Roman Andreea Elena

SCENA

Psihodrama este o metodă de psihoterapie care explorează prin reprezentarea scenica

problemele individului. Se inspiră din teatru, folosindu-se de scenă, recuzită, roluri, dar se
deosebeşte de el prin aceea că aduce pe scenă lumea interioară a participanţilor (amintiri, vise,
relaţii, fantasme etc.) şi nu un scenariu preexistent. Este o metodă de lucru în grup si de grup,
situaţie în care fiecare persoană devine agent terapeutic pentru cealaltă. În grupul de
psihodramă se creează o atmosferă sigură şi stimulatoare, care îndeamnă persoana să se
exprime prin reprezentarea pe scenă a diferitelor dimensiuni ale vieţii sale.

În psihodramă, oamenii află ce înseamnă să înveţi prin a face. Dând viaţă pe scenă
situaţiilor problematice, psihodrama facilitează stabilirea unui echilibru mai armonios între
exigenţele intrapsihice şi cerinţele realităţii, prin redescoperirea şi antrenarea resurselor de
spontaneitate şi creativitate ale persoanei. Omul devine actorul propriei vieţi, un scenariu care
se scrie in vivo. Scena înlocuieşte divanul şi devine spaţiul în care se pun în acţiune
conţinuturile lumii interne. Aici individul se întâlneşte cu resursele, îndoielile, dorinţele,
blocajele şi visele sale, pe care le explorează într-un cadru securizant.

“Scena sugerează subiectului un spaţiu de viaţă multidimensional şi extrem de

flexibil. Spaţiul de viaţă oferit de realitate este adesea restrâns şi limitat, în el individul poate
să îşi piardă uşor echilibrul. Pe scenă, el îl poate regăsi datorită unei metodologii a
libertăţii: libertatea faţă de stres, libertatea de experimenta şi de a se exprima. Spaţiul oferit
de scenă constituie o amplă oportunitate de autorealizare depăşind testul realităţii prezentat
de viaţa cotidiană.
În fapt, realitatea şi fantezia nu sunt în conflict, amândouă concurând la funcţionarea
unei realităţi mult mai ample (este vorba de semirealitate): lumea psihodramatică a
persoanelor, a obiectelor, a evenimentelor. În logica aceasta, spiritul tatălui lui Hamlet este
la fel de real ca însuşi Hamlet. Pe scenă, fantasmele minţii prind corp, asumându-şi o
concreteţe egală cu cea a percepţiilor senzoriale normale… Designul architectonic al scenei
este conceput în acord cu exigenţele terapeutice… Natural, o psihodramă se desfăşoară –
dacă este necesar – în orice loc, oriunde se află pacientul: strada din cartier, o clasă dintr-o
Roman Andreea Elena

şcoală sau locuinţa. Dar, soluţia optimă pentru conflictele mentale profunde presupune un
loc special amenajat – teatrul terapeutic.” (Moreno, 1953:82)

SEMIREALITATEA

Metodologia psihodramatică prevede stabilirea pe scenă a unei realităţi ce se naşte din

interioritatea noastră şi care se numeşte semirealitate: este doar o parte realitate pentru că este
fictivă în construirea sa obiectivă (scena jucată), dar adevărată în emoţiile care apar.
Semirealitatea este construită ca un joc, după reguli consimţite. Ea va fi pe măsura
capacităţilor de răspuns ale persoanelor implicate într-un mod ce favorizează un
comportament spontan, adică inventat atunci şi acolo, dar adecvat.

