CURS IV Revoluția bolșevică din Rusia și influențele

ei în Europa

1. Prăbuşirea ţarismului şi valul revoluţionar

"Revoluţia a fost – spune Hobsbawn – copilul războiului

din secolul XX"1. Chiar dacă această opinie nu este împărtăşită
total, Europa n-ar fi fost marcată de fluxul şi refluxul revoluţionar
din anii 1917-1920 fără cataclismul războiului. Valul revoluţionar
care a cuprins Europa a avut două componente şi mişcări profund
antagonice: una socială (bolşevismul) şi una naţională. Dacă
secolul al XIX-lea a fost numit secolul naţionalităţilor, Europa a
devenit cu adevărat una a naţiunilor după primul război mondial,
când acest principiu a învins şi în Europa centrală, de est şi sud-
est.
La izbucnirea războiului, în 1914, nu exista în rândul
taberelor aflate în conflict o viziune coerentă în privinţa viitoarei
organizări statale a Europei. Două evenimente politice au stat la
baza luptei popoarelor pentru autodeterminare: Conferinţa pe
întreaga Rusie a partidului bolşevic care, la 14 noiembrie 1917, a
cerut "dreptul la autodeterminare şi constituirea de state
independente" pentru toate popoarele din Rusia2, şi mesajul
preşedintelui Wilson, prezentat la 8 ianuarie 1918 Congresului
SUA, în care cerea autonomia popoarelor din Austro-Ungaria şi
Imperiul Otoman, retrocedarea Alsaciei şi Lorenei, crearea unei
Polonii libere.3
După pacea de la Brest-Litovsk (martie 1918) guvernul
rus a renunţat la suveranitatea sa asupra Finlandei, Poloniei,
1
V. Eric Hobsbawn, O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914-1991,
Editura Cartier, 1999.
2
Fontaine Andre, Istoria războiului rece. De la Revoluţia din Octombrie la
războiul din Coreeea. 1917-1950, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 37.
3
Milze Pierre, Serge Berstein, Istoria Secolului XX. Sfârşitul «Lumii
europene» (1900-1945), vol I, Bucureşti, 1998, p. 79.
Ţărilor Baltice, Ucrainei, Basarabiei, iar populaţia din aceste
teritorii, prin adunări reprezentative, şi-a hotărât soarta pe baza
principiului naţionalităţilor. La 18 noiembrie 1918 a fost
proclamată independenţa Lituaniei, la scurt timp Estonia s-a
proclamat stat independent. Finlanda şi-a obţinut dreptul la
existenţă în urma unui război civil. Ucraina şi-a proclamat în iunie
1917 autonomia, iar la 20 noiembrie 1918 Rada a hotărât crearea
unei republici naţionale. La 2 decembrie 1917 Sfatul ţării din
Chişinău a hotărât proclamarea Republicii Democratice
Moldoveneşti, care a devenit independentă la 24 ianuarie 1918.
La 27 martie 1918 Sfatul Ţării, cu majoritate de voturi, a hotărât
unirea Basarabiei cu România.
Prăbuşirea militară a Puterilor centrale şi Mesajul
preşedintelui Wilson au favorizat declanşarea revoluţiilor
naţionale în cadrul dublei monarhii Austro-Ungare. La sfârşitul
lui septembrie 1918, Consiliul naţional maghiar a dorit
constituirea unui stat maghiar în graniţele lui medievale. La 12
noiembrie 1918, Adunarea Naţională a proclamat Republica
Austria, după ce la 11 noiembrie, ultimul împărat Habsburg Carol
I, părăsise ţara. La 28 noiembrie, Marea Adunare Naţională a
românilor din Bucovina a hotărât unirea Bucovinei cu România.
La 1 decembrie 1918 Consiliul Naţional Român a hotărât, la Alba
Iulia, unirea Transilvaniei cu România.
Paralel cu aceste evenimente, la sfârşitul lunii octombrie a
izbucnit la Praga revoluţia naţională cehă care la 28 octombrie
1918 a proclamat crearea statului independent ceh. Două zile mai
târziu Consiliul Naţional a adoptat declaraţia de integrare a
