BALTAGUL

de MIHAIL SADOVEANU

ROMANUL OBIECTIV / REALIST

         Romanul este opera epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri
şi la care participă un număr mare de personaje.
Trăsăturile romanului obiectiv:
îşi propune să reflecte existenţa obişnuită
universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii
construcţia subiectului respectă ordinea cronologică
incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul
incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman
acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată
finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări
personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri
naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de
valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile

BALTAGUL -Mihail Sadoveanu

         Debutează în anul 1904 cu patru volume de povestiri: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui
moş Precu. Momente importante în evoluţia autorului în plan estetic sunt romanele Baltagul (1930),
Creanga de aur (1933), Nopţile de Sânziene (1934) şi Fraţii Jderi (1935-1942). Temele operei sale sunt
foarte variate: copilăria, natura, viaţa ţăranilor, iubirea, natura, istoria, călătoria, povestirea. 

          Baltagul, publicat în anul 1930, este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp,
încadrându-se într-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic. Acţiunea este structurată în funcţie
de două planuri narative: unul realist şi unul mitic. Coordonata realistă a structurii romanului se referă la
călătoria pe care o face Vitoria Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. Dacă
avem în vedere motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al
cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat
autorul, precum şi sensul ritualic al gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii
acestui roman este mitul mioritic, fapt subliniat şi de moto-ul pe care îl alege autorul pentru opera sa:
„Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”. Acest mit include modul de înţelegere a lumii de către
personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură. Alt mit identificat în structura romanului este
mitul egiptean al lui Isis şi Osiris. 

        Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea adevărului despre
moartea soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea vinovaţilor. De asemenea, se regăsesc şi
alte teme ale operei sadovenine, şi anume: natura, iubirea, viaţa pastorală, călătoria. În acelaşi timp,
romanul prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de
alte evenimente importante din lumea satului, cum ar fi ritualurile de nuntă, botez şi înmormântare. 

          Titlul exprimă ideea de dreptate pe care Gheorghiţă o va realiza cu ajutorul baltagului. Baltagul,
toporul cu două tăişuri, este un obiect ambivalent: armă a crimei şi intrumentul actului justiţiar, reparator. 
         Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod
obiectiv, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele
narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive
fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi colectiv. Timpul derulării
acţiunii este vag precizat, prin anumite repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”,
„10 Martie.” Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este la început satul Măgura Tarcăului. Fiind un
roman realist, pentru a sublinia veridicitatea, autorul introduce toponime care există pe hartă: Piatra-
Neamţ, Sabasa, Fărcaşa etc. De asemenea, acţiunea romanului se desfăşoară cronologic, urmărind
momentele subiectului.

        Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan la nunţi şi
cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de munteni, cu destinul altor
neamuri : „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. [...] La
urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul Împărăţiei. Domnul s-a uitat la ei cu milă: - Dar,
voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat? [...] – Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău.
Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă
uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu
băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.” În cadrul textului cuvintele „rânduială” şi „semn” sunt
frecvent folosite, ele fiind considerate cuvintele-cheie ale romanului. Prin dispariţia lui Nechifor Lipan,
„rânduiala”, adică ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană, natura se reflectă în om,
deoarece tragedia este anunţată de schimbarea stării naturii: „Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri
decât de obicei”, vremea se tulbură, iarna vine mai repede. Un alt element care confirmă moartea lui
Nechifor Lipan este visul Vitoriei, care anunţă şi călătoria pe care trebuie să o facă în căutarea celui
dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o
revărsare de ape.” Semnele viitoarei călătorii vin şi din partea naturii: „Cocoşul dă semn de plecare”.

         Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face pentru călătorie.
Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiţia nu permite abateri de la legile
nescrise. Minod
ora este certată de mama ei când este interesată de lumea oraşului. În viaţa acestei societăţi arhaice
biserica şi practica magică coexistă. Înaintea plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ţine post
negru douăsprezece vineri, merge împreună cu fiul ei la biserică pentru a se închina la sfânta Ana, vinde
lucruri pentru a face rost de bani de drum, merge la Piatra-Neamţ să consulte autorităţile, sfinţeşte
baltagul care îi va aparţine lui Gheorghiţă. Atitudinea ei faţă de lumea oraşului este foarte importantă
pentru tipul de mentalitate pe care îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala din această lume şi refuză
scrierea unei jalbe către „stăpânirea pământeană”.

         Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei, Gheorghiţă. Această călătorie în
căutarea adevărului despre soţul ei începe în luma martie şi străbate invers linia transhumanţei. Căutarea
adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui drum are diferite semnificaţii. Vitoria
reconstituie traseul şi evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă
aventură, a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri,
romanul căpătând caracter de bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel
traseu apare la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de acesta. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi la
Fărcaşa. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie trei sute de oi. Odată cu această achiziţie, în
mărturile oamenilor apar trei ciobani. Chipul unuia rămâne în amintire, deoarece are buza despicată,
detaliu ce semnalizează natura malefică şi infernală a personajului. La hanul din Broşteni aflăm că
ciobanii au trecut spre gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi la Sabasa. Este foarte
important că în această călătorie ei asistă la un botez, la Cruci şi la o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor
momente esenţiale din viaţa omului, îi dă de gândit Vitoriei şi anticipează ritualul de înmormântare din
final. 

        După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha.
Ajunsă aici, Vitoria iese din întuneric, misterul labirintului este rezolvat deoarece ea ştie cu certitudine că
asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie însă demonstrat şi va face acest lucru cu
ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa şi de soţia lui. Tot în Sabasa îl găseşte pe Lupu care o
călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele şi hainele lui Nechifor. În zilele următoare, femeia îşi
îndeplineşte datoria, realizează ritualurile de înmormântare. Echilibrul existenţial trebuie repus în
drepturile sale prin încadrarea în ordinea cosmică: „Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească
sufletul.” Prin înmormântare, Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers arhaic. 

        Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui are rolul unei iniţieri deoarece pe parcursul acestei călătorii
labirintice el se maturizează. Esenţial este momentul în care este pus să vegheze, în râpă, osemintele
tatălui, acţiune care are semnificaţia unei renaşteri simbolice şi care asigură continuitatea dintre părinte şi
fiu, însemnând şi dobândirea unei personalităţi: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau
asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.” Maturizarea se împlineşte în momentul în care îl pedepseşte pe
unul dintre asasinii tatălui, omorându-l cu ajutorul baltagului sfinţit. 

         Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce din fundal, cu
inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a
scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi
recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat
de câinele Lupu. Vitoria Lipan devine în final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au
fost respectate, ucigaşii trebuie să plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii. 

       Deznodomântul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare Vitoriei. Aceasta îi

răspunde foarte rece: „Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale pomeniile viitoare pentru sufletul lui
Nechifor Lipan, dar şi drumul de întoarere spre casă împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase
Nechifor îniante să fie ucis. Astfel, finalul restabileşte atât ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor
Lipan a fost răzbunat şi a fost reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria
trebuie să se întoarcă la viaţa ei, să aibă grijă de casă şi de copiii ei: „La patruzeci de zile vom fi iar aici şi
vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om
face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea
Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la
Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi
ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.” Aceste cuvinte ale Vitoriei
se leagă de povestea lui Nechifor de la începutul romanului: muntenii nu au noroc în viaţă, dar au o
„inimă uşoară” care îi ajută să treacă peste marile necazuri şi să-şi ducă mai departe viaţa. 

         În concluzie, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu aparţine realismului mitic datorită faptului că
are o strucutură polimorfă, datorită îmbinării planului realist cu cel mitic.
CARACTERIZAREA VITORIEI LIPAN
         Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură reprezentativă pentru lumea
tradiţională descrisă în roman. Întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară care respectă legile
strămoşeşti, putând fi considerată un personaj exemplar care capătă o alură mitică. 

