Tema 1 “Introducere in studiul economic”

1. Conceptul de economie si liber schimb.

2. Piata-caracteristicile si particularitatile procesului de liber schimb.
3. Factorii de producie in activitatea economica.
4. Rolul si importatnta economiei in cadrul societatii.

1.Conceptul de economie si liber schimb.

Economia (din greacă οίκος oikos, „casă” și νομος nomos, „conducere”) este o
știință socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri
și servicii. Potrivit definiției date de Lionel Robbins în 1932, economia este știința
care studiază modul de alocare a unor resurse rare în scopuri alternative. Deoarece
are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință socială.

Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii principale:

microeconomia și macroeconomia

În partea numită “Microeconomie” este studiat comportamentul (procesul de luare

a deciziilor) consumatorului şi al producătorului, care poate fi un individ, un menaj
(conducere a treburilor casnice, activitatea gospodinei, gospodărie), o întreprindere
sau chiar statul. Microeconomia are în centrul atenţiei sale analiza pieţei, a
formelor principale ale acesteia (piaţa bunurilor de consum şi a serviciilor, piaţa
muncii, piaţa capitalului), precum şi procesul de formare a preţurilor pe diferite
pieţe.

În partea intitulată “Macroeconomie” este studiată economia naţională ca un tot

întreg. Acest lucru se face prin intermediul mărimilor globale (numite şi
“agregate”), care sînt: PIB (produs intern brut); VN (venit national); masa
monetară; indicele general al preţurilor; inflaţia; veniturile, consumurile şi
investiţiile; deficitul bugetar şi datoria externă; ocuparea forţei de muncă şi
şomajul.

Cu toate deosebirile aparente dintre microeconomie şi macroeconomie, ambele

cercetează aceeaşi realitate, aceleaşi fenomene, aceiaşi indicatori chiar, numai că la
diferite niveluri.
 2.Piata-caracteristicile si particularitatile procesului de
liber schimb.
Piaţa constituie totalitatea relaţiilor ce apar în procesul de vînzare - cumpărare a
bunurilor şi serviciilor într-un spaţiu geografic (localitate, regiune, ţară) unde are
loc confruntarea dintre cerere şi ofertă.
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, odată cu economia de schimb, ca un
fragil canal de comunicaţie între producţie şi consum, între producători şi
consumatori . Ea a evoluat enorm de-a lungul timpului devenind o relaţie din ce în
ce mai complexă.
În sens îngust Piaţa poate fi definită drept locul de întîlnire a cererii
consumatorului şi ofertei producătorului, locul unde se confruntă cererea şi oferta
de bunuri, servicii şi capital. Piata nu produce bunuri, ci doar transmite informaţia
despre acestea. Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot acţiona în
sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă.

Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţii sunt:

a) concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse;
b) migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri
şi regiuni;
c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia
dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme (elemente) ale pieţei sunt: cererea, oferta, şi preţul.
Principalele sarcini ale mecanismului de piaţă constă în menţinerea echilibrului
între cerere şi ofertă.

Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice, piaţa exercită
un şir de funcţii, principalele dintre ele fiind:
1. Funcţia de intermediere. Piaţa îi pune faţă în faţă pe producători şi
consumatori, pe vînzători şi cumpărători, făcînd astfel posibil schimbul. Ea oferă
consumatorului posibilitatea de a alege producătorul optim din punctul de vedere
al preţului, calităţii, modelului ales etc.
2. Funcţia de reglementare. Aparută iniţial ca o punte de legătură între
producători şi consumatori, treptat, piaţa devine principalul mecanism de
reglementare a vieţii economice. Prin această funcţie producătorii sunt determinaţi
să confecţioneze bunurile şi serviciile de care are nevoie societatea la momentul
dat.
3. Funcţia de formare a preţului. Deşi cheltuielile individuale pentru
producerea şi desfacerea aceluiaşi bun sînt diferite, piaţa stabileşte un preţ unic, un
preţ de echilibru, preţ care corespunde cheltuielilor necesare pentru confecţionarea
bunului.
4. Funcţia de informare a agenţilor economici. Piaţa ”trimite” semnale
producătorilor despre produsele ce urmează a fi confecţionate, despre calitatea şi
volumul lor, despre pofiturile ce pot fi obţinute.
 Criteriile de grupare a pieţelor şi tipurile de piaţă care se constituie în funcţie
de acestea sunt:
1. Conform naturii economice a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei se
disting:
- Piaţa bunurilor de consum (sunt supuse schimbului diverse bunuri de
consum final – produse alimentare, îmbrăcăminte, încălţăminte, ş.a.);
- Piaţa capitalului (se efectuează tranzacţii cu diverse valori mobiliare,
cele mai importante fiind acţiunile şi obligaţiunile);
- Piaţa muncii (locul unde se confruntă cererea şi oferta forţei de muncă);
- Piaţa pămîntului şi a resurselor naturale (include tranzacţiile ce au la
bază vînzarea-cumpărarea terenurilor, resurselor naturale, ca: petrolul,
zăcămintele minerale ş.a.)
- Piaţa valutară (are la bază vînzarea-cumpărarea diverselor valute);
- Piaţa monetară (sistemul de relaţii interbancare);
- Piaţa imobiliară (presupune tranzacţionarea diferitor proprietăţi
imobiliare, în RM cea mai reprezentativă este vînzarea-cumpărarea locuinţelor);
- Piaţa produselor intelectuale (presupune vînzarea-cumpărarea diferitor
proprietăţi intelectuale aşa ca brevete de invenţii, drept de autor, tehnologii noi,
ş.a.).
2. După criteriul extinderii geografice, distingem: piaţa locală, piaţa
regională (într-o ţară sau mai multe ţări), piaţa naţională, piaţa mondială.
3. După nivelul de dezvoltare:
- Piaţa subdezvoltată (o pondere mare o au relaţiile de troc (barter)
[marfă-marfă])
- Piaţa liberă (la această piaţă are acces orice vînzător şi cumpărător):
- număr mare de participanţi;
- relaţii de liberă concurenţă;
- lipsa monopolului;
- stabilirea preţurilor în mod ştiinţific.
- Piaţa reglementată – unde statul intervine cu scopul de a elimina unele
deficienţe ale pieţii.