Sloveniei în cadrul Statului Cehoslovac unitar. La 7 noiembrie
1918 s-a format la Liublin un guvern popular are a proclamat
Republica poloneză. În Balcani, dezmembrarea monarhiei
habsburgice a condus la constituirea regatului sârbo-croato-
sloven, la 1 decembrie 1918, la care au aderat Muntenegru,
Vojvodina, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina. Izbucnirea
revoluţiei naţionale turce a condus la formarea statului naţional
modern turc. Principiul naţionalităţilor a fost adoptat şi de o serie
de popoare din Asia, Africa şi cele două Americi.
Cea de-a doua componentă a valului revoluţionar a fost
revoluţia bolşevică. Impactul revoluţiei bolşevice asupra
mentalului colectiv european a fost uriaş. Pentru occidentali, în
special, impresia a fost teribil de puternică.
Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică a reprezentat
prima mare mișcare din secolul XX bazată pe ideile lui Karl Marx
și Lenin
În preajma primului război mondial nici un stat european nu
avea instituţii atât de învechite ca Rusia ţarilor. Spre deosebire de
ţările europene care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
intraseră într-un puternic proces de dezvoltare, Rusia a întors faţa
modernizării, fiind o țară preponderent rurală.
Pe fondul stării de înapoiere, la începutul secolului XX s-
a declanşat o luptă înverşunată între trei tipuri de forţe politice: a)
unele care doreau să salveze vechiul regim; b) altele care încercau
să-l reformeze; c) iar cele mai radicale voiau să-l distrugă.
Erorile guvernării ţariste au fost amplificate de starea de
război. Dincolo de faptul că ţarul Nicolae al II-lea nu avea talent
în guvernare asemenea predecesorilor săi, în 1915 el preia direct
conducerea armatei, încredinţând treburile imperiului Alexandrei,
soţia sa şi mai puţin pricepută în problemele politice decât el. Din
păcate, ţarina se afla sub influenţa lui Grigori Rasputin, un ciudat
şi straniu lider spiritual care excela în corupţie, beţie,
promiscuitate şi nu avea nici o competenţă în guvernare. Era
capabil doar să ţină sub control hemoragiile moştenitorului
tronului, Alexei, bolnav de hemofilie.
În decembrie 1916, un grup de nobili din înalta aristocraţie
rusă l-au asasinat pe Rasputin în speranţa de a salva vechiul regim
şi a-i trezi la realitate pe Romanovi. Dar,încercarea acestora era
deja prea târzie.
În preajma revoluţiei, toate straturile societăţii se
pronunţau împotriva actualului mod de funcţionare a sistemului
ţarist.
 Regimul ţarist s-a prăbuşit în momentul când la 23
februarie (8 martie) au început manifestaţii de stradă haotice în
capitala Rusiei, la Petersburg, cu ocazia zilei de 8 martie. Grupuri
de femei au cerut pâine, iar unităţile armatei trimise să înăbuşe
demonstraţia s-au alăturat mulţimii. Deşi ţarul a interzis
manifestaţiile, acestea au crescut în amploare. Liderii Dumei
(Parlamentului) au luat atitudine împotriva ţarului, formând un
"guvern provizoriu". La 15 martie 1917 Nicolae al II-lea abdică în
favoarea fratelui său Mihail care, la rându-i, renunţă la tron. De la
Revoluția burgheză din februarie la Revoluția din Octombrie nu
mai era decât un pas.
Statul ţarist, deşi imens, era neobişnuit de fragil,
dezorganizat politic, precum şi din punct de vedere economic şi
tehnic4. Mulţi contemporani, în momentul desfăşurării
evenimentelor din Imperiul Rus au avut impresia că sunt martorii
unei revoluţii fără precedent, începută de sus în jos.

