Vladimir Volkoff

Struţocămila

Prolog.

De douăzeci de ani aştepta părintele Grigori ziua aceasta şi iată că ea a

sosit. Ce surpriză! De obicei, epocile vieţii nu seamănă cu piesele
muzicale. Nu se poate desprinde prima măsură, nici ultima. Mai degrabă
se văd temele destrămându-se. În cel mai bun caz, vedem care e borna de
unde s-a pornit, dar cea care să marcheze capătul, viaţa a uitat-o. Şi
mergem mereu înainte. Însă

Grigori, nu, cu el lucrurile nu stăteau aşa.

— Asta e! se gândeşte preotul cu surâsul ironic mijindu-i în barba

încărunţită. Am dus-o până la capăt. Mi-am făcut planul.

Adaugă mieros:

— Har Domnului.

Se îndreaptă spre fereastră; în curte ciugulesc de colo până colo găinile.

Se întoarce spre cameră: candela pâlpâie roşiatică în faţa icoanei.

Grigori îşi întinde mâna drept în faţă, ca şi cum ar vrea să atingă borna de
la sosire.

— N-am să-mi mai văd găinile şi nici pe Petia, cocoşul.

— Nu simte nici o amărăciune.

— N-am să mă mai ploconesc la icoane.

Îşi duce mâna la şalele îndurerate. Are patruzeci şi cinci de ani şi şalele-i
sunt de om bătrân. I se arată dinţii prin firele bărbii, prin păr şi prin barbă.
Nu trebuie să arate prea îngrijit. Aşa ceva indispune acolo sus.
— Astăzi, însă.

Nu; artiştii buni nu-şi leapădă pielea cu care joacă decât după ce au ieşit în
culise. Grigori are conştiinţă profesională; aşa se spune. Sau mai bine zis,
simţul scenei; e scrupulos şi totdeauna după regulament; aşa crede şi el.
Cade acum în genunchi cu un icnet religios.

Rugăciunea. Grigori se gândeşte şi la morala creştină.

— Când te gândeşti, să mă pun eu în genunchi, în loc să-i silesc pe ăilalţi

s-o facă. Nişte sclavi!

Îi trece un gând prin minte: „Duminica trecută am liturghisit ultima dată”.

Simte un regret.

Ca o actriţă bătrâna, în seara de adio. Uite, mi-au furat spectacolul de adio.

Habar n-aveam că era pentru ultima dată. Sâmbătă seara, acuma, am să pot
să

mănânc.

Îşi face semnul crucii de mai multe ori, cu pioşenia anxioasă a preotului
persecutat.

La început, ca să-şi intre în piele şi să-şi găsească gesturile cele mai

fireşti, îşi închipuia că-l spionează cineva pe fereastră. Acum maşinăria e
rodată.

Păcat, aproape.

Intră Aliona. Grigori mai repetă o dată Tatăl Nostru, ca să-şi dea
importanţă cum trebuie. Alionei îi place să-l vadă rugându-se mult. Se
laudă cu asta faţă de cumetre, mereu spune câte ceasuri stă el în rugăciune.

În sfârşit se ridică, sprijinindu-se cu mâinile de genunchi, ca în nişte

pârghii. Ea se învârteşte în jurul lui.
— Vino încoace, şoimule. Ţi-am adus laptele bătut.

Agasat, Grigori îşi traduce vorbele astea în toate limbile pe care le

cunoaşte.

„O proastă!”, conchide în sinea lui.

Pe urmă se înfurie de atâta pedanterie din partea lui: „De fapt, eu nici nu
sunt intelectual”.

Asociaţie de idei. Deodată înţelege de ce îl detesta în fond pe Nadson, în

vreme ce Gruzcik îi insufla o simpatie urât mirositoare şi călduroasă.
Nadson este un intelectual.

Aliona, în picioare, lângă masă, aşteaptă. Va trebui s-o părăsească pe

Aliona. N-are să mai vadă acest chip oacheş, plinuţ, cu privirea nesfârşit
de atentă. N-are să mai audă glasul acesta care-l idolatrizează. Ce
binecuvântare!

— Ea nu înseamnă nimic pentru mine, nici eu nimic pentru ea. Cea mai
bună dovadă, e că mă adoră. Nu adori ceea ce iubeşti.

— Ştii foarte bine că laptele prins şi zerul trebuie să fie otova. Şi atunci,
de ce.

Aliona spune:

— Ia-l pe al meu.

Înainte ca el să fi putut protesta, ea a şi schimbat castroanele. Asta îl

supără şi mai rău. Se supără acum că s-a supărat. Dar se linişteşte.

— Oricum, am acuma un lapte bătut cum trebuie.

Aliona, cu ochii plecaţi, îşi bea laptele cu linguriţa.

Preotul Grigori o anunţă că se duce într-un sat vecin să vadă un bolnav.

Aliona îşi înclină capul tăcută.

Ştie la ce se gândeşte ea: că nu are voie să se ducă la bolnavi decât dacă

a fost chemat cu forme în regulă, că, anul trecut, cam pe la vremea asta, a
fost suspendat pentru un nimic ca ăsta şi n-au avut ce mânca o lună – dar
ştie şi că

ea e gata să împartă cu el orice formă de martiriu.

Îl irită faptul că ştie ce gândeşte ea. Se ridică acum, îşi îmbracă sutană, îşi
petrece crucea de aramă pe după gât, se îndreaptă spre uşă cu pasul niţeluş
mai grăbit. Aliona îi tăie calea, sfioasă:

— Înainte să pleci, blagosloveşte-mă părinte.

