Elementele unui program de

instituţionalizare a cercetării teoretice în

geografie

Dragos Simandan

Brock University, St. Catharine’s, Ontario, Canada,

simandan@brocku.ca

ABSTRACT: Acest raport tehnic va detalia Teoria Geografiei ca

program de cercetare metateoretic. Prima mare problemă ce va fi
analizată este chiar denumirea acestui program. De ce nu este el numit
Geografie Teoretică, Epistemologia Geografiei, Filosofia Geografiei,
Istoria Gândirii Geografice sau Teoria şi Metodologia Geografiei?
Teoria Geografiei reprezintă o soluţie semantică fericită, care scapă
de ambiguităţile şi conotaţiile negative presupuse de oricare din
denumirile alternative. Termenul este suficient de exact şi permite
înglobarea sub cupola sa a cinci subdirecţii de cercetare. Adoptarea
programului de cercetare al Teoriei Geografiei prezintă un număr
considerabil de consecinţe pozitive pentru dezvoltarea viitoare a
geografiei, precum (a) sincronizarea cu mainstream-ul cultural-
ştiinţific contemporan şi (b) propunerea unei soluţii consistente în
dezbaterea asupra problemei centrale a geografiei – cea a unităţii
disciplinei.

Key words: teoria geografiei; metateorie; program de cercetare

1
 Doi termeni ai triadei vor fi trataţi în studii distincte; în cele ce

urmează vom detalia Teoria Geografiei ca program de cercetare

metateoretic. Prima mare problemă ce se cuvine a fi analizată este

chiar denumirea acestui program. De ce nu este el numit Geografie

Teoretică, Epistemologia Geografiei, Filosofia Geografiei, Istoria

Gândirii Geografice sau Teoria şi Metodologia Geografiei etc.?

Sintagma „Geografie Teoretică” ridică două probleme distincte: în

primul rând, sugerează ideea unei noţiuni – pereche, şi anume,

Geografia Aplicată, şi de aici, judecata greşită că acestea două

împreună ar alcătui geografia. În al doilea rând, termenul este larg

folosit în şcoala anglo-saxonă pentru a desemna preocuparea pentru

formularea unor modele, fie ele matematice, grafice, complexe etc.,

care să descrie realitatea. Mulţi geografi care se recomandă ca fiind

specialişti în geografie teoretică, nu au nici cea mai mică legătură cu

cercetarea fundamentelor teoretice ale geografiei. Pentru a evita

posibilele confuzii şi suprapuneri semantice inutile, termenul nu poate

fi utilizat ca sinonim pentru Teoria Geografiei. În acest punct, Vintilă

Mihăilescu a greşit folosind termenul pentru cartea sa de teorie

2
geografică. Adevărul este că la data publicării ei (Mihăilescu, 1968)

geografia teoretică în sensul de azi – ramura ce studiază modelele în

geografie, nu era decât la început de drum.

„Istoria Gândirii Geografice” (History of Geographic Thought)

este termenul sub care se adună astăzi preocupările reflexive asupra

geografiei în lumea anglo-saxonă. El nu poate denumi un program de

cercetare mult mai complex şi mai „viu” – Teoria Geografiei, care are

una dintre ramuri dedicată Istoriei şi Istoriografiei Geografiei, alături

de care, însă, se mai află alte patru direcţii de studiu.

„Epistemologia geografiei” prezintă inconvenientul că ar putea

fi înţeleasă ca o ramură a epistemologiei şi nu a geografiei, în

condiţiile în care tendinţa este de naturalizare a epistemologiilor

regionale, de trecere a lor ca părţi ale ştiinţei pe care o analizează. În

plus, „epistemologia” aminteşte postmodernilor de absolutismul de

odinioară al paradigmei ştiinţificităţii propovăduită de şcoala

pozitivistă şi de cea a raţionalismului critic. Teoria Geografiei

înglobează obiecţiile criticii postmoderne, doar una din subramurile

sale, şi anume, Logica şi Semantica Geografiei cercetând geografia

într-un sens apropiat de standardele neopozitiviste.