         La început, naratorul o descrie pe Vitoria pe prispa casei sale, aducându-şi aminte de legenda pe
care soţul ei obişnuia să o povestească la nunţi. Încremenirea şi privirea ei pierdută sugerează neliniştea ei
interioară, dar i se conturează şi un portret fizic succint: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea
lumina castanie a părului, erau duşi departe.” Îngrijorarea eroinei este cauzată de întârzierea mult prea
mare a soţului ei care plecase la Dorna să cumpere oi. Portretul fizic îi pune în evidenţă şi frumuseţea:
„Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară
ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”

         Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare directă. Fiind o
femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză
să creadă că soţul ei întârzie la petreceri atât de mult. Îngrijorarea ei ne subliniază dragostea puternică pe
care i-o poartă soţului care era „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă
Lipan, aşa-i era drag şi acuma, când aveau copii mari cât dânşii.”, afirmaţie din care putem deduce şi
vârsta acesteia. Datorită acestui sentiment puternic, vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu soţul ei şi
nu crede prezicerile babei Miranda cum că acesta a părăsit-o pentru o altă femeie „cu ochii verzi”. Are
deplină încredere în soţul ei că respectă sfânta taină a căsătoriei, aşa că devine tot mai sigură că s-a
întâmplat o nenorocire. 

        Vitoria respectă datinile strămoşeşti, se ghidează în presupunerile ei după semne ale credinţei
străbune, precum şi după valori morale, acţionând în funcţie de acestea. Ia în considerare semnele rău-
prevestitoare, cum ar fi visele (îl visează pe Nechifor călare cu spatele întors către ea, trecând o apă
neagră) şi impresia că aude glasul lui, fără a-i vedea însă chipul. 

           Naratorul dezvăluie indirect, frământările eroinei (care alcătuiesc labirintul interior), care trece de
la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău i s-a întâmplat soţului ei. Inteligentă, dârză şi cu o
voinţă puternică, Vitoria se hotăreşte să plece în căutarea lui Nechifor, pe acelaşi drum pe care plecase şi
acesta (drumul poate fi considerat şi un labirint exterior). 

           Înaintea călătoriei săvârşeşte un ritual de purificare sufletească, ţine post negru, dăruieşte
mănăstirii Bistriţa o icoană, o lasă pe Minodora, fiica ei, la mănăstire, acţiuni care subliniază credinţa
acesteia în Dumnezeu. Se ocupă şi de partea materială a existenţei, punând în ordine gospodăria, dând
dovadă de hărnicie şi de spirit practic. Lucidă şi cu un spirit organizatoric deosebit, vinde din bunurile
agonisite ca să aibă bani de drum, îi comandă fiului ei un baltag nou şi pleacă împreună în căutarea lui
Nechifor. 

           Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în locurile unde
poposise şi Nechifor, respectă şi onorează tradiţiile şi obiceiurile, participând la o „cumătrie” şi la o
nuntă. Superstiţioasă, consideră că şi acesta este un semn rău, pentru că mai întâi întâlneşte botezul şi apoi
nunta. Cu discreţie şi inteligenţă, află în fiecare loc unde ajunge noi amănunte legate de soţul ei. Punând
cap la cap cele aflate, cu o logică impecabilă, descoperă trupul lui Nechifor în râpa de sub Crucea
Talienilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru caracterizarea
indirectă a eroinei. Ea împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile înmormântării. În pedepsirea
vinovaţilor dă dovadă de tărie de caracter, dar şi de viclenie, respectând în acelaşi timp legile nescrise
conform cărora nimeni nu poate rămâne nepedepsit după ce a înfăptuit o crimă. Gheorghiţă, precum şi cei
doi ciobani sunt surprinşi de intuiţia şi de inteligenţa femeii, caracterizând-o în mod direct: „Mama asta
cunoaşte gândurile oamenilor, trebuie să fie fermecată...”. După ce îşi împlineşte datoria şi reuşeşte să
facă dreptate, se întoarce la viaţa ei, fiind hotărâtă să-şi asume noile responsabilităţi de femeie văduvă
devenită cap de familie. 

             Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă,
luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături
care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile
cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun
ca trăsături definitorii. De asemenea, alegerea numelui eroinei este una simbolică, care sugerează natura
de învingătoare a acestei femei puternice.

             Pe lângă modalităţile tradiţionale de caracterizare, Sadoveanu foloseşte şi mijloacele artistice ale
introspecţiei psihologice, şi anume, labirintul interior, memoria afectivă, credinţele strămoşeşti,
mentalitatea ancestrală, superstiţiile, semnele rău-prevestiroare, care determină comportamentul exterior
al eroinei.