1.

Renaşterea

Renaşterea este denumirea curentului de înnoire socială şi culturală, care a apărut în

Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin
redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice.
Renaşterea a început în Italia şi s-a răspândit în Europa occidentală. În această perioadă s-
au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care
au marcat tranziţia de la societatea medievală către societatea modernă. Societatea
feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi
sub puternica influenţă a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul
Renaşterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi spre
clasicismul greco-roman.
Noţiunea de "Renaştere" (în franceză: Renaissance) a fost folosită pentru prima data la
începutul secolului al XIX-lea, mai întâi de către istoricul francez Jules Michelet, de la
care a fost preluată de istoricul elveţian Jacob Burckhardt, în lucrarea sa fundamentală "
Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renaşterii în Italia", 1860). Acesta din
urmă a definit Renaşterea (în italiană: Rinascimento), perioada cuprinsă între pictorii
Giotto şi Michelangelo. În acest timp, omul recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o
lungă perioadă de anihilare filozofică a personalităţii.

1.1. Condiţii istorico-culturale

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o
epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită aşa ziselor "scriptoria" din
mănăstirile medievale, se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci
sau romani, ca Aristotel şi Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero şi Ovidiu. Sistemul de
drept din societatea modernă îşi are originea în dreptul civil şi canonic din secolele al XII-
lea şi al XIII-lea. Gânditorii Renaşterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii şi
retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradiţiile filozofiei scolastice,
interpretarea filosofiei platoniciene şi aristoteliene şi-a păstrat mai departe un rol decisiv.
Şcolile din Salerno (Italia) şi Montpellier (Franţa) reprezentau centre vestite pentru
studiul medicinei.

1.1.1. Precursori ai Renaşterii

Curente înnoitoare în viaţa culturală au existat şi înainte de epoca propriu-zisă a

Renaşterii, care, însă, cuprindeau doar un strat subţire al societăţii înalte, de curte.

1.1.2. Renaşterea carolingiană

Renaşterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viaţă a
antichităţii şi, în parte, a culturii bizantine în cultura şi arta imperiului franc, în secolele al
VIII-lea şi al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua şi înnoi
tradiţiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări ale Renaşterii
carolingiene se numără ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat
la Viena, sau Capella Palatină din Aachen, care aminteşte de "Bazilica San Vitale" (sec.
al VI-lea) din Ravenna, precum şi Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "
Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezenţa învăţatului Alcuin (lat.:
Alcuinus) la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi şi introducerea limbii
latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară în istoria culturală a
lumii apusene.

1.1.3. Renaşterea ottonică

Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta şi arhitectura din timpul împăratului

Otto III (983-1002), sub influenţa antichităţii şi a Bizanţului, pentru obţinerea unei "
Renovatio imperii Romanorum". Aceste influenţe s-au exercitat mai ales în ilustraţiile de
cărţi, artizanat şi în arhitectură (Capella Sf. Bartolomeu din Padeborn).

1.1.4. Descoperirile geografice

Descoperirile geografice au schimbat radical reprezentarea asupra lumii. La 12 octombrie

1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas
şi descoperă, astfel, America. În acelaşi an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către
regii Castilliei din Spania ("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominaţie -
ultimul bastion al prezenţei arabe în Peninsula Iberică. În 1497, Vasco de Gama
descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian, pe la Capul Bunei Speranţe din
sudul Africii. Prin expediţia întreprinsă de Magellan, între 1519-1522, dispar şi ultimele
îndoieli asupra formei sferice a pământului.

1.1.5. Progrese în ştiinţă şi tehnică

În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări
greceşti în domeniul matematicii şi s-a găsit soluţia ecuaţiilor de gradul trei. Cunoştinţele
obţinute în astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601)
şi Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mişcării planetelor, depăşesc
viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a
sistemului solar. Către sfârşitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică
modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl
constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către
Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoştinţelor.