El o binecuvântează şi ea sărută mâna care a picurat asupra ei puţin din

harul Domnului.

Grigori se surprinde gândind ambiguu: „De parcă ar avea nevoie de aşa

ceva!”.

Iese din casă. Sau mai bine zis, intră în stradă, mediu ostil. El e o pată pe
strada asta proletară, luminoasă, cenuşie, modernă, el care are veşmintele
unei alte epoci şi semnul acesta de aramă pe piept.

Merge pe trotuarul de lemn, pe trotuarul de pământ bătătorit, apoi pe

strada prost pavată. Paşii îi sună sonori, apoi înăbuşit, pe urmă răsună
iarăşi. Mai presus de zgomotele străzii, îşi aude paşii. Nu ştie să meargă.
Când se întâlneşte cu un trecător, trebuie să se împingă sau să-i cedeze lui
trecerea?

„Ca creştin, ar trebui să-l las pe el înainte. Ca demnitar al Bisericii, am

dreptul la respectul laicilor. Ca preot, într-o societate comunistă, nu merit
decât dispreţ. Cu funcţia mea adevărată, de fapt. Mai bine să uit de
misiunea mea adevărată”.

Când îl întâlnesc, oamenii îşi pleacă privirile. El nu joacă cinstit, trişează;

adică el depune mărturie. Oricine trişează depune mărturie despre regula
jocului.
Oamenii îşi întorc capul.

'„De ce-şi întorc ăştia capul? Ar trebui să mă privească în faţă, cu ochii lor
care au ştiinţa, în ochii mei care au superstiţii. Adică, îi mustră cumva
conştiinţa?”.

I se întâmpla ca femeile să se strângă lingă perete, să-l salute. E o bătrână

care-l confundă totdeauna şi-i cere binecuvântarea pe stradă.

— N-am dreptul, porumbiţe Au să mă acuze de propagandă religioasă. Am

să fiu dat afară din Biserică.

Dar ochii bătrânicii râd cu o veselie care-ţi face frică:

— Dacă nu îngăduie Domnul, nici un fir de păr.

Uneori nişte tineri cu brasarde pe braţ îl interpelează:

— Huo, corbule, popă împuţit, pântecosule, du-te să te răstignească,

burduf de vin de împărtăşanie!

Ehe, cum i-ar mai înşfăca Grigori doi câte doi, de păr, să-i bată cap în cap
unul de altul! Dimpotrivă, se străduieşte să semnaleze cât mai favorabil în
rapoartele lui zelul antireligios al organizaţiilor de tineret.

„Mai ales, tânărul Cutare m-a apostrofat în public să mă întrebe ce-a făcut
Iona în pântecele chitului.”

Nu consemnează chiar totul în rapoarte. Are şi el, nu-i aşa, slăbiciunile lui
clericale. Într-o zi, un speculant mai gras l-a scuipat, un scuipat mare, alb,
spumos, pe sutana lui neagră, scuipat greoi de bărbat care salivează bine şi
gândeşte cum trebuie să gândească în societatea comunistă. Şi atunci,
preotul, cu umilinţă, la marginea drumului:

— Dumnezeu are să te răsplătească, fiule.

Grigori merge înainte. Priveşte drept în faţa lui. Nu s-a putut obişnui
niciodată să fie un paria. Ar vrea ca în faţa lui capetele să se descopere, să
fie salutat, copiii să vină să se atingă de mâinile lui ridicate pentru
binecuvântare.

Se surprinde gândindu-se: „Păcatul orgoliului”.

Şi imediat după aceea: „Cum mă mai influenţează retorica asta a lor!”.

Merge înainte. Oamenii trec pe lângă el grăbind pasul, unii coboară chiar
de pe trotuar cum îl văd de departe, ca să nu trebuiască să-i cedeze
trecerea pe trotuarul îngust în văzul lumii.

„Măcar de mi s-ar arăta duşmănoşi! Laşii”.

Se gândeşte la Intrarea în Ierusalim.

„Să intri astfel în satul ăsta, pe măgarul lui Burdiuk, înconjurat de cântece
de bucurie şi de ramuri de salcie. Nu-s sălcii. Ar flutura şi ei nişte crengi
şi porcul ăla de comisar Figovoi cu jacheta lui de piele pătată cu găinaţ”.

Una câte una, recunoaşte casele în care a intrat, unde, în taină, i-a miruit
pe muribunzi în paturi fără cearşafuri, a botezat copii în câte o băiţă de
zinc şi uneori în ceaunul de fontă prost spălat. Recunoaşte case în care i s-
a mărturisit că au o Biblie, o icoană, o relicvă. Toate acestea figurează în
dosarul pe care-l are la subsuoară.

Dosarul e redactat în greacă şi textul e cifrat. Aliona îl întreabă câteodată

cu vocea scăzută:

— Lucrezi mereu, părintele?

El răspunde, cu beatitudinea pe faţă:

— Merge bine teza mea de teologie.

A ieşit din sat. Acum i se întind în jur câmpurile. Oamenii cu care se

întâlneşte sunt ţărani care-l salută cu tot respectul.

„Ăştia-s legaţi mai departe de superstiţiile lor. Unii ar trebui spânzuraţi.

Sofism. Au fost oricum spânzuraţi o grămadă”.

Merge mai departe şi acum s-a stropit cu noroi până la genunchi.