4. După formele de contact:

- Piaţa tradiţională – bazată pe contact direct
- Piaţa virtuală

5. După ramură:
- Piaţa industrială
- Piaţa de construcţii
- Piaţa agricolă
- Piaţa tehnologiilor informaţionale şi de comunicare
- Piaţa transporturilor
8. După caracterul vînzărilor:
-piaţa angro (vinzari in cantitati mari)
 -piaţa cu amănuntul (vinzari cu bucata/unitate)
9. După sortimentul de produse:
- Piaţa închisă – se găsesc produsele unui singur producător
- Piaţa saturată – se găsesc o multitudine de produse omogene a mai
multor producători
- Piaţa diversificată – se găsesc o multitudine de produse, legate între
ele şi orientate spre satisfacerea unei sau mai multor nevoi interdependente
- Piaţa mixtă – apare un sortiment larg oferit de mai mulţi producători.
10. În dependenţă de modul de manifestare a concurenţei, piaţa se
clasifică în:
- Piaţa cu concurenţă perfectă sau pură - presupune existenţa unui
număr mare de vînzători şi cumpărători, fiecare avînd aproximativ aceeaşi putere
economică;
- Piaţa cu concurenţă imperfectă – care se prezintă sub următoarele
forme: monopol,oligopol,oligopson, monopson.

3.Factorii de producie in activitatea economica.

Factorii de producţie reprezintă toate elementele necesare pentru fabricarea
unui bun sau serviciu oarecare, care sînt utilizate în procesul de producţie.
Întreprinzătorul combină aceşti factori în anumite proporţii şi doar prin consumul
acestora se crează noi bunuri şi servicii.
Factorii de producţie se găsesc în orice activitate economică şi sunt grupaţi în
4 categorii de factori:
1) munca;
2) natura;
3) capitalul;
4) neofactorii.
Munca şi natura sunt denumite factori primari, capitalul - factor derivat, iar
neofactorii sunt factori neoclasici.
Munca este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi intelectual, în cadrul
căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele, consumul de
energie. Munca este factorul determinant al oricărei activităţi economice. Prin
muncă se combină şi se utilizează ceilalţi factori de producţie.
Natura, în calitate de factor de producţie, constituie totalitatea elementelor
naturale pe care omul le foloseşte pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor
(pămîntul, resursele de minerale şi de combustibil, resursele de apă, pădurile, aerul,
clima). Factorul natura participă la procesul de producţie în principal sub formă de
materie primă.
Capitalul, privit ca factor de producţie, constituie ansamblul bunurilor folosite
pentru confecţionarea altor bunuri, destinate vînzării în scopul obţinerii unui profit
(utilajele, clădirea, instalaţiile, bani în numerar, depozite bancare, acţiuni,
obligaţiuni etc.).
 Neofactorii îmbracă mai multe forme, cum ar fi: noile tehnologii, informaţia,
invenţiile, inovaţiile, formulele matematice, fizice, chimice, normele de consum şi
de producere etc.. Aceste elemente au mai fost denumite şi ca “progres tehnic”. Ca
noţiune, progresul tehnic este ansamblul de metode şi procedee care fac posibilă
sporirea eficienţei celorlalţi factori de producţie. Astfel, invenţiile contribuie la
economisirea forţei de muncă, a capitalului şi a materiei prime, precum şi la
reducerea timpului de producţie. Acest factor de producţie poate fi stocat şi păstrat
pe discuri şi benzi magnetice, pe hîrtie, pe filme. Cel mai mare “depozit” de
resurse informaţionale a devenit Internetul.

Schema generală a oricărui proces de producţie poate fi reprezentat astfel:

Bunul A Bunul B
Procesul de producţie
Intrări Ieşiri
Factori de producţie Producţia

La etapa intrărilor producătorul se asigură cu necesarele cantităţi de bunuri

materiale iniţiale, dezvăluind relaţii cu agenţii economici, care sunt furnizori.
La etapa a doua se efectuează nemijlocit procesul de producţie.
La a treia etapă producătorul dezvăluie relaţii economice cu consumatorul referitor
la distribuirea produselor finite.

4. Rolul si importatnta economiei in cadrul societatii.

Stiinta economică generală influenţează multilateral dezvoltarea societăţii. Ea este:
baza – "fundamentul" sistemului învăţământului economic şi al formării
gândirii economice ştiinţifice;
baza teoretico-metodologică în procesul elaborării şi corectării politicii
economice a firmelor, statului;
izvorul şi "promotorul" valorilor ideologice.

Evaluarea ştiinţifică şi practică a stiintei economice in cadrul poate fi efectuată

în baza funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte.
1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a
fenomenelor economice, de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării.
2.Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor activităţii
economice raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării economice, elaborarea
prognozelor ştiinţifice şi a perspectivelor dezvoltării sociale.
3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor (categoriilor) şi a metodologiei de
analiză economică (instrumente, procedee, metode ştiinţifice de cunoaştere),
necesare pentru toate ştiinţele.
4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi
viziuni.