Bărăgan în amurg

În aur de pojarnic și spumă de scumpie,

Rostogolin apusul la margini de pământ,

Își joacă Bărăganul talazu-i de câmpie

Cu iezere de ierburi zănatice în vânt.

Sălbătecimi albastre, sus, cerurile toate;

Jos niciun nor de dealuri pe-atât pământ senin.

Un car șoldiu și-afundă corabia pe roate,

Călătorind prin vaste limanuri de pelin.

Departe, ancorată-n singurătăți, umilă

O târlă-și țese-alene gogoașa de fum des.

În jur de arii albe cu ape de argilă,

Dorm turme de căpițe îngenuncheate-n șes.

Lumina-n zări topită și-a scurs pe câmpuri ceara

Și-n hăul de porumburi trec visuri de polei.

Împotmolită-n grâne abia se mișcă seara,

Dar cresc arhipelaguri de umbră-n urma ei.

Posomorâri înalte ori pasări. Aiurare.

Miraje scoase-n calea însetoșatei nopți,

Sclipind prin somnul stepei dospită de visare,

Amurgu-n fund e-o geană de crâng cu vișini copți.

Peisajul românesc găsește în opera lui Vasile Voiculescu una dintre cele mai izbutite expresii
artistice. Poetul creează tabloul unei naturi originare, animate de elanuri cosmice, pe care o
percepe, de obicei, vizual. Numeroase pasteluri stau mărturie călătoriilor făcute cu familia sau
prietenii pe drumuri de munte și pe litoral. În fiecare volum se găsește cel puțin o poezie
dedicată peisajului montan, câmpului, mării, Dunării, Dobrogei. Scriitorul nota pe ciorna unei
conferințe: În ocolul țării noastre Dumnezeu a grămădit belșug, toate darurile și bunătățile
Lui, atât pe fața pământului, cât și în inima lui. Avem de toate, munți cu păduri, dealuri cu
pometuri și vii, șesuri cu holde, fluvii și râuri cu pești, mare deschisă plină de corăbii, pe
care putem căra bogățiile în lumea întreagă. ( Gheorghe Postelnicu, Viața și opera lui Vasile
Voiculescu, Editura Europress Group, București 2012, p.215).

Una dintre aceste poezii este și Bărăgan în amurg, apărută în volumul Destin. Este un pastel în
care este descrisă câmpia Bărăganului. Textul are caracter descriptiv ce prezintă, prin
intermediul descrierii literare, un tablou de natură, constituit pe trei planuri: terestru(câmpie,
șes, vișini), cosmic( apusul, cerurile, nor) și uman ( un car).

La nivel compozițional, textul cuprinde două secvențe lirice: partea înâi( primele patru strofe)
– panorama naturii pe timp de seară, iar a doua( ultima strofă) – lăsarea nopții peste întreg
peisajul. Privirea eului liric este, mai întâi, orientată spre o imagine de ansamblu( pământ,
Bărăganul, dealuri), pentru ca apoi să se concentreze pe detalii semnificative( car, căpițe,
vișini).

Poetul percepe realitatea în mod subiectiv, filtrând ceea ce vede prin sensibilitatea sa. Eul liric
contemplator își exprimă sentimentele de nostalgie generate de tabloul contemplat, prin
intermediul mijloacelor expresive. Astfel, la nivel stilistic, predomină epitetele cu rol
descriptiv ( ierburi zănatice, sălbătecimi albastre, arii albe, vaste limanuri, însetoșatei nopți,
fum des). Metaforele creează o imagine vizuală de o mare profunzime: O târlă-și țese-alene
gogoașa; Dorm turme de căpițe; Se mișcă seara. Comparația din final Amurgu-n fund e-o
geană de crâng cu vișini copți accentuează frumusețea peisajului nocturn. Cromatica este
dominată de culori contrastante: cele care surprind culoarea nopții( apusul, umbră, însetoșatei
nopți, visare) se află în opoziție cu luminozitatea elementelor terestre și cosmice( Sălbătecimi
albastre, pământ senin, arii albe), cu rol în crearea unei atmosfere melancolice, predispuse la
meditație.

La nivelul imaginilor artistice predomină cele vizuale: margini de pământ, Departe,

îngenuncheate-n șes, hăul de porumburi, -n grâne, vișini copți. Apar și imagini olfactive(
fum, pelin) și dinamice( Rostogolind, Își joacă, Călătorind, trec.
La nivel fonetic putem vorbi de afereză: ancorată-n, îngenuncheate-n, Lumina-n, Și-n,
Împotmolită-n, umbră-n, scoase-n,Amurgun-n.

La nivel lexico-semantic se poate observa prezența unor cuvinte populare: pojarnic, talaz,
iezere, zănatice, șoldiu, târlă, hăul, dospită.

La nivel morfo-sintactic, se remarcă cu precădere grupul nominal( ierburi zănatice,

sălbătecimi albastre, pământ senin, car șoldiu, fum des, arii albe, Posomorâri înalte, vișini
copți). Substantivele pelin, posomorîri, miraje și adjectivul însetoșatei evidențiază starea
interioară a eului liric. Pelinul devine simbol al amărăciunii din sufletul eului liric, al tristeții,
al nostalgiei. Verbele la modul indicativ, timpul prezent( țese, dorm, trec, se mișcă, cresc)
conferă dinamism și îl fac pe cititor martor la zugrăvirea tabloului de natură. Dtivul posesiv
sporește afectivitatea, subliniază implicarea: talazu-i, și-afundă corabia, târlă-și țese, și-a
scurs ceara.

În ceea ce privește versificația poeziei, aceasta are o structură clasică, tradițională. Versurile
sunt grupate în 5 catrene a câte 4 versuri de 13-14 silabe, cu rimă încrucișată și ritmul iambic.