Apelul

Definiţie. Calea de atac ordinară ce se exercită de către titulari îndrituiţi de lege în cel de-al
doilea grad de jurisdicţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive ce au fost
pronunţate în primă instanţă.

- este singura cale de atac ordinară, care odată introdusă, devoluează cauza instanţei ierarhic
superioare, procedându-se la o nouă judecată pe fondul cauzei.

- În virtutea efectului devolutiv pe care îl are declararea apelului determină un control total
atât în fapt cât şi în drept asupra hotărârii atacate.

Controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară se realizează în baza unor limite expres
prevăzute, referindu-se NUMAI la:
- persoana care l-a declarat;
- persoana la care se referă declaraţia de apel;
- calitatea apelantului în cauză.

Potrivit art. 408 alin. (1)

Putem concluziona că pentru a se putea exercita apelul, e necesar să fie îndeplinite
următoarele condiţii, în mod cumulativ:
- hotărârea judecătorească ce se vrea a fi apelată să fie pronunţată în primă instanţă;
- hotărârea judecătorească să nu fie definitivă;
- să existe persoana-titular al apelului – îndrituită de lege – care să exercite în limitele
calităţii procesuale calea de atac;
- să nu se interzică de către lege posibilitatea de a ataca hotărârea.

● Hotărârile supuse apelului

- Pot fi atacate cu apel SENTINŢELE DACĂ legea NU prevede altfel [art. 408 alin. (1)]:
- ÎNCHEIERILE – NUMAI odată cu sentinţa, cu excepţia cazului când legea prevede că
încheierile pot fi atacate separat cu apel [art. 408 alin. (2)].
- Legea prevede [art. 408 alin. (3)] – că apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut
şi împotriva încheierilor.

- Regula este că pot fi atacate cu apel SENTINŢELE – DACĂ legea NU prevede altfel.
NU pot fi atacate cu apel următoarele sentinţe:
- sentinţele de dezînvestire → care NU pot fi atacate cu nicio cale de atac → aceste sentinţe
NICI nu soluţionează cauza → ex.: hotărârea de declinare a competenţei care nu este supusă
căilor de atac → art. 50 alin. (4) NCPP

- sentinţa prin care este soluţionată cererea de strămutare de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau curtea de apel, nu este supusă niciunei căi de atac [art. 74 alin. (6) NCPP].

Există hotărâri pronunţate în primă instanţă privind executarea hotărârilor penale [Titlul V –
Cap. IV art. 597 alin. (7)] care pot fi atacate la instanţa ierarhic superioară, cu contestaţie, în
termen de 3 zile de la comunicare.
- ex.: - în cazul liberării condiţionate, hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la
tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la
comunicare [art. 587 alin. (3) NCPP]
- ex.: - hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de anulare a executării
pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de trei (3)
zile de la comunicare [art. 589 alin. (7) NCPP].
- ex.: - hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a executării
pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi atacată cu contestaţie la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare [art. 593 alin. (3) NCPP]

- În cazul art. 408 alin. (2) – teza finală – încheieri care pot fi atacate separat cu apel – art.
420 alin. (12) prevede procedura de judecare – potrivit cu care – „apelul împotriva
încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat, se judecă în camera de consiliu, fără
prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea
dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă
publică” [art. 420 alin. (12) NCPP].

● Titularii apelului
Pot fi titulari ai apelului următorii:
a) procurorul → în latura penală şi latura civilă a cauzei;
b) inculpatul → în latura penală şi latura civilă a cauzei;
c) partea civilă → în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă
civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care
soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă;
d) persoana vătămată → în ceea ce priveşte latura penală;
e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul → în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare,
indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate;
f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat
asemenea vătămare.

a) În ceea ce priveşte procurorul, ca titular al apelului, legea prevede dreptul acestuia de a

ataca hotărârea primei instanţe, atât în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a laturii
penale (indiferent de soluţia pronunţată), cât şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în
legătură cu latura civilă.
- Apelul procurorului nu este ţinut numai de fondul cauzei, putând viza şi alte aspecte care
sunt în afara fondului cauzei (adiacente).
- În legătură cu latura civilă – procurorul poate declara apel, independent de faptul că partea
civilă a declarat sau nu apel în cauză.

b) Inculpatul → este îndreptăţit să atace hotărârea primei instanţe, atât pe latura penală cât şi
pe latura civilă.
- este subiectul procesual cel mai îndreptăţit să declare calea ordinară de atac, având un
interes direct şi personal în cauză;
- poate declara apel, indiferent de soluţia pronunţată de instanţă (art. 396 NCPP –
condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, anularea aplicării pedepsei, achitare sau
încetarea procesului penal) [alin. (2), (3), (4), (5) şi (6) art. 396 NCPP].

- În legătură cu apelul declarat de inculpat în cazul pronunţării unei soluţii de achitare [art.
396 alin. (5) → când sunt incidente vreunul din cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) –
d)] sau de încetare a procesului penal [art. 396 alin. (6) → când sunt incidente vreunul din
cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) – j)] acesta va putea ataca hotărârea NUMAI
referitor la temeiul invocat de instanţa care a stat la baza soluţiei de achitare sau de încetare
a procesului penal.