Câmpurile sunt pustii. Părintele Grigori se apropie de o pădurice de

mesteceni, se opreşte, se uită la ceas. De departe se aude un motor de
maşină. Se apropie camioneta. Grigori se încredinţează că n-are să fie
nimeni martor la întâlnirea asta şi porneşte iar, încet. Camionul
încetineşte, îl depăşeşte, e acum în viteza întâi. Îl ajunge – ce uşurare să
poată să alerge chiar şi numai câţiva metri! –

deschide portiera din spate, urcă, închide la loc. Camioneta prinde viteză.

Înăuntru, beznă. Nici o fereastră. Grigori n-are să-l vadă nici de data asta
pe şofer. De fapt, Grigori nici nu trebuie să ştie unde e dus. Dar ghiceşte,
totuşi; nu de mult i-a făcut clandestin spovedania, pe patul de moarte,
fostului comisar principal al poliţiei politice.

„Ce spovedanie piperată”.

O oră de mers astfel. Grigori o cronometrează totdeauna; nu are încredere

în şefii lui; preferă să evite surprizele cărora specialiştii le dau numele
blând de

„punere în situaţie”.

Zgomotele unui oraş mare. Se opresc mereu. Un viraj deodată, la stânga.

Camioneta s-a oprit. Şoferul loveşte o dată tare cu pumnul în despărţitura

metalică dintre ei. Părintele Grigori coboară. Se găseşte într-o boxă

întunecoasă, din beton. Ştie drumul. Împinge o uşă, străbate un coridor,
urcă o scară. Se gândeşte iar la cele două borne: plecarea, sosirea.

„Acum douăzeci de ani urcam tot pe scara asta, dar pe atunci nu era
linoleumul ăsta murdar. Nu ştiam ce voiau de la mine. Dar ei îmi luaseră
de pe atunci urma. Ei ştiau, mai bine ca mine, de ce eram în stare. Asta e
singura calitate care nu poate fi contestată regimului nostru: insolenţa lui
veşnică. Se lucrează pentru secole de acum înainte. Se dau sarcini pe câte
douăzeci de ani.

Cât de departe suntem de sărăcia aia democratică! Şi individul, pfui! Un

fragment din viaţa colectivă, da, mulţumesc. Regim pentru vulturi”.

Grigori surâde deodată rău, arătându-şi dinţii: „Sau de gropari”.

Bate la uşă. Are să fie vocea lui Nadson? Da. Nadson, vorbind pe nas:

— Intră.

Părintele intră.

De obicei intră aici cu pas energic, izbind puternic cu genunchii în sutana

care-i fâlfâie în jurul trupului şi pe care şi-o scoate imediat aruncând-o pe
câte un fotoliu, cu crucea de aramă legănându-i-se, agăţată de speteaza
fotoliului.

De data sta, însă, nu. Se strecoară pieziş, cu un umăr înainte, cu un surâs

înfrigurat parcă în colţul bărbii, ca atunci când intră la administraţie sau la
reprezentanţii partidului când are de cerut vreo autorizaţie, el, un biet
popă.

Grigori şi-a schimbat acum dispoziţia; de data asta n-are să mai fie nici un

„tovarăşe comisar” în faţa lui Nadson.

Nadson e un om tânăr; are faţa prelungă dar grăsulie. Contrast. Pungi de

grăsime sub ochi, buzele groase, întunecate la culoare, aproape violete,
ochelari scumpi. O mina decorativă îi e lăsată pe birou, cealaltă pe
genunchi, sau în vreun sertar, poate manevrând cine ştie ce. Grigori se
fereşte de mina asta invizibilă. O

sonerie, vreo armă? Nadson îi întinde mâna disponibilă; o pată umedă

apare pe micul birou de metal pe care Grigori nu a văzut niciodată nici un
fel de obiect, cu excepţia unei mape prelungi cu o sugativă imaculată,
galbenă. Mina umedă a lui Nadson, mâna puternică a lui Grigori se ating.
Ca doi câini care se amuşină, fără
simpatie.

Nadson glumeşte, dar se fereşte să surâdă:

— Blagosloveşte, părinte.

Grigori răspunde, uitând bonomia care s-ar impune:

— S-a dus vremea când aprindeam ruguri de bucurie cu bandiţii de teapa

ta!

Nadson miroase sub această ameninţare prefăcută o antipatie reală. Râde

scurt, satisfăcut:

— Păi, vezi şi tu, nu ne mai dau foc acuma.

Grigori s-a supărat. Adoptă tonul cel mai blând, cel mai clerical:

— Pe pământ nu, scumpule. Dar acolo jos, cine ştie?

Poate că ţi s-au rezervat nişte sobe încinse, să le lingi tu?

Încinse bine.

Îşi dă seama că i-ar face plăcere să-l pună pe Nadson să lingă o sobă din
astea încinsă la roşu. Nu în infern. Aici, acuma. O sobă adevărată, cu gaz,
cu foc bun. Se aşează.

Nadson nu-i răspunde. Face pe tăcute un gest ca şi cum şi-ar suge buzele
groase, vinete.

Grigori îşi pierde răbdarea.

— Da, bine. Am primit convocarea. Şi? Dacă am înţeles bine, tragem

cortina?

Celălalt suge mai departe din buze.

— Exact.
— Schuluss?

— Da.

— Uf, spune Grigori.

De fapt uşurarea pe care o tot aştepta o simte cu adevărat în adâncurile

fiinţei. Dar chiar în clipa asta, la suprafaţă, nu. Joacă acum comedia. Şi, pe
loc, Nadson îl ghiceşte:

— Îţi regreţi sutana?

Grigori i-ar răspunde cu plăcere: „Tâmpitule!”, dar aşa ceva ar părea o

replică plină de afecţiune. Tace.