2.Dualitatea puterii – carasteristică a fenomenelor

politice din Rusia.

Căderea ţarismului a determinat o situaţie confuză în ceea

ce priveşte gestionarea puterii. Caracteristica fenomenelor politice
din Rusia a fost dualitatea puterii. Pe de o parte, s-a creat
guvernul provizoriu, dominat de partidele grupate în blocul
Constituţional Democrat, cel mai important dintre ele fiind
Partidul Constituţional Democrat, creat în 1905, (KD-cadeţi) care
urmăreau instaurarea unui regim de tip occidental, fiind partide de
orientare liberală. Pe de altă parte, s-au creat Sovietele de deputaţi
ai muncitorilor şi soldaţilor, cel mai important fiind Sovietul din
Petrograd cu o mare influenţă în rândul armatei. Sovietul din
Petrograd grupa socialiştii revoluţionari, care înclinau către o
tactică teroristă, de asasinare a conducătorilor oficiali, ca
modalitate de subminare a ţarismului, şi cele două aripi ale

4
Peter Calvocoressi, op.cit., p. 66.
Partidului Social Democrat: bolşevicii, care din 1903 îmbrăţişau
doctrina lui Lenin, şi menşevicii, adepţii doctrinei tradiţionale.
Sovietele de revoluţionari s-au creat în toată ţara, având un mare
ecou în rândurile muncitorilor şi ţăranilor.
Guvernul provizoriu s-a uzat rapid, între membrii acestuia
existând divergenţe în privinţa încheierii păcii separate cu Puterile
centrale. Criza politică a avut ca efect imediat căderea guvernului.
Guvernele care i-au succedat lui Miliukov, cele conduse de Lvov
şi Alexandr Kerenski, n-au satisfăcut aşteptările ruşilor.
În aceste condiţii, s-a produs ascensiunea la putere a
bolşevicilor. Victoria bolşevicilor s-a datorat activităţii lui Lenin,
care la izbucnirea revoluţiei din februarie se afla în Elveţia. În
aprilie 1917 s-a înapoiat în Rusia, cu sprijinul diplomaţiei secrete
germane interesate în câştigarea războiului ca urmare a eventualei
eliminări din conflict a Rusiei, lansând faimoasele Teze din
aprilie. Ele întruchipează programul bolşevic de cucerire a puterii
şi instaurare a unui regim dictatorial sub forma Republicii
sovietelor. Se cerea încheierea imediată a păcii, trecerea
pământului în posesia ţăranilor şi preluarea întregii puteri de către
Soviete. La început bolşevicii s-au opus tezelor din aprilie,
socotind, în spirit marxist, că o revoluţie poate avea loc numai
după parcurgerea etapei de dezvoltare capitalistă, deci după
victoria acesteia în Occident. Lenin a reuşit să-şi impună, în final,
punctul său de vedere, el bucurându-se de o adeziune în rândul
maselor de soldaţi, muncitori, ţărani. A susținut cu tărie
posibilitatea declanșării revoluției într-o singură țară, care poate
deveni veriga slabă a capitalismului îmbogățind, după propria
opinie, marxismul și aplicând în practică ideile marxist-leniniste.
În septembrie 1917, bolşevicii au cucerit majoritatea în
Sovietul din Petrograd unde preşedinte era Leon Troţki.5
Bolşevicii au putut prelua puterea în cadrul Sovietelor
datorită mișcărilor din vara anului 1917. Aceste evenimente s-au
desfăşurat pe fondul revoltei din iulie, când un grup de rebeli
5
V. Pe larg, Dimitri Volkoganov, Trotki, Eternul radical, Bucureşti, Editura
Lider, f.a.
militari din unităţile staţionate în Petersburg, cu sprijinul
bolşevicilor, au început atacul împotriva guvernului. La 18 iulie
mişcarea a fost reprimată, bolşevicii fiind acuzaţi de trădare
datorită faptului că erau susţinuţi de nemţi. Lenin se refugiază în
Finlanda, iar o vreme popularitatea bolşevicilor s-a diminuat. Ea a
fost refăcută, însă, în urma afacerii Kornilov. Primul ministru
Kerenski l-a însărcinat pe generalul Kornilov să plece cu armata
în capitală, probabil cu misiunea să distrugă sovietul din
Petrograd. Dar, populaţia capitalei s-a opus, autorităţile locale
eliberându-i din arest pe liderii bolşevici. În aceste condiţii,
sprijinul guvernului provizoriu s-a diminuat considerabil. După
câteva săptămâni de la afacerea Kornilov, bolşevicii – după cum
afirmam mai sus – au cucerit majoritatea în Sovietele din
Petrograd şi Moscova.

