Elev: Moraru Ana- Teodora

Clasa: a X-a H
Școala : C.N. Frații Buzești
Cauzele Revoluției franceze

Condițiile care au dus la declanșarea revoluției franceze s-au cristalizat pe parcursul

epocii moderne. Modernizarea economică a atras după sine creșterea bogăției și a ambițiilor
clasei mijlocii, fără un câștig echivalent în planul influenței politice sau privilegiilor sociale.
Astfel, burghezia se simțea din ce în ce mai frustrată și ostilă față de Ancien Régim. La început
atacul ei s-a îndreptat asupra monarhiei.

Către sfărșitul secolului al XVIII-lea, curentele intelectuale apărute în secolul al XVII-

lea au contribuit și la crearea unei stări de spirit revoluționare.în cursul epocii iluministe
teoreticienii au formulat comentarii tot mai ostile la adresa Vechiului Regim.

În anul 1789, în Franța, combinația dintre curentele politice cristalizate în decursul

timpului și evoluțiile socio-economice și intelectuale a declanșat o criză de proporții gigantice.

Structura oficială a societății franceze în preajma Revoluției, rămăsese neschimbată față

de cea cristalizată în Evul Mediu și la începuturile epocii moderne. În conformitate cu o
îndelungată tradiție, cei 400.000 de membrii ai Stării Întâi (clerul) și ai Stării a Doua (nobilimea)
dețineau o poziție privilegiată în vârful ierarhiei sociale. Indiferent de avere, educație sau alte
distincții, ceilalți 24.000.000 sau 25.000.000 de cetățeni alcătuind Starea a Treia ocupau o
poziție socială inferioară, cel puțin teoretic. Primele două Stări beneficiau de privilegii concrete
- scutirea de anumite taxe, o serie de drepturi juridice - de care nu se bucura nici un membru al
Stării a Treia. Lipsită de drepturi preferențiale și de control politic, Starea a Treia manifesta
aceeași ostilitate atât față de monarh, cât și față de aristocrație.

La sfărșitul secolul XVIII aristocrația acaparase toate funcțiile importante în ierarhia

bisericească și din aparatul de stat, împiedicând accesul burgheziei, care anterior luptase pentru
ocuparea acestor poziții. În 1780, burghezia era alcătuită din peste 2.000.000 de financiari,
industriași, negustori și liber profesioniști. În deceniu nouă al secolului al XVIII-lea oricare
dintre aceste categorii ar fi vizat ocuparea unor poziții de vârf în stat, în armată sau în Biserică
s-ar fi confrunat cu obstacole noi și practice insurmontabile.

Principalul clivaj al Franței din 1789 este cel ce separă aristocrații, beneficiari ai statului
monarhic, de burghezia formată din noii îmbogățiți care intenționază să ajungă în vârful
piramidei sociale. Aceată opoziție are caracteristici diferite în funcție de participarea aristocrației
la dezvoltarea economică. În Franța aristocrația a lăsat burghezia să profite singură de avântul
afacerilor. Victimă a unei creșteri a prețurilor care defavorizează renta funciară, nobilimea
franceză este depășită de burghezie pe plan economic. Iar lupta pe care o duce pe plan politic
pentru a opri accesul burgheziei la înaltele funcții politice, militare sau ecleziastice se artă
repede a fi de-a dreptul disperată. Lupta dintre aristocrație și burghezie este unul dintre
elemnetele esențiale ale repunerii în discuție a structurilor existente în Franța la sfârșitul
secolului al XVIII-lea.

În anul 1780, circa 50% din cele 20.000.000 de agricultori francezi erau proprietari de
pământ. Acești țărani dețineau în total peste o treime din teritoril țării. Ceilalți 10.000.000 de
agricultori lucrau fie ca dijmași, fie pe bani. Traiul relativ bun al țărănimii franceze se datora în
bună parte pământului roditor și climatului prielnic. Însă un șir de ani cu recolte slabe,
menținerea inflației și sistemul nedrept de impozitare au sporit nemulțumirile țăranilor. Masele
din mediul rural nu voiau să ajungă la putere, însă starea lor de spirit îi putea detrmina să
schimbe condițiile sociale și economice pe care le detestau.

Pe de altă parte, în anii 1780, meșteșugarii, muncitorii necalificați și oamenii de serviciu

care lucrau în orașele franceze deveniseră și ei o forță socială explozivă. Prețurile în creștere,
care sporiseră veniturile oamenilor de afaceri și ale moșierilor, îi aduseseră pe muncitorii de la
oraș în pregul dezastrului economic. Salariile creșteu într-un ritm mai lent decât costul
existenței. În plus, la sfârșitul anilor 1780 a avut loc o criză economică.

Revoluția franceză își are originea directă în dificultățile finaciare ale monarhiei franceze.
Acestea nu au încetat să se agraveze încă de la sfărșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea și au
devenit din ce în ce mai mari datorită recentului război din America. Atunci când Franța a ajutat
cu bani și trupe coloniile americane răzvrătite împotriva țării-mamă, Anglia (1775-1783),
cheltuielile făcute au împins statul francez în pragul dezastrului financiar. Pentru a rezolva
dificultățile financiare, controlorii generali ai finanțelor sugerază o reformă fiscală: impozitele să
fie plătite de toată lumea și în special de privilegiați, nobili și membri ai clerului, care în general,
au reușit să se sustragă. Aplicarea acestei reforme se lovește totuși de rezistența acestor
privilegiați și a ,,vîrfurilor lor de lance,, magistrații din parlamentul de la Paris, care se folosesc
de însărcinare lor de a înregistra edictele regale pentru a pune piedici proiectelor monarhiei.
Încercând să controleze monarhia cu ajutorul claselor intermediare, privilegiații lansează ideea
care va declanșa mișcarea revoluționară: convocarea Stărilor Generale. Stările Generale sunt
convocate pentru 1 mai 1789.

Redactate în vara anului 1788, caietele de doleanțe au drept scop să aducă la cunoștința
regelui dorințele poporului său. Acestea reflectă tensiunile care frământă diferitele grupuri
sociale, ca și starea de spirit și mentalitățile. Țăranilor care se plîng de povara impozitelor, de
privilegiile de care se bucură clerul și nobilimea și care fac necesară egalitatea obligațiilor
fiscale, nobilimea le răspunde proclamânu-și atașamentul față de drepturile de care se bucură și
dorința de a instaura o monarhie constituțională. Burghezia invocă principiul egalității și
folosește limbajul filosofilor pentru a reuși să-și impună revendicările.
 Revoluția franceză este una din mișcările care dau naștere în Occident ideilor ce
aparțin ,,Luminilor,,. Provocată de criza financiară a monarhiei franceze, în 1789, în câteva
săptămâni, ea duce la prăbușirea vechiului regim și la proclamarea unor principii noi, prin
intermediul ,,Declarației drepturilor omului și cetățeanului,,: suveranitatea națiunii, egalitatea
civilă, proprietate în timp ce se instalează o monarhie constituțională.

Bibliografie:

John R. Barber – Istoria Europei moderne,editura Lider, București, 1995

S.Berstein, P.Milza – Istoria Europei, Institutul European, 1998