1

Carte traducere AIRFRAME

Capitolul unu

Motto: Nenorocirile acestea cântăresc o jumatate de milion de livre, zboară pe deasupra a unei treimi din lume și transporta pasageri într-un confort mai
mare și mai sigur decât oricare alt vehicul din istoria omenirii. Si-acuma vreți voi, băieți, să stați acolo să ne explicați nouă, cum să facem lucrurile mai
bine?
Aveți de gând să pretindeți că chiar știți ceva despre treaba asta? Pentru că mie mi se pare că doar agitați spiritele pentru propriile voastre interese.
(legendarul pilot Charley Norton, 78 de ani, vorbind reporterilor după un accident aviatic în 1970)

Ironia epocii informaticii este că a dat o nouă respectabilitate opiniilor neoficiale

(reporter veteran John Lawton, 68 de ani, vorbind la Asociația americană a jurnaliștilor în 1995)

Luni la bordul TPA 545 ora 5:18 A.M.

Emily Jansen oftă ușurată. Lungul zbor se apropia de sfârșit. Lumina zorilor se strecura pe ferestre în avion. In poala sa, micuța Sarah se foi neobișnuită cu lumina
puternică, în timp ce sugea cu zgomot din ultimul dintre biberoanele sale, pe care apoi îl împinse cu mânuțele ei mici.
“A fost bun, nu-i asa?” Spuse Emily. “Bun, hopa sus ...” ridică fetița pe umăr, și începu s-o bată pe spate.
Imediat, aceasta eructă si se liniști. Pe scaunul alăturat, Tim Jansen cască și se frecă la ochi. Dormise de-a lungul nopții, tot drumul de la Hong Kong . Emily nu
dormea niciodată în avion; era mult prea emotivă. “Neața “, zise Tim Privindu-și ceasul. “Doar încă două ore, iubito. Vreun semn despre micul dejun? “ “ Nu încă.”
Scutură Emily din cap. Luaseră Transpacific Airlines, un zbor charter de la Hong Kong. Banii pe care îi economisiseră aveau să le fie de folos, când urmau să se
stabilească la Universitatea din Colorado, unde Tim avea să devină un profesor asistent . Zborul fusese destul de plăcut - se aflau în zona din fața avionului - insă
stewardesele erau dezorganizate, mesele erau servite la ore ciudate. Emily deja refuzase masa din cauză că Tim dormea, iar ea nu putea mânca cu Sarah
dormindu-i în brațe. Si chiar si acum, Emily era surprinsa de comportamentul relaxat al personalului. Lasasera usa cabinei pilotilor deschisa de-a lungul zborului.
Stia ca echipajele asiatice o fac in mod frecvent, dar tot i se parea incorect; prea neformal, prea relaxat. Pilotii se fataiasera noaptea prin avion, stand la barfe cu
stewardesele. Unul iesea chiar acum, indreptandu-se spre spatele avionului. Bineinteles, isi intindeau si ei picioarele. Trebuie sa fii in forma, alert, si toate cele… Si
cu siguranta, faptul ca echipajul era chinez nu o deranja. Dupa un an petrecut in China, admira eficienta si atentia la detalii a chinezilor. Cumva totusi, intregul zbor
o umpluse de nervozitate.Emily o lua in poala pe Sarah din nou. Bebelusa il fixa pe tatal sau si acesta se aprinse de fericire. “Hei, p’asta trebuie s-o filmez!”, spuse
Tim. Scotocind prin rucsac sub scaunul sau, scoase camera video si o indrepta spre fetita sa, miscand din mana libera, ca sa ii atraga atentia. “Sarah… Sa-rah…
zambeste la tati. Zambeste..” Sarah zambi si scoase si un gangurit. “Cum e sa mergi spre America, Sarah? Esti gata sa vezi de unde sunt parintii tai?” Sarah
ganguri din nou si isi misca manutele prin aer. “Cred ca o sa isi inchipuie ca toata lumea arata ciudat in America”, spuse Emily. Fiica lor se nascuse in urma cu
sapte luni in provincia Hunan, unde Tim studiase medicina. Emily vazu ca Tim indreptase camera spre ea. “Si tu, mami? Te bucuri sa mergi acasa?” “Haide, Tim…
las-o moale…” Emily se vedea cu ochii mintii in ce hal ar fi putut sa arate dupa tot acest drum. “Haide, tu, iubito… ce crezi?” Ce sa fi crezut? Emily credea ca ar fi
trebuit sa se pieptene. Sa se duca la toaleta… Spuse: “Eh, cee aced as vrea cu adevarat – si visez de luni intregi – este un cheesburger” “Cu sos Xu-xiang iute de
mazare?”, spuse Tim.
“Nu, nicidecum!” ofta Emily, “un cheeseburger cu ceapa si rosii si salata si castraveti si maioneza. Doamne, maioneza! Si mustar frantuzesc.” “Dar tu, Sarah? Vrei
si tu un cheeseburger?”, intoarse Tim camera din nou catre fiica sa. Sarah isi facea de lucru agatandu-se de unul din micile sale calcaie. Il trase mai aproape si il
baga in gura, privind la tatal sau. “E bun?”, rase Tim. “Asta e micul tau dejun? Gata, nu le mai asteptam pe stewardeze?”
Emily auzi un fel de zgomot infundat, aproape ca o vibratie care parea ca vine dinspre aripa. Azvarli o privier speriata in avion. “Ce-a fost asta?” “Usurel, Emi…”
raspunse Tim, inca razand. Sarah rase si ea, gangurind induiosator. “Hai, iubire, aproape am ajuns acasa.”, o incuraja Tim. Dar chiar in timp ce vorbea, avionul
 2