3. Insurecția din octombrie 1917

Cel care a pregătit insurecţia din octombrie 1917 a fost

Leon Troţki. Preluarea puterii de către bolşevici, conform
planului troţkist, trebuia să se desfăşoare cu ocazia deschiderii
Congresului sovietelor din întreaga Rusie, din 7 noiembrie 1917.
În seara de 6 noiembrie, bolşevicii au ocupat punctele strategice
ale capitalei şi Palatul de iarnă. Preluarea puterii s-a desfăşurat pe
cale paşnică, dar ulterior revoluţia a inclus acte de violenţă fără
precedent în istorie. Congresul Sovietelor a aprobat "Revoluţia
din Octombrie" şi a destituit guvernul condus de Kerenski,
bolşevicii devenind stăpâni pe întreaga Rusie. Acelaşi Congres a
aprobat noul guvern numit Consiliul Comisarilor Poporului,
având în frunte troica Lenin, Troţki şi Stalin. Leon Troţki a
ocupat fotoliul de externe, iar I.V. Stalin la naţionalităţi.
Primele măsuri revoluţionare luate de Lenin au fost cele
două decrete asupra păcii şi asupra pământului. Pacea separată cu
Puterile Centrale însemna o trădare a aliaţilor, însă Lenin a înţeles
că numai în acest fel putea salva revoluţia bolşevică. Abolind
marea proprietate funciară, regimul a iniţiat apoi şi o serie de
reforme privind naţionalităţile, separarea bisericii de stat,
controlul muncitorilor asupra fabricilor şi, în final, naţionalizarea.
Moscova a devenit capitala Rusiei sovietice, în martie 1918, iar la
3 martie 1918 a fost semnată pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile
Centrale. În iulie 1918, Congresul al V-lea al Sovietelor a adoptat
Constituţia Republicii Sovietice Federative Ruse care consacra
rolul unic al partidului bolşevic în conducerea societăţii. Sub
privirile uimite ale unei Europe sleite de puteri în timpul
războiului, se instaura primul regim totalitar din istoria ei, sub
forma dictaturii proletariatului care de la început şi-a pus pecetea
sângeroasă asupra secolului XX. Lenin a fost demonul distrugerii
sălbatice a vechii burghezii liberale, inspirând nu numai teroarea
revoluţionară, dar şi transformând-o într-o instituţie de stat. A
creat o variantă rusească de comunism marxist radical. Plehanov,
adevăratul creator al marxismului rus, în a cărei organizaţie Iskra
s-a înscris şi Lenin, îl acuza pe acesta că "nutreşte un spirit
exclusiv sectar", confundând "dictatura proletariatului cu dictatura
asupra proletariatului"6. Fiind un activist revoluţionar violent,
obsedat de forţă, a crezut fanatic în ideea revoluţiei. Despre
Lenin, Krupskaia spunea că este "singurul dintre noi care trăieşte
revoluţia două zeci şi patru de ore pe zi" 7. A fost primul
organizator profesionist de politică totalitară, ideea forţei fiind
ilustrată nu numai în practica politică, ci şi în scrierile sale, unde
abundă metaforele militare: stări de asediu, pânze de oţel,
baricade, a suda, a extermina etc.8 Ideile lui Lenin au fost preluate
de Mussolini, care a activat iniţial în mişcarea socialistă italiană.
În vara anului 1918 a izbucnit războiul civil care a
provocat ruşilor mai grele suferinţe decât războiul mondial. În
timpul războiului civil, opozanţii revoluţiei ruse s-au aflat pe
punctul de a răsturna de la putere noua conducere.
Pentru a salva revoluţia, noul regim a luat o serie de
măsuri extrem de dure, denumite "comunism de război" care a
6
Cf. Paul Johson, op.cit., p. 59.
7
Ibidem, p. 58.
8
Ibidem, p. 62.
supravieţuit în diferite forme până la sfârşitul anilor '80. Socotind
că tot ceea ce contribuie la victoria comunismului este moral,
Lenin a dezlănţuit teroarea înfiinţând organe punitive specifice. În
aceste condiţii a luat fiinţă organizaţia teroristă CEKA (Comisia
Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi sabotajului)
în frunte cu Felix Dzerjinski. Instituindu-se formula tipică epocii
potrivit căreia "un bun comunist est un bun cekist", Felix
Dzerjinski a primit misiunea de a lichida şi fizic burghezia ca
clasă. Astfel, revoluţia din 1917, deşi la început s-a aflat într-o
situaţie precară, prin terorism a devenit victorioasă punând capăt
monarhiei ţarilor într-o modalitate atât de brutală încât a inculcat
Europei o teamă cumplită, ajungându-se în perioada interbelică la
o exagerare a pericolului bolşevismului.
Lupta între Armata Roşie şi facţiunile albe care luptau
împotriva Sovietelor a fost crâncenă, acestea din urmă fiind
conduse de Anton Denikin, care a dezlănţuit o ofensivă în sudul
Rusiei. Dar, cele mai importante forţe alb-gardiste au fost în
vestul Siberiei, ele fiind conduse de Alexandr Kolceak. De
asemenea, la nord-vest, în Estonia, exista o mişcare a albilor
condusă de Nicolai Iudenici care a ameninţat chiar Petrogradul.
Armata Roşie a ajuns aproape la 5,5 milioane de oameni 9,
conducătorul acesteia Leon Troţki dovedindu-se un excelent
profesionist capabil să-i înfrângă pe "alb-gardişti". Pe bună
dreptate se spune că Trotki a fost "braţul" Revoluţiei bolşevice,
iar Lenin creierul acesteia.
În timpul războiului civil, minorităţile naţionale din zona
Asiei au încercat să-şi proclame independenţa, însă acţiunile lor
au fost zdrobite de Soviete.
Intervenţia aliată împotriva revoluţiei bolşevice, alcătuită
din 14 state, s-a dovedit a fi anemică. Motivul formal al coalizării
aliaţilor a fost împiedicarea germanilor de a captura materialele de
război, dar ea viza răsturnarea de la putere a comuniştilor.
Neputând să extirpeze comunismul în Rusia, Occidentul a
9
Broué Pierre, Histoire de l'Internationale Communiste. 1919-1943, Paris,
1997, p. 76.
încercat să se apere de acesta cu ajutorul unui "cordon sanitar",
România având un rol important în bararea expansiunii bolşevice.
Rusia trebuia să rămână izolată, lăsându-i pe bolşevici "să fiarbă
în suc propriu – după afirmaţia lui Wilson – până când
circumstanţele aveau să-i facă pe ruşi mai înţelepţi"10.