— Oricum, spune Nadson, n-ai de ales, pentru că n-ai fost în stare să te

împingi episcop.

— Nu m-aţi ajutat voi.

— Ce-am fi putut face noi?

— Presiuni la patriarhie.

— Ca să te dăm de gol?

Grigori îşi mestecă barba; e un gest de preot de ţară care a ajuns să-i fie
familiar.

Nadson suge dintr-o ţigară invizibilă.

— Cum îţi spuneam: pentru că n-ai fost în stare să te cocoţi în scaunul de

episcop, autorităţile consideră că ne-ai făcut toate serviciile pe care ni le
puteai face în situaţia asta subalternă. Nu merită osteneala să te ţinem mai
departe pe postul ăsta. Aş minţi ascunzându-ţi adevărul dacă nu ţi-aş spune
că ai înşelat anumite speranţe. Nu străluceşte oricine vrea să se împingă în
faţă.

Grigori mormăie:
— Grozavi mai sunteţi! Ce puteam face eu mai mult de atât?

— Mde, îi răspunde Nadson pe un ton de conversaţie plăcută, dacă ai fi

ajuns patriarh, ai fi primit oricum note mai bune. Oricum, prea rău n-ai
fost. De altfel, se pare că anumiţi şefi se înfierbântă acuma în ceea ce te
priveşte. E unul care chiar se teme că ai prefera de fapt să rămâi popă.

— Chiar eşti sigur că nu ţii la asta? Cotlete de porc, puţin în sânge, tot
felul de femeiuşti la spovedit, oare te-ai săturat de toate astea?

— Dacă nu ştii ce înseamnă o sarcină, răspunde Grigori, mă lipsesc de

comentariile tale, tovarăşe birocrat.

Nadson primeşte palma în plină faţă. Nici nu clipeşte. Totuşi, „tovarăşe

birocrat”! în regimul nostru proletar îşi suge mai departe buzele.

— Uite dosarul, spune Grigori.

Trânteşte dosarul gros pe birou, dintr-o parte, să facă puţină dezordine

printre hârtiile dinăuntru.

Nadson îndreaptă dosarul cu amândouă mâinile, pe urmă, răzgândindu-se,

îl strecoară într-un sertar, cu un gest definitiv.

— Adică, nici n-aveţi de gând să vă folosiţi de el? îl întreabă Grigori

ironic.

Nadson îi aruncă o privire severă, vigilentă, prin ochelarii lui cu luciu

moderat în afară:

— Exact, tovarăşe-detaşat-în-misiune. Nu avem de gând să ne folosim de

el. Nu acum.

— Ai înnebunit! Am muncit douăzeci de ani ca să.

Gest de neputinţă a lui Nadson. Ochii lui Grigori s-au aprins de o mânie
sacerdotală.

— Şi de ce?
— Pentru că, explică răbdător Nadson, dacă am exploata dosarul acesta
acum, ar fi evident, chiar şi pentru nişte imbecili, că tu turnai, şi mai ales
pentru vulpoii de la patriarhie, că nu ţi s-au deschis ochii, aşa, deodată, în
faţa adevărului; că ai fost încă de la început agent al adevărului. Nu de asta
avem nevoie.

— Şi ce importanţă mai are?

— Ce ştii tu! Poate că tu nu eşti singurul care are sarcini de felul acesta.

Or, cu cât încrederea oamenilor din popor în preoţi are să fie mai mare
astăzi, cu atât va fi mai uşor să o smulgem din rădăcini mâine. În schimb,
orice vaccin cât de mic şi cea mai mică ezitare i-ar ajunge Bisericii să-şi
formeze toţi anticorpii de care are nevoie. Pot să-ţi dau exemple câte vrei.
Dacă începi să sapi de pe acuma ajungi la scopul contrariu celui urmărit.

— Am înţeles.

Grigori priveşte biroul dezgolit, sugativa galbenă, peste care, acum câteva
clipe, zăcea dosarul cel gros, plin de semne greceşti. Câte Biblii scoase la
iveală, câte psaltiri clandestine, câte spovedanii îndrăzneţe, câte personaje
compromise, pe astea 600 de file de un roz dezgustător! Erau acolo date să
împuşti o duzină

sau două de oameni, şi date ca să trimiţi câteva sute la ocnă. Preoţi mai
ales, bineînţeles, preoţi care-şi depăşeau drepturile, prozeliţi, despoţi ai
inconştientului, traficanţi de opium pentru popor, căpăţânoşi bătrâni,
rumegând splendorile vremelnice de altă dată, tineri exaltaţi, posedaţi de
vocaţia martiriului.

Gleb, adolescentul înfocat, care gâfâia:

— Eu sunt sarea pământului!

— Lasă că găseşti tu altă sare în mine, îi răspundea Grigori în sinea lui.

Arhimandritul Serafim, care delira:

— Au să pogoare limbi de foc şi-au să-i ardă pe oamenii roşii. Au să
ţopăie goi goluţi prin pieţe şi-au să se agaţe de firele electrice, din stâlp în
stâlp. Au să

se urce pe coşurile uzinelor, au să se ascundă în puţuri, au să zboare în

navele

cosmice. Dar limbile de foc au să-i găsească peste tot, să-i mistuie.
Coşurile au să se umple de fum şi pucioasă şi, în puţuri şi în mine, are să
ardă cu flacără

mare petrolul. Oamenii roşii au să se prăjească pe tot pământul ca nişte

hălci de carne în frigare, şi are să fie plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Nu numai preoţii sunt aici în cauză. De pildă, directorul ăla de uzină, un

tip enorm, cu faţa asudată, cu ochii albaştri acoperiţi de un voal opac:

— Părinte, ce să fac să mă mântui? Am familie, şi mi-e grozav de frică.