paru ca se impiedica, botul sau lasandu-se in jos. Brusc, totul capata un unghi nebunesc. Emily isi simti fetita alunecandu-i din brate. O prinse mai bine, tragand-o
mai aproape. Acum se simtea ca avionul e in picaj, dupa care dintr-odata, o lua in sus, iar stomacul sau era presat in scaun.
Fetita deja era departe de ea. “Ce naiba?!”, spuse Tim. Emily se simti smulsa in sus din scaun, centura de siguranta lasindu-i urme adanci in solduri. Se simtea
usoara si ii venea rau de la stomac. Il vazu pe Tim saltand din scaunul sau, capul izbindu-se de de compartimentul de bagaje de deasupra sa, camera trecandu-i
pe langa fata. Din Cabina pilotilor, se auzeau bazaituri, alarme intense si o voce computerizata spunand: “Redu! REDU!” Intrevazu mainile imbracate in uniforma
albastra a pilotilor, miscandu-se cu dexteritate pe comenzi, strigand unii la altii in chineza. In intregul avion, lumea era in panica. Se auzi un zgomot de geam spart.
Avionul intra in picaj abrupt. O chinezoiaca in varsta aluneca taras printer scaune, urland. Un adolescent o urma indeaproape, rostogolindu-se. Emily se uita dupa
Tim, dar sotul sau nu mai era in scaunul sau. Mastile galbene de oxygen cazura din plafon, insa ea nu putea ajunge la a sa, deoarece isi tinea copilul cu amandoua
mainile. Se simti strivita in scaunul sau in timp ce avionul cobora intr-un unghi neverosimil, scotand un sunet rascolitor. Pantofi si genti zburau prin aer ca un val de
confetti, corpuri se izbeau de scaune si de pereti. Tim nu mai era. Emily se rasuci, incercand sa il gaseasca, cand o geanta grea o izbi in ceafa – urma o
zgaltaitura, durere, negru in fata ochilor, stele verzi… Se simti ametita, apoi isi pierdu cunostinta…
… Alarmele continuau sa tiue. Pasagerii urlau innebuniti. Avionul inca era in picaj. Emily isi lasa privirea inspre fetita strangand-o cum stia ea mai bine, si pentru
prima oara in viata ei, incepu sa se roage la Dumnezeu.

TURNUL DE CONTROL “SOCAL” ora 5:43 A.M.

