Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
C.MARTIN Parentalitatea Fragmente-Trad
C.MARTIN Parentalitatea Fragmente-Trad
Raport
pentru Înaltul Consiliu al Populaţiei şi Familiei. Claude MARTIN, Director cercetare
CNRS, Centrul de Cercetare a Acţiunii Politice în Europa, IEP de Rennes, Director al
LAPSS – Ecole nationale de la santé publique, Aprilie 2003
INTRODUCERE
De mai mulţi ani, numeroşi actori ai vieţii publice, oamenii politici, bărbaţi şi femei,
mediile de informare, experţii, folosesc foarte mult noţiunea de parentalitate, neologism
derivat din adjectivul parental, ca traducere a termenilor anglo-saxoni „ parenthood ” sau
„parenting ”1, care desemnează condiţia de părinte şi practicile parentale. Această noţiune a
cunoscut diverse accepţiuni, însă rămîne relativ indefinibilă. Flexibilitatea sa reprezintă,
fără îndoială, unul din atuurile sale. Păstrîndu-şi în continuare semnificaţia neclară, ea
permite o mulţime de utilizări. Aşa se face că astăzi vorbim de „mono parentalitate”, de
„parentalitate prin alianţă”, de „homo-parentalitate” (Gross, 2000) şi de „grand-
parentalité ” („parentalitate transgeneraţională” a bunicilor) (Attias-Donfut & Segalen,
2001) şi, astfel, de pluriparentalitate (Le Gall & Bettahar, 2001), pentru a arăta că locul
părinţilor poate fi ocupat în mod diferit, fie de un singur părinte, fie de un părinte
homosexual, fie de o multitudine, cu „ rol ” parental.
Am putea deci să ne întrebăm în ce scop a fost creat acest neologism aflat astăzi în prim
plan2. Ce aduce el în plus lexicului destul de bogat şi de complex al parentalului: tată,
mamă, paternitate, maternitate, maternal, parental. Ce simbolizează şi ce simptom descrie
această nouă expresie?
1
În Québec acest termen a fost tradus prin „parentage”. În contribuţia sa la opera intitulată “ La
pluriparentalité ”, Gérard Neyrand atribuie apariţia noţiunii de „parenthood” unui articol american din
1959 (Benedekt, 1959). În antropologie, am mai putea semnala de asemenea lucrarea lui Elizabeth
Goody (1982).
2
Am putea nota în acest sens publicarea recentă a mai multor lucrări pe această temă, printre care
enumerăm: Houzel D. (dir) (1999), Les enjeux de la parentalité, Paris, Erès ; Pourtois J-P. şi Desmet
H. (dir) (2000), Le parent éducateur. Paris, Puf ; Le Gall D., Bettahar Y. (dir) (2001), La
pluriparentalité. Paris, PUF ; Bruel A. et al. (2001), De la parenté à la parentalité, Paris, Erès ;
Quentel J-C. (2001), Le parent. Responsabilité et culpabilité en question. Bruxelles, De Boeck
Université ; Falconnet G., Vergnory R. (2001), Travailler avec les parents. Pour une nouvelle
cohésion sociale. Paris, ESF.
De fapt, apariţia acestei noţiuni în dezbare publică este în general semnul unui proces de
construcţie a unei noi probleme publice. Dacă vorbim astăzi de parentalitate o facem în
principal pentru că funcţia, rolul, locul şi practicile părinţilor pun probleme? Sau, mai
curînd pentru că, în loc să ne fi lansat în încercări de a defini mai întîi parentalitatea3, ni s-a
părut mai util să delimităm cîmpul acestei dezbateri, să identificăm controversele şi
poziţiile actorilor implicaţi.
La aceasta se adaugă opinia conform căreia dezvoltarea locurilor de muncă pentru femei,
pe de o parte, şi instabilitatea familiilor şi a cuplurilor, pe de altă parte, au provocat, în ceea
ce priveşte copiii, un recul al funcţiilor de socializare asumate de adulţi. Astfel se vorbeşte
despre neimplicarea părinţilor, şi mai ales de neimplicarea taţilor. Dar se aminteşte de
asemenea şi despre implicarea femeilor în construirea unei cariere şi despre efectele pe care
aceasta le are asupra asumării sarcinilor de caring şi de educaţie, miza fiind concilierea
între viaţa de familie şi viaţa profesională.