1.1.6. Schimbări politice şi religioase

În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele

orăşeneşti italiene şi continuând în Germania, Franţa şi Spania. Acest proces este
favorizat de o diplomaţie modernă, care - în afara războaielor - devine un important
instrument politic.
Clerul - în special cel înalt - îşi schimbă modul de viaţă, renunţând la preocupările
exclusive de cult şi aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali şi episcopi
nu se mai deosebesc în comportarea lor de negustori sau conducători politici.
Creştinismul rămâne, totuşi, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin
din Siena şi teologi sau prelaţi ca Sant'Antonio din Florenţa sunt ascultaţi şi onoraţi de
credincioşi. În acelaşi timp, însă, învăţaţii umanişti se ocupă de problemele teologice şi
adaptează cunoştinţele filologice şi istorice noi la studiul şi interpretarea scrierilor
religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei şi scripturilor sfinte a dus, în cele din
urmă, la apariţia reformei protestante, iniţiată în Germania de către Martin Luther (1483-
1546) şi răspândită, apoi, în întreaga lume catolică.
1.2. Trăsăturile caracteristice ale Renaşterii

1.2.1. Ruperea cu tradiţiile

Acest fenomen a fost decisiv, în special, în domeniul istoriografiei. Opere ca "

Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni, "Istorie fiorentine"
(1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria şi
problemele statale. Istoricii Renaşterii renunţă la periodizarea istoriei după criterii
religioase (Creaţia, Naşterea lui Iisus şi Aşteptarea Judecăţii de Apoi); în timp ce învăţaţii
Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor şi romanilor, noua
generaţie a Renaşterii era plină de admiraţie faţă de civilizaţia antichităţii şi condamna
perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp
îl considerau epocă a luminii.

1.2.2. Umanismul

Baza spirituală a Renaşterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura

antichităţii a dus la căutarea şi descoperirea manuscriselor clasice: Dialogurile lui Platon,
operele istorice ale lui Herodot şi Thucydide, creaţiile dramatice şi poetice ale grecilor şi
romanilor. Învăţaţi din Bizanţ, care, după căderea Constantinopolului sub turci (1453) s-
au refugiat în Italia şi predau acum în şcoli din Florenţa, Ferrara sau Milano, au adus cu
ei cunoştinţa limbii greceşti clasice. Deşi adesea apăreau simple imitaţii ale clasicilor,
studiul literaturii, istoriei şi filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le
o mai mare forţă de discernământ. Mulţi gânditori ai Renaşterii (Marsilio Ficino,
Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcţia neoplatoniciană în filosofie, în
timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanţă. Reprezentanţi importanţi ai
umanismului au fost şi Erasmus din Rotterdam şi Thomas Morus. Cultivarea armonioasă
nu numai a spiritului, dar şi a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a
devenit în timpul Renaşterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a
transformat într-una antropocentrică, omul a devenit centrul atenţiei în studii ştiinţifice şi
creaţii artistice.

1.3. Renaşterea italiană

Primele manifestări ale Renaşterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454), a
intervenit un echilibru între diversele forţe politice, ceea ce a dus la o perioadă de relativă
linişte şi, în consecinţă, la dezvoltarea economică a oraşelor din centrul şi nordul Italiei,
favorizând înflorirea artei şi literaturii, încurajată şi susţinută financiar de bogatele şi
influentele familii Medici din Florenţa, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum şi de
ducii de Urbino, dogii veneţieni şi de papalitatea romană.

1.3.1. Literatură

Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia",
monumentala creaţie a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele şi scrisorile lui
Francesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în
volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopeea, satira,
epigrama, biografia - şi se creează genuri noi, ca sonetul şi nuvela (Novella).
1.3.2. Arte plastice

Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în

Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renaşterii,
descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - şi realizează
cupola Domului din Florenţa (1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porţilor de bronz ale
Baptisteriului din faţa Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porţile
Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influenţat şi pictura. Printre
cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care,
ca în timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veşminte. Alte
sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna
de marmoră Cantoria pentru Domul din Florenţa.
În pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele
din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela "Santa Croce" din Florenţa -, pot fi
consideraţi ca precursori.

1.3.3. Pictura în Renaşterea timpurie

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste şi aplicarea perspectivei în desen,

este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renaşterii. Ciclul de
fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florenţa
impresionează prin individualitatea şi plasticitatea noului stil.
Şi Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni
Acuto" - este fascinat de potenţialul perspectivei în pictură. Alţi maeştri din această
perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470)
, Piero della Francesca (1416-1492), care a scris şi lucrări teoretice în domeniul
matematicii şi perspectivei.
Pictorii din generaţia următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a
peisajelor, compunerea minuţioasă a tablourilor, fineţea redării figurilor. Printre aceştia
se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488),
Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în Florenţa; Andrea Mantegna (1431-1506) - în
Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) şi Giorgione (ca.1477-1510) - în Veneţia. Aceştia
din urmă au dat o orientare decisivă şcolii veneţiene, prin simţul nou al organizării
spaţiale, al luminii şi culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un
loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din
Florenţa şi pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menţionat "
Naşterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) şi "Primăvara" (1474).