- Potrivit art. 409 alin. (2) pentru inculpat poate declara apel şi reprezentantul legal sau
avocatul, precum şi soţul acestuia (al inculpatului) în calitate de substituit procesual.
- Condiţia ce se cere a fi îndeplinită este ca inculpatul să-şi însuşească apelul declarat de cei
menţionaţi.
- Dacă apelul nu este însuşit de către inculpat, instanţa poate să-l respingă pe considerentul
că este exercitat de o persoană neîndreptăţită → titularul exercitării dreptului de apel fiind
inculpatul (în cazul în care apelul se declară de către soţul inculpatului).
- Când apelul este declarat de către avocatul inculpatului → avocatul trebuie să aibă mandat
sau împuternicire în acest sens.

c) Partea civilă → poate face apel atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura
civilă a cauzei.
- Raţiunea pentru care legea permite exercitarea apelului şi în latura penală se raportează la
calitatea iniţială pe care a avut-o partea civilă după momentul săvârşirii infracţiunii – aceea
de persoană vătămată, care ulterior s-a constituit parte civilă – şi care urmărea tragerea la
răspundere penală (exercitarea acţiunii penale) a făptuitorului.
- În latura civilă – e de înţeles că partea civilă se poate considera prejudiciată de cuantumul
despăgubirilor stabilite de prima instanţă.
- Partea responsabilă civilmente → poate declara apel în ceea ce priveşte latura civilă a
cauzei – în virtutea faptului că aceasta poate interveni sau este introdusă (art. 21 NCPP) în
procesul penal – pentru a participa împreună cu inculpatul (sau în locul acestuia) la
recuperarea prejudiciului produs în urma săvârşirii infracţiunii.
- În latura penală a cauzei, partea responsabilă civilmente poate declara apel NUMAI în
măsura în care se constată că soluţia dată în latura penală a influenţat soluţia dată în
rezolvarea laturii civile.

- Şi pentru partea civilă şi partea responsabilă civilmente apelul poate fi declarat şi de către
reprezentantul legal ori de către avocat.

d) Persoana vătămată → poate declara apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei.
- Legea prevede acest drept persoanei vătămate, în calitate de subiect procesual principal →
în virtutea drepturilor prevăzute de art. 81 NCPP → ŞI NUMAI în ceea ce priveşte latura
penală a cauzei.

- Persoana vătămată în urma săvârşirii infracţiunii, poate exercita calea de atac DOAR în
situaţia în care a participat la procesul penal în această calitate, şi nu a renunţat la acest
drept, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 81 alin. (2) NCPP, situaţie care i-ar restricţiona
dreptul de a fi titular al căilor de atac → de pe această poziţie procesuală.
Art. 81 alin. (2) prevede că „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală
printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu
doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar,
care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor”.
- Apelul poate fi exercitat şi pentru persoana vătămată de către:
- reprezentantul legal
sau de
- apărător.

e) Apelul declarat de:

- martor
- expert
- interpret
- avocat → poate viza DOAR aspectele pe care instanţa s-a pronunţat în legătură cu:
- cheltuielile judiciare;
- indemnizaţiile cuvenite acestora;
- şi amenzile judiciare aplicate.

- Această categorie de titulari ai apelului NU pot declara calea de atac cu referire la fondul
cauzei (la soluţionarea celor două laturi).
- Potrivit art. 409 alin. (2) – şi pentru această categorie de titulari apelul poate fi declarat şi
de către reprezentantul legal sau de către avocat.

f) Apelul declarat de orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost
vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte
dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare → are în vedere dreptul pe care-l are orice
persoană care se consideră vătămată printr-un act sau măsură prevăzute în hotărârea
pronunţată în primă instanţă.
ex.: - în ipoteza în care prin hotărâre, prima instanţă dispune confiscarea unor bunuri – care
nu aparţin în totalitate inculpatului.

→ Această categorie de titulari NU pot face apel în legătură cu fondul cauzei.

- Potrivit art. 409 alin. (2) şi pentru această categorie de titulari apelul poate fi declarat de
către reprezentantul legal sau de către avocat, în cazul în care nu şi-au valorificat personal
acest drept.

→ Întotdeauna, declararea apelului de către o altă persoană, în afara celor menţionate la art.
409 alin. (1) şi (2), este respins, ca inadmisibil – întrucât cel ce a exercitat dreptul de a
declara apel NU este titular al căii de atac.

● Termenul de declarare a apelului

- Apelul trebuie declarat într-un termen fix, determinat de lege.

- Lipsa unei prevederi exprese ar crea posibilitatea:
- exercitării dreptului la intervale diferite în funcţie de interesele titularilor;
- precum şi punerea în executare a hotărârii primei instanţe de îndată, după pronunţare.
- Art. 410 NCPP → reglementează strict termenul de declarare a apelului, în funcţie:
- de calitatea procesuală;
- de momentul luării la cunoştinţă.

- Termenul de apel curge astfel:

- termenul de apel este de 10 zile;
Potrivit art. 410 alin. (1) – termenul de declarare a apelului pentru:
- procuror;
- persoana vătămată;
- părţi
- este de 10 zile – DACĂ legea nu dispune altfel;
- curge de la comunicarea copiei minutei [art. 407 alin. (1)].

→ În minută se consemnează rezultatul deliberării, iar conţinutul minutei este cel prevăzut
pentru dispozitivul hotărârii [art. 400 alin. (1) NCPP].