“Turnul Socal, suntem Transpacific 545. Avem o urgenta”. In cladirea intunecata ce gazduia Centrul Californian Sudic de Control Trafic Aerian (SOCAL),
Controlorul Sef David Marshall auzi apelul pilotului si azvarli o privire pe ecranul radarului... Transpacific 545 era un zbor de la Hong Kong catre Denver. Zborul ii
fusese transmis de catre Oakland cu cateva minute mai devreme, un zbor fara probleme… pana adineauri. Atingand senzorul microfonului, Marshall rosti:
“Continua, 545!” “Solicit prioritate de aterizare de urgenta in Los Angeles!” Pilotul parea calm. Marshall privea semnele verzi de pe radar, ce simbolizau fiecare
nava aflata in vizorul sau. TPA 545 se apropia dinspre coasta Californiei. Curand avea sa treaca de Marina Del Rey. Inca mai era o jumatate de ora pana la LAX.
Marshal spuse: “Okay, 545, am inteles cererea ta de prioritate de aterizare. Specifica natura urgentei.” “Avem urgenta pentru pasageri”, spuse pilotul. “Avem nevoie
de ambulante in aeroport. As zice, vreo 30-40 de ambulante. Poate chiar mai multe” Marshall impietri. “TPA 545, repeta! Ai solicitat PATRUZECI de ambulante?”
“Afirmativ. Am intalnit turbulente severe in timpul zborului. Avem raniti: pasageri si echipaj.” Marshall deja bodoganea pentru el: “Si de ce puii mei nu ai spus asta
din prima?!” Rasucindu-se in scaun, ii facu semn supervizorului sau, Jane Levine, care isi puse cealalta pereche de casti si intra pe receptie. Marshall continua:
“Transpacific, am retinut cererea ta pentru 40 de ambulante.” “Dumnezeule”, ii pica fata lui Levine. “40?” Pilotul era calm inca, in comunicare: “Ah, Roger,
aproximativ. Patruzeci.” “Aveti nevoie si de personal medical? Care este natura ranilor cu care sositi?” “Nu sunt sigur.” Levine ii facu semn lui Marshall, “Tine pilotul
de vorba in continuare.” Acesta intreba: “Ne puteti face o estimare?” “Imi pare rau, nu. O estimare nu este posibila.” “Este cineva inconstient?” “Nu, nu cred”,
raspunse pilotul “… dar doi sunt morti!” “NU SE POATE!”, spuse Jane Levine. “Frumos din partea lui sa ne spuna si asta! Cine-i tipul asta?” Marshall atinse un
buton pe panoul sau, deschizand un bloc de date in coltul ecranului sau. Erau listate informatiile despre TPA 545. “Capitanul este John Chang. Pilot senior pe
Transpacific.” “Hai sa nu mai avem si alte surprize.”, spuse Levine. “Nava este in regula?” “Avem avarii in compartimentul pasageri.”, raspunse pilotul. “Doar avarii
minore.” “Care este conditia puntii de zbor?”, intreba Marshall. “Partea dreapta este operationala. UADZ este la valoare nominala.” Asta era Unitatea de Achizitii
Date Zbor, care monitoriza erorile din nava. Daca spunea ca avionul este OK, cel mai probabil chiar era. Marshall spuse: “Am receptionat asta, 545. Care este
starea echipajului?” “Capitanul si primul ofiter in buna stare.” “Aaa, 545, ai spus ca sunt raniti si din randul echipajului.” “Da! Doua stewardeze sunt ranite.” “Poti
specifica natura ranilor?” “Regret, nu! Una este inconstienta. Despre cealalta, nu stiu!” Marshall clatina trist din cap: “Tocmai spunea mai devreme ca nu este
nimeni inconstient…” “Nu il mai consider credibil!”, replica Levine. Ridica telefonul rosu: “Vreau un echipaj de pompieri in Nivelul Unu de alerta. Aduceti
ambulantele! Cereti echipaje neuro si ortopedice sa fie la aterizare si notifica medical, spitalele din Westside!” Privindu-si ceasul, mai zise: “Sun la FSDO din LA. O
sa ii faca ziua minunata!”