3
 „Filosofia Geografiei” incumbă dezavantaje considerabile: se

sugerează că cei ce ar practica-o ar fi în afara geografiei (mai degrabă

în sfera filosofiei); filosofia are şi conotaţia peiorativă de preocupare

de o frumoasă inutilitate, „nerelevantă”; termenul este totodată prea

vag, sugerând lipsa de rigoare şi de fir călăuzitor a preocupărilor de

teorie geografică; în acelaşi timp, însă, în raport cu conţinutul teoriei

geografice, „filosofia” este un termen prea îngust, lăsând pe dinafară

patru din cele cinci ramuri ale teoriei geografiei. Singura pe care ar

putea-o sugera este teoria structurală a geografiei, dar a folosi pentru

aceasta denumirea de filosofie a geografiei ar însemna, pe lângă

conotaţiile peiorative, vagi, deja amintite, şi o lipsă de precizie şi de

încadrare în contextul epistemologic. Aşa cum vom arăta, termenul de

teorie structurală prezintă, pe lângă avantajul radicalului latin struo,

struere = a construi, deosebit de plastic, şi avantajul comparaţiei, cu

rol referenţial, cu programul structuralist din epistemologia fizicii,

iniţiat în anii ‘70 de J. Sneed şi W. Stegmüller.

„Teoria şi Metodologia Geografiei” este un termen, aşa cum am

demonstrat deja în primul capitol, simultan incorect şi subversiv.

Incorect, pentru că în contextul contemporan, distincţia majoră este

4
între teoretic şi empiric, primul termen înglobând aspectele de

metodologie. A alătura doi termeni aflaţi în relaţie de subordonare:

teoria (întregul) şi metodologia (partea derivată din nivelul abstract al

teoriei) nu este deloc corect. Formula este şi subversivă, permiţând

celor ignoranţi în materie de teorie, să-şi justifice ignoranţa prin

contrapunerea utilei metodologii, care merită cunoscută, inutilei

teorii, care este la urma urmelor, „vorbărie goală”. În condiţiile în

care am arătat că teoria structurală a geografiei prezintă explicit

natura „punctului de vedere geografic”, reiese de la sine că

metodologia geografiei se preocupă de a transpune acest „punct de

vedere” în metodele de cercetare şi de a le ierarhiza pe acestea în

funcţie de relevanţa lor pentru specificul cognitiv al geografiei. Locul

firesc al metodologiei este alături de celelalte patru ramuri ale Teoriei

Geografiei.

„Teoria Geografiei” reprezintă o soluţie semantică fericită, care

scapă de ambiguităţile şi conotaţiile negative presupuse de oricare din

denumirile alternative tocmai analizate. Termenul este suficient de

exact şi permite înglobarea sub cupola sa a celor cinci subdirecţii de

cercetare.

5
 De ce tocmai aceste cinci direcţii şi nu altele? De ce trebuie ele

distinse în cadrul Teoriei Geografiei?

Un prin răspuns rezidă în constatarea că toate cele cinci

cercetează geografia, nu obiectul acesteia, având deci un caracter

comun, metateoretic, fapt care le face fireşti ale clasei disciplinelor

care studiază geografia – şi anume Teoria Geografiei (numele pe care-

l poartă clasa menţionată).

În altă ordine de idei, aceste subramuri nu alcătuiesc Teoria

Geografiei prin simpla alăturare, ci aceasta are o dinamică şi o logică

internă, o subramură depinzând şi influenţând într-o măsură

neuniformă pe celelalte patru. Şi în cadrul Teoriei Geografiei se poate

vorbi de aplicarea conceptului cercetării subsumate: în jurul teoriei

structurale gravitează toate celelalte patru care o deservesc, îi aplică

programul şi îi furnizează feed-back-ul, protejând şi garantând forţa

teoriei structurale.

Toate cele cinci demersuri sunt necesare şi complementare, în

condiţiile în care sensibilitatea critică postmodernă refuză ideea unui

standard unic, autoritar, care să guverneze politica şi dinamica ştiinţei.