4. Revoluția bolșevică și influența ei europeană

După triumful bolşevicilor un val de revoluţii a străbătut

întreaga Europa.
Victoria revoluţiei ruse a pus în faţa Europei şi a lumii o
întrebare fundamentală, care a rămas multă vreme în conştiinţa
umanităţii: oare modelul de societate dat Europei şi Americii de
revoluţia franceză nu mai era valabil? Imediat după victoria
revoluţiei bolşevice, Lenin a sperat ca muncitorii europeni să i se
alăture, pentru a extinde statul sovietic de la Urali la Atlantic. În
anii 1918-1919, previziunile lui Lenin păreau să se împlinească.
Dar, revoluţia care a străbătut ţinuturile dintre Vladivostok şi
Valea Rinului a fost, în primul rând, o revoltă împotriva
războiului, iar semnarea păcii a condus la dezamorsarea ei.
Prima explozie cu caracter comunist a avut loc în
Germania, unde umilinţa înfrângerii s-a corelat cu celelalte
nemulţumiri sociale, Izbucnită mai întâi în portul Kiel ca urmare a
revoltei marinarilor, ea s-a extins rapid în centrele Bremen,
Lubeck, Hamburg, la 9 noiembrie 1918, declanşându-se revoluţia
la Berlin. Împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat trecând graniţa,
împreună cu 51 de ofiţeri, în Olanda. Socialiştii moderaţi au
proclamat Republica, alcătuind un guvern în frunte cu Frederich
Ebert. În afara cercului de socialişti, susţinători ai Republicii erau
marxiştii care doreau să instaureze republica sovietelor. Ei erau
grupaţi în uniunea Spartakus în frunte cu comuniştii Karl
Libknecht şi Rosa Luxemburg. Aceştia, în ianuarie 1919, s-au
pregătit să răstoarne noua guvernare, generând o mişcare de
10
Duroselle J.R., De Wilson a Roosevelt, Paris, 1960, p. 121.
amploare la Berlin. Revolta Spartakiştilor a fost zdrobită de
autorităţi, conducătorii comunişti ai revoltei fiind ucişi la 15
ianuarie 1919. Ei au devenit, apoi, simbolul martirilor comunişti
care şi-au dat viaţa pentru victoria socialismului.
Pentru a pune capăt crizei bolşevice a fost adoptată rapid
Constituţia de la Weimar, în Turingia, la 31 iulie 1919, Germania
fiind proclamată republică. Potrivit Constituţiei, Germania
republicană urma să se numească Reich (imperiu). Reichstagul,
ales prin vot universal pe timp de 4 ani, se ocupa de pregătirea şi
aprobarea legilor. Pe lângă acest organ legislativ mai funcţiona
Reichsrathul, consiliu al Reichului format din reprezentanţii
statelor (landurilor).
Landurile aveau propriile guverne şi adunări, în atribuţiile
cărora intrau toate problemele cu caracter local. Problemele
externe, finanţele şi legislaţia erau de competenţa guvernului
central. În fruntea republicii era un preşedinte ales pe o durată de
7 ani. Atribuţiile acestuia erau destul de largi. Preşedintele numea
pe cancelar şi pe miniştri, putea dizolva Reichstagul şi organiza
noi alegeri. Mai mult, articolul 48 din Constituţia de la Weimar
dădea preşedintelui dreptul de a suspenda constituţia şi de a
acorda executivului autoritatea de a guverna prin decrete-legi.
Dar, cu toate aceste neajunsuri, pentru prima oară ea conferea
parlamentului control financiar deplin, întruchipând cele mai bune
trăsături ale constituţiei americane. Fiind concepută sub
coordonarea marelui sociolog Max Weber, Constituţia de la
Weimar a oferit Germaniei un cadru de dezvoltare democratic.
Republica de la Weimar s-a confruntat cu grave probleme de