PROTAGONIST

Moreno scrie astfel despre protagonist : ” Acestuia i se cere sa fie el însusi pe scena, sa
reprezinte propria lume privata. El trebuie sa fie el însusi, nu un actor, dat fiind faptul ca un
actor este constrâns sa-si sacrifice propria lume pentru rolurile impuse de autorul operei ce
urmeaza sa fie jucata. Subiectul, când este suficient de încalzit pentru ceea ce trebuie sa faca,
reuseste sa furnizeze cu relativa usurinta – prin intermediul actiunii – o dare de seama din
viata sa cotidiana, dat fiind ca nimeni nu e mai competent decât el însusi sa se reprezinte. El
trebuie sa actioneze liber, pe masura ce continuturile i se înfatiseaza în minte: de aceea e
indispensabil ca el sa fie asezat într-un context de libertate de exprimare, de spontaneitate. O
importanta deosebita revine reprezentarii scenice: aceasta ajuta subiectul sa depaseasca
nivelul exprimarii prevalent verbale, incorporând nivelul actiunii. Sunt forme diverse de
reprezentare: a pune în actiune un rol doar imaginat, a reproduce o scena întâmplata, a trai o
problema actuala presanta, a exprima aspecte creative proprii, a le experimenta chiar în
viziunea unei situatii viitoare, si asa mai departe…Procesul de pregatire al protagonistului
pentru reprezentarea psihodramatica urmeaza sa fie stimulat cu numeroase tehnici, al caror
scop nu e cel de a transforma protagonistul într-un actor, ci mai degraba de a-l stimula pe
acesta sa fie pe scena ceea ce este cu adevarat si mai adânc si mai explicit decât apare în viata
cotidiana “.
Roman Andreea Elena

TEATRUL DE PSIHODRAMA

Scena este locul în care persoanele îşi exprimă propriile conţinuturi mentale prin
reprezentaţia teatrală. Ea este partea centrală într-un teatru de psihodramă, adică acel spaţiu
construit special pentru exprimarea spontană a lumii interne.

În psihoterapiile verbale, locul este adeseori neutru pentru a nu interfera cu procesul

terapeutic, focalizat pe relaţia pacient-terapeut; în psihodramă, unde elementul central este
acţiunea întregii persoane, care experimentează în mod unitar diverse dimensiuni de a trăi, e
nevoie de un spaţiu special în care persoanele pot deveni active, atât psihic, cât şi corporal. Se
poate spune că un teatru de psihodramă este cu atât mai funcţional cu cât ajută mai mult pe
orice persoană să se simtă protagonist sau, oricum, parte importantă din viaţa grupului, şi
datorită percepţiei unui ambient conţinător şi securizant.

O caracteristică a teatrului de psihodramă este de a se prezenta ca un ambient

“diferenţiat”, un loc capabil să creeze o detaşare netă de ambientul obişnuit al vieţii şi să
predispună individul la integrarea într-o situaţie psihodramatică. Această “detaşare” e spaţial
determinată printr-o trecere bine definită care semnalează diferenţa dintre a fi “înăuntrul” şi
“în afara” spaţiului terapeutic. Ritualul intrării într-un loc special are drept scop stimularea
asumării unui rol şi acest lucru nu se întâmplă doar în psihodramă (biserică, teatru).
Teatrul de psihodramă este împărţit în două părţi: una reprezintă auditoriul, unde se află
membrii grupului atunci când protagonistul îşi dezvoltă psihodrama; alta conţine scena şi
balconul, unde acţionează protagonistul, condus de director şi ajutat de eu-rile auxiliare.
Aceste două părţi sunt aranjate într-un mod în care trecerea de la una la alta să poată avea loc
imediat; adică orice membru din auditoriu să poată ajunge în scenă ca şi eu auxiliar, alter ego
sau dublu. În acelaşi timp, cele două părţi sunt net diferenţiate, pentru a fi perceptibilă
trecerea de la rolul de spectator la cel de actor şi invers.

Spaţiul acţiunii permite mişcarea în ritmuri diferite, pentru un anumit număr de

indivizi (într-o scenă psihodramatică, numărul mediu este de 4-5). Corpul poate să aibă poziţii
diferite: în picioare, întins, ghemuit etc., după cum este nevoie în reprezentarea situaţiilor de
viaţă. Pentru aceasta există puncte de contact moi şi curate, igienice. Mocheta constituie unul
dintre materialele adecvate acestui scop şi se află pe toate planurile de contact (pardoseală,
balcon, perete etc.). Forma ideală pentru scenă este cercul: nu există “în faţă”, “în spate”,
unghiuri, nu există zone care să privilegieze sau să defavorizeze, nu există puncte de început
şi de sfârşit. Cercul este optim şi pentru efectuarea reprezentaţiilor sociometrice.
Roman Andreea Elena

În crearea spaţiului terapeutic se ţine cont de semnificaţia psihologică a localizării individului