1.3.4. Pictura în perioada de apogeu a Renaşterii

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florenţa, venind de la

Milano, unde pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie.
În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David",
care avea să devină semnul distinctiv al oraşului Florenţa.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care
încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului. Domul "
Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-
1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul ("Judecata de
Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din
palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Şcoală din Atena", în care sunt figuraţi
diverşi filozofi ai antichităţii.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renaşterii în Veneţia.
El pictează şi pentru Carol Quintul, care îl numeşte pictor oficial al curţii regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534)
, care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Parma, unde a realizat principalele sale
opere (de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).

1.3.5. Manierismul

Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendinţe stilistice, în
care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor
devine exagerat, corpurile omeneşti apar şerpuitoare şi crispate (Figura serpentinata),
tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunţând ivirea stilului "baroc".

2. Baroc

Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque) desemnează

simultan o perioadă în istoria europeană dar şi un curent artistic care a fost generat în
Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat în celelalte ţări şi
culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi dar şi în alte părţi ale
lumii. Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier,
muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru.
Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în întreaga
Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins
uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război
mondial) până în deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în
cele două Americi, dar şi pe alte continente; în mobilier se regăseşte în special în Franţa,
în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate
marile şcoli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania,
Austria, Anglia şi Cehia de azi, dar şi în alte culturi; în muzică s-au creat compoziţii de
către toate marile şcoli muzicale ale Europei, italiană, austriacă şi germană, inventându-
se chiar un nou gen muzical, opera.
Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea
exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează
lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt
folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama,
exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură.
Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine
portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi,
sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca
adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu
un exces de zel, posibil superfluu.
Atât Biserica Catolică cât şi aristocraţia seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba
chiar mai mult, l-au îmbrăţişat şi încurajat pentru că vedeau în el diferite modalităţi de a-
şi extinde controlul asupra societăţii.
Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre
religie iar burghezia considera barocul arhitectural şi artistic ca un mod de atrage clienţi
şi de a face concurenţă economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele
subvenţionate de biserică cât şi cele subvenţionate de aristocraţie au fost construite în
spaţii largi, publice sau private, având prin concepţie şi structură o succesiune de intrări,
holuri, încăperi, coridoare, scări interioare şi exterioare, săli de recepţie, crescând
progresiv în volum, grandoare şi opulenţă.
Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul,
literatura, filozofia, opera şi teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire
una de la alta şi să se susţină armonios şi interdependent.

2.1. Naşterea barocului

Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di

Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea
evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale
care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului
extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi
rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate şi lipsă de
ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor.
Oricum, a fost necesară aproximativ o generaţie până când aceste comandamente să
poată fi realmente puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai
târziu sub numele de baroc. În ciuda existenţei acestui hiatus în timp, există o părere
destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, dar contestată de alţii, că
importantele inovaţii artistice ale marilor artişti ai artei figurative începutului anilor 1600
(Caravaggio, Fraţii Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcţiei artei ecleziastice cu
destinaţie clară decât măiestriei artistice a artiştilor înşişi.
Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor şi care era aproape obscur celor
mai mulţi dintre privitori, stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înţelegerii care
era simplă, evidentă, directă şi uşor de "decodificat." Artişti ca Annibale Caracci,
Caravaggio, Correggio şi Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ
desprinderea de manierism şi transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător,
aceştia sunt adeseori numiţi precursori ai barocului sau artişti proto-baroc.
Deşi singular, prin viziunea şi realizările sale geniale în arhitectură, pictură şi sculptură,
formând o clasă aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezintă în arta
sa elemente ale viitorului stil baroc.
Termenul de muzică baroc defineşte o schimbare în muzica timpului, care din polifonică
devine "baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a
folosirii contrapunctului şi a armoniei. Naşterea operei ca gen muzical aparte s-a produs
la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică şi poezie, fiind mai apoi dezvoltată şi
evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.
În literatură, atracţia exercitată de simplitate, forţă, dramatism şi claritate conduc la
apariţia ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate,
metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui
John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la
apogeu la un baroc epic.