● Potrivit alin. (2) al art. 410 pentru:

- martor, expert, interpret şi avocat, declararea apelului poate avea loc:
- de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare,
indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei
prin care s-a soluţionat cauza.

→ În acest caz este un apel împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor
judiciare, amenzilor judiciare şi indemnizaţiilor → este o încheiere ce poate fi atacată
separat cu apel.
● – Pentru persoana fizică sau juridică prejudiciată, vătămată nemijlocit în drepturile sale
printr-un act al instanţei sau printr-o măsură [art. 410 alin. (3)]
- termenul este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura
care a provocat vătămarea.

→ Aceste categorii de persoane NU trebuie să fie confundate cu părţile sau cu subiecţii

procesuali principali (persoana vătămată) care se consideră prejudiciată dar pentru care
termenul pentru declararea apelului curge potrivit art. 410 alin. (1) de la comunicarea copiei,
minutei.

→ Termenul de apel este:

- un termen imperativ → peremptoriu → titularul căii de atac o poate exercita DOAR în
interiorul intervalului de timp pe care legea îl prevede.

- Sancţiunea în cazul nerespectării termenului de apel este decăderea din termen

(tardivitatea) [art. 268 alin. (1)]
- un termen prohibitiv → dilatoriu → hotărârea primei instanţe rămâne definitivă şi poate fi
pusă în executare la data expirării termenului de apel (art. 551 NCPP).

● Calcularea termenului de apel

- Termenul de apel se calculează potrivit regulilor de calcul al termenelor procedurale – pe

zile libere, cu prorogarea, când este cazul, a ultimei zi → „când ultima zi a unui termen cade
într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile care urmează” – art. 269 alin.
(4) NCPP.

→ Apelul procurorului NU trebuie confundat cu „actele considerate ca făcute în termen” –

pentru care data la care a fost trecut în registrul de ieşire al ... este înăuntrul termenului cerut
de lege pentru efectuarea actului.

Art. 270 alin. (3) → face precizarea „cu excepţia căilor de atac”, deci apelul declarat de
procuror NU intră în această categorie de acte.

● Repunerea în termen

Repunerea în termen reprezintă un remediu procesual care permite titularului dreptului de

apel să exercite apel şi după expirarea termenului.
Condiţii pentru a putea beneficia de repunerea în termen:
- titularul apelului să-l declare după expirarea termenului prevăzut de lege;
- instanţa de apel să constate că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare;
- cererea de apel să fie făcută în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat
exercitarea dreptului de apel în termenul prevăzut de lege.

→ Cauza temeinică de împiedicare poate fi reprezentată de:

- un caz fortuit
sau
- un caz de forţă majoră
ex.: - boala care creează imposibilitatea de deplasare a apelantului;
- fenomene extreme – inundaţii, cutremure, înzăpeziri.

- Potrivit art. 411 alin. (2) hotărârea primei instanţe care devenise definitivă [art. 551 alin.
(2) lit. a)] la expirarea termenului de apel îşi va pierde caracterul de hotărâre definitivă în
momentul în care instanţa admite cererea de repunere în termen.
- Până la momentul soluţionării cererii de repunere în termenul de apel, instanţa de apel
poate suspenda executarea hotărârii atacate.
- Dispoziţiile referitoare la condiţiile repunerii în termen [art. 411 alin. (1)], precum şi cele
referitoare la posibilitatea de suspendare a executării hotărârii atacate de către instanţa de
apel, până la soluţionarea cererii de repunere în termen [art. 411 alin. (3)] NU pot fi aplicate
în situaţia redeschiderii procesului penal cerut de persoana condamnată în lipsă [alin. (4) art.
411].

→ Admiterea cererii de repunere în termenul de apel permite producerea tuturor efectelor

apelului declarat în termen.

● Declararea, motivarea şi instanţa la care se depune apelul

- Apelul trebuie să fie declarat prin cerere scrisă [art. 412 alin. (1)] → reprezintă singura
modalitate, nemaifiind permis apelul declarat oral în faţa instanţei de apel.
- Cererea de apel are conţinutul prestabilit prin dispoziţiile art. 412, conţinând în mod
obligatoriu:
a) numărul dosarului, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate;
b) denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată;
c) numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa,
precum şi semnătura persoanei care declară apelul.

→ Cererea întocmită în scris, trebuie semnată de către apelant, iar în cazul în care apelantul
nu poate semna, cererea de apel trebuie atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre
se atacă sau de către avocatul apelantului [art. 412 alin. (2) NCPP].
- În ipoteza în care cererea de apel este
- nesemnată
sau
- neatestată → aceste nereguli pot fi acoperite
- prin confirmarea în faţa instanţei
- de către parte
sau
- de reprezentantul părţii → la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.

- Potrivit art. 412 alin. (4) → apelantul trebuie să motiveze în scris apelul, indicând
- atât motivele de fapt
cât şi
- motivele de drept
pe care se întemeiază.

→ Motivarea apelului poate fi cuprinsă în cererea de apel (înscris) dar poate să se facă şi
separat – indicată „memoriu de apel” sau „motivarea apelului”.

→ Întrucât NU există o dispoziţie sancţionatoare la dispoziţia motivării în scris a apelului,

considerăm că motivarea acestuia se poate face şi oral în faţa instanţei de apel.