LAX ora 5: 57 A. M.
 3

Daniel Greene era ofiterul de serviciu la Oficiul Districtual al Zborurilor Standard FAA *) de pe Autostrada Imperial, la o jumatate de mila de LAX.
Ofiterii locali FSDO – sau “Fizdosii”, cum li se mai spunea – supervizau operatiile de zbor comerciale, verificand totul, de la intretinerea navei la pregatirea pilotilor.
Greene sosise mai devreme pentru a isi face curatenie pe birou; secretara sa isi daduse demisia saptamana trecuta, iar managerul biroului refuzase sa ii dea un
inlocuitor, citand directivele Whasingtonului de a cauta sa compenseze reducerile de personal. Asa ca acum Greene era la munca, bombanind. Congresul
ciopartise bugetul FAA, spunandu-le sa faca mai mult cu mai putine resurse, pretinzand ca problema statea in eficienta nu in gradul de supraincarcare.
Dar traficul de pasageri crestea cu patru procente annual, iar flota comerciala se invechea. Combinatia ducea la mai multa munca la sol. Si bineinteles, nu umai
Fizdosii erau cei afectati. Chiar si cei de la NTSB erau terminati. Comitetul de Siguranta incasa numai un milion de dolari pe an pentru accidente aeriene si …
Telefonul rosu suna pe linia de urgenta. Ridica receptorul, era o femeie de la controlul aerian. “Tocmai am fost informati despre un incident legat de un zbor extern
ce urmeaza sa soseasca.”, spuse aceasta. “Imhi,” mormai Greene,
*) FSDO in original
 4

intanzandu-se dupa ceva de scris. “ Incident” avea un inteles aparte pentru FAA, referindu-se la o categorie scazuta a unei probleme de zbor, pe care
transportatorii erau solicitati sa o raporteze. “Accidente” implicau morti sau avarii structurale ale navei si erau intotdeauna grave, dar cand venea vorba despre un
incident, nu aveai de unde sa stii. “Te ascult!” “Este vorba despre Transpacific 545, sosire de la Hong Kong la Denver. Pilotul a solicitat aterizare de urgenta la LAX.
Spune ca intampinat turbulente in zbor.” “Nava este functionala?” “Zice ca este.”, raspunse Levine. “Au raniti, solicita patruzeci ambulante.” “Patruzeci?” “Si mai au
si doua mortaciuni.” “Minunat!” Greene se ridica de la birou: “Si cand ajung?” “In optsprezece minute.” “18 minute – bai, dar v-ati miscat incet!” “Regret, acum ne-a
spus capitanul, acum o aflati si voi! Am alertat ambulantele si echipajul de pompieri.” “Pompieri?! Pai nu ziceati ca avionul este functional?” “Cine mai stie…”,
replica femeia. “Pilotul nu este chiar coerent. Ar putea fi in stare de soc. Il transmitem turnului in 7 minute.” “Okay”, spuse Greene. “Am pornit.” Isi lua ecusonul si
celularul si iesi pe usa. Trecand pe langa Karen, receptionera, spuse: “Avem pe cineva la terminalul international?” “E Kevin acolo.” “Suna-l. Spune-i sa se centreze
pe TPA 545, sosire de la Hong Kong, aterizare in 15 minute! Spune-i sa stea la poarta – si sa nu lase echipajul sa plece.” “Am inteles!”, raspunse aceasta,
indreptandu-se spre telefon.
Greene goni in josul bulevardului Sepulveda catre aeroport. Exact pana sa intre pe sub pod, vazu marele avion Transpacific Airlines, usor identificabil dupa
emblema galben stralucitor de pe coada, indreptandu-se spre sosire. Transpacific era un zbor charter de-al Hong Kongului. Majoritatea problemelor pe care FAA le
aveau cu zborurile straine erau provocate de chartere. Multe erau ale unor operatori cu zboruri ieftine ce nu intruneau conditiile standard de securitate ale zborurilor
planificate. Dar Transpacific avea o reputatie excelenta. “Macar ajunsesera la sol, de data asta”, se gandi Greene. Iar de aici, nu se vedea nicio avarie structurala a
navei. Avionul era un N-22, construit de Norton Aircraft in Burbank. Era in circuitul de zboruri de cinci ani neantrerupti, cu niste inregistrari de securitate demne de
invidiat. Greene accelera prin tunel, grabindu-se sa treaca pe sub gigantica nava. Merse in pas alert catre cladirea internationala. Prin ferestre, vazu nava TPA
tragand catre poarta, ambulantele aliniate pe cimentul din fata. Prima dintre ele deja pornise, cu girofarul rasunand. Greene ajunse la poarta, scana ecusonul si fugi
in jos pe rampa. Pasagerii coborau, palizi si inspaimantati. Multi schiopatau, hainele lor fiind sfasiate si insangerate. Pe fiecare parte a rampei, medicii roiau in jurul
ranitilor. In timp ce se apropia de avion, mirosul greu de voma deveni mai puternic. Una dintre stewardezele TPA il impinse inapoi, ciripind in chineza.Ii arata
ecusonul spunandu-i: “FAA! Probleme oficiale! FAA!” Stewardeza se dadu inapoi, Greene se strecura pe langa o mama tinandu-si strans copilul si pasi in avion.
“Dumnezeule…” spuse el incet. “CE s-a intamplat in avionul asta?...”