Nu vreau nici să-mi las situaţia dar nici din cealaltă parte nu mă lasă
Dumnezeu. Ar trebui, ştiu bine. Siberia. Şi cu toate acestea, Nicodim. Şi
Iosif, cel din Arimateea.

Nu? Astea nu se socotesc deloc? Şi tânărul cel bogat, care ţinea legile?
Cum să

interpretez.

— Dacă m-aş putea spovedi! Dar, vezi bine, nu. S-ar afla imediat.

— Cum ar putea să se afle?

— Mi s-ar vedea pe faţă, cred.

— Dar crezi; deci eşti mântuit.

Şi celălalt, secretar raional de Partid:

— Spune-mi, dom' părinte. Voi aveţi baremurile voastre, nu? O Biserică

aranjată ca un cinema, cât costă în luminări? Le aprinzi şi dumneata
noaptea, în taină, când nu te vede nimeni. În faţa icoanei sfântului
protector. Pe mine mă

cheamă Aristarc.

— Îmi pare rău. N-am icoană cu Aristarc, tovarăşe secretar.

„Cum aşa? se gândeşte Grigori. În dosarul acela eu am dovezi de înaltă

trădare. Şi ei le pun la păstrare?”.

Se aştepta la cu totul altceva. În zori, camioane cu sirene urlând care să-i

strângă pe vinovaţi. Să-i înghesuie în săli de interogatoriu, pe toţi bandiţii
ăştia scoşi direct din paturi, aiuriţi de frică. Şi el, Grigori, acolo de faţă,
fără sutană, cu pieptul dezgolit, dar cu barba încă elocventă, ca să le
amintească de toate fărădelegile lor.

— Ziua aceea, când am fost arestat pentru propagandă religioasă, mai ţii
minte? Ai venit la mine în celulă să-mi dai curaj. Îmi spuneai: lasă că într-
o zi noi învingem. Învingem pe cine? Şi tu, ăsta care copiezi Biblii! Mi-ai
transcris cartea lui Isaia de la un capăt la altul pentru o duzină de ouă.
Îndrăzneşte acuma să

negi, criminalule! Dar tu eşti aici, tovarăşe preşedinte? Carnetul de partid

îl ai, şi pe stradă nu mă salutai, dar într-o noapte ai venit la mine cu o
bocceluţă în braţe şi mi-ai spus: „E copilul meu, botează-mi-l şi-ţi dau
ciment pentru portalul Bisericii”. Aha, aţi rămas agăţaţi de perversiunile
voastre vechi, ca de nişte ziduri mucegăite! Vă agăţaţi icoane pe partea de
dinăuntru a uşilor la bufete şi credeţi în duplicitatea asta a voastră. Dar
avem noi ac pentru cojocul vostru, iepuraşilor.

Ia te uită, Teodosie! Nici nu te văzusem. Ce-ţi mai face dragostea cu mica

Matriona? Ia vino-încoace, grasule, să-ţi dau dezlegarea, cum făceam
sâmbăta.

Deosebirea de data asta e că poate n-are să-ţi mai fie aşa uşor s-o iei de la
capăt mâine. Asta are să te ajute să nu mai cazi în ispită, puişorule. Vezi că
te ajut mai bine să te mântui aşa, ca ofiţer al regimului, decât ca un biet
popă murdar!

Şi într-o noapte, douăzeci de ani de umilinţe, de minciuni, de murdării,

spălaţi deodată!

„Trebuie să mă scap şi eu odată de tot mirul ăsta care mi s-a prelins pe

frunte, de tot vinul ăsta de liturghie care mi-a curs în măruntaie, de toate
săruturile care-mi ardeau mâinile, de toate crucile astea, milioane de
semne ale crucii de la care degetele astea curajoase de comunist au rămas
cu crampe.

Cum să mă spele Nadson de toate astea? Gruzcik ar fi înţeles. M-ar fi

trimis să

mă îmbăt o dată bine, sau la baia de aburi până mi-ar fi ieşit şi untul din
mine, sau m-ar fi dat pe mâna unor ţigăncuşe focoase care să-mi mai dea
viaţă. Dar Nadson nu înţelege nimic. Nici nu face să-mi bat gura. Cel mult,
în latineşte.”.

— Cum vrei tu, tovarăşe Nadson. Ad majorem factionis gloriam.

Nadson îşi suge mai departe ţigara inexistentă, cu un aer plin de

sagacitate.

— N-ai cum să înţelegi. Asta înseamnă: fericiţi cei săraci cu duhul.

— Dar asta nu-i limbajul eclesiastic obişnuit, obiectează Nadson.

— Puristule!

Atmosfera se destinde deodată.

— Şi atunci, dacă înţeleg eu bine, n-au să fie arestări, nici interogatorii,

nici percheziţii? Adică, nu mă mai pot dezmorţi şi eu niţel?

Nadson pufneşte şocat.

— Sigur că nu. De altfel, procedeele de pe vremea ta s-au schimbat. Uite
care sunt acum ordinele tale. În seara asta îi scrii lui Dobermann, titularul
catedrei de ateism de la Universitate, îi spui că-ţi este imposibil să mai
continui să înşeli oamenii acuma când argumentele lui te-au convins.
Acum ştii că

Dumnezeu nu există şi nu poate să existe.