2.2. Evoluţia barocului

Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a
lungul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul şi estul
Europei în cea de-a doua jumătate a aceluiaşi secol şi la începutul secolului următor. "
Unda de şoc" a barocului s-a propagat iniţial cu precădere în ţările unde Biserica Catolică
era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut şi în ţările şi culturile în care
protestantismul sau chiar ortodoxismul erau "variante locale" ale creştinismului.
La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură şi pictură a devenit puternic
înrădăcinat în diferite ţări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel
olandez, cel polonez sau cel francez, producând clădiri publice, palate, reşedinţe princiare
sau private de o valoare estetică şi artistică excepţională, care au devenit, la rândul lor,
modele "propagabile" de cultură, artă şi stil baroc. Spre exemplu, barocul în România,
mai exact în Transilvania, este o "reverberaţie" puţin mai târzie, e drept, a barocului
austriac trecut prin filiera Ungariei, având şi multiple influenţe ale barocului italian sau
ale barocului ceh.
Dezvoltarea, propagarea şi evoluţia barocului, sub diferitele sale aspecte şi variaţiuni
locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele ţări şi culturi, barocul
ajunsese la apogeu, în altele era în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În
timp ce în Franţa, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc şi
un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte
decorative, pictură şi interioare, în Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este
puternic prezent, iar în Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul îşi are primele
manifestări de amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.
Barocul a continuat să se propage şi peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină,
adică toate ţările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia şi
Argentina, ţări de limbă spaniolă şi portugheză au fost puternic influenţate de stilul baroc,
trecut desigur prin filiera barocului spaniol şi a celui portughez. Foarte multe biserici
catolice, dar şi clădiri publice, reşedinţe oficiale şi reşedinţe private, construite în secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea sunt de sorginte clară baroc.
Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut
pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania şi Portugalia în
America latină, a exportat mai întâi limba cuceritorilor, dar mai ales organizarea,
structura şi stilul de viaţă al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăseşte
şi barocul, sub varianta sa insulară.
Drumul triumfal al barocului în timp, spaţiu şi conştiinţa umană a continuat adânc până
în secolul al XX-lea. Planificarea stradală radială, influenţată de modul de organizare al
grădinilor baroce se regăseşte în arhitectura a numeroase oraşe răspândite pretutindeni în
lume. Faptul că structura stradală concepută intenţionat radial, adică baroc, se regăseşte
în Arcul de Triumf din Bucureşti, respectiv în Arcul de Triumf din Paris este una dintre
cele mai clare dovezi de triumf universal uman al barocului peste orice limite sau în
ciuda oricăror încercări de a folosi mişcarea sa artistică în interes strict religios, precum
Biserica Catolică, sau strict comercial şi secular pragmatic, precum burghezia.

2.3. Barocul arhitectural

Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară şi "vizibilă" a barocului.
În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce
conferă măreţie şi grandoare, aşa cum ar fi: coloane masive, bolţi înalte, arcade largi,
domuri copleşitoare, culori de intensităţi puternic contrastante (aşa-numita metodă a clar-
obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume şi spaţii goale impresionante.
Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc
aduce ca una din inovaţiile sale esenţiale folosirea unui imens spaţiu interior la intrare
urmat de existenţa unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale
clădirii. Nu întâmplător, modelul scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv
ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat la o scară proporţional redusă în diferite
reşedinţe aristocratice de pretutindeni.
Imagine 6 - Baroc. Neo-baroc -- foaierul operei din Paris, exemplu tipic de stil neo-baroc,
realizare a arhitectului Charles Garnier din anii celui de-al doilea imperiu, 1861,
terminată şi inaugurată în 1875.
Concomitent cu folosirea acestei scări de proporţii nemaiîntâlnite până atunci în
arhitectură, o altă inovaţie importantă adusă de stilul baroc arhitecturii o constitue
folosirea unei succesiuni de spaţii interioare ce cresc progresiv atât în volum cât şi în
bogaţia decorării culminând cu fastul, chiar opulenţa unei săli finale, ce poate fi o sală de
recepţie, o sală de conferinţe sau o sală a tronului.
Arhitectura barocului a fost îmbrăţişată cu entuziasm în centrul Germaniei (a se vedea
Palatul Ludwigsburg din Stuttgart şi complexul Zwinger din Dresden), în Austria
(imaginea abaţiei benedictine din Melk este reprodusă mai sus) şi Polonia (Palatele
Wilanów şi Bialystok).
În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor
arhitecţi faimoşi precum Sir Christopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh şi
Nicholas Hawksmoor, cuprinzând o perioadă de circa 65 - 70 de ani, începând
aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului Paul, realizată de Christopher Wren, între 1675
şi 1708, în stil Renascentist italian, îmbogăţit cu multiple elemente baroc (adeseori
denumit şi baroc clasic italian), este una dintre cele mai frumoase şi (re)cunoscute clădiri
din Londra şi, respectiv, Anglia.
Multe alte exemple de arhitectură barocă şi de planificare stradală se pot întâlni în alte
ţări şi în oraşe diferite din Europa de vest, centrală şi chiar de est. Planificarea stradală
radială, pornind dintr-o piaţă centrală sau de la un monument plasat la intersecţia a
multiple bulevarde, este de inspiraţie tipică barocă, preluând modelul grădinilor baroce.
În cele două Americii, în toate ţările situate la sud de Statele Unite ale Americii, foste
colonii ale Spaniei, respectiv a Portugaliei, Brazilia, se întâlnesc numeroase exemple de
arhitectură de tip baroc, în special în construcţia bisericilor catolice.
Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol
al XIX-lea, noi manifestări ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără şi
Opera din Paris, denumită şi Opera Garnier, după numele arhitectului Charles Garnier,
care a conceput-o şi a realizat-o între 1857 şi 1874, după ce fusese selecţionat prin
concurs ca un ilustru necunoscut de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală
a Operei, cu un imens spaţiu gol interior, cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect
simetric în două conducând la nivelele superioare. Alături de acestea, se numără şi
coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea bogată a oricăror
suprafeţe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente esenţiale
ale unei construcţii realizate în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.