în situaţii spaţiale diferite (înainte sau înapoi, afară sau înăuntru, sus sau jos, deasupra sau
dedesubt). A fi înaintea cuiva are o semnificaţie subiectivă diferită de aceea de a fi înapoi; a fi
înăuntrul scenei are o semnificaţie diferită de aceea de a fi înafara ei; a fi sus, în balcon, are o
semnificaţie diferită de aceea de a fi jos, pe scenă. Pentru acest motiv, teatrul de psihodramă
nu e organizat pe un singur plan orizontal şi are “nivele” diferite unde persoana se poate afla.
Mişcându-se de la un nivel la altul, persoana îşi schimbă punctul de vedere şi percepţia asupra
realităţii. De exemplu, din balcon, ea poate să vadă mai global şi detaşat ceea  ce se întâmplă
pe scenă. Teatrul de psihodramă mai are şi o altă caracteristică importantă în crearea
atmosferei de “aici şi acum”: izolarea de interferenţele acustice şi luminoase ale lumii externe.
Astfel, teatrul nu are ferestre, iar lumina este artificială, stimulii auditivi şi vizuali neadecvaţi
reprezentării putînd să blocheze spontaneitatea protagonistului. Directorul controlează
intensitatea luminii, de la obscuritate la strălucire, în sintonie cu tonalitatea emoţională a
scenei. Lumina are de obicei diverse culori, fiecare dintre ele fiind corelată cu o atmosferă
specifică: culoarea albă dă sentimentul realităţii, al tangibilului; galbenul este spaţiul, căldura,
bucuria, deschiderea; roşul este excitaţia, tensiunea, agresivitatea; albastrul este depresia,
tristeţea, introspecţia, intimitatea; verdele potoleşte lucrurile şi relaxează.

Din spaţiul terapeutic mai fac parte şi obiecte necesare scenelor reprezentate: scaune,
perne, saltele, materiale rigide, moi, rotunde, ascuţite etc. Acestea pot avea funcţia pe care le-
o atribuie protagonistul.

Activitatea psihodramatică este un izvor nesecat de resurse la care pot apela cu

încredere toţi specialiştii care îşi propun să-şi ajute semenii în efortul de a depăşi barierele
creativităţii care decurg din contextul sociocultural şi nu numai.

Settingul psihodramatic îl ajută pe individul care doreşte şi îşi asumă schimbarea, să

redescopere acea stare bună, de spontaneitate, pe fondul căreia puterea creativă proprie
reuşeşte să identifice soluţia optimă fiecărei situaţii contextuale.
Roman Andreea Elena

IN SUPERVIZARE - Oriunde posibil, se urmaresc acesti cinci pași pentru a atinge o cât mai
mare perfomanță regizorală pe scenă. Aceasta este de fapt o aplicare în psihodramă a Ciclului
de învățare a lui Kold (Smith, 2001):

PASUL 1: Reconstituire – reamintirea faptelor: În acest pas căutăm infromații despre acțiune
(loc, timp, persoane, diferite versiuni asupra celor întâmplate); deasemenea sentimentele trăite
în acel context sunt informații importante și sunt considerate a fi fapte.

PASUL 2: Reflectare – realizarea impactului: În acest pas ne concentrăm pe sentimentele,

emoțiile, gândurile și estimările avute în acel moment. Este o cercetare asupra experienței
retrăite și astfel o denumim reflectare.

PASUL 3: Conectare – dobândirea unei noi perspective: Cel supravegheat este încurajat să
tragă singur concluzii și să elaboreze teorii asupra propriei biografii, a evenimentelor recente
din viața sa și asupra relațiilor, obstacolelor, așteptărilor lor etc și prin asta să se conecteze cu
ceilalți, cu ei înșiși, cu rădăcinile, preferințele și cunoștințele lor.

PASUL 4: Prospectare – acorare: Aici, scopul este de a trage concluzii și a planifica pentru
viitor. Cel supravegheat trebuie să-și stabilească cel puțin o intenție concretă sau scop până la
următoarea ședință de psihodramă și să raporteze asupra acesteia la următoarea supraveghere.
Faceți o încercare acum, în contextul supravegherii.

PASUL 5: Colectare – procesare: Pentru a ajuta studenții să proceseze mai bine ședința de
supraveghere, le cerem să scrie un eseu de o pagină despre aceasta.