natură economică şi politică. Dar, problemele economice ale
Republicii de la Weimar erau similare şi altor state europene, ale
căror economii fuseseră devastate de război. Ele nu pot fi puse
exclusiv pe seama Tratatului de la Versailles şi este lipsit de sens
să susţinem că acesta a fost excesiv de împovărător. 11 Din punct
de vedere politic, Republica s-a confruntat cu opoziţia politică a
11
V. şi Geoff Layton, De la Bismark la Hitler: Germania 1890-1933, trad.
Simona Ceauşu, All, 2003, p. 115.
extremei drepte şi extremei stângi, în timp ce susţinătorii ei
deveneau tot mai puţini.
Înfrângerea revoluţiei de la Berlin n-a însemnat sfârşitul
mişcărilor de stânga din Germania, ci ele au continuat în Bavaria,
unde, în aprilie 1919, a fost proclamată republica Sovietică
Bavareză, o creaţie politică ce a durat numai două săptămâni.
Intervenţia armatei şi asasinarea şefului Republicii Kurt Eisner a
marcat sfârşitul ei. După aventura bolşevică din Bavaria, criza
politică s-a extins în Saxonia şi Turingia, prelungindu-se până în
anul 1923. În octombrie 1923, aici s-au format guverne cu
participarea comuniştilor. De asemenea, la Hamburg, în zilele de
23-25 octombrie 1923, forţele de ordine s-au confruntat pe
străzile oraşului cu răzvrătiţii conduşi de comunistul Ernst
Thalman.
În Ungaria, revoluţia bolşevică a izbucnit având ajutor
financiar sovietic. Bela Kun, conducătorul bolşevicilor maghiari a
recunoscut faptul că în anii de guvernare a căpătat din partea lui
Lenin două milioane de ruble. Investiţia pe care Rusia sovietică a
acordat-o revoluţiei maghiare s-a datorat încrederii pe care a avut-
o Lenin în posibilitatea răspândirii revoluţiei în Occident, şi de
aici în întreaga lume. Cristian Rakovski, un marcant membru al
comunismului internaţional a fost trimis de Lenin la Budapesta,
având misiunea de a-l sprijini în acţiunile sale pe Bela Kun.
Guvernul sovietic instaurat la Budapesta, avându-l în frunte pe
Sandor Gorbai şi pe Bela Kun, în calitate de ministru de externe, a
comunicat întregii Europe alianţa cu Rusia sovietică, precum şi
dorinţa de a declara război republicilor burgheze pentru a impune
dictatura proletariatului. Primul stat vizat a fost România care s-a
aflat sub o dublă ameninţare: la graniţa de est Rusia Sovietică care
nu se putea împăca cu pierderea Basarabiei şi la graniţa de vest
Republica Maghiară a Sfaturilor care urmărea ocuparea
Transilvaniei. Exista pericolul unirii armatei bolşevice maghiare
cu cea bolşevică rusă, care puneau sub o gravă ameninţare statul
unitar român. Declanşând mobilizarea generală pentru a-i ataca pe
cehoslovaci şi români, Bela Kun a obţinut unele succese
împotriva armatei cehoslovace. Pe 20 iulie 1919, Bela Kun a
declanşat atacul asupra României, iar contraatacul armatei române
a distrus armata maghiară bolşevică. Armata română a ocupat
Budapesta, la 3 august 1919, după ce în ziua precedentă Bela Kun
părăsise capitala. În locul regimului comunist a fost instaurată
dictatura lui Miklos Horty12. Contrarevoluţia ce a urmat
înfrângerii lui Bela Kun a fost extrem de brutală. Ungaria a fost
proclamată Regat, dar ultimul împărat habsburgic şi rege al
Ungariei nu şi-a mai ocupat tronul, tentativele sale de a reveni la
conducere fie chiar şi prin forţă au eşuat. Amiralul Miklos Horthy
"a fost numit regentul unui regat care rămăsese fără rege până în
1944 când s-a prăbuşit"13.