Dar acestora li se mai adaugă şi alţi factori, cum ar fi cel pe care Robert Castel îl denumeşte
„ psihologizarea societăţii ” (Castel, 1981), cu răspîndirea aşa numitei „ vulgate psy ” şi cu
dezvoltarea noilor meserii legate de relaţii şi de familie. Aceşti profesionişti, al căror număr
a crescut continuu în ultimii treizeci de ani, au jucat un rol din ce în ce mai mare în
construirea referinţelor şi normelor în ceea ce priveşte rolurile parentale. Ei participă la
stabilirea obiectivelor de atins, a metodelor şi a treptelor de performanţă parentală. Se
vorbeşte de asemenea din ce în ce mai mult de „ competenţe ” parentale, şi chiar de
„meseria de părinte ”, ca şi cum ar fi posibil, de acum înainte, să se identifice nivelul de
aptitudine al fiecărui părinte în misiunea sa de socializare şi, în consecinţă, de a diagnostica
incompetenţa parentală, eşecul şi chiar iresponsabilitatea. Astfel, aceşti experţi şi „terapeuţi
in plină formă”, ca să reluăm expresia lui Castel, au contribuit, fără să vrea, la retragerea
părinţilor, arătînd cu degetul spre deficienţele funcţiei parentale şi prezentîndu-se ca
3
Pentru definiţie, ne vom raporta la Houzel (1999) şi Neyrand (2000)
4
Expresia “30 de ani gloriosi” (les trente gloerieuses) se refera la perioada 1945-1975 din Franta,
caracterizata prin crestere si prosperitate economica, ca si prin absenta somajului (n. trad.).
1
suplinitori care compensează şi îndreaptă aceste lipsuri. Trebuie să educăm nu numai
copiii, ci şi părinţii pentru ca ei să înveţe această „ meserie ”.
Aria responsabilităţilor, după cum se vede, este supusă întrebărilor din toate părţile. Atunci
cînd unii invocă o dezangajare îngrijorătoare a părinţilor, ceilalţi vorbesc de incompetenţa
crescîndă a acestora, care necesită intervenţia specialiştilor. Ba mai mult, pentru unii
trebuie să se meargă pînă la capăt cu recunoaşterea copilului ca subiect de drept, şi astfel să
i se acorde accesul la o cetăţenie de drept şi de fapt, care să nu se substituie responsabilităţii
parentale.
În fond, dacă este nevoie de un nou termen, este pentru a face o distincţie mai clară între
părinţi (tată şi mamă), deci cei care sînt denumiţi în primul rînd ca referire la rolul lor de
procreare sau de genitori (biologie), instituit prin drept legal, şi funcţia parentală, care, la
un moment dat, poate fi asumată de o multitudine de actori, fie ei genitori sau nu.
2
Parentalitatea, spre deosebire de paternitate, nu este deci o noţiune destinată exclusiv
genitorilor5. Ea este şi ceea ce arată în continuare Françoise Dekeuwer-Défossez, atunci
cînd face distincţie între parentalitate şi paternitate, evocînd caracterul de trăire împărtăşită
în cotidian al paternalităţii: „Familia conjugală, cea care locuieşte sub acelaşi acoperiş,
are funcţii de parentalitate faţă de copiii pe care îi creşte, deci cărora le oferă mijloacele
materiale, educative şi afective pentru a deveni adulţi. Această funcţie este îndeplinită
indiferent de statutul juridic al acestor copii. Ea nu trebuie confundată cu paternitatea
care înscrie copilul într-o linie genealogică. Parentalitatea se poate schimba, se poate
cuveni succesiv sau simultan mai multor persoane. Paternitatea, ei bine, ea este mult mai
exclusivă.” (2001, p. 18).
Agnès Fine completează primul punct evocat de Claire Neyrinck, insistînd pe rolul crescînd
al „voinţei individuale în crearea paternităţii” precum şi în evoluţia statutului femeilor.
Astăzi, „cu toţii sîntem convinşi că formarea sau ruptura unui cuplu şi constituirea
descendenţei sale sînt o afacere personală: ne alegem numărul de copii, momentul în care
să îi avem, putem deveni părinţi cu un alt concubin, fără un concubin, putem deveni părinţi
chiar şi dacă sîntem sterili sau homosexuali”. (Fine, 2001, p. 69). Iată de ce, ea subliniază
existenţa unei „tensiuni între sînge şi dorinţă”. (ibid., p. 80).