Până nu demult, Teoria Geografiei ar fi putut să fie limitată la ramura

6
Logica şi Semantica Geografiei, cu rolul ei de verificare a

„sobrietăţii” (corectitudinii) ştiintifice a cercetării, în spirit

neopozitivist sau raţionalist critic. Pretenţia de concurenţă a

instanţelor de judecare a ştiinţei, de viziuni alternative asupra ideii

înseşi de ştiinţă, a făcut posibilă autorizarea deplină a punctului de

vedere externalist, care susţine că principala cauză a schimbării în

ştiinţă trebuie căutată nu în ideile şi conceptele ştiinţifice, ci în

raporturile existente în şi între comunităţile de cercetători, care

îmbrăţişează paradigme diferite şi luptă pentru menţinerea statu-quo-

ului. Pe cale de consecinţă, Logicii şi Semanticii Geografiei trebuie

să-i fie alăturată Sociologia şi Etica Geografiei, care cercetează latura

externalistă a geografiei, dimensiunea ei umană şi implicaţiile etice

ale aventurii cunoaşterii. Observaţia că ştiinţa prezentă este doar o

secvenţă din lunga ei istorie şi că temeinica analiză a acesteia ne

mijloceste o mai adecvată înţelegere a raţiunii interne a ştiinţei a

autorizat în cazul geografiei, dezvoltarea Istoriei şi Istoriografiei

Geografiei, ca demers complementar celorlalte două deja amintite.

Mai mult, în cadrul ei punctele de vedere internalist şi cel externalist

se întâlnesc. Metodologia geografică investighează calitatea, eficienţa

7
diverselor metode, măsura în care este benefic importul de

metodologie, adecvarea dintre metode şi principiile geografice,

sintetizate în forma teoriei structurale.

Faptul că sub o aceeaşi cupolă – cea a Teoriei Geografiei –

coexistă demersuri aparent antagonice prezintă un dublu avantaj: în

primul rând, se crează premisele unei deschideri spre dialog între

neopozitivişti şi postmoderni, ale găsirii unor punţi între aceste două

tabere intelectuale; în al doilea rând, ţinând cont de caracterul de

ramură al Teoriei Geografiei, prin pârghiile specifice acestui statut

(drept de curs universitar, organizare de doctorate etc.) se evită

partizanatul şi ignoranţa din prezent, când oricine se crede autorizat

(fără a exista o pregătire academică prealabilă în acest domeniu) să

emită pretenţii de specialist în probleme de teorie.

În permanenţă am subliniat faptul că Teoria Geografiei trebuie

înţeleasă ca un program de cercetare. Se impune precizarea că

lansarea conceptului de program de cercetare aparţine

epistemologului englez de origine maghiară Imre Lakatos

(„Falsification and the Methodology of Scientific Research

Programmes”, 1970). Lakatos a propus înlocuirea modelului

8
popperian de evoluţie a ştiinţei, considerat prea simplist, cu unul mai

nuanţat, al cărui concept-cheie este „programul de cercetare”,

reprezentând în fapt o aproximare a unei serii de teorii, teoria cea mai

recentă fiind derivată din precedenta, dar având faţă de aceasta o serie

de îmbunătăţiri favorizate de invenţia de noi ipoteze ştiinţifice cu un

conţinut empiric mai consistent (Lakatos, 1978; Lakatos & Musgrave,

1970).

Important este că teoria centrală a unui program de cercetare

tinde să fie conservată, apărată în faţa „anomaliilor” cu ajutorul unei

„centuri protectoare” de acele teorii care au rolul de a găsi răspunsul

cel mai adecvat la provocarea adusă de anomalie şi, în ultimă instanţă,

de a permite menţinerea intactă a teoriei centrale. Dacă în cazul

teoriei centrale, care îndeplineşte funcţia de nucleu dur al programului

de cercetare, avem de-a face cu o euristică negativă, cu tendinţa de

conservare, în cazul benzii protectoare de teorii, funcţionează o

euristică pozitivă: se încearcă, aşadar, permanenta adaptare la nou a

periferiei programului, cu intenţia ultimă de apărare a nucleului dur.