5. Consolidarea prin teroare a revoluţiei sovietice

După aceste încercări eşuate de constituire a republicilor

de tip sovietic, comunismul a fost stopat şi izolat în interiorul
Rusiei.
În 1922 s-a format Uniunea republicilor sovietice
Socialiste (URSS) care grupa republicile comuniste. În teorie
acestea erau egale în drepturi, dar în practică elementul rus
prevala, având întâietate asupra celorlalte. Prima constituţie
fusese elaborată, după cum spuneam, în iulie 1918, în baza
acesteia constituindu-se Republica Socialistă Federativă Rusă
(RSFSR). Constituţia din 1918 a fost întocmită potrivit
dispoziţiilor lui Lenin. Ea întruchipează sintetic "dictatura
proletariatului" pe care Lenin a descris-o în mod brutal "un tip
special de ciomag, nimic altceva" 14. După opinia lui Lenin nu
exista opoziţie între individ şi stat, întrucât individul era statul,
deci nu putea exista conflict, cu excepţia în care individul este
12
Vezi pe larg Preda Dumitru, Alexandrescu Vasile, Prodan Costică, În
apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919,
Bucureşti, 1994, p. 260-271.
13
Peter Calvocoressi, op.cit., p. 45.
14
Paul Johnson, op.cit., p. 84.
duşmanul statului. Ea a avut de înfruntat criza din anii 1918-1922,
când războiul civil, bolile şi foametea au provocat moartea a 20
de milioane de ruşi. În martie 1921 marinarii de la garnizoana
navală din Kronstadt, socotiţi a fi cei mai mari eroi ai revoluţiei
bolşevice s-au revoltat datorită condiţiilor dure de viaţă impuse de
aplicare în practică a "comunismului de război". Armata Roşie
condusă de Troţki a reprimat cu brutalitate prima mare revoltă
proletară. Apoi episodul Kronstadt a fost folosit pentru a se pune
capăt oricărei reminescenţe de democraţie din interiorul
partidului. Putem spune că, printr-o sinistră ironie a istoriei,
comuna din Kronstadt a pierit la 18 mai 1921, ziua celei de a
cincizecea aniversări a Comunei din Paris. Este interesant de
subliniat că în memoriile lui Trotki, acesta n-a consacrat decât
două rânduri afacerii de la Kronstadt.15
Pentru a salva statul sovietic de la pieire, Lenin a trecut, în
1921, la un program de reformă care combina comunismul
dictatorial cu iniţiativa privată capitalistă. Noua Politică
Economică (NEP) permitea funcţionarea micilor întreprinderi
private, cu până la 20 de angajaţi, precum şi dreptul ţăranilor de a
arenda pământ şi de a se angaja ca lucrători, fapt ce a generat o
prosperitate a muncii în agricultură. Deşi revolta din Kronstadt a
fost brusc şi violent stopată, totuşi legitimitatea revendicărilor
rebelilor este cea care a făcut ca la cel de-al X-lea Congres al
partidului bolşevic, sub îndemnul lui Lenin, să fie pusă în aplicare
Noua Politică Economică. "Dacă n-am fi schimbat politica
economică – va spune Lenin la Congresul următor – n-am fi
rezistat decât câteva luni"16
În 1924 a fost adoptată o nouă constituţie a URSS care
prevedea structuri de conducere similare celor cuprinse în
Constituţia din 1918. Puterea era deţinută de Congresul Sovietelor
din întreaga Uniune Sovietică, alcătuit din 2000 de reprezentanţi
ce se întruneau anual. În practică el nu avea autoritate. Comitetul
15
Boris Souvarine, Stalin, studiu istoric al bolşevismului, Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 239.
16
Ibidem, p. 240.
său executiv central s-a transformat într-un organ bicameral
compus din Consiliul Uniunii şi Consiliul Naţionalităţilor care nu
administra, în realitate, problemele sovietice. In fapt conducerea
statului pe baza ordinelor căpătate de la forul superior al
partidului, Biroul politic care cuprindea 7 membri.
După moartea lui Lenin (21 ianuarie 1924) a început o
luptă dură pentru putere între mai mulţi fruntaşi comunişti. Pe de-
o parte Buharin, susţinut de Stalin, proslăveşte continuarea NEP
axată pe creşterea producţiei agricole, pe de altă parte, Troţki şi
Preobrajinski preconizează o dezvoltare accelerată a industriei
grele. Dar, dincolo de divergenţele legate de problemele
economice, lupta politică avea drept obiectiv central controlul