— Nu mai pot eu de argumentele lui Dobermann. Eu nu mai cred în

Dumnezeu de pe vremea când mama. N-ai să înţelegi. Să spunem de.
Demult.

— Am să înţeleg, dar nu asta contează. Dobermann are nevoie de un

brânci anul acesta ca să intre la Academie.

— Declaraţia ta are să-l scoată la vedere. De altfel, astea-s ordinele.

— Dobermann ăsta e probabil un imbecil.

— Dobermann trebuie să intre la Academie pentru nişte motive care pe

tine nu te privesc.

Grigori îşi arătă colţii şi atmosfera se încordează iarăşi.

— Nici pe tine, poate.

Nadson plescăie din limbă, la modul inteligent: ţ, ţ, ţ.

— Nu asta-i problema. Ai să-i scrii lui Dobermann că-i citeşti de mult

articolele şi că ele te-au condus treptat.

— Pe drumul Damascului, mormăie Grigori.

— Şi că vii acuma la el.

— Ca la un părinte spiritual, ca să mă înveţe el să ard ce am adorat şi vice-

versa. Şi după asta, ce se întâmpla?
— Dobermann trimite pe cineva după tine; şi aveţi o întrevedere
emoţionantă.

— Ca doi auguri! O să ne batem pe burtă cum dăm ochii unul cu altul.

— Deloc. Dobermann are să creadă cu adevărat că el te-a.

— M-a ce? Învins?

— În sfârşit.

— Că m-a convertit?

— Tocmai.

— Bine-aţi mai aranjat-o!

— Dizertaţi la modul metafizic; îi declari că dorinţa ta cea mai fierbinte

este acuma să le deschizi şi tu celorlalţi ochii, aşa cum s-a făcut cu tine. El
îţi oferă –

s-a aranjat, e liber şi locul – o catedră de conferenţiar la Academie.

O umbră de jenă trece pe chipul impasibil al lui Nadson, care-şi răsfrânge

buzele şi continuă:

— Tu primeşti.

— Eu primesc?

— Iţi razi discret barba, nu mai calci prin satul tău ca să eviţi scandalul şi
iei în mână un seminar de studenţi atei la Universitate.

— Adică vreţi să mă vârâţi în toate seminariile cu putinţă, a ajuns o mânie

la voi! Şi cât trebuie să rămân în chestia asta?

Gest de neştiinţă din partea lui Nadson. Grigori care acuma începe să se
supere de-a binelea, îşi lasă mâna greoaie pe birou; cea a lui Nadson se
crispează instinctiv. Grigori vorbeşte:
— Căile Partidului sunt imprevizibile, ştiu asta. Aş vrea totuşi, dacă s-a
hotărât ca toată lumea să-şi bată joc de mine, să mi se spună şi mie. Nu
mai lua aerul ăsta de crap scandalizat. Eu am stat totdeauna de vorbă pe
faţă cu episcopii mei, care nu sunt nici ei mai buni ca tine, asta ţi-o spun
fără să vreau să

te jignesc.

Mă gândeam c-au să vină cel puţin să mă caterisească în plină slujbă cu

două mii de persoane de faţă, între ieşirea cu Sfintele Daruri şi
spovedanie. Le-am fi pus în mişcare imaginaţia, cum s-ar spune.

Ochii lui Nadson au rămas ţintuiţi pe mâna lui Grigori.

— Ai unghiile murdare şi mâncate. Ai ajuns un adevărat popă. Când

ajungi la Universitate, ai putea să-ţi îngrijeşti manichiura.

Cu un gest brusc, Grigori îşi smulge de la gât lănţişorul de aramă şi-ar

vrea să-l arunce pe un scaun. În biroul lui Gruzcik erau totdeauna scaune
pline de hârtii. Aici, la Nadson, nu e nici un scaun disponibil. Grigori îşi
înfăşoară lanţul pe după pumnul pe care şi-l strânge şi şi-l tot deschide cu
nervozitate; zalele lănţişorului îi intră în carne.

— Şi deci n-o să avem scena cea mare în actul al cincilea? N-am să am

prilejul să-i vestejesc pe fariseii din parohia mea? „Ia ascultaţi aici,
oameni buni Toată vremea ne-am jucat trăgându-ne pe sfoară unii pe alţii.
Karp, epitropul vostru, e un codoş. Cerşetorul ăsta orb, Boria, vede ca tine
Şi ca mine. Buna noastră proprietăreasă, Coana Evdokimovna, şi-a făcut
rost de apartament denunţând în faţa ocupantului o familie de evrei”. V-aţi
hotărât adică, tovarăşe Nadson, să mă lipsiţi de plăcerea asta?

Tovarăşul Nadson, în costumul lui albastru petrol, vizibil importat dintr-o

ţară mai puţin comunistă, îl observă cu dezgust pe preot.

— Curios – cu aerul că gândeşte cu delicateţe – cum religia, prefăcută sau

reală, favorizează lirismul burghez!
— Bine, spune Grigori, am să mă lipsesc de bucuria asta. Chiar dacă e
păcat. Ramolitul ăla de Firs, în saramura lui de bigotism, când ar fi auzit
că eu, marele om, eram o unealtă a Diavolului. Să lăsăm. Şi de unde vin
toate schimbările astea de program?

Gest de ignoranţă a lui Nadson.

Grigori se ridică în picioare. Simte că se înăbuşă, Începe să se descheie la

sutană. Vrea să şi-o scoată. Crucea care-i atârna de mâna încleştată, îl
jenează.

Nadson îşi ridică o mâna să-l liniştească.

— Nu te dezbrăca. Am o altă discuţie peste zece minute. Trebuie să

terminăm repede.