În aceste împrejurări, falsificaţionismul popperian cade, întrucât

teoriile nu se „prăbuşesc” aşa de uşor la apariţia unei anomalii; în

9
plus, schimbarea în ştiinţă nu are un caracter ruptural, radical, ci se

produce pe fondul unor continuităţi deloc neglijabile.

Se poate observa că ipoteza lui Lakatos nu se aplică, ca atare,

Teoriei Geografiei. Am utilizat-o în sens metaforic, găsind la Lakatos

intuiţii care m-au condus la conceptul cercetării subsumate şi la

construcţia Teoriei Geografiei după modelul programelor de

cercetare. Paralela aceasta mi-a servit în dezvoltarea logicii de

funcţionare a Teoriei Geografiei şi, mai ales, la sugerarea faptului că

nu este vorba de o teorie înfăptuită, scrisă pe o pagină şi care se învaţă

la cursurile de Istoria Geografiei, ci de o ramură de studiu dinamică,

reglată prin feed-back-uri multiple, cu o agendă a cercetărilor

impresionantă prin volum şi miză.

Plecând de aici, sugerez ideea că în cadrul programului, trei

ramuri au rol eminamente de intrări (input), iar alte două, de ieşiri

(output). Într-adevăr, Logica şi Semantica Geografiei, Istoria şi

Istoriografia Geografiei, Sociologia şi Etica Geografiei nu par a avea

o utilitate directă, consistentă pentru geografie în ansamblu ei, ci apar

mai degrabă cu o utilitate internă a programului de cercetare. Ele

sunt instanţe ale criticii geografice, rolul – cheie fiind cel de evaluare

10
a geografiei ca ştiinţă, ca discurs, ca tradiţie intelectuală şi comunitate

de cercetători. În sens postmodern, demersul lor este unul de tipul

„deconstrucţiei”: căutarea obsesivă de erori, greşeli, inconsistenţe,

„demascarea” imposturii şi a pretenţiilor de obiectivitate. Ele

acţionează în stilul criticii literare în raport cu literatura. Ritmul lor de

activitate este dictat de următoarea serie idealizată de acţiuni:

• evaluarea critică a trecutului şi pe baza acesteia, sprijinirea cu

tezaurul de cunoştinţe dobândite a elaborării/actualizării teoriei

structurale;

• monitorizarea prezentului, stării de fapt a geografiei;

• analiza şi preluarea critică din „afară” (i. e. alte domenii) a

unor noi concepte, teorii sau metode de cercetare metateoretică;

• reevaluarea critică a demersurilor precedente, în spiritul

noilor achiziţii conceptuale;

• autoevaluarea;

• ferilizarea reciprocă între cele trei tipuri/ramuri ale nivelului.

11
 Aşadar, logica de funcţionare a Teoriei Geografiei nu sugerează

o succesiune de etape, de stadii. Cele trei etaje de acţiune au caracter

continuu, se desfăşoară simultan, nicidecum nu reprezintă stadii

succesive, finite în timp. Faptul este evident dacă ne gândim că istoria

unui domeniu, în cazul nostru geografia, nu este finită, ci o pagină în

curs de a se scrie, că logica, semantica, sociologia, etica sunt „vii”,

suferă mereu noi dezvoltări care impun noi evaluări în lumina noilor

date ale cunoaşterii.

Teoria Structurală a Geografiei trebuie simultan înţeleasă atât în

sensul metaforic de „vârf” al unui aisberg, cât şi în sensul de nucleu

dur al unui program de cercetare. Prima ipostază învederează faptul

că teoria structurală este partea cea mai vizibilă şi mai cunoscută, mai

de impact a Teoriei Geografiei. A doua ipostază permite buna

aprehendare a ideii de euristică negativă: tendinţa centurii protectoare

formată din celelalte patru ramuri este de a afirma, de a susţine şi

apăra punctul de vedere al teoriei structurale. Ea nu este imposibil de

schimbat, însă având în vedere consecinţele de proporţii ale oricărei

schimbări (prin transformări în lanţ, până la ultimul nivel al

geografiei) este preferabilă evitarea prea deselor modificări.