- Cererea de apel întocmită potrivit art. 412 NCPP, împreună cu motivarea, este depusă
- la instanţa a cărei hotărâre se atacă!

Instanţa competentă pentru depunere

- excepţie – cererea de apel poate fi depusă şi la administraţia locului de deţinere → în cazul

în care apelantul se află în stare de deţinere.
- Obligaţia administraţiei locului de deţinere este de a înainta de îndată instanţei a cărei
hotărâre se atacă, cererea de apel sau procesul-verbal încheiat, în care se consemnează
declaraţia de apel [art. 413 alin. (3) NCPP].

- De la regula potrivit căreia cererea de apel trebuie depusă la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, sunt şi dispoziţiile prevăzute de art. 270 alin. (2) – aplicabile titularilor apelului – alţii
decât procurorul.
Aşadar, art. 270 alin. (2) consideră că dacă un act, din necunoaştere sau greşeală vădită a
expeditorului, a fost comunicat sau transmis înainte de expirarea termenului, unui organ
judiciar (deci şi instanţa) necompetent, este considerat că a fost depus în termen chiar dacă
actul ajunge la organul competent după expirarea termenului.

→ Deci, important este şi termenul în care se declară şi se depune apelul la instanţa

competentă.

→ După depunerea apelului la instanţa a cărei hotărâre este atacată (prima instanţă) aceasta
are obligaţia înaintării dosarului instanţei ierarhic superioare care va judeca apelul.

● Renunţarea la apel şi retragerea apelului

- Renunţarea la apel → este instituţia pe care o pot folosi exclusiv:

- părţile
şi
- persoana vătămată
art. 414 alin. (1)

- Este o modalitate expresă – care operează în intervalul cuprins între – momentul

pronunţării hotărârii şi până
- la expirarea termenului de declarare a apelului.

- În intervalul de timp cuprins între cele două momente titularii dreptului de apel – părţi şi
persoana vătămată – se poate reveni asupra renunţării.
Această dispoziţie, prevăzută în art. 414 alin. (2), este valabilă numai pentru latura penală a
cauzei.
Pentru latura civilă a cauzei, nu operează revenirea asupra renunţării, astfel că dispoziţiile
primei instanţe în legătură cu latura civilă a cauzei, devin executorii, la momentul la care
titularul dreptului de apel a renunţat în mod expres la exercitarea dreptului privind
declararea apelului.

- Potrivit art. 414 alin. (3) renunţarea la apel sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută:
- personal – (fiind un act de dispoziţie) de către părţi sau persoana vătămată
sau
- prin mandatar special

→ Pentru inculpat, poate renunţa sau reveni asupra renunţării şi soţul inculpatului – în
calitate de substituit procesual, care are şi posibilitatea de a declara apel în locul inculpatului
[art. 409 alin. (2) teza finală].

Condiţia este ca inculpatul să-şi însuşească renunţarea sau revenirea asupra renunţării, în
baza unui mandat special dat acestuia.
Aceeaşi condiţie – de mandat special este valabilă şi în cazul în care renunţarea la apel sau
revenirea asupra renunţării se face de către apărător.

● Retragerea apelului
Spre deosebire de renunţarea la apel, care are o perioadă de „operare” mai scurtă, instituţia
retragerii apelului reglementată de art. 415 NCPP, prevede în conţinutul alin. (1) faptul că

Titularii
- persoana vătămată
şi
- oricare dintre părţi
îşi pot retrage apelul declarat până:
- la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel.

- Recursul trebuie să se facă

- de către parte sau persoana vătămată – personal
sau
- prin mandatar special – printr-o cerere a titularului apelului, pe care acesta trebuie să o
semneze.

- Pentru persoanele aflate în detenţie, retragerea apelului trebuie să fie făcută:

- printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia
locului de deţinere.
- Reprezentanţii legali – pot proceda la retragerea apelului, în ceea ce priveşte latura civilă,
cu respectarea dispoziţiilor din legea civilă.
- Inculpatului minor nu-i este permisă retragerea apelului pe care l-a declarat personal, sau
care a fost declarat de către reprezentantul legal.
- Procurorul ierarhic superior poate retrage apelul declarat de procuror.

→ Retragerea apelului de către procurorul ierarhic superior se înscrie în atribuţiile acestuia

care, în virtutea relaţiei de subordonare şi a controlului ierarhic, are competenţa de a acţiona
în legătură cu actele efectuate de către procurorii din subordine.

→ Partea în favoarea căreia a fost declarat apelul de către procurorul de caz poate să şi-l
însuşească, în urma retragerii de către procurorul ierarhic superior.

● Retragerea apelului creează pentru hotărârea pronunţată de prima instanţă trecerea în

puterea lucrului judecat (atât pe latura penală cât şi pe latura civilă).

● Declaraţia de retragere a apelului poate fi depusă:

- fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată,
- fie la instanţa de apel
spre deosebire de cererea de apel care trebuie să se depună la instanţa a cărei hotărâre se
atacă.

● Efectele apelului

- Declararea apelului produce următoarele efecte

- efectul suspensiv al apelului;
- efectul devolutiv al apelului;
- efectul de neagravare a situaţiei în propriul apel;
- efectul extensiv al apelului.