2.4. Barocul vizual

Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între sfârşitul secolului al XVI-lea
şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată
de bogăţie, strălucire şi fast.
Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod
accentuat figuri umane surprinse în decursul mişcării, puternice contraste de lumină şi
întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice,
saturate şi un echilibru compoziţional mai degrabă dinamic decât static, considerat de
multe ori chiar dezechilibru compoziţional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziţie
de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip
ascendent şi descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale şi/sau verticale, folosite
preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.
Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai
şcolii veneţiene, probabil ultimul mare pictor al Renaşterii italiene şi fără îndoială unul
din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea
accentuată a clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega
compoziţie, a dramatismului momentului surprins în punctul său critic şi redat ne-
echivoc cu măiestrie, precum şi a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă
tot atâtea elemente baroc.
În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însuşirii
şi aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul
realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate şi "standardizate," cel puţin în Italia.
Peter Paul Rubens, considerat de mulţi specialişti cel mai mare pictor european, maestru
incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziţii complexe cu personaje multiple,
pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun.
Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spaţiul existent,
grupând şapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmaţi cu 5 suliţe, 2 săbii şi multiple
pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunşi fiecare de mai multe arme simultan.
Deşi este considerat, de către cei mai mulţi, un pictor reprezentativ al şcolii spaniole, de
către alţii un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa
scene biblice şi, mai ales, mistice, a pictat şi sub influenţa barocului. Mai exact, tehnica
sa de a picta are multiple elemente baroc, şi, aidoma lui Rubens, artistul spaniol de
origine greacă foloseşte culori saturate aplicate cu tuşă groasă, de multe ori delimitând
clar, dar alteori nedelimitând limpede, aidoma artiştilor ce foloseau tehnica numită
sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje şi fondul picturii.
Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin şi Claude Lorrain, nu au făcut
altceva decât să continue tradiţia clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii având
atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, şi găsindu-se în mijlocul
unor peisaje uşor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un
peisaj real.
În timp ce Rembrandt şi alţi maeştri olandezi ai barocului s-au aplecat în compoziţiile lor
mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei
şcoli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deşi a realizat şi picturi inspirate din
cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobşte pentru realizarea de
portrete minunate ale membrilor Curţii Regale a Spaniei, compoziţii pline de culoare,
viaţă, exuberanţă şi realism.