12
 Spuneam că teoria structurală nu este o ramură propriu-zisă, ci o

teorie propriu-zisă: o sumă de afirmaţii înlănţuite logic, cu privire la

„natura” geografiei. Metafora cea mai potrivită ce i se poate aplica

este cea a unei constituţii. Amândouă sunt o stare de fapt, un rezultat,

urmarea unei elaborări/construcţii. Amândouă au presupus un migălos

proces de redactare, ţinând cont de multitudinea de puncte de atins şi

de miza proiectului; amândouă pot fi amendate, prin revizuiri

periodice, dar prea frecventa revizuire este dăunătoare; amândouă

structurează sisteme complexe; în fine, amândouă sunt de dorit a fi

cunoscute cât mai bine şi sunt integrate în programele de învăţământ.

În cazul teoriei structurale, feed-back-ul provine de la etajul

deconstrucţionist, dinspre metodologie, sau direct dinspre ramurile

geografiei.

În calitatea ei de nucleu dur, teoria structurală a geografiei

îndeplineşte trei funcţii majore:

Prima funcţie se referă la faptul că, în privinţa comunităţilor de

geografi, teoria structurală, învăţată/interiorizată pe cale instituţională

(parte a curriculei) creează conştiinţa identităţii de geograf. Pentru

înţelegere, vom recurge la o analogie aparent „forţată”: în timpul

13
utopiei comuniste din Europa Răsăriteană, popoare întregi erau sub

cupola comunismului. O dată cu prăbuşirea acestui regim, s-a

adeverit că majoritatea populaţiei nu credea cu adevărat în comunism.

În paralel, în Europa Occidentală, un mare număr de intelectuali au

crezut sincer în comunism, şi încă mai cred, chiar şi după prăbuşirea

lui în Est.

Revenind acum la comunitatea geografilor, apărăm ideea de

unitate a geografiei din motive sociologice, din instinct de conservare,

de frica faptului că negarea acestei unităţi ne poate periclita poziţia,

ajungându-se până la alungarea geografiei din universitate. Cu alte

cuvinte, în prezent suntem sub cupola unităţii geografiei, nu putem

argumenta ştiinţific convingător necesitatea acestei unităţi. Rolul

teoriei structurale este ca, prin filieră pedagogică, să ne facă realmente

conştienţi asupra naturii geografiei, şi pe cale de consecinţă, să fim

capabili să apărăm cu argumente acest punct de vedere. În loc să fim

sub cupola unităţii geografiei, prin teoria structurală, unitatea

geografiei (conştiinţa acesteia) ajunge în minţile noastre. Recursul la

istoria comunismului pare acum de înţeles…

14
 A doua funcţie este cea de pavăză şi de „atac” în războiul de

catifea care se poartă între disciplinele academice. Contestată până

acum pentru a fi un mixtum compositum de descriptivisme fără cap şi

fără coadă, total anacronică, geografia dobândeşte prin teoria

structurală o onorabilitate aşteptată de multă vreme.

A treia funcţie se referă la rolul internalist al teoriei structurale,

de direcţionare a cunoaşterii geografice. Această direcţionare se

concretizează pe trei paliere:

a) teoria structurală face posibilă teoria generală a învelişului

terestru de sinteză, şi, până atunci, geografia generală ca program de

cercetare menit să canalizeze energiile, actualmente consumate într-o

manieră rapsodică;

b) teoria structurală, cu rolul ei de referenţial, generează la

nivelul diverselor ramuri ale geografiei ample procese de ajustare cu

aceasta, şi, în timp, o „geografizare” a cercetărilor (care nu are nici o

conotaţie de dogmatism sau terorism intelectual, ci de creştere

calitativă a cercetării);

15
 c) teoria structurală acţionează asupra metodologiei în mod

substanţial, aceasta fiind principalul instrument al „geografizării” şi,

la modul general, al creşterii calităţii şi complexităţii cercetării.