GLENDALE, CALIFORNIA ora 6: 00 A. M.

“Mami? De cine iti place mai mult, de Mickey sau de Minnie?” In bucataria cabanei sale, inca imbracata in costumul cu care facea cele cinci mile zilnice de
alergare matinala, Casey Singleton termina de pregatit sendvisul cu ton si i-l puse fiicei sale in cutiuta pentru mancare. Singleton avea 36 de ani si era
vicepresedinte la Norton Aircraft in Burbank. Fetita sa statea la masa, mancandu-si cerealele. “Deci?”, spuse Allison. “De cine iti place mai mult, de Mickey sau de
Minnie?” Avea sapte ani, si clasifica totul. “Mie imi place de amandoi.”, raspunse Casey. “Stiu, mami. Dar de cine iti place mai mult?” “Minnie.” “Da, si mie.” Accepta
fetita, impingand farfuria. Casey mai puse o banana si un termos cu suc si apoi inchise capacul cutiei. “Termina masa, Allison, trebuie sa ne pregatim.” “Ce este un
QUART?” “Quart? Este o unitate de masura a lichidului.” “Nu, mami… Qua-urt”, insista Allison. Casey azvarli o privire si vazu ca fetita ii luase ecusonul cel nou,
care avea poza lui Casey, cu numele scris C. SINGLETON si, cu litere mari, albastre QA/IRT. “Ce este QUA-URT?” “Este noua mea slujba la fabrica. Sunt la
Asigurarea Calitatii in legatura cu Echipa de Analiza a Incidentelor *)”
*) In original, “Quality Assurance rep on the Incident Review Team”
“Mai fabrici avioane?” De cand cu divortul Allison devenise extrem de atenta cu schimbarile. Pana si cea mai mica schimbare in coafura lui Casey nastea discutii
repetate, subiectul fiind adus in discutie, zile la rand. Asa ca nu era surprinzator faptul ca observase noul sau ecuson. “Da, Allie”, raspunse ea. “Mai facem avioane.
Totul este la fel. Am fost promovata, atata tot.” “Dar mai esti BUM? *)”
*)Business Unit Manager = Director Afacere
Alison fusese incantata anul trecut, sa afle despre Casey ca este director, o BUM. “Mama este BUM.”, se lauda ea parintilor prietenilor ei, cu efect scontat. “Nu,
Allie. Acum, incalta-te. Tati apare in curand.” “Ba nu!”, replica Allison. “Tati intarzie mereu! Si care este promovarea ta?” Casey se apleca sa o incalte pe fetita.
“Eh,” spuse ea, “inca lucrez pentru Compartimentul Calitate, dar nu mai verific avioanele la fabricarea lor. Le verific dupa ce sunt puse in functiune.” “Ca sa te
 5