Bunicii reprezintă una din figurile care pun sub semnul întrebării frontierele paternităţii şi
parentalităţii. De fapt, dacă bunicul (bunicul bărbat, în sensul de noul companion al mamei,
sau bunica în calitate de nouă parteneră a tatălui) nu are, din punct de vedere al statutului
5
Antropologul E. Goody (1982) distinge, apropo de societăţile vest africane, cinci componente ale
parentalităţii: „concepţia şi aducerea pe lume, hrănirea, educarea, conferirea unei identităţi la naştere şi
garantarea accesului copilului la statutul de adult (accesul la bunurile materiale, la o meserie, la căsătorie
etc) (citat din Fine, 2001, p. 79).
6
Ca în exemplul cu plasamentul familial (Cadoret, 2001)
3
juridic, nici o legitimitate (cu excepţia cazului în care s-a procedat la o adopţie simplă a
copiilor partenerului sau partenerei sale), dacă el rămîne în esenţă, juridic vorbind, un străin
pentru aceşti copii la a căror creştere participă, nu e mai puţin adevărat că el adesea joacă
un rol parental, ceea ce înseamnă că el cultivă zilnic un tip de relaţii atît afective, cît şi
morale, încadrate unei poziţii generaţionale, dar şi practici de socializare care ţin de o
legătură parentală sau cvasi parentală (Le Gall & Martin, 1993).. În esenţă, acesta îşi asumă
o anumită formă de parentalitate. Această funcţie parentală, pe care o ocupă şi şi-o asumă,
va fi cu atît mai legitimă cu cît va face trimitere la o competenţă dobîndită şi recunoscută
de mediul în care trăieşte.
Gérard Neyrand reia şi el ideea de „prezumţie juridică”, dezvoltată deja de Irène Théry
(1993) şi face apel la exemplul adopţiei, dar şi la fertilizarea asistată medical, pentru a face
distincţie între componentele diverse ale parentalităţii: biologicul, socialul şi psihologicul.
„Modelul original al paternalităţii înglobează, de fiecare dată în mod specific, trei registre
care iau parte la domeniul mai vast al celui parental: registrul alianţei, registrul filiaţiunii şi
registrul socializării… În acest model original, cele trei registre se împletesc în jurul
persoanei părinţilor care constituie suportul biologic, socio-juridic şi concret laolaltă.
Adopţia scurtcircuitează registrul alianţei prin reproducţie, înlocuind părinţii biologici lipsă
cu una sau mai multe persoane care doresc să se afilieze copilului şi să aibă grijă de el.
Adopţia demonstrează clar că pentru a exista parentalitate nu e nevoie de o alianţă prin
reproducţie sexuată, deci pentru a fi părinte în dimensiunea sa socială şi practică nu e
neapărat nevoie să fii genitor, şi nici să fii într-un cuplu, sau să manifeşti preferinţe
heterosexuale… Etapa următoare depăşită de F.A.M. (fertilizarea asistată medical) este
chiar disocierea materialului biologic şi reintegrarea originilor prin prisma furnizată de
ştiinţă… Mama care poartă pentru ea un embrion care nu este al ei şi mama care poartă
pentru altcineva un embrion care este al ei, dacă ele devin mame biologice în mod diferit
nu dovedeşte că genitorii nu sînt părinţi. Că nu este de ajuns să fii genitor pentru a fi
părinte, aşa cum poţi fi părinte fără a fi genitor.” (Neyrand, 2001, p. 41-42).
(…)
Atunci când „Familia” era organizată în raport cu familia nucleară şi legitimă: o familie
întemeiată pe căsătorie (statut), instituind în acelaşi timp locurile, rolurile, îndatoririle şi
obligaţiile părinţilor; o familie stabilă şi fecundă, cu o puternică diviziune a rolurilor
corespunzătoare bărbatului şi femeii, noţiunile de paternitate, de mamă şi de tată păreau a fi
suficiente. Dar odată cu transformările prin care au trecut structurile familiale, această
familie biparentală simplă este supusă întrebărilor din toate părţile, în decorul familial iau
4
loc actori noi, iar aceştia pot fi puşi să joace un rol în socializarea copiilor, în timp ce alţii,
dimpotrivă, îşi văd rolul diminuat, estompat şi chiar înlăturat. Deci complexităţii
traiectoriilor familiale îi corespunde o complexitate a locurilor şi rolurilor.