2.5. Barocul sculptural

Precum întreaga mişcare artistică a barocului, sculptura realizată în acest stil este în
primul rând destinată unei citiri directe, adresându-se direct simţurilor umane şi
componentei emoţionale a privitorului.
De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorinţă irezistibilă a artistului
de a sugera mişcarea prin surprinderea unei acţiuni în timpul execuţiei sale, preferabil în
momentul său cel mai important, relevant şi/sau critic.
Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având mai multe fiinţe
umane prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acţiuni comune, grupul afişează o
anumită importanţă sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.
Ca atare, există întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism şi o concentrare de energii
ale formelor umane prezente. Ca elemente determinante ale sculpturilor baroce se pot
distinge omniprezenta spirală ce creează un fel "zid" în jurul unui gol central (un vortex)
din care pare a emana acţiunea, folosirea, pentru prima dată, a unor unghiuri multiple de
prezentare a personajelor implicate şi prezenţa, tot pentru prima dată, a elementelor extra-
sculpturale, cum ar fi, de pildă, apa (în fântâni).
Maestrul incontetabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nici o îndoială,
italianul Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680). Acest artist remarcabil, comparabil ca
forţă şi dimensiune a creaţiei doar cu Michelangelo Buonarroti, a fost la superlativ
architect, pictor, sculptor, dramaturg şi regizor.
Opera sa cea mai complexă şi relevantă este Capela papei Alexandru VII, exemplu
edificator de concepţie unitară a unui singur artist dar şi de aplicare simultană a stilului
baroc arhitecturii, picturii şi sculpturii unei întregi clădiri.
Sculptura Extazul Sfântei Tereza (a cărei fotografie se poate vedea în introducere) de
acelaşi Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della
Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este, de asemenea, un superb exemplu de
lucrare complexă baroc.
Barocul sculptural nu s-a manifestat doar în statui sau în transpuneri multiple ale stilului
în opere comandate exclusiv de Biserica Romano-Catolică. În cazul barocului din alte
ţări, spre exemplu în cazul barocului englez, s-a manifestat şi în realizarea de opere pur
laice.
Un exemplu tipic de folosire a stilului baroc în cazul unui domeniu ce a fost supus unei
transformări profunde din punct de vedere arhitectural, sculptural, precum şi al întregului
peisaj, este Palatul Blenheim (Castelul Blenheim sau Domeniul Blenheim) şi domeniul
înconjurător aferent, aflat în Woodstock, Anglia, operă complexă a arhitectului Sir John
Vanbrugh.
Construite între 1705 - 1722, atât palatul, cât şi anexele sale, grădina cu statui, parcul,
pădurea, pajiştea şi lacul au fost create pe un loc unde înainte nu existase nimic din ceea
ce astăzi constituie elemente aparte ale unuia din locurile cele mai vizitate şi admirate din
Anglia.

2.6. Barocul în teatru şi dans

Teatrul a fost adus pe culmile sale manieriste de către mai mulţi dramaturgi renumiţi în
epocă, dintre care se detaşează desigur William Shakespeare. Acţiunea pieselor de teatru
în manierism se baza pe o elaborare sofisticată a povestirii, mişcări complexe şi, de
multe ori, imprevizibile ale personajelor, precum şi prin existenţa unor intrigi multiple
întrepătrunse, care în final se îmbină coerent şi relativ credibil.
Odată cu structurarea şi cristalizarea stilului baroc ca o mişcare artistică de avengură
europeană, această modalitate de a concepe o lucrare dramatică este treptat abandonată în
favoarea a cel puţin trei direcţii diferite, toate trei înflorind în Franţa: opera (în versiunea
sa adaptată societăţii franceze), comedia-balet şi farsa într-un act.
Două personalităţi remarcabile, ambii creatori francezi, se află la originea acestui "viraj"
artistic în zona barocului: compozitorul Jean-Baptiste Lully şi scriitorul Jean-Baptiste
Poquelin mult mai bine cunoscut sub pseudonimul literar de Molière.
Opera, ca gen muzical, născută de asemenea în Italia, prezintă atât caracteristici ale
teatrului cât şi ale muzicii. În crearea genului cunoscut sub numele de comedie-balet, o
sinteză a teatrului, muzicii şi dansului, foarte apreciată în Franţa jumătăţii secolului al
XVII-lea, colaborarea bazată pe prietenia strânsă dintre Lully şi Molière a fost elementul
esenţial de realizare şi succes la public.
Deşi genul dramaturgic preferat de Molière era tragedia, totuşi succesele sale teatrale cele
mai răsunătoare rămân miniaturile într-un act, sau farse, comedii de tipul fabulei, având
caracter aparent "uşuratic", dar în fond voit moralizator şi educativ. Farsele scriitorului
francez erau intenţionat scrise incomplet lăsând mult spaţiu interpretării improvizate în
stilul Commediei dell'arte atât de iubită nu numai în Italia de baştină, dar şi în alte culturi.
Barocul s-a manifestat în dans în două modalităţi, ambele fiind desigur legate de muzică:
mici piese instrumentale, numite dansuri, compuse pentru multiple instrumente sau
pentru orchestră şi dansurile de curte, specifice timpului. Dintre piese muzicale numite
dansuri se remarcă ca fiind cele mai apreciate acelea ce au fost compuse în stilul
dansurilor populare mai larg răspândite, şi care au servit totodată ca sursă de inspiraţie
compozitorilor: allemande, bourreé, gigue şi sarabande.
De remarcat este că aceste dansuri, ca forme de mişcare armonioasă ale corpului uman,
coincid ca nume (şi ca temă melodică principală) cu bucăţile muzicale corespunzătoare
compuse doar cu scopul de a fi executate instrumental. Unele, ca cele patru menţionate
anterior, a fost şi au rămas dansuri populare înainte de a fi "descoperite" şi adoptate ca
dansuri de curte, devenite mai apoi printre dansurile preferate ale aristocraţiei franceze.
Altele au fost dansuri concepute doar pentru aceeaşi aristocraţie, fiind creaţii ale
scenografilor, respectiv ale instructorilor de dans ale timpului. Printre acestea se numără
şi menuetul, care este probabil unul dintre cele mai cunoscute dansuri baroc care au
reverberat până în epoca contemporană, fiind perceput azi mai ales prin prisma
compoziţiilor muzicale ce l-au promovat.

