TEMA VII.

OBIECTUL INFRACŢIUNII

Repere de conținut

1. Obiectul infracţiunii – noţiunea şi importanţa

2. Categorii de obiecte ale infracţiunii
2.1. Obiectul juridic şi obiectul material
2. 2. Obiectul juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special
2.3. Obiectul simplu şi obiectul complex

Secţiunea 1. Obiectul infracţiunii – noţiunea şi importanţa

Cînd vorbim de gradul prejudiciabil al infracţiunii, înţelegem că acesta este prejudiciabil

numai în raport cu ceva aflat în exterior, adică în raport cu un obiect. De altfel, a săvîrşi o faptă
infracţională înseamnă a pune în primejdie un obiect sau a-i aduce atingere, a-l vătăma, a-l leza.
Luînd în considerare cadrul de desfăşurare, împotriva cui este îndreptată şi cauzele care o
determină, infracţiunea este direcţionată contra celor mai de seamă valori ale societăţii, apreciate
ca atare în raport cu etapa concretă de dezvoltare a relaţiilor sociale. În orice caz, infracţiunea
este săvîrşită în cadrul societăţii şi împotriva uneia dintre valorile care o compun.
În fond, societatea nu este decît un sistem de valori şi de relaţii sociale referitoare la aceste
valori, influenţând atît mediul fizic, cît şi pe cel social în care individul trăieşte. Ea reprezintă
coexistenţa socială, care este o lume a valorilor.
Într-adevăr, această sferă de valori nu se reduce la entităţi izolate, individuale; ele se află în
relaţii de reciprocitate şi prezintă interes pentru întreaga societate. În jurul şi pe baza lor se
formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţiile interumane, conferind acestor valori caracterul de
valori sociale, adică de valori de a căror existenţă este interesată întreaga societate şi, totodată, de
valori al căror conţinut se dezvăluie pe deplin numai în cadrul relaţiilor sociale.
Valoarea ca fenomen social este complexă, ea are diferite forme şi dă naştere la diferite
feluri de acţiuni. Valoarea devine motivul tuturor acţiunilor, deci al întregii vieţi sociale.
Elementele generale sociale iau parte la constituirea tuturor valorilor umane. Substratul pe care
se întemeiază valorile sociale este complex, cu aspecte diferite şi elemente variate, de aceea
valoarea se manifestă sub forme diferite. Esenţa vieţii sociale este activitatea, de aceea valorile
sociale comportă în general un caracter de acţiune. Coexistenţa socială este bazată pe legătura
dintre indivizii ce compun societatea, iar forma cea mai simplă a acestei relaţii este activitatea lor
în comun.
Indivizii nu există izolat, din contra, individualitatea lor se manifestă în raporturile cu alţi
indivizi. Societatea nu reprezintă o sumă aritmetică, un conglomerat de indivizi, ci exprimă
totalitatea relaţiilor, raporturilor, conexiunilor în care se află aceşti indivizi unii faţă de alţii.
Este bine ştiut că realmente nu toate relaţiile sociale susceptibile de influenţă juridică şi
care necesită o asigurare juridică împotriva încălcărilor sunt apărate prin mijloace de drept penal.
Cauzele acestui fenomen sunt diferite: lacunele din legislaţie, insuficientele mijloace extrapenale
de apărare, precum şi alte împrejurări de ordin obiectiv şi subiectiv. Dintre acestea se evidenţiază
totuşi o cauză esenţială şi permanentă de limitare a cercului de relaţii sociale, indicate de fapt în
calitate de obiect al apărării penale, şi anume: importanţa relaţiilor sociale pentru societate.
Or însemnătatea relaţiilor sociale pentru societate nu poate fi explicată decît în contextul
importanţei valorilor sociale pentru societate, valori în jurul cărora se formează şi se desfăşoară
aceste relaţii.
Alături de alte tipuri de apărare, apărarea penală are drept obiect valorile sociale (nu sau
valorile sociale, nu doar valorile sociale) cele mai importante, cărora li se cauzează prejudicii
esenţiale ori care sunt puse în pericolul de a li se cauza astfel de prejudicii.
Acţiunea sau inacţiunea descrisă în norma de incriminare aduce atingere nemijlocită, prin
vătămare sau punere în pericol, valorilor sociale ocrotite de legea penală şi, prin intermediul
acestora, relaţiilor sociale care se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă în jurul valorilor
respective. Prejudicierea acestor valori este mijlocul prin care sunt vătămate sau puse în pericol
relaţiile sociale reprezentând obiectul infracţiunii.1
Astfel, fapta infracţională, în afară de rezultatul pe care îl produce imediat, produce şi alte
urmări, de proporţii mai mari, precum nemulţumirea şi îngrijorarea în interiorul grupului social.
Din săvîrşirea acestei fapte se naşte temerea repetării ei şi, deci, se creează o stare de nelinişte,
un impediment în desfăşurarea normală şi paşnică a relaţiilor sociale, fiecare considerându-se
ameninţat de pericolul unor noi fapte de natura celor săvîrşite.2 În consecinţă, legea penală,
incriminând faptele care aduc atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală, apără, implicit,
relaţiile sociale împotriva acestor manifestări.
Rezumând cele expuse, concluzionăm că obiectul infracţiunii îl formează valorile sociale
şi relaţiile sociale create în jurul acestor valori care sunt prejudiciate ori vătămate prin fapta
infracţională.

