrinei faţă de Ilie
evoluează, definindu-se prin neîncredere, ură şi apoi înstrăinare.
Ilie Moromete vede în soţia sa doar un factor de stabilitate în
familie, care trebuie să se preocupe atât de munca la câmp, cât şi
de confortul său şi al celorlalţi membri ai familiei, când toţi se
întorc acasă. De aceea, femeia este copleşită de treburi,
împărţindu-se între muncile câmpului şi treburile gospodăreşti. De
cele mai multe ori se resemnează şi găseşte refugiul în biserică,
dar sunt şi situaţii în care, nemairezistând, izbucneşte mânioasă.
Rarele izbucniri verbale sunt însă respinse autoritar de către
Moromete printr-un categoric: „Taci!”.
Dacă Ilie are plăcerea contemplaţiei, privind lumea cu detaşare
şi înfăţişând-o prin propria perspectivă, a manifestării prin vorbă,
Catrina vorbeşte numai când este cazul şi cu referire la lucruri
concrete, şi, de aceea, îi reproşează soţului: „Lovi-o-ar moartea de
vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie!”.
În concluzie, relaţia dintre cei doi se caracterizează prin
răceală, singurătate şi lipsă de comunicare, manifestată prin refuz
şi tăcere, asemenea relaţiei dintre Ion şi Ana din romanul lui Liviu
Rebreanu.
În opinia mea, Ilie nu o tratează pe Catrina ca pe o parteneră
de viaţă, ci ca pe o persoană obligată să asigure stabilitatea
familiei printr-un sacrificiu permanent.