Noţiunea de parentalitate se înscrie direct în această controversă. Dar apariţia sa este mai
ales expresia unei îngrijorări privind capacitatea părinţilor de a-şi asuma rolul şi de a face
faţă obligaţiilor. Deci, în esenţă, regăsim urme ale acesteia în dezbaterea ce a avut loc în
Franţa în anii 1980, referitoare la incivilitatea crescîndă a tinerilor; conform termenilor
acestei dezbateri, posibila cauză a acestei probleme ar fi putut fi incompetenţa şi/sau
iresponsabilitatea părinţilor.
Atît de intensă a fost această dezbatere după 1998 încît e greu să nu vedem în asta esenţa
condiţiilor care au dus la apariţia acestei noţiuni. Parentalitatea este înainte de toate
expresia uneia din problemele construite în această perioadă, şi care se enunţă aproximativ
după cum urmează: părinţii nu îşi mai asumă rolul, fie din cauza ideologiei libertine,
individualiste şi hedoniste, a prăbuşirii dimensiunii instituţionale a familiei (ceea ce pare
mai puţin credibil dacă observăm cererea de instituire care se manifestă în societate), sau
din cauza condiţiilor concrete de exercitare a rolului parental (timp disponibil pentru acest
rol, împărţirea sarcinilor casnice şi a celor legate de îngrijirea copiilor, presiune care se
exercită asupra vieţii cotidiene a părinţilor etc.).
7
Redăm această formulare a lui Jacques Faget
5
conjugal şi familial la care s-au supus mai mulţi indivizi, soluţia pentru cei care suferă şi
care îşi văd copiii crescînd în conflict conjugal şi în absenţa dragostei, creşterea numărului
de divorţuri şi, consideră unii, banalizarea acestuia provoacă din nou temeri şi trezesc la
viaţă noi demoni, în legătură cu consecinţele devastatoare ale acestei logici de emancipare
şi de căutare a unui trai mai bun. La fel ca în timpul lui Frédéric Le Play, se pare că
menţinerea ordinii sociale trece prin restabilirea ordinii familiale sau al unei anumite ordini
familiale.
Regăsim deci ceea ce descria Jacques Donzelot (1977) la mijlocul anilor 1970 în “ La
police des familles ” (Politia familiilor), unde avansa ideea conform căreia „criza familiei”
era mai puţin o realitate şi mai mult un vicleşug al societăţilor liberale cu scopul, pe de o
parte, de a reduce puterea familiei (în raport cu modelul patriarhal al vechiului regim) şi, pe
de altă parte, de a o face să poarte o responsabilitate mai mare într-o „dublă mişcare de
incriminare şi de valorizare a familiei. Suspectată că trece prin greutăţi, familia se erijează
în acelaşi timp ca o condiţie exclusivă a bunăstării fiecăruia, finalizată ca loc al adevăratei
fericiri, al reuşitei copiilor şi al realizării de sine”8. În principiu, polarizîndu-ne din nou
atenţia asupra efectelor crizei familiei, vom face astfel pentru a supra responsabiliza familia
ca loc de promovare a indivizilor şi a fericirii şi deci, in caz de eşec, ca sursă a problemelor
sociale. În felul acesta, vom putea spune ca familia este prima vinovată şi că poliţia familiei
este singurul garant al corectării acestei incompetenţe familiale. Astfel, prin ipoteză, s-ar
putea efectua operaţiunea care constă în extragerea unui fascicul complex de factori
explicativi ai problemelor sociale, o variabilă aparent determinantă „într-o primă etapă”,
structura familială, istoria familială, traiectoria familială ….
Ştiinţele sociale, şi în special sociologia, ar putea oare să tacă în faţa escaladării acestui
climat de insecuritate şi al conexiunii atît de uşor şi de repede stabilită între contextul
familial şi cel delincvenţional? Cu siguranţă nu. Dar interpretarea acestora pare slabă în
comparaţie cu cea dată de mass media, într-o ambianţă generală de culpabilizare, de căutare
a unui ţap ispăşitor şi de întoarcere în forţă la Blaming the victim (Ryan, 1971).