1
Dongoroz V. şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III. Bucureşti: Editura Academiei,
1971, p.7.
2
Dongoroz V. şi colaboratorii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I. Bucureşti: Editura Academiei,
1969, p.109.
 Astfel înţeles, obiectul infracţiunii apare ca factor sau termen al infracţiunii, un “dat” fără
de care nu poate fi concepută existenţa infracţiunii. 3 Infracţiunea este o faptă prejudiciabilă,
deoarece aduce atingere valorilor sociale ocrotite de lege, prevăzute la alin. (1) art.2 din CP al
RM. Aşadar, nu ne putem imagina infracţiunea fără existenţa unor valori sociale (şi, neapărat,
relaţii sociale), ocrotite de legea penală, cărora li se aduce atingere prin fapta comisă. Valorile
sociale şi relaţiile sociale, care necesită apărare penală, de a căror consolidare şi dezvoltare este
interesată societatea şi cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte sau al unor
grupuri de persoane, li se poate aduce atingere esenţială. Deci, obiectul infracţiunii reprezintă o
condiţie necesară pentru existenţa faptei infracţionale. 4 Infracţiunea este o faptă incriminată de
lege şi sancţionată cu pedeapsă tocmai pentru că vatămă sau pune în pericol (ameninţă) o
anumită valoare socială împreună cu relaţiile sociale adiacente şi, prin aceasta, societatea în
ansamblu.
Obiectul infracţiunii determină necesitatea incriminării şi gravitatea abstractă a infracţiunii,
care este în funcţie de importanţa valorii sociale vătămate sau periclitate. Cu alte cuvinte, toate
infracţiunile prezintă grad prejudiciabil în sensul legii penale, fapt care justifică incriminarea lor.
Dar gradul prejudiciabil diferă de la o faptă infracţională la alta, în funcţie, mai ales, de
importanţa valorii sociale lezate prin săvîrşirea faptei ilicite concrete. Chiar în sfera infracţiunilor
se remarcă o gradaţie în ceea ce priveşte gradul prejudiciabil, care, fără a avea vreun impact
asupra caracterului infracţional al faptei, influenţează natura şi durata sancţiunii, prevăzute şi
specificate în normele de incriminare.
Aşadar, obiectul infracţiunii determină şi gravitatea pedepsei aplicate pentru fapta
incriminată, prin care se va putea preveni săvîrşirea de noi fapte. Accentul fiind pus pe caracterul
normativ al dreptului penal, care reglementează comportamentul uman faţă de valorile sociale şi
interzisă fiind orice atingere a acestor valori, s-a relevat în acelaşi timp că această funcţie
normativă regulatoare nu se rezumă la indicarea comportamentului aşteptat de la membrii
societăţii, ci indică univoc şi repercusiunile nefaste ale faptelor prohibite. În această ordine de
idei, sancţiunile prevăzute de normele de incriminare trebuie să fie de natură să atragă, prin
aplicarea lor faţă de cei care au ignorat interdicţia penală şi au comis totuşi fapta infracţională, o
transformare în viziunea acestora şi, în special, în atitudinea lor faţă de valorile sociale atinse
prin infracţiune.
Aşadar, specificăm că obiectul infracţiunii trebuie reflectat în mod necesar în orice conţinut
de incriminare.
În consecinţă, dreptul penal în vigoare reflectă, în Partea specială, totalitatea valorilor
sociale ocrotite penal. De aceea, legislaţia penală, cuprinzând normele penale de incriminare,
3
Dongoroz V. Drept penal. Bucureşti, 1939, p.198.
4
Zolyneak M. Drept penal. Partea generală, vol.II. Iaşi: Chemarea, 1993, p.161.
poate servi şi la studiul calităţilor morale, politice şi juridice ale societăţii respective.
Dreptul penal este un produs al evoluţiei societăţii fiind legat organic de necesitatea
ocrotirii valorilor sociale împotriva actelor de conduită periculoase ale membrilor societăţii.
Dezvoltarea dreptului penal, pe parcursul secolelor, a fost ecoul evoluţiei sistemelor de politică
penală şi al gândirii juridice din fiecare epocă. În concordanţă cu exigenţele zilei de azi, noua
Constituţie a Republicii Moldova a validat un nou sistem de valori, însă promovarea acestuia va
fi cu putinţă doar în cazul în care ele vor fi apărate împotriva oricăror acte de conduită ce le-ar
putea aduce atingere. De asemenea, suntem de părere că dreptul penal nu se poate limita la
apărarea valorilor sociale existente la un moment dat. El trebuie să asigure dezvoltarea, în spiritul
unei societăţi moderne, a sistemului de valori, proteguind noile valori şi relaţii sociale care apar
în procesul de continuă evoluţie a societăţii.