Metodologia apare ca partea cu rol de implementare/utilizare în

cadrul Teoriei Geografiei. Ea nu trebuie înţeleasă ca o listă de metode

şi tehnici posibil de a fi explicate, ci ca o ramură de cercetare, care, pe

de o parte, evaluează metodologia de până acum, pe de altă parte,

propune şi dezvoltă pentru geografie noi metode preluate şi adaptate

din alte domenii. În plus, ea monitorizează şi primeşte feed-back

dinspre geografii practicieni, reajustându-se în funcţie de acesta.

Teoria Structurală implică în cadrul metodologiei o reierarhizare a

metodelor în funcţie de măsura în care servesc „punctul de vedere

geografic”. De remarcat şi faptul că, metodologia mediază între pura

teorie şi tehnicile geografice prin dezvoltarea nivelului de racord

reprezentat de principiile metodologice. În acest sens, alături de teoria

structurală, metodologia face parte din grupa ramurilor de output din

cadrul Teoriei Geografiei.

În rezumat, adoptarea programului de cercetare al Teoriei

Geografiei prezintă un număr considerabil de consecinţe pozitive

16
pentru dezvoltarea viitoare a geografiei: sincronizarea cu mainstream-

ul cultural-ştiinţific contemporan; propunerea unei soluţii consistente

în dezbaterea asupra problemei centrale a geografiei – cea a unităţii

disciplinei; crearea cadrului corespunzător pentru dezvoltarea teoriei

generale a învelişului terestru de sinteză, prin transformarea

Geografiei Generale din ramură menită a fi predată ca şi curs

introductiv studenţilor de anul I, în program de cercetare distinct, cu

rol coordonator în întreg „arborele” disciplinelor geografice;

valorizarea şi favorizarea dialogului intelectual între aparent

ireconciliabilele viziuni ale postmodernităţii şi cele ale

neopozitivismului şi realismului; reînnoirea şi adecvarea arsenalului

metodologic în deplină concordanţă cu programul teoriei structurale;

controlul ştiinţific al producerii cunoaşterii geografice, în sensul

relaţiei fertile statuată între literatura şi critica literară; evaluarea şi

reevaluarea stării trecute şi prezente a geografiei şi, în funcţie de

aceasta, avansarea teoriei structurale ca ipoteză de lucru decentă,

împreună cu metodologia împrospătată, monitorizarea coerenţei

interne a disciplinei, clădită prin asumarea la diverse paliere a

17
consecinţelor presupuse de teoria structurală, precum şi detectarea

„anomaliilor” acestei teorii şi amendarea ei periodică etc.

Teoria Geografiei îndeplineşte şi funcţia de interfaţă între

geografie şi celelalte compartimente ale vieţii intelectuale (ştiinţă,

cultură), mijlocind preluarea critică, acompaniată de schimbările

necesare geografiei, a ideilor, teoriilor, conceptelor, metodelor

valoroase apărute în alte domenii. În ultimă instanţă, Teoria

Geografiei reprezintă firescul corolar reflexiv al geografiei, căutând

să găsească răspunsuri la întrebări aparent abstracte, dar care, în

realitate fac diferenţa în ştiinţă: „de ce studiem?”, „cum studiem?”,

„ce studiem?, „pentru ce studiem ?” etc.

Concisul capitol ale cărui concluzii finale le analizăm în

rândurile de faţă s-a dorit o explicare a programului de

„instituţionalizare” a cercetării teoretice în geografie, fiind prezentate

iniţial starea actuală, inaccepabilă, a preocupărilor teoretice, nevoia şi

„virtuţile” instituţionalizării (ale trecerii din periferie, în mainstream-

ul geografiei), natura structurală şi funcţională a programului propriu,

avansat ca ipoteză de lucru (triada Teoria Geografiei – Teoria

18
Structurală – Teoria / Geografia Generală), avantajele şi dificultăţile

acestui program.