1. Efectul suspensiv al apelului

Efectul suspensiv al apelului operează în situaţia în care apelul este declarat în termenul
prevăzut de lege şi presupune imposibilitatea de a pune în executare hotărârea pronunţată de
prima instanţă.
- este total → priveşte atât aspectele hotărârii în legătură cu latura penală a cauzei;
- cât şi aspectele legate de latura civilă a cauzei
(art. 416 NCPP)

! exceptând situaţiile când legea dispune altfel:

ex.: - hotărâre a primei instanţe care devine executorie chiar dacă apelul a fost declarat în
termenul prevăzut de lege.

- art. 399 alin. (1) şi alin. (4) → Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra
menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe
parcursul procesului penal cu privire la inculpat [art. 399 alin. (1)].
În cazul pronunţării soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei de amânare a aplicării
pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată
în libertate a inculpatului arestat preventiv.
În aceste cazuri, hotărârea [potrivit art. 399 alin. (4)] este executorie, chiar dacă nu este
definitivă.

- De asemenea o dispoziţie care exceptează de la art. 416 este şi cea cuprinsă în art. 411 alin.
(3) – potrivit căreia instanţa de apel, până la soluţionarea repunerii în termen, poate
suspenda executarea hotărârii atacate [art. 416 alin. (3) NCPP].
- Suspendarea rămâne la latitudinea instanţei de apel.

2. Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale

Devoluţiunea – înseamnă transmiterea cauzei spre soluţionare instanţei ierarhic superioare.

- potrivit efectului devolutiv, cauza este repusă pe rol, dacă hotărârea a fost atacată, pentru a
putea fi judecată din nou de către instanţa ierarhic superioară.

→ Instanţei ierarhic superioare i se poate transmite în baza efectului devolutiv doar ceea ce a
fost judecat de către prima instanţă → nu poate fi sesizată cu fapte sau persoane care n-au
făcut obiectul cauzei în prima instanţă.

- În stabilirea limitelor în care se manifestă devoluţiunea, art. 417 alin. (1) prevede că
„instanţa judecă apelul NUMAI cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care
se referă declaraţia de apel şi NUMAI în raport cu calitatea pe care apelantul o are în
proces”.
- Efectul devolutiv este limitat, în funcţie de:
- persoana care a declarat apelul;
- persoana la care se referă declaraţia de apel;
- calitatea pe care apelantul o are în proces.

● Limitele efectului devolutiv în funcţie de persoana care a declarat apelul

- regula în cadrul acestui efect este că apelul nu profită decât aceluia/acelora care l-au
declarat;
- declararea apelului de către părţi devoluează cauza NUMAI în raport cu interese proprii ale
declaranţilor;
- declararea apelului de către categoria de titulari reprezentată de martori, experţi, interpreţi,
apărători, precum şi de către orice persoană ale cărei drepturi legitime au fost vătămate
nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei devoluează (transmite) cauza
instanţei ierarhic superioare NUMAI în raport cu interesele proprii ale fiecărui titular.
- apelul declarat de către procuror, datorită faptului că este necircumstanţial → devoluează
în raport cu toate faptele şi persoanele care au făcut obiectul cauzei în primă instanţă,
deopotrivă favorabil şi nefavorabil → este vorba de o devoluţiune totală.
● Limitele efectului devolutiv al apelului în raport de persoana la care se referă declaraţia de
apel

- art. 417 alin. (1) teza a II-a – instanţa de apel judecă apelul NUMAI cu privire la persoana
la care se referă declaraţia de apel.
ex.: apelul declarat DOAR de către unul dintre inculpaţi – nu poate devolua şi cu privire la
ceilalţi coinculpaţi, nu li se poate crea o situaţie mai gravă, chiar dacă în baza efectului
extensiv (art. 419 NCPP) – instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la
părţile care au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor,
fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

● Limitele efectului devolutiv raportat la calitatea pe care o are în proces apelantul

- Titularii apelului reprezentaţi de către:

- procuror şi părţi → devoluează cauza – sub aspectul fondului – în ambele laturi
şi
- sub aspectul măsurilor procesuale luate în raport cu fondul cauzei;
- persoana vătămată → devoluează cauza numai sub aspectul laturii penale;
- partea civilă → devoluează cauza atât din punct de vedere al laturii civile cât şi a laturii
penale;
- partea responsabilă civilmente → devoluează cauza sub aspect civil, iar în raport cu latura
penală NUMAI în măsura în care soluţia din latura penală a influenţat soluţia din latura
civilă.
- martorul, expertul, interpretul şi apărătorul devoluează cauza NUMAI în raport cu
cheltuielile judiciare, indemnizaţiile ce li se cuvin sau amenzile ce le-au fost aplicate pe
parcursul procesului penal;
- orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată printr-un act sau o măsură a
instanţei, devoluează cauza NUMAI în raport cu aspectele pe care instanţa s-a pronunţat şi
care sunt considerate vătămătoare pentru declaranţi.

● Neagravarea situaţiei în propriul apel (Non reformatio in pejus).

- Potrivit art. 418 alin. (1) NCPP – instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o
situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.
- În baza efectului „non reformatio in pejus”, nimeni nu-şi poate înrăutăţi situaţia prin
exercitarea, de către el însuşi, a căii de atac.
- Pentru a fi valid acest efect trebuie:
- ori să fie introdus doar apelul unei părţi, sau a unor părţi cu interese procesuale comune;
- ori să fi fost admis apelul părţii (de către instanţa de apel).