(…)
8
J. Donzelot (1999) : « La police des familles, suite », Informations sociales, n. 73-74, p. 136-143
6
primite sau moştenite, între „figurile parentale”, pe care ni le transmit adulţii atunci cînd îşi
evocă propria copilărie, şi modelele şi practicile pe care tind să le pună în practică? Este
oare vorba despre o evoluţie în condiţiile „doctrinelor educative”, cu rupturile
generaţionale sau, ca să fim mai prozaici, de un ansamblu de constrîngeri cărora părinţii le
fac cu greu faţă şi care îi determină sa structureze acest cîmp de responsabilitate parentală
într-un mod diferit faţă de cel pe care ei înşişi l-au cunoscut în copilărie?
9
Acestea sînt doar unele din întrebările pe care ni le-am pus cu ocazia unei cercetări efectuate pentru
Institut de l’Enfance et de la Famille, la sfîrşitul anilor 1990. Atunci am ales în mod voit să ne axăm pe
familiile ai căror copii aveau vîrsta cuprinsă între 0 şi 13 ani, pentru a ne situa în momentul în care
responsabilitatea este apriori percepută ca fiind cea mai puternică. Opţiunea noastră a vizat familiile
„simple”, în sensul că am încercat să evităm evenimentele sau situaţiile care ar fi putut complica
considerabil construcţia sentimentului de responsabilitate parentală. Am îndepărtat deci situaţiile de
familii monoparentale sau reîntregite, dar şi cazurile de „cupluri mixte” în care membrii cuplului
aparţineau unor naţionalităţi, chiar culturi diferite. Familiile reţinute sînt deci mai curînd „familii
obişnuite” sau clasice. În acelaşi timp, am ales prin analogie să ne oprim asupra unor familii care să
permită aprecierea ponderii celor două variabile ce ni s-au părut importante, apartenenţa socială şi faptul
că unul şi/sau altul din părinţi era implicat pe piaţa muncii sau nu.
7
acestor reprezentări şi practici în funcţie de mediul social, de modul de depistare a unui alt
determinant esenţial: gradul de constrîngere în care părinţii îşi structurează practicile.
Aşadar, o astfel de reflecţie are mai exact ca obiect ceea ce am putea numi aria de
responsabilităţi parentale şi sarcinile care incumbă părinţilor în procesul de socializare a
copiilor lor. Una din mize este deci să înţelegem ce anume consideră părinţii ca fiind
relevant pentru responsabilitatea lor şi ce admit ei să „delege” sau să subcontracteze unor
terţi (apropiaţi, părinţi sau profesionişti externi din reţeaua lor de proximitate), ştiind că
este încă posibil ca ei să mai încerce să controleze sau nu practicile acestor terţi.
(...)
Pentru a avansa o astfel de perspectivă, trebuie deci să precizăm mai multe aspecte. Dacă
preferăm să vorbim de responsabilitate parentală, cum o definim pe aceasta? Trebuie, şi
dacă da, cum o distingem pe aceasta de obligaţiile sau de autoritatea parentală? Cine
defineşte rolul parental? Oare acesta nu depinde înainte de toate de inventarea unui anumit
sentiment care se regăseşte în copilărie: copilăria ca perioadă de dependenţă, de
neterminare, de potenţialitate? Care este locul dreptului sau drepturilor în enunţarea acestor
roluri şi misiuni parentale? Care este locul său în raport cu alte ştiinţe, cum ar fi cele
umaniste şi mai ales psihologia, în care, după cum bine se poate vedea, au devenit
predominante în construirea reprezentărilor sociale a ceea ce semnifică „parentalitatea”,
„rolul parental”, „copilăria” etc?
Pentru a înţelege această noţiune în raport cu cea de obligaţie, trebuie într-un fel să
admitem că principiul dialectic care sugerează că nu există responsabilitate pur obiectivă,
externă, aplicabilă din exterior, şi nici responsabilitate în întregime subiectivă, fapt unic al
voinţei individuale. „Apăsarea care se exercită asupra unei fiinţe reduce la zero grupul
devenit tot unitar; avîntul sălbatic al unei voinţe pentru care totul pare permis: iată două
aspecte teoretice extreme ale iresponsabilităţii, de o parte şi de alta. Din cei doi poli
antitetici dar complementari ai domeniului, nici unul nu poate fi privilegiat, nici unul
sacrificat. Distrugerea polului subiectiv degradează situaţia sub forma unei constrîngeri
8
unilaterale. În absenţa unui pol obiectiv, asistăm doar la avîntul unei voinţe care neagă
orice jurisdicţie şi al cărei subiect se crede măsura tuturor lucrurilor.” (ibid).