Secţiunea a 2-a. Categorii de obiecte ale infracţiunii

Caracterizarea de ansamblu a valorilor sociale şi a relaţiilor sociale de pe poziţia ocrotirii

lor de normele de drept penal este o etapă importantă, dar nu şi o etapă definitivă a studiului
problemei privind obiectul infracţiunii. Dezvăluirea conceptului şi a conţinutului valorilor
sociale şi a relaţiilor sociale, ocrotite de legea penală, reprezintă o premisă metodologică pentru
examinarea altor aspecte, mai concrete, ale problemei obiectului de apărare penală, aspecte care
au atît însemnătate teoretico-ştiinţifică, cît şi practică. Or analiza acestor aspecte este o condiţie
sine qua non în elucidarea rolului obiectului infracţiunii în activitatea legislativă şi în cea de
aplicare a reglementărilor penale.
În context, vom trece la cercetarea acelor probleme care vor permite concretizarea noţiunii
generale a obiectului infracţiunii. În special, este vorba de problema aşezării obiectului
infracţiunii după categorii.
Delimitarea obiectului infracţiunii pe categorii, fundamentată ştiinţific, contribuie nu doar
la studierea obiectului apărării penale, ci şi conduce la o exprimare plenară a rolului şi
însemnătăţii lui. De asemenea, ea ne permite să determinăm cu uşurinţă locul unui obiect concret
de apărare penală în sistemul general de valori şi relaţii sociale, iar, în consecinţă, să clarificăm
însuşirea sa de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea. Într-o măsură
considerabilă, aşezarea obiectului infracţiunii pe categorii facilitează şi calificarea faptelor
infracţionale.
Aşadar, considerăm că aşezarea obiectului infracţiunii pe categorii trebuie făcută după
următoarele criterii:
a) natura (sensul) acestora – nematerială sau materială (obiect juridic şi obiect material);
 b) ierarhizarea valorilor sociale care fac obiectul infracţiunii (obiect juridic general,
obiect juridic generic şi obiect juridic special (specific));
c) numărul obiectelor infracţiunii (obiect simplu şi obiect complex).
Aceste criterii de clasificare a obiectului apărării penale pe categorii corespund delimitării
conceptului de obiect al infracţiunii ca instrument în procesul de cunoaştere a sferei noţionale şi
de determinare definitivă a acestora în practica judiciară.

2. 1. Obiectul juridic şi obiectul material

Obiectul juridic, sau obiectul propriu-zis al infracţiunii, îl constituie valoarea socială,