2.7. Barocul în literatură şi filozofie

De fapt, barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin
utilizarea metaforei şi alegoriei, larg întâlnite în literatura, poezia şi filozofia barocului,
precum şi de ardenta dorinţă a căutarii mirabilului. Folosind un termen italian adecvat,
artiştii căutau, inclusiv prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să produca
profundă admiraţie (precum în marinism), adică căutau maraviglia.
Din acest unghi de vedere, dacă manierismul a fost prima ruptură serioasă faţă de
Renaştere, atunci barocul este ruptura totală, poate chiar limbajul artistic total opus.
Tema cunoscută a Renaşterii, suferinţa psihologică (de ce nu, metafizică) a omului, temă
într-un fel abandonată după revoluţiile în gândire provocate de Nicolaus Copernicus şi
Martin Luther, se regăseşte în schimb în toate formele artistice în care barocul s-a
manifestat, dar mai ales în literatura sa.
Nu întâmplător, o mare parte a operelor de artă din perioada de început şi de mijloc a
epocii barocului, au prepoderent teme religioase, întrucât Biserica Romano-Catolică a
fost principalul "client" şi comanditar al acestora, cel puţin in Italia.
Perfecţiunea, adică virtuozitatea era nu numai un lucru căutat, dar era şi de dorit de către
artişti. Astfel apariţia artiştilor căutând perfecţiunea, acei virtuoso (virtuoz, în limba
română), alături de un anumit realism al exprimarii şi grija extremă (aproape paranoidă)
faţă de detalii devin alte elemente definitorii ale perioadei baroc.
Un important punct de vedere critic al barocului literar se referă la preferenţierea
acordată, în lucrări foarte diferite, formei exterioare în detrimentul conţinutului. Lucrarea
cu caracter programatic şi "avangardist" Maraviglia a lui Giambattista Marini, spre
exemplu, este un "model" de forme pure şi ... cam atât. Fantezia şi imaginaţia trebuiau
trezite şi activate în spectator, cititor sau ascultător. De asemenea, toată atenţia artistului
se concentra asupra unui singur individ, OMUL, scris cu majuscule şi privit la superlativ,
fiind clar definită ca o relaţie directă dintre artist şi "utilizatorul" operei de artă, care era
uneori considerat chiar "client". În ciuda formei ce prevala asupra conţinutului,
Maraviglia rezolva o problemă estetică importantă, crearea unor punţi viabile peste "
abisul" cultural dintre cei educati (în special artiştii şi cei înstăriţi) şi cei ce nu erau
educaţi (din varii motive) dar doreau să beneficieze de produsul cultural baroc.
Atenţia sporită, chiar definitorie, acordată relaţiei personale, individualizate, este
fundamentul apariţiei unor importante genuri literare, printre care Romanzo, romanul,
este cel mai important de menţionat. Ca o consecinţă indirectă a acestei dezvoltări literare,
formele literaturii populare italiene, inclusive diferite forme ale literaturii dialectale, au
putut înflori, nefiind "sugrumate", ca până atunci, de latina manierismului. În final, cel
puţin în Italia, folosirea masivă a latinei se diluează treptat în timpul epocii baroc,
ajungând, în final, să fie total înlocuită de italiană.

2.8. Barocul în muzică

Noţiunea de baroc include şi un anumit stil muzical, care a apărut puţin mai târziu decât
perioada considerată baroc pentru pictură, sculptură şi arhitectură. Johann Sebastian Bach,
Antonio Vivaldi şi Georg Friedrich Handel sunt compozitorii cei mai de seamă ai stilului
muzical baroc.
Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc, este
ornamentaţia bogată, exhausivă, uneori superfluă. Atunci când barocul a lăsat loc
clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut.
Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală şi compozitorii care au compus în
stil baroc este de folosinţă relativ recentă, fiind propus şi folosit pentru prima dată de
Curt Sachs în 1919 în limba germană. În alte limbi, adjectivului baroc i-au trebuit decenii
să se impună. Spre exemplu, în anii 1960, încă mai existau dispute în cercurile
specialiştilor dacă muzica, aparent atât de diferită, a compozitorilor Johann Sebastian
Bach, François Couperin, Jacopo Peri şi Antonio Vivaldi ar trebui etichetată la fel, baroc.

2.8.1. Naşterea operei

În acest timp benefic artelor, explicit exprimate prin intermediul stilului baroc, când în
muzică repertoriul de concert era clar si bine structurat, s-a născut opera. Iniţial, acest gen
muzical ce a combinat poezia cu o melodie şi s-a numit monodie. Ulterior, s-a dezvoltat
continuu, având nevoie de timp pentru a evolua şi a ajunge la genul structurat pe care îl
ştim azi. Dezvoltarea şi evoluţia operei s-au făcut în timpul perioadei artistice şi stilului
numit rococo.

2.8.2. Caracteristici ale muzicii barocului

Sintetizarea scriiturii polifonice vocale a Renasterii (in scopul simplificarii tesutului

melodic) conduce catre aparita scriiturii omofone, pe de-o pare, si a tonalitatii
functionale-gravitationale, pe de alta parte. Astfel, muzica barocului a început prin a fi
omofonică, dar a devenit polifonică odată cu apariţia unor compozitori de talia lui Bach
şi Haendel, pastrandu-si caracteristicile tonal-functionale. De fapt, cei doi au ridicat
polifonia muzicii baroce la un nivel de complexitate, armonie şi muzicalitate
nemaiîntâlnite până atunci.
Muzica barocului permitea improvizaţii, întrucât adeseori notatia se reducea doar la
prezenta basului cifrat, ca atare, interpreţii realizau adevarate improvizatii pornind de la
reperele sugerate de aceasta scriitura. Dinamica muzicii era "terasată," în sensul că
adesea intensitatea sonoră se schimba neaşteptat. Muzica avea un tempo relativ constant,
iar tonalitatea sa era majoră (considerată a sugera veselie) sau minoră (considerată a
sugera tristeţe).

2.9. Mobilier baroc

Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin forme curbe ample,
bogăţie în ornamentare şi detalii sculpturale numeroase. De pildă, picioarele scaunelor
sunt frecvent curbate terminându-se într-o formă stilizată ce aminteşte de laba unor
canine şi/sau feline. Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor, sofalelor şi dulapurilor
mobilierului baroc au forme clar sculptate în forma labei unui leu, simbol al puterii.
Imaginea alăturată, luată într-un magazin specializat în vinderea mobilierului de sorginte
baroc, original, refăcut sau recreat, este edificatoare.

2.10. Decoraţii interioare

Decorarea interioarelor, ca artă şi ştiinţă a modificării formelor şi spaţiilor interioare prin

folosirea anumitor culori, materiale şi obiecte este veche precum societatea umană. În
cazul barocului, decoraţiile interioare suferă masiv influenţa stilului baroc din arhitectură,
sculptură şi pictură, fiind dominate de artefacte baroc, dar şi înaintarea naţiunilor, ce
aduc pe scena istoriei industrializarea, ca un element esenţial spre drumul unor viitoare
democraţii moderne.
Decoraţiile interioare ale epocii baroc erau, mai ales, alcătuite din piesele de artă
specifice ale epocii respective: picturi, sculpturi, mici statuete, mobilier, tapet aplicat pe
pereţi. Stilul decorativ interior era bogat, chiar prea bogat, uneori opulent, în diferite
artefacte, piese de mobilier şi tapiţerii.

2.11. Importanţa barocului în istoria umană

Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria omenirii, când accesul la artă şi
cultură era strict limitat celor bogaţi şi celor puternici, în timpul barocului se remarcă
vizibil, pentru prima dată, o diversificare şi o lărgire a numărului celor puteau să se
bucure de produsele culturale şi artistice.
Apariţia istorică a revoluţiei industriale, a clasei burgheziei, dar şi a proletariatului,
determină schimbări majore în toate nivele societăţii. Aceste fapte istorice, combinate cu
dorinţa declarată a tuturor artiştilor baroc de a fi deschişi şi de a practica o artă total ne-
ermetică şi îmbrăţişabilă de către toţi, face ca barocul să fie factorul declanşator, în plan
artistic şi ideatic, al accesului democratic la cultură, artă şi la produsele materiale şi
spirituale generate de acestea, artefactele şi dragostea de frumos.