Responsabilitatea poate fi parţial retrasă părinţilor atunci cînd se stabileşte că ei, copiii, au
fost puşi în „situaţie de risc”. Dacă majoritatea părinţilor îşi păstrează autoritatea parentală
şi trebuie să fie de acord cu deciziile luate vizavi de copiii lor, nu este mai puţin adevărat că
ei nu îşi exercită singuri, uneori chiar deloc, majoritatea responsabilităţilor ce revin
celorlalţi părinţi. În astfel de cazuri, se poate fie apela la servicii care să se alăture familiilor
în practicile lor educative în mediu deschis, fie retrage copiii din aceste familii şi a-i plasa
în familii de primire sau în instituţii destinate acestui scop.
(…)
Pentru Irène Théry, această ideologie este de asemenea şi o formă de banalizare a dreptului
care se substituie dreptului la protecţia „pseudo drepturilor psihosociale”. Eliberarea
copilului se obţine prin emanciparea de sub tutela parentală şi a tuturor celor care sînt
9
susceptibili de a-şi exercita autoritatea asupra lui, uitînd în mod fundamental că dependenţa
copilului se situează în altă parte, că ea este cu atît mai problematică cu cît are de-a face cu
condiţiile sociale şi economice ale părinţilor, într-o măsură mai mare decît cu excesul de
autoritate a acestora. Altfel spus, nu este suficient să îi proclamăm pe copii „subiecţi” sau
„cetăţeni”. Ar fi mult mai înţelept să ne concepem politicile vizînd copiii punîndu-le în
raport cu politicile sociale, a căror vocaţie este să trateze chestiunea inegalităţilor, fie că e
vorba despre cele ale adulţilor, sau de cele ale copiilor.
(…)
„Cum să nu vedem că ideologia drepturilor copilului vine aici în ajutorul uneia dintre cele
mai neliniştitoare tendinţe ale democraţiei noastre, cea care înlocuieşte dreptul care
concepe raporturile mutuale, cu „drepturile” care distrug aceleaşi lobby-uri ale categoriilor
pe care le reprezintă. Urmînd această pantă, justiţia se transformă într-un simplu cîmp de
înfruntare a raporturilor de forţe între individualismul unora şi individualismul altora”
(Théry, 1992, p. 28).
Fără a pretinde că am expus aici totalitatea întrebărilor ridicate de această abordare juridică
a responsabilităţii parentale, distingem cîteva nuanţe fundamentale. Responsabilitatea
parentală este rezultatul unei construcţii sociale în care intervin, în afara indivizilor
implicaţi, atît statul şi dreptul (cel puţin atîtă vreme cît sînt pecepute ca legitime), cît şi alte
instanţe, cum ar fi ştiinţele, şi în special cele umaniste, sau grupurile de presiune sau de
gîndire filosofică.
În Evul Mediu, după cum spune Ariès, nu se face deloc distincţie între copilul şi adultul, pe
lîngă care merge în orice împrejurare. Aşa după cum scrie Ariès, copilul nu este deci decît
un „adult în miniatură” care munceşte, se distrează şi împarte viaţa aceeaşi viaţă cu adulţii.
Nu are nimic specific în afara taliei sale mici şi a slăbiciunii sale. Abia în secolul al XVI-
lea copilul începe să dobîndească o anumită specificitate şi să aibă activităţi specifice, cum
ar fi şcoala. Ariès califică acest prim sentiment al copilăriei ca „alintătură”, făcînd referire
la atitudinile adulţilor care se amuză de comportamentul şi de cuvintele copilului, într-un
fel aşa cum o fac cu un animal de companie.
Dar sentimentul copilului modern, putem spune, nu a apărut decît la sfîrşitul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, sub influenţa oamenilor bisericii şi al
medicilor. Ceea ce a ieşit atunci la suprafaţă, cel puţin în unele pături sociale, a fost ideea
de fragilitate morală şi fizică a copilului, de incompletitudine, de unde şi necesitatea de a-l
proteja, separîndu-l de lumea adulţilor, graţie în special şcolii, şi primindu-l mai călduros în
sînul familiei nucleare, reduse şi vigilente, care să îi permită acestuia să crească. „Ceea ce
10
este nou în secolul al XVII-lea este subcultura copilului, care însoţeşte un început de
specializare a educaţiei în instituţii rezervate încă unei slabe minorităţi” (Lemieux, 1996, p.
221).
Dacă între istorici există controverse categorice pentru a afla dacă acest sentiment de copil
a apărut chiar în această perioadă sau anterior acesteia, nu este mai puţin clar dacă
dezvoltarea cunoştinţelor medico-sociale, a sănătăţii publice sub forma igienismului din
secolul al XIX-lea, a primelor tehnici de naştere, cu formarea primelor moaşe, au jucat un
rol primordial în formarea sentimentului nostru de copil şi al vulnerabilităţii morale şi
psihice al acestuia. Chiar în acea epocă, s-a impus şi conceptul de utilitate a copilului
pentru colectivitatea publică, în paralel cu consolidarea statului modern (Rollet, 1990).
„Copilul este perceput prin prisma utilităţii sale viitoare pentru întreaga societate, ca soldat,
muncitor, colonist sau cetăţean. Colectivităţii îi revine sarcina de a-l îngriji, de a-l proteja,
într-un cuvînt, de a-l conserva ca pe un capital preţios „ (Rollet, 1991, p. 311). Este vorba
aici de un adevărat obiectiv de „salvgardare a copilăriei”, care prinde rădăcini în acea
perioadă.
(...)
În secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea îşi face apariţia încetul cu
încetul această lume a copiilor separată de cea a adulţilor. Reducerea fertilităţii,
şcolarizarea şi introducerea ştiinţelor şi tehnicilor domestice aveau să antreneze o
transformare radicală a raporturilor dintre copii şi părinţi şi să impună modelul nuclear al
familiei, cu diviziunea rolurilor parentale, masculin şi feminin. Numeroasele instituţii şi
cunoştinţe savante, începînd cu preotul, trecînd prin învăţător şi terminînd cu medicul,
aveau să contribuie la definirea şi orientarea practicilor educative. Această difuzare a
cunoştinţelor în educaţie a avut totuşi efecte diferite în funcţie de mediile sociale, cu o
logică de control a practicilor populare şi o logică de protecţie a copiilor contra modelelor
vehiculate de părinţi şi, pe de altă parte, o promovare a modelului burghez al educaţiei
(Donzelot, 1977).
La mijlocul anilor 60, acest clivaj între modelele sau principiile educative ale diferitelor
medii sociale se adînceşte, cu, pe de o parte, în mediile populare, menţinerea unui model
tradiţional bazat pe autoritate, pe respectarea adultului şi diviziunea rolurilor sexelor, şi, pe
de altă parte, în păturile de mijloc ale celor cu diplomă, promovarea raporturilor de
egalitate în cuplu şi a unui stil educativ ce proslăveşte autonomia copilului, dialogul,
negocierea, revelarea potenţialului acestuia şi care ţine seama de experţi şi mai ales de
cunoştinţele psihologice.
11
pentru a putea adopta modelele de ascultare şi de autonomie a copilului preconizate de
psihologie şi medicină” (Lemieux, 1996, pp. 227-228).
12
părinţii nu sînt niciodată buni. Trebuie spus că legitimitatea expertului se bazează în mare
parte pe această punere în cauză a muncii părinţilor.
(…)
13
În lucrările lor, J. Kellerhals şi C. Montandon au testat ideea conform căreia există
realmente şi astăzi „tipuri de educaţie de clasă, deci stiluri educative foarte diferenţiate în
funcţie de ceea ce sînt părinţii, dacă sînt muncitori, învăţători, sau aparţin categoriilor
superioare de salariaţi din întreprinderi, etc., sau dimpotrivă, în societăţile numite
„postmoderne”, adolescenţilor din toate păturile sociale li se propune o pedagogie relativ
uniformă” (1991a, p.13). Ei au studiat deci, pe baza anchetelor cantitative, cum se declină
cele patru componente ale procesului educativ: obiectivele sau finalităţile părinţilor,
tehnicile lor pedagogice, rolurile lor educative şi coordonarea între agenţii educaţiei.
Urmînd atît abordarea structurală, prin acordarea unui rol central efectului apartenenţei
sociale, dar şi unor factori precum sexul copilului sau rangul său la naştere, cît şi o
abordare mai interacţionistă, chiar ecologică, ei au identificat trei mari stiluri educative:
unul pe care îl denumesc „maternalist”, al doilea „statutar”, iar pe al treilea
„contractualist”.
14
sens, acest tip de lucrări vine în contradicţie cu cei care, ca şi F. de Signly, par a admite
generalizarea unui model postmodern, afectiv şi relaţional. Pentru Kellerhals şi Montandon
este necesar să se ţină cont de aceste probleme de diferenţiere socială.
Patru axe factoriale desenează conturul acestei tipologii: prima opune „tradiţia şi
modernitatea”: „La un pol, regăsim ataşamentul faţă de menţinerea fără vreo modificare de
ordin social sau moral, bazat pe instituţiile familiei, religiei, armatei, întreţinut prin virtuţile
unei educaţii riguroase, atribuirea de roluri fiecărei generaţii şi controlul capacitătii de
inovare a tinerilor. La celălalt pol, există acceptarea schimbării şi a unei noi ordini morale,
a unei societăţi deschise şi mai puţin riguroase în materie de moravuri şi educaţie.”
(Percheron, 1985, p. 845). Al doilea factor se opune partizanilor unei educaţii bazate pe
încadrare şi pe un control sever al copiilor sau, dimpotrivă, pe exercitarea autonomiei. Al
treilea factor se referă la gradul de deschidere sau de închidere al familiei faţă de reţeaua
largă sau îngustă de relaţii. Ultimul factor se referă la modurile de relaţie dintre părinţi şi
copii şi diviziunea rolurilor parentale.
A. Percheron regrupează apoi aceste opt tipuri de familie în trei grupe: „tradiţionaliştii –
rigorişti”, „moderniştii – rigorişti” şi „moderniştii – liberali”, apoi compară aceste tipuri şi
grupe în funcţie de apartenenţa socială, dar şi în funcţie de sistemele de valori, pentru a
ajunge la universuri culturale contrare, care nu se lasă reduse la variabile de apartenenţă la
grupuri socio-profesionale. „Rezultă de aici existenţa a trei dacă nu a doi poli culturali
puternic contrastanţi: un pol laic şi liberal, un pol tradiţional, un pol catolic (ibid., p. 862).
Dar aportul cel mai important al acestei anchete rezidă în analiza efectelor pedagogiei
parentale asupra formării normelor şi practicilor infantile. Si, de data aceasta, domină un
efect, cel al non-reproducerii. „Nici rigurozitatea şi nici educaţia cea mai strictă, nici
liberalismul cel mai consecvent, nu reprezintă gajul unei reproduceri perfect reuşite a
tuturor opiniilor şi atitudinilor familiale. Părinţii cei mai exigenţi eşuează în transmiterea
valorilor lor morale, dar reuşesc adesea să îşi formeze copiii după imaginea lor publică.
Părinţii cei mai liberali au copii la fel de sau mult mai liberali decît ei înşişi, dar adesea mai
de puţin de stînga… Nu părinţii sînt cei care se preocupă cel mai mult de educaţia copiilor
lor care înregistrează cele mai mari procente de reuşită în ceea ce priveşte transmiterea
normelor şi valorilor… În fine, gradul de transmitere între părinţi şi copii pare că datorează
mai mult categoriei valorilor şi normelor de transmis şi mai puţin tipurilor de organizare şi
de pedagogie familială” (ibid., p. 884).
15
decît atunci cînd acestea urmează sensul evoluţiei moravurilor societăţii, şi cînd proiectul
parental se regăseşte astfel susţinut de acţiunea unui ansamblu de alţi agenţi de socializare”
(idem). Dacă efectele de ordin structural (apartenenţă socială şi culturală) trebuie luate în
consideraţie pentru înţelegerea a ceea ce acoperă rolul parental, este deci probabil să
întîlnim şi alte variabile la fel de importante şi de valoroase.
16
odată cu variaţiile ce au loc în funcţie de mediile sociale, de sexul părintelui, de numărul de
copii, sexul acestora şi rangul lor la naştere etc. Trebuie deci să adoptăm o concepţie mai
fluidă, mai evolutivă a efectului variabilelor de apartenenţă socială sau al efectelor
structurii sociale pentru a putea integra dimensiunea dinamică, procesuală, interactivă a
construcţiei sensului şi/sau sentimentului de responsabilitate.
17