→ Situaţiile care pot apărea în legătură cu manifestarea efectului „non reformatio in pejus”
– sunt mai des întâlnite în cazul soluţionării apelului declarat de inculpat.

- Bunăoară, se poate considera că reprezintă agravări ale efectului „non reformatio in pejus”:
- înlăturarea unor circumstanţe atenuante reţinute prin hotărârea atacată;
- reţinerea unui concurs de infracţiuni în locul unei infracţiuni continuate;
- schimbarea modalităţii de executare a pedepsei;
- aplicarea unei pedepse mai grele decât cea stabilită prin hotărârea primei instanţe;
(În acest sens – Î.C.C.J. – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, a pronunţat Decizia nr. 10/2014 – publicată în M. Of. nr. 502/7 iulie 2014).

- Dispoziţiile art. 418 alin. (2) prevăd că apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi nu
poate să-i agraveze situaţia (părţii, pentru care a fost declarat).
Deci, pentru ca neagravarea situaţiei să opereze este necesar ca apelul procurorului să fie
declarat în favoarea părţii.

→ În ipoteza în care într-o cauză penală, mai mulţi titulari au declarat apel, efectul non
reformatio in pejus va putea să existe DOAR în ipoteza în care instanţa, judecând apelurile,
pronunţă o soluţie de respingere a apelurilor declarate în defavoarea uneia dintre părţi, de
către o parte adversă sau de către procuror.

→ Regula este că – atunci când instanţa de apel judecă:

- apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului
şi
- apelul inculpatului,
admiţându-le pe ambele, poate crea o situaţie mai grea inculpatului, întrucât „non reformatio
in pejus” operează DOAR când este vorba de un singur apel admis – cel al inculpatului.

● Efectul extensiv al apelului

- Efectul extensiv reprezintă un „remediu procesual” şi constă în posibilitatea de extindere a

căii de atac a apelului şi faţă de ceilalţi titulari ai apelului – părţi – care nu au devoluat cauza
şi faţă de care hotărârea pronunţată în prima instanţă a devenit definitivă prin neapelare.
→ Prin extinderea apelului şi la celelalte părţi NU se poate agrava situaţia acestora.

În acest sens, dispoziţiile art. 419 NCPP prevăd posibilitatea pe care o are instanţa de apel de
a examina cauza – în virtutea efectului extensiv – şi asupra părţilor care nu au declarat apel
sau la care apelul nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi
o situaţie mai grea.
- Putem vorbi de punerea în practică a efectului extensiv DACĂ sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
● - apelul declarat să fie valabil
- valabilitatea se traduce prin:
- declarat în termen;
- declarat de titular sau persoana îndreptăţită de lege

● - extinderea să vizeze un titular al căii de atac care nu a făcut uz de ea sau care nu este
vizat prin apelul declarat de un alt titular;
● – să existe subiecţi procesuali cu interese comune – aşa-numitul consortium litis – dintre
care unii nu au declarat apel;

→ Efectul extensiv NU poate opera faţă de acele părţi care, deşi fac parte dintr-un grup
procesual – consortium litis – au interese contrare.
- ex.: - inculpat şi parte responsabilă civilmente.

● – să existe o unitate procesuală – în sensul că părţile aparţinând aceluiaşi consortium litis

sunt judecate în acelaşi timp, în cadrul aceluiaşi proces penal.

→ Efectul extensiv al apelului este mărginit de o singură limită – aceea de neagravare a

situaţiei: - instanţa extinde apelul şi cu privire la subiecţii procesuali care nu au devoluat
hotărârea primei instanţe, modifică soluţia primei instanţe DAR nu le poate crea o situaţie
mai grea.

● Judecarea apelului şi soluţiile la judecata în apel

→ Cauza penală este devoluată instanţei ierarhic superioare sub toate aspectele DAR limitat
– la persoana care l-a declarat şi la persoana care se referă şi NUMAI în raport cu calitatea
pe care apelantul o are în proces, putându-se extinde examinarea cauzei şi cu privire la
părţile care nu au declarat apel sau la care apelul nu face referire, putând hotărî şi asupra lor,
fără a le putea crea o situaţie mai grea.

● – Desfăşurarea judecăţii – măsuri premergătoare

- Art. 420 alin. (1) – prevede că judecarea apelului se face:

- cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate;
- se fixează termenul de judecată;
- se citează părţile şi persoana vătămată;
- se asigură prezenţa inculpatului, când inculpatul se află în stare de deţinere [art. 420 alin.
(2)];
- se garantează şi se asigură exercitarea dreptului la apărare;
- se asigură participarea procurorului, care este obligatorie la judecarea apelului.

Instanţe competente

● Judecarea apelului – desfăşurare

- Apelul poate fi judecat

- Potrivit art. 420 alin. (11) – la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond,
în măsura în care în prezentul titlu NU există dispoziţii contrare.

Astfel – judecând apelul, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a

materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de
apel [art. 420 alin. (8) NCPP].
- instanţa poate readministra probele administrate la prima instanţă;
- instanţa de apel poate administra probe noi în condiţiile art. 100 [art. 420 alin. (5) NCPP];
- instanţa de apel poate da o nouă apreciere a probelor, în vederea soluţionării apelului [art.
420 alin. (9) NCPP].

- La judecata în apel, completul legal constituit procedează:

- la ascultarea inculpatului, când acest lucru este posibil, potrivit regulilor de la judecata în
fond.

Aşadar – când instanţa de apel judecă apelul pe baza probelor administrate de prima
instanţă, - în cercetarea judecătorească
- ordinea luării de cuvânt este:
- apelant, intimat, procuror.

→ Dacă printre apelurile declarate se află şi apelul procurorului, ordinea este:

- procuror, intimat [art. 420 alin. (6)].

→ În ipoteza existenţei mai multor apeluri şi implicit a mai multor titulari:

- persoana vătămată, părţi, procuror;
- ordinea luării cuvântului în susţinerea apelului este:
- procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpat.

- Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia

dezbaterilor.
- Ultimul cuvânt este al inculpatului, indiferent de calitatea în care se află în apel → apelant
sau
- intimat.
- În ipoteza în care instanţa de apel administrează probe noi:
- cercetarea judecătorească parcurge acelaşi traseu ca la judecata în primă instanţă, dându-se
cuvântul în următoarea ordine:
- inculpat;
- persoana vătămată;
- celelalte părţi;
- martori, experţi, interpreţi.

-În cazul în care, potrivit art. 420 alin. (12), apelul este declarat:
- împotriva încheierilor, care potrivit legii, pot fi atacate separat,
APELUL – se judecă:
- în camera de consiliu;
- fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise.
Şi în aceste cazuri, şedinţa de judecată poate fi publică, dacă instanţa apreciază sau dacă
legea prevede în mod expres, că anumite încheieri atacate separat cu apel se judecă în
şedinţă publică.

→ Lipsa de publicitate în acest caz (al încheierilor atacate separat) este susţinută de faptul că
aceste încheieri nu vizează fondul cauzei.

- Potrivit art. 420 alin. (10):

- instanţa de apel se pronunţă asupra tuturor motivelor de apel invocate.

● Soluţiile la judecata în apel (Soluţionarea apelului)

● Potrivit art. 421 NCPP:

- Instanţa de apel, judecând apelul, poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
I. – respingerea apelului [art. 421 punct (1)];
II. – admiterea apelului [art. 421 pct. (2)].

I. Respingerea apelului [art. 421 pct. (1)]

- Instanţa de apel, judecând apelul, poate să-l respingă, menţinând hotărârea atacată
DACĂ:
a) apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) apelul este nefondat.

a) Apelul este tardiv sau inadmisibil

- tardiv → a fost declarat după expirarea termenului legal de apel şi nu poate să se mai intre
pe fondul cauzei (repunerea în termen).
- inadmisibil → nu poate fi admis un apel declarat împotriva unei hotărâri neapelabile (nu
poate fi atacată cu apel) → ex.: sentinţa de declinare de competenţă.
- apelul a fost declarat de o persoană care nu are calitatea necesară, sau care şi-a depăşit
limitele de exercitare a apelului; ex.: - apelul martorului referitor la fondul cauzei.
b) Apelul este nefondat – atunci când motivele de apel sunt nejustificate, hotărârea primei
instanţe fiind legală şi temeinică, atât în ceea ce priveşte fondul cauzei cât şi chestiunile
complementare.

→ Respingând apelul, instanţa de apel menţine hotărârea atacată.

I. Admiterea apelului (art. 421 pct. (2)

Potrivit art. 421 pct. (2), instanţa de apel, judecând apelul:

- admite apelul şi:
a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând potrivit
regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond;
b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei
hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în
lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi
de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de
către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul
dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune
rejudecarea de către instanţa competentă.

→ Admiterea apelului conduce la desfiinţarea hotărârii atacate.

Desfiinţarea hotărârii apelate (a sentinţei) poate fi totală sau parţială.

Astfel în primul caz – instanţa de apel ADMITE apelul şi
- desfiinţează hotărârea primei instanţe, pronunţând – după rejudecarea ce va avea loc – o
nouă hotărâre.
- În această ipoteză, desfiinţând hotărârea (sentinţa) primei instanţe, instanţa de apel,
procedează la o:
- rejudecare a fondului cauzei, care poate conduce la pronunţarea uneia dintre soluţiile
prevăzute de art. 396 şi 397 NCPP (rezolvarea acţiunii penale şi rezolvarea acţiunii civile).

→ Poate fi chiar o soluţie similară cu cea pronunţată de prima instanţă dar cu o altă limită de
pedeapsă.

● În cel de-al doilea caz

- Instanţa de apel – judecând apelul, îl admite

şi
I. – desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei
hotărâre a fost desfiinţată pentru următoarele motive:
a) – judecarea cauzei de către prima instanţă s-a făcut în lipsa unei părţi, nelegal citate;
b) – judecata în prima instanţă s-a făcut (a avut loc) în lipsa unei părţi care, legal citată, a
fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate, invocată
de acea parte;
c) – când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută (art. 284 NCPP), cu excepţia
cazului de necompetenţă.

● Potrivit art. 421

- Instanţa de apel, judecând apelul, îl admite
şi
- desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune
- rejudecarea cauzei de către instanţa competentă – în cazul de necompetenţă – prevăzut de
art. 281 NCPP – sancţionat cu nulitate absolută – alin. (1) lit. b).
- necompetenţa materială sau personală a instanţei care a judecat cauza în prima instanţă.