— Adică nu vrei să-ţi las sutana ca amintire?

— Deloc. Pentru că tu, oricum, te întorci la tine acasă să-i scrii lui
Dobermann.

— Cum aşa? Trebuie să mă plimb mai departe în hainele astea de circ?

Nadson se strâmba:

— Ascultă, Grigori. Nu mai căuta cu tot dinadinsul să te faci dezagreabil.

Tot stând cu idioţii satului ai ajuns şi tu copilăros. Universitatea are să-ţi

facă

bine.

— Şi care va fi, la Universitate, sarcina mea?

— Nadson ezită în faţa enormităţii pe care o are de spus:

— Păi. Să-i înveţi ateismul pe studenţi.

— Am zis: sarcina mea.

— După câte ştiu eu, Grigori, tu nu ai o misiune pentru moment.

— Adică, vacanţă?

— Nu ştiu ce să-ţi spun.

— Dar, dom' Nadson, regimul nu renunţă fără un motiv precis să-şi

folosească agenţii.

Aici Nadson îşi depăşeşte atribuţiile, atât de puternică îi este acum

antipatia:

— Asta se mai întâmpla atunci când cineva face greşeli în ce priveşte

propriile sale capacităţi.

Se privesc, şeful cel tânăr, scund, retras în spatele biroului său golaş şi
ordonat, subalternul puternic, în sutană, în mijlocul camerei.

Grigori îşi scutură barba, cu aerul că vrea să formuleze o ameninţare

grotescă. Nadson are un mic surâs hepatic şi totuşi victorios.

— Haide, haide, tovarăşe Grigori. Unde-i barbă, e şi religie, ştii şi tu

foarte bine. Sau poate ai de gând să mă afuriseşti?

Din punct de vedere fizic, lui Nadson îi e frică, şi cu toate acestea

ironizează. Grigori aspiră o mare cantitate de aer ca să se calmeze puţin.

— Şi ce-mi reproşaţi?

— Ineficacitatea.

— Dacă v-aţi arunca o privire prin dosarul ăsta.

— Nu suntem meschini.

— Dar Gruzcik îmi promisese.

Nadson, blând:

— Gruzcik s-a înşelat în ce te priveşte, Grigori. Credea că ai să termini ca

patriarh. Şi tu de abia dacă eşti popă.

— Eu i-am spovedit pe episcopi.

— Cei mai mulţi dintre ei au fost oricum împuşcaţi.

— Tovarăşe Nadson, eu mi-am îndeplinit sarcina.

— Nu există sarcină dusă la capăt sută la sută.

— Eu ştiu una.

— Să ştii că mă interesezi.

— Cea a lui Iisus, în serviciul special al lui Iehova.

— Grigori, Grigori, grăbeşte-te să faci o cerere: poate că te lăsăm în

sutană.

— Iţi închipui că tu ai fi reuşit mai bine?

— Nu la ortodocşii ăştia păcătoşi ai voştri. La iezuiţi, probabil că da.

Încet, Grigori îşi desface nodurile lănţişorului pe care şi l-a înfăşurat pe

pumnul îndurerat acum. Crucea de aramă se leagănă, îi loveşte şoldul,
piciorul, genunchiul. Grigori îşi depărtează picioarele, îşi cască gura să
respire mai adânc.

El s-a considerat totdeauna drept un agent de excepţie. Află acum că se

înşela.

Mediocru, el! Se întreabă dacă ar putea fi adevărat.

— Să recapitulăm, spune, obosit. Mă-ntorc acasă. Îi scriu lui Dobermann.

— Îi povesteşti. Cum se spune asta la voi? evoluţia ta spirituală. Pui
scrisoarea la poştă. Şi aştepţi. Dobermann te convoacă. Pleci şi nu te mai
întorci.

Nu-ţi iei rămas bun de la nimeni. Faci pe mironosiţa faţă de Dobermann.

Accepţi postul pe care ţi-l propune. Nu mai încerci să intri în legătură cu
noi. Uiţi că ai avut vreodată legătură cu noi. E limpede?

— E limpede, tovarăşe Nadson.

Tovarăşul Nadson are un surâs rău:

— Hotărât, ţi-ai pierdut deprinderile bune, Grigori. Îţi permit să mă întrebi

când ai să primeşti plicul albastru.

Grigori nu întreabă nimic. Surâsul lui Nadson se accentuează.

— Ai să-l primeşti, să nu-ţi fie frică. Acuma, dacă tot te-ai popit cu totul,
ai să ai oricum posibilitatea să donezi conţinutul pentru săracii din parohia
ta.

— Are să mai fie parohie?

— Închipuie-ţi că glumeam şi eu. Biserica ta e suprimată din cauza

portalului care se clatină. Primejdios pentru trecători. Construim o baie
publică în locul ei.

Un răspuns stupid îi vine pe buze lui Grigori:

— Şi pe săraci, îi suprimaţi şi pe ei?

Se stăpâneşte, se întoarce pe călcâie, merge spre uşă, ajuns acolo se

răsuceşte iarăşi, îşi repede bărbia înainte, pe urmă, după un stânga
împrejur reglementar, nereuşit din cauza sutanei, iese.

— Riturile, mormăie. Da, m-am popit de tot. Am nevoie de rituri.

Coboară scară cu linoleum verde.

„Am fost adică toată vremea un agent mediocru? Sau am ajuns cu timpul?