Acestei prime aproximări a programului, i se va adăuga în

studiile următoare o prezentare mult mai detaliată, pe cele cinci

ramuri (Istoria şi Istoriografia, Sociologia şi Etica, Logica şi

Semantica, Teoria Structurală, Metodologia), menită a demonstra

pragmatismul şi realismul programului, ca şi virtuţile sale

epistemologice.

Pentru fiecare din cele cinci direcţii de studiu, expunerea va fi

structurată în două părţi majore:

1. Prima parte, mai abstractă, va demonstra necesitatea, utilitatea

respectivului domeniu, ca şi contextul epistemologic de care este

presupus şi pe care îl presupune. Se va evita astfel comoditatea şi

periculozitatea înţelegerii şi practicării rapsodice a viitoarelor

cercetări în câmpul cognitiv în discuţie.

2. În ceea de-a doua parte, consonant cu rigorile teoretice ale

celei dintâi, se vor face o serie de dezvoltări concrete, „substanţiale”

ale ramurii respective, cu un statut în economia lucrării care îl

19
depăşeşte, totuşi, pe cel al unor simple studii de caz. Trei argumente

justifică prezenţa acestei a doua părţi a expunerii:

a) Ţinând cont de suspiciunea, de prezumţia de vinovăţie că

teoria ar fi doar „vorbărie goală”, larg împărtăşită în geografia

românească, mereu se impune demontarea acestei suspiciuni prin

probarea irefutabilă a relevanţei, a utilităţii concrete a respectivei

teoretizări (Simandan, 2010, 2016, 2017a-b, 2018a-b-c). Studiul de

faţă este, de pildă, în logică de continuitate cu precedentul,

„Fundamentele culturale ale modelului american. Un demers

transdisciplinar în geografia umană” (Editura Dacia, 2000), care a

servit de scut, de pavăză prezentei lucrări, demonstrând sub forma

unei analize concrete, a unui studiu de caz, nevoia acută de primenire

a geografiei româneşti şi avantajele „noului stil” de a face geografie.

Urmând aceeaşi strategie defensivă, cercetările concrete care urmează

în cadrul fiecărui studiu, părţile abstracte se constituie în argumente

teoretice tacite ale utilităţii respectivului domeniu.

b) Ţinând seama de vastitatea programului de cercetare, de

nevoia ca în jurul lui să se dezvolte o comunitate de specialişti care să

îl înfăptuiască, contribuţiile avansate pot servi drept sursă de

20
inspiraţie pentru proiectele de studiu ale viitorilor cercetători tentaţi

de acest program.

c) În al treilea rând, se constată o lipsă, tot mai acut resimţită, a

unor lucrări valabile pe probleme de istoria geografiei, metodologie

geografică, „filosofie” geografică, rigorile de construcţie ale

discursului geografic etc. În multe privinţe, „Bazele teoretice şi

metodologice ale geografiei” (Donisă, 1977) era incompletă şi chiar

„depăşită” (faţă de ceea ce se întâmplă în geografie pe plan mondial)

în chiar anul apariţiei ei: optica neopozitivistă prezentă în carte,

inspirată de lucrările lui W. Bunge „Theoretical Geography” (Bunge,

1962) şi David Harvey „Explanation in Geography” (Harvey, 1969),

începuse să fie puternic contestată încă din anul 1969, cu prilejul

lansării revistei „Antipode” a grupării geografilor radicali, dar mai

ales din 1973, chiar de către David Harvey, în „Social Justice and the

City” (Harvey, 1973; vezi de asemenea Harvey, 1984, 1989), care, în

numai patru ani, s-a convertit de la neopozitivism, la marxism şi

radicalism, odată cu trecerea sa de la Universitatea Bristol, la

Universitatea „Johns Hopkins” din Baltimore.

21
 Alte lucrări mai recente, care să aibă pretenţii de manual, nici nu

există. Programele de achiziţii de cărţi străine, desfăşurate după 1989

de către bibliotecile facultăţilor de geografie, s-au derulat într-o logică

ciudată, fiind favorizate alte domenii, în loc de a se recupera decalajul

atât de îngrijorător din sfera teoreticului. Cercetările întreprinse

începand cu anul 2000, ca documentare pentru prezentul studiu, într-o

bibliotecă a unei facultăţi de geografie foarte bine cotată, mi-au dat

prilejul să constat că respectiva bibliotecă nu deţinea nici o carte de

istoria geografiei, fapt deosebit de grav, dar nesemnalat de către

diriguitorii instituţiei.

Impasul proiectului de faţă este, deci, următorul: el are caracter

de memoriu ştiinţific original, nefiind o monografie sau un curs

universitar; condiţia de memoriu ştiinţific presupune înaintarea

cunoaşterii în domeniul respectiv, înaintare pe care autorul o face

„criticând” literatura de specialitate. Pentru ca lucrarea să fie corect

receptată, se prezumă că cititorii ei cunosc acea literatură de

specialitate, pentru a realiza îndreptăţirea sau ne-îndreptăţirea criticii.

Or, această condiţie de decenţă intelectuală nu este nici măcar

minimal îndeplinită în România.

22
 Ne vedem aşadar obligaţi, ca demersurile proprii, de raportare

critică la lucrările de specialitate, să fie dezvoltate concomitent cu

prezentarea minimală a liniilor de forţă ale literaturii în domeniu. Cu

alte cuvinte, profitând de ocazia argumentării nevoii unei ramuri

precum, Istoria şi Istoriografia Geografiei, chiar prezentăm succint

istoria şi istoriografia domeniului ş.a.m.d. Acest paliativ nu poate însă

înlocui nevoia stringentă a redactării unor lucrări, inclusiv cursuri

universitare, în diversele sub-domenii ale teoreticului.

References

Simandan, D. 2016. Proximity, subjectivity, and space: Rethinking

distance in human geography. Geoforum, 75, pp. 249-252.
https://doi.org/10.1016/j.geoforum.2016.07.018

Bunge, W., 1962. Theoretical Geography, Lund Studies in Geogr.,

Series C, Nr. 1.

23
Simandan, D., 2018a. Rethinking the health consequences of social
class and social mobility. Social Science & Medicine.
https://doi.org/10.1016/j.socscimed.2017.11.037

Donisă, I., 1977. Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei,

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Harvey, D., 1969, Explanation in Geography, London: Edward

Arnold.

Harvey, D., 1973, Social Justice and the City, Baltimore: John
Hopkins University Press.

Harvey, D., 1984, On the history and present condition of

Geography: an historical materialist manifesto, Prof. Geogr., 36, p.
1-10.

Harvey, D., 1989, The Condition of Postmodernity. An Enquiry into

the Origins of Cultural Change, Oxford: Blackwell.

Simandan, D. 2010. Roads to perdition in the knowledge economy.

Environment and Planning A 42(7), pp.1519-1520.
https://doi.org/10.1068/a4324

Simandan, D., 2017a. Competition, contingency, and destabilization

in urban assemblages and actor-networks. Urban Geography, pp.1-
12. https://doi.org/10.1080/02723638.2017.1382307

Lakatos, I., 1978, The Methodology of Scientific Research

Programmes, Cambrigde: Cambridge University Press.

Lakatos, I., Musgrave, A., 1970, Criticism and the Growth of

Knowledge, Cambridge: Cambridge University Press.

Mihăilescu, V. 1968, Geografie teoretică. Principii fundamentale.

Orientare generală în ştiinţele geografice, Bucureşti: Editura
Academiei.

24
Simandan, D., 2017b. Demonic geographies. Area. 49(4), pp. 503-
509. https://doi.org/10.1111/area.12339

Simandan, D., 2018b. Wisdom and foresight in Chinese thought:

sensing the immediate future. Journal of Futures Studies. 22(3), pp.
35-50. https://doi.org/10.6531/JFS.2018.22(3).00A35

Simandan, D., 2018c. Iterative lagged asymmetric responses in

strategic management and long-range planning. Time & Society,
OnlineFirst, https://doi.org/10.1177/0961463X17752652

25