asiguri ca zboara?” “Da, iubire! Le verificam si rezolvam problemele.” “Ar face bine sa zboare, altfel se vor sfarama!”, spuse Allison, razand. “Si-o sa cada din cer!
Si-o sa-i loveasca pe toti prin case, chiar cand isi mananca cerealele! Asta nu prea ar fi bine, mami? Nu prea ar fi, nu?” Casey rase cu fetita. “Nu, chiar n-ar fi bine
deloc! Oamenii de la fabrica ar fi foarte suparati…” Incheind cu sireturile, o trase de picioruse: “Ei, acum sa-mi spui unde este puloverasul?” “Nu-mi trebuie!”
“Alison…” “Dar mami, nici macar nu este frig!” “S-ar putea face mai tarziu, saptamana asta! Haide scumpo, ia-ti puloverasul…” Se auzi un claxon din strada si vazu
modelul Lexus negru al lui Jim, parcat in fata casei. Jim statea la volan, tragand din tigara. Era imbracat la sacou si cravata. “Trebuie ca merge la vreun interviu,
probabil.”, se gandi ea. Allison topaia prin camera, zdranganind sertarele. Reaparu inapoi cu o mutrita bosumflata, cu puloverul atarnat de rucsac: “Cum se face ca
esti mereu asa de incordata cand vine tati sa ma ia?” Casey deschise usa si mersera catre masina, lumina placuta a diminetii inundandu-le fetele. Allison striga:
“Buna, tatiii!” si o rupse la fuga. Jim ii raspunse cu un zambet usor plictisit. Casey se indrepta spre fereastra usii lui. “Nu fumezi cu Allison in masina, da?” Jim se
uita la serios: “Buna dimineata si tie…” Vocea ii suna aspru. Arata destul de obosit, cu fata umflata si buhaita. “Am avut o intelegere despre fumatul langa copilul
nostru, Jim!” “Ma vezi tu pe mine, fumand?” “Doar ziceam.” “Si-ai mai tot spus-o, Catherine! Am auzit-o de un milion de ori pana acum! Pe bune, acum…” Casey
ofta. Era hotarata sa nu se certe in fata fetitei. Terapistul ii spusese ca asta era motivul pentru care Allison incepuse sa se balbaie. Acum era mai bine, iar Casey
facea mereu eforturi sa nu se certe cu Jim, chiar daca chestia asta nu era reciproca. Ba din contra! Parea ca ii face o placere speciala sa faca fiecare intalnire pe
cat de dificila se poate posibil. “E-n regula”, se forta Casey sa zambeasca. “Ne vedem duminica.” Aranjamentul era ca Allison sa stea cu tatal ei o saptamana pe
luna, de luni pana duminica. “Duminica”, aproba scurt Jim. “Ca intotdeauna.” “Duminica la sase.” “Hai, mai las-o!” “Doar aduceam aminte, Jim.” “Nu, nu asta faceai!
Esti disperata sa ordoni, asa cum o faceai mereu!” “…Jim… hai, lasa. Hai sa nu ne certam.” “Perfect pentru mine!”, latra el. Casey se apleca in masina: “Pa,
scumpo!” “Pa, mami…”, dar ochii ii erau deja reci, vocea serioasa. Deja isi transferase atentia catre tatal sau, cu mult inainte de a isi pune centura in masina. Apoi
Jim apasa acceleratia, lasand-o singura pe marginea drumului. Masina dadu coltul si gata; disparusera. In josul strazii il vazu pe vecinul Amos, ducandu-si dulaul la
plimbarea matinala. Ca si Casey, si Amos lucra la fabrica. Ii facu cu mana si acesta ii raspunse. Casey se intorcea sa intre ca sa se schimbe pentru lucru, cand
prinse cu coada ochiului o masina albastra parcata vizavi. Inauntru erau doi oameni. Unul citea ziarul, celalalt se uita pe fereastra. Se opri din drum; vecina sa,
doamna Alvarez fusese jefuita recent. Cine erau acesti oameni? Nu pareau golani. Aveau cam douazeci si ceva de ani, cu un aspect curat, vag militaros. Casey se
gandea sa isi noteza numarul masinii, cand pagerul suna. Il desprinse de la brau si citi apoi ofta. Trei stele semnificau un mesaj urgent: John Marder, directorul
fabricii, convocase o sedinta cu IRT (Echipa de Investigare Incidente, in original), pentru ora 7 dimineata, in Camera de Lupta. Asta era cu o intreaga ora inainte de
Apelul Matinal regulat! Era clar ca se intampla ceva. Notatia finala o si confirma, in jargonul fabricii- FASTI (Fii Acolo Sau Ti-o Iei!).

Aeroportul BURBANK ora 6: 32 A. M.

Traficul aglomerat se scurgea in lumina palida a diminetii. Casey isi intoarse oglinda, pentru a isi verifica machiajul.