- După cum am menţionat – potrivit art. 422 NCPP – deliberând asupra apelului,
soluţionează aspecte complementare referitoare la:
- aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare la rezolvarea
acţiunii civile,
- aplicarea dispoziţiilor referitoare la cheltuielile judiciare şi orice aspecte care ar putea
conduce la soluţionarea corectă a cauzei devoluate.

● Desfiinţarea hotărârii
Instanţa de apel în cazul în care admite apelul:
- desfiinţează hotărârea atacată cu respectarea dispoziţiilor ce decurg din incidenţa efectului
devolutiv şi extensiv al apelului (art. 417 şi art. 419 NCPP).
- Desfiinţarea hotărârii poate fi
- totală
sau
- numai cu privire la unele fapte sau persoane
sau
- numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă
DAR numai dacă desfiinţarea parţială nu împiedică justa soluţionare a cauzei.

→ Desfiinţarea hotărârii primei instanţe nu împiedică instanţa de apel în menţinerea măsurii

arestării preventive [art. 423 alin. (3) NCPP].

● Hotărârea instanţei de apel şi comunicarea acesteia

- Hotărârea instanţei de apel se numeşte decizie.

- Potrivit art. 424 alin. (1) conţinutul deciziei este asemănător conţinutului sentinţei, având
următoarea structură:
- partea introductivă (practicaua)
- expunerea
- dispozitivul

- În acest sens, art. 424 alin. (1) prevede că – decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în
partea introductivă menţiunile prevăzute la art. 402.
- Alin. (1) al art. 402 – precizează că – partea introductivă a hotărârii prin care este
soluţionat fondul cauzei cuprinde menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4):
- ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
- menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
- numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
- numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi
care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor
procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
- fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost
încadrată fapta;
- mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
- cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi de ceilalţi
participanţi la proces;
- concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;
- măsurile luate în cursul şedinţei.

● În expunere – decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă:

● – temeiurile de fapt
● – temeiurile de drept → care au determinat
- respingerea
sau
- admiterea → apelului

● – temeiurile care au stat la baza adoptării oricăreia dintre soluţiile de admitere sau de
respingere a apelului, prevăzute de art. 421 NCPP.

● În dispozitiv → decizia instanţei de apel cuprinde – soluţia dată de instanţa de apel

- data pronunţării deciziei
- menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
- Atât în expunere cât şi în dispozitiv se menţionează timpul dedus din pedeapsă, în situaţia
în care inculpatul se află în arest preventiv sau în arest la domiciliu [art. 424 alin. (3)].
- Dispoziţiile referitoare la conţinutul sentinţei sunt aplicabile şi în cazul în care instanţa de
apel se pronunţă asupra măsurilor preventive (art. 399 NCPP).
ex.: - menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

Când apelul este admis şi instanţa de apel dispune rejudecarea, decizia trebuie să indice
- ultimul act procedural valabil de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul (în
expunere);
- în cazul în care nu este indicat, toate actele procedurale vor fi desfiinţate de drept.

→ Decizia instanţei de apel este definitivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 424 alin. (5):

- decizia instanţei de apel este comunicată
- procurorului
- părţilor
- persoanei vătămate
- administraţiei locului de deţinere

→ Decizia este comunicată procurorului şi părţilor, întrucât în ipoteza în care s-ar da curs
dispoziţiilor prevăzute de art. 434 – atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de
curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea
cauzelor – coroborate cu dispoziţiile art. 435 – procurorul şi părţile pot introduce recurs în
casaţie în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

● Limitele rejudecării

- Dispoziţiile art. 425 NCPP – prevăd

atât
- modalitatea în care se realizează rejudecarea după admiterea apelului când se dispune
trimiterea spre rejudecare la prima instanţă
cât şi
- modalitatea când rejudecarea se realizează de către aceeaşi instanţă.
- Aşadar – după cum am precizat anterior instanţa care procedează la rejudecarea cauzei îşi
va circumscrie acţiunile corespunzător judecăţii în primă instanţă (în fond) a cauzei.
Potrivit art. 425 alin. (1) – instanţa de rejudecare este obligată să se conformeze hotărârii
instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la
soluţionarea apelului.
- Potrivit alin. (3) al art. 425 – în ipoteza în care hotărârea primei instanţe este desfiinţată
NUMAI cu privire la unele fapte sau persoane ori NUMAI în ceea ce priveşte latura penală
sau civilă,
- Instanţa de rejudecare trebuie să se pronunţe în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.
- Instanţa de judecată ce primeşte dosarul pentru rejudecare → prima instanţă sau instanţa
competentă → este sesizată de către instanţa de apel prin decizia care cuprinde:
- atât obiectul
cât şi
- limitele rejudecării
indicându-se, potrivit art. 424 alin. (4), ultimul act procedural rămas valabil de la care
procesul penal trebuie să-şi reia cursul.
- Când apelul este admis şi se dispune rejudecarea, instanţa care rejudecă, este obligată să
respecte dispoziţiile efectului non reformatio in pejus.
Dispoziţiile art. 425 alin. (2) – prevăd că dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul
procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa
care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă, putând pronunţa o soluţie mai
grea.

→ Putem conchide că rejudecarea cauzei este condiţionată de limitări procesuale şi limitări

substanţiale.