împotriva căreia se îndreaptă acţiunea sau omisiunea incriminată şi relaţiile sociale
corespunzătoare acesteia.
Denumirea de obiect juridic decurge din faptul că acesta este rezultatul evaluării politicii
penale sub raportul importanţei şi al necesităţii apărării juridico-penale a valorii sociale şi a
relaţiilor corespunzătoare acesteia.
Obiectul juridic există în cazul oricărei infracţiuni, indiferent dacă există sau nu expresia
materială a valorii sociale din cadrul obiectului respectiv. Or nu toate infracţiunile au obiect
material; el există numai în cazul în care valoarea socială ocrotită, asupra căreia atentează
făptuitorul, se proiectează într-o entitate materială, astfel încît relaţiile sociale sunt vătămate sau
ameninţate prin intermediul acestei entităţi.5 În felul acesta, obiectul juridic al infracţiunii şi
obiectul material al infracţiunii se corelează ca o categorie socială şi o categorie corporală
(materială).
Considerăm că în şirul de fenomene care alcătuiesc noţiunea de obiect material al
infracţiunii trebuie incluse numai acele entităţi care, fiind atinse, produc vătămarea sau
ameninţarea obiectului juridic al infracţiunii. În caz contrar, noţiunea de “obiect material al
infracţiunii” îşi pierde orice semnificaţie juridică, de aceea nu pot fi recunoscute ca obiect
material al infracţiunii faptele, procesele etc.
Nu toate entităţile aflate în aria relaţiei sociale pot avea calitatea de obiect material al
infracţiunii, ci doar acele care, spre deosebire de fenomenele ideale, au o natură corporală şi care,
fiind influenţate, fac posibilă fixarea acesteia prin percepţia din afară.
În acest sens, putem specifica, de exemplu, că relaţiile sociale cu privire la patrimoniu se
fac perceptibile simţurilor noastre prin intermediul unor anumite bunuri, care se pot produce ca
obiecte materiale ale infracţiunilor contra patrimoniului. În ce priveşte atingerea adusă valorii
sociale amintite şi relaţiilor sociale corespunzătoare, despre obiectul material al infracţiunii se

5
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 1997, p.196.
poate vorbi numai în cazul în care obiectul apărării penale este vătămat sau ameninţat pe calea
excluderii din sfera relaţiilor sociale a entităţilor materiale ce servesc drept motiv, condiţie sau
mărturie de existenţă a acestor relaţii, fie pe calea unei asemenea schimbări parţiale a acestor
entităţi, care duce la dispariţia sau la modificarea considerabilă a relaţiilor sociale respective.
Astfel, obiectul material al infracţiunii trebuie scos în evidenţă doar în cazurile în care pentru
vătămarea efectivă sau potenţială a obiectului apărării penale este necesară o influenţare
nemijlocită, determinată, asupra entităţilor materiale ce intră în sfera acestui obiect al apărării
penale.
În concluzie, putem menţiona că, spre deosebire de obiectul juridic al infracţiunii, obiectul
material al infracţiunii constă în entitatea materială asupra căreia se îndreaptă fapta
nemijlocită infracţională, prin al cărei intermediu se aduce atingere obiectului juridic al
infracţiunii.
Distincţia după categorii a obiectului infracţiunii poate fi făcută nu doar pe baza naturii
acestuia (materiale sau nemateriale), ci şi pe baza unui alt criteriu – al ierarhizării valorilor
sociale care fac obiectul infracţiunii, ierarhizare ce conduce la constituirea valorilor
fundamentale ca obiecte juridice generice ale infracţiunilor.
În conformitate cu acest din urmă criteriu, în doctrina penală majoritară se disting obiectul
juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special (specific).

2. 2. Obiectul juridic general, obiectul juridic generic şi obiectul juridic special

Prin obiect juridic general al infracţiunii înţelegem ansamblul relaţiilor sociale

privitoare la ordinea de drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate de legea
penală împotriva infracţiunilor. Această categorie de obiect juridic este comună pentru toate
infracţiunile prevăzute de legea penală.
Noţiunea obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii desemnează un grup de valori
sociale de aceeaşi natură şi de relaţii sociale create în jurul acestor valori şi datorită lor,
vătămate sau lezate de către un grup de infracţiuni.
Aşadar, obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este reprezentat de totalitatea
valorilor sociale din unul şi acelaşi domeniu şi a relaţiilor sociale care s-au creat în jurul acestor
valori şi datorita lor. La constituirea unui obiect generic (de grup) al infracţiunii legiuitorul a
inclus în conţinutul acestuia o totalitate de valori şi relaţii sociale omogene, astfel încît înţelesul
lor să fie clar determinat de elementele esenţiale pe care le cuprind.
Obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii este constituit din valoarea socială
fundamentală în a cărei componenţă este inclusă, într-o formă specifică, valoarea socială
individuală, şi care constituie obiectul juridic special (specific) al infracţiunii. De asemenea, fac
parte din obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii relaţiile sociale create în jurul şi
datorită valorii sociale fundamentale respective.
Abordând problema privind însemnătatea obiectului juridic generic al infracţiunii, trebuie
să remarcăm în primul rând că el serveşte drept criteriu de sistematizare a Părţii speciale a
legislaţiei penale.
Incriminările cuprinse în Partea specială a legislaţiei penale sunt sistematizate în grupuri
mari (18 capitole din Codul penal al Republicii Moldova). Această sistematizare se face, după
cum am menţionat, după obiectul generic comun, adică după valoarea socială fundamentală şi
după relaţiile sociale corespunzătoare acesteia.
Pe baza acestui obiect cu trăsături comune, diferite infracţiuni sunt reunite în grupuri. De
exemplu, infracţiunile de furt, jaf, tâlhărie, escrocherie, pungăşie etc., săvîrşite în dauna
patrimoniului, sunt reunite în grupul “Infracţiuni contra patrimoniului” (Capitolul VI din Partea
specială a Codului penal al Republicii Moldova).
Obiectul juridic generic sau de grup se reflectă în parte în obiectul juridic special al
infracţiunii din grupul respectiv. Iată de ce importanţa valorii sociale fundamentale (în cazul
nostru – a patrimoniului) se răsfrânge asupra tuturor infracţiunilor şi poate determina incidenţa
unor instituţii juridico-penale pentru întregul grup. Pot exista trăsături comune întregului grup
(de exemplu, obiectul material şi prejudiciul la infracţiunile contra patrimoniului) sau unui
număr mare dintre infracţiunile componente.
Este de menţionat, de asemenea, că sistematizarea incriminărilor după obiectul juridic
generic al infracţiunii, pe care aceste incriminări îl prevăd, serveşte la o mai bună cunoaştere a
acestora. Din această perspectivă gnoseologică, cunoaşterea fiecărei incriminări în parte
presupune cunoaşterea trăsăturilor întregului grup.
La rândul său, categoria de obiect juridic special (specific) al infracţiunii serveşte la
determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup de infracţiuni de acelaşi
gen. Obiectul juridic special al infracţiunii este valoarea socială concretă (şi, implicit, relaţiile
sociale corespunzătoare) căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Obiectul juridic special al
infracţiunii este obiectul infracţiunii după cum acesta este descris prin norma incriminatoare.
Raţiunea evidenţierii obiectului juridic special al infracţiunii constă în concretizarea la
gradul maxim posibil al caracterului şi gradului prejudiciabil al unor sau altor acte de conduită,
ce vatămă sau ameninţă valorile sociale şi relaţiile sociale apărate de legea penală. De aceea, este
pe deplin justificată tendinţa de a formula o astfel de definiţie a noţiunii de obiect juridic special
al infracţiunii care ne-ar apropia cel mai mult de realitate şi care ne-ar ajuta să individualizăm şi
să stabilim cît mai precis gradul prejudiciabil al fiecărei infracţiuni săvîrşite.
 Într-o altă ordine de idei, este cunoscut că obiectul fiecărei infracţiuni determină întregul
caracter al infracţiunii date, îi conferă o fizionomie deosebită, care o disociază de alte fapte
infracţionale, de aceea soluţionarea corectă a problemei obiectului juridic special al infracţiunii
are o importanţă excepţională de ordin teoretic şi practic.

2. 3. Obiectul simplu şi obiectul complex

Punând la bază criteriul numărului de obiecte ale infracţiunii, putem deosebi următoarele
două categorii ale obiectului infracţiunii: obiectul simplu şi obiectul complex al infracţiunii.
Regula o constituie obiectul simplu, sau unic, al infracţiunii, pentru că cele mai multe
infracţiuni au ca obiect o singură valoare socială şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia.
Există însă şi infracţiuni cu pluralitate de obiecte, aşa cum sunt infracţiunile complexe şi
infracţiunile cu obiect juridic multiplu necomplex, la care obiectul apărării penale este complex
(sau, respectiv, multiplu), fiind alcătuit din două sau mai multe valori sociale, fiecare cu relaţiile
sociale aferente. Interesul distincţiei dintre obiectul complex al infracţiunii şi obiectul simplu al
infracţiunii este mai limitat ca în cazul altor categorii ale obiectului infracţiunii. Acest interes
este limitat, în genere, la problema calificării bazate pe teza că, în ciuda pluralităţii de obiecte ale
aceleiaşi infracţiuni, fapta infracţională este unică.
Putem observa că atunci cînd prin fapta infracţională sunt lezate concomitent două sau mai
multe valori sociale (împreună cu relaţiile sociale corespunzătoare), doar cea mai importantă
dintre aceste valori determină grupul din care face parte infracţiunea respectivă. Dintre cele două
obiecte de apărare penală, unul este principal, iar altul – secundar, acesta din urmă fiind numit în
doctrina penală şi adiacent. Aşadar, în conformitate cu un criteriu subsidiar de aşezare pe
categorii a obiectelor infracţiunii – criteriul legăturii cu obiectul juridic generic al infracţiunii –,
acestea se împart în obiect juridic principal al infracţiunii şi obiect juridic secundar (adiacent) al
infracţiunii.
Obiectul juridic principal al infracţiunii îl formează relaţiile sociale referitoare la o
anumită valoare socială individuală, care sunt întotdeauna vătămate, efectiv sau potenţial, prin
săvîrşirea unei anumite infracţiuni, pentru care fapt sunt puse în mod special de legiuitor sub
protecţia legii penale, prin incriminarea infracţiunii respective.
Dar, în cadrul infracţiunii complexe (sau al infracţiunii cu obiect juridic multiplu
necomplex), în afară de obiectul juridic principal al infracţiunii, distingem unul sau cîteva
obiecte juridice secundare (adiacente) ale infracţiunii. Potrivit opiniei lui Constantin Bulai, “prin
obiect juridic secundar sau adiacent se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale
corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă şi care sunt apărate prin
incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei infracţiuni complexe” (evid.n).6
Aşadar, evidenţierea obiectului juridic secundar de apărare penală (care este corelativul
obiectului juridic principal de apărare penală) îşi dovedeşte raţiunea nu în cazul oricăror
infracţiuni, ci doar în cazul infracţiunilor complexe (de exemplu tîlhăria) sau al infracţiunilor cu
obiect juridic multiplu necomplex (de exemplu unele infracţiuni ecologice).
Obiectul juridic secundar al infracţiunii poate avea caracter alternativ. De exemplu, la
tâlhărie (art. 188 din CP al RM), în cazul aplicării violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei agresate, obiectul juridic secundar al infracţiunii este format din relaţiile sociale
referitoare la sănătatea unei alte persoane; în cazul ameninţării cu aplicarea unei asemenea
violenţe, acest obiect este format din relaţiile sociale referitoare la libertatea psihică (morală) a
unei alte persoane.
Dacă obiectul juridic secundar al infracţiunii are un caracter alternativ, atunci conţinutul
corespunzător de infracţiune va fi prezent în cazul în care cel puţin una dintre valorile sociale cu
caracter alternativ va “secunda” obiectul juridic principal al infracţiunii. Celelalte valori sociale,
cărora nu li s-a adus prin infracţiune nici o atingere, vor avea în această situaţie un caracter
facultativ, neobligatoriu, deşi nu este exclusă nici situaţia cînd, prin infracţiune, se aduce atingere
tuturor acelor valori sociale (şi, implicit, relaţiilor sociale aferente), care împreună alcătuiesc
obiectul juridic secundar al infracţiunii.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002, în vigoare din 12.06.2003

2. Boroi A. Drept penal. Partea generală, ed. a 2-a. Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
3. Grama M., Botnaru S., Şavga A., Grosu V. Drept penal. Partea generală, vol.I. Chişinău:
Tipografia centrală, 2012.
4. Păvăleanu V. Drept penal general. Bucureşti: Universul Juridic, 2012.
5. Popa N. Obiectul material al infracţiunii. Bucureşti: Universul juridic, 2010.
6. Rusu M. Instituţii de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Hamangiu, 2007.
7. Ţurcan I. Obiectul material al infracţiunii luarea de mită. În: Revista naţională de drept, nr.9,
2001.
8. Винокуров В. Понятие объекта преступления как общественных отношений и
применение уголовного закона. În: Уголовное право, 2011, №1.
9. Винокуров В. Субъекты правоотношений как способ установления объекта
преступления. În: Уголовное право, 2010, №5.
10. Мальцев В. Понятие объекта преступления. În: Уголовное право, 2011, №2.

6
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală, p.199.
11. Наумов А. Российское уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Москва: Волтерс
Клувер, 2008.
12. Радько Т. Основы уголовного права. Учебное пособие. Москва: Проспект, 2012.
13. Ревин В. Уголовное право России. Общая часть. Учебник. Москва: Юрайт-Издат,
2010.
14. Сверчков В. Уголовное право. Общая и особенная части. Москва: Юрайт-Издат, 2012.