partidului şi supunerea faţă de secretarul general, oponenţii fiind
reduşi la tăcere. Din această confruntare, câştigătorul a fost Stalin,
care şi-a eliminat rând pe rând toţi rivalii: Troţki, Kamenev,
Zinoviev şi Buharin. Dar, cea mai violentă înfruntare în planul
dezbaterilor politice a fost cea dintre Troţki şi Stalin. Troţki era
adeptul concepţiei potrivit căreia succesul URSS depindea de cel
al revoluţiei mondiale, în vreme ce Stalin, preluând formula lui
Buharin "socialism într-o singură ţară", afirma ideea că victoria
comunismului în URSS poate avea loc, chiar dacă acesta nu
cunoaşte un triumf pe plan mondial într-un viitor apropiat. La
Congresul partidului din 1927, Troţki şi adepţii lui au fost excluşi
din partid. În 1929 Troţki părăseşte Uniunea Sovietică, fiind apoi
asasinat din ordinul lui Stalin în Mexic, în 1940.
Consolidarea puterii lui Stalin s-a datorat spaimei pe care
sovieticii o aveau faţă de lagărele de muncă, unde erau deportaţi
nu numai opozanţii regimului, ci şi oamenii care nu s-au implicat
în viaţa politică. În urma terorii organizate de Stalin, cu sprijinul
organelor de represiune (NKVD urmaş al CEKA), milioane de
sovietici au căzut victime. Ohrana ţaristă, cel mai mare organism
de acest fel din lume, avusese 15.000 de oameni. CEKA, la trei
ani de la înfiinţare, avea 250.000 de agenţi. 17 Dacă ţarii
executaseră 17 oameni pe an, CEKA, între 1918-1919, ajunsese
17
Paul Johnson, op.cit., p. 74.
la o medie de 1000 pe lună.18 Chamberlain, primul istoric al
revoluţiei ruse şi martor ocular, a calculat că până la sfârşitul
anului 1920, CEKA condamnase 50.000 de oameni la moarte. 19
Valurile de epurări din perioada interbelică au afectat nu numai
partidul ci şi societatea civilă. În anii colectivizării execuţiile au
fost sistematice precum şi deportările în Siberia. Procesul de
colectivizare a generat 10 milioane de victime iar după afirmaţiile
lui Hrusciov, Stalin, cu bună ştiinţă, a provocat o foamete
cumplită în Ucraina în anii 1931-1932, când au murit peste 6
milioane de oameni.
Congresul partidului din 1934, deşi a proslăvit realizările
lui Stalin, a adus şi unele critici conducătorului, opozanţii
încercând să-l aleagă pe Serghei Kirov în funcţia de secretar
general. Când cei 1200 de delegaţi la Congres au ales Comitetul
Central, Stalin a primit cele mai multe voturi împotrivă. Pentru
acest motiv, în decembrie 1934, Stalin a început campania de
subordonare totală a partidului, prin asasinarea lui Kirov. Implicat
direct în asasinat, Stalin i-a acuzat însă pe membrii NKVD de
moartea lui Kirov, dezlănţuind o teroare printre cetăţenii din
Leningrard (Petrograd, Sankt Petersburg), oraşul de baştină al lui
Kirov. În urma a numeroase procese scurte, 30.000 de cetăţeni au
fost trimişi în lagărele de muncă.
Între 1936-1938 Stalin a dezlănţuit "Marea epurare",
căreia i-au căzut victime zeci de mii de comunişti.
Marea epurare a vizat în primul rând pe membrii elitei
artistice şi majoritatea ofiţerilor armatei roşii care au fost fie
executaţi, fie trimişi în lagărele de muncă. Circa jumătate din
corpul ofiţeresc a fost împuşcat sau deportat, inclusiv 90% din
generali.20
În jurul marilor oraşe au fost amenajate "terenuri de
execuţie", iar mulţi profesori universitari au fost asasinaţi sau

18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 76.
20
Peter Calvocoressi, op.cit., p. 68.
trimişi în lagărele de muncă. În final, Stalin l-a acuzat pe şeful
NKVD, Iagoda, că a exagerat represiunea şi l-a executat.
Stalin a avut putere totalitară fără echivalent în lume şi
fără precedent în istorie, iar în mâinile lui Internaţionala a treia a
devenit "o sectă demnă de dispreţ", transformându-se pretutindeni
"într-un auxiliar inconştient, dar eficace, al contrarevoluţiei"21.
Consolidarea statului comunist prin forţă şi represiune,
precum şi ofensiva partidelor comuniste din toate ţările europene,
care activau ca secţii ale Internaţionalei Comuniste, dirijată de
Moscova, au stimulat dezvoltarea unor forme de opoziţie de o
extremă violenţă: fascismul şi hitlerismul.

21
Boris Souverine, op.cit., p. 468.