Sigur că am ajuns, cu toate maimuţărelile astea şi chestia cu popii. Dar ei,

ei ştiau dinainte. Ei m-au sacrificat. Profesor de ateism. Adică, tot cu
religia. La dracu', la dracu'. În fond, mai sunt eu ateu? O, daca-aş avea
câţiva spioni germani ca lumea, să-i trec prin gradul al treilea! Sau o
misiune de comando la frontieră.”.

Se opreşte deodată.

„Te faci singur de râs, popo. N-ai mai fi în stare să mânuieşti o mitralieră.

De altfel, nici nu mai sunt din modelul pe care-l ştiai tu”.

Actul I.

DRAGĂ TOVARĂŞE!

Cât p-aci frate, să scriu: iubite.

Nu am cinstea să fiu cunoscut de domnia voastră, care sunteţi, ca să

spunem aşa, lumina acestui popor, dar, cum spun englezii, cărora li se mai
spune şi britanici, o pisică poate să se uite la un rege şi eu, în ce mă
priveşte, de ani de zile mă hrănesc cu gândirea dumneavoastră.

N-am citit nici un rând de ăsta. N-oi fi exagerând în umilinţă? Excesul de

umilinţă, spune proverbul creştinesc, e mai rău ca orgoliul. Orgoliul. Nu e
nimic mai primejdios, cum se spune în regulamentul de serviciu, decât să
te supraapreciezi. Ei, ce să-i facem, ce să-i facem!

Dumneavoastră sunteţi, dragă tovarăşe, torţa instrucţiunii în ţara noastră

– ce spun eu – torţă, flacăra însăşi, căci dumneavoastră ţineţi sus lumina

limpede a ateismului.

Eu – şi credeţi-mă că roşesc doar la gândul că am să vă mărturisesc asta

– am fost până astăzi purtătorul de cuvânt al obscurantismului cel mai
retrograd o mână care înăbuşe, care stinge, deci, ca să spun lucrurilor pe
nume, un preot.

Vă implor, dragul meu tovarăş, nu lăsaţi acest titlu de oprobiu să vă

îndemne să-mi aruncaţi mărturisirea la coş! Nu se spune oare: „Pentru

orice păcat, îndurare”? Vă prezint astăzi autocritica mea.

Asta e, am găsit tonul.

Şi totuşi, nu pot să scriu aşa ceva. Prima regulă la serviciu: să-nu faci
niciodată nimic prea mult. Dobermann poate să se vădească a fi imbecilul
pe care-l cred eu, dar vin astăzi să vă cer să mă ajutaţi să mă lepăd de toată

murdăria care s-a prins de mine.

Permiteţi-mi, dragă tovarăşe, să încep cu începutul şi să vă povestesc tot

calvarul meu, să vă spun cum am putut cădea atât de jos şi cum, datorită

dumneavoastră, am putut să urc iarăşi pe o treaptă unde, cel puţin, aerul

devine respirabil, căci nu mai este încărcat de aburii înecăcioşi de tămâie.

Totul a început în ziua când.

Poale să fie şi un fals măgar care să-şi vrea porţia de fin, sau pur şi simplu
un tovarăş de la serviciu pus să mă supravegheze. Oricum, scrisoarea are
să fie publicată în ziare.

Încă o prefăcătorie pioasă. Cu atât mai rău. Au s-o înghită. Dar e o

prefăcătorie inteligentă. N-au s-o înghită. Vedem noi.

Ei nu! Nu şi asta!

Păi da!'Trebuie să fiu pe linie.

În ce zi? Care a fost în realitate borna marcând plecarea?

Adică întrevederea aceea cu Gruzcik de la care m-am obişnuit să

socotesc, ca romanii ab urbe condita? Sau nu sunt eu însumi un tip limitat
întrucât cred în asemenea limite marcând una şi alta? Să nu fie altceva
decât rădăcini, fire, firicele care ajung până în adâncimi neştiute, până în
copilărie, până

la eredităţi? Refuz să cred. Trebuie ca tabla de şah să aibă margini, ca şi

banda de biliard.

Biroul lui Nadson, dar nu seamănă deloc cu ce are să fie douăzeci de ani
mai târziu. Acum e încă vizuina lui Gruzcik. Afumat, dezgustător, murdar,
cum e viaţa însăşi.

O masă de lemn, cojită, pătată, susţinând că un soclu o adunătură de

hârţoage aruncate în teancuri, printre care licăreşte un pahar, gâtul unei
sticle, o scrumieră plină, peste care tronează, ca un presse-papier ce te
duce cu gândul departe, o vină de bou.

O jumătate de duzină de scaune; dar niciunul liber. Dosare cu şireturile

desfăcute s-au adunat vrafuri pe fiecare, într-un colţ, direct pe duşumea, o
maşină de scris, prăfuită toată, şi o sticlă de care nu a avut timp să se
atingă

praful.

În spatele mesei, care-i ajunge doar până la coapse, se află comandantul

Gruzcik, fost muncitor turnător. E în cămaşă cu mânecile suflecate,
descheiată

până jos şi descoperind un tatuaj alegoric care-i ocupă pieptul de la un sân

la altul. Îşi ţine coatele ridicate şi depărtate de trup. Are un surâs de uriaş

cumsecade, dând expresivitate dinţilor galbeni şi negri.

— Uită-te şi pe tine, băiete. Ce vrei? Aha! Eu te-am chemat. Just. Găseşte-

ţi o bucată de scaun şi pune-te pe el.

Grigori nu schiţează nici o mişcare. E tânăr, fără barbă, cu trăsăturile

brutale, cu tenul trandafiriu, uşor aprins la faţă. E într-o poziţie
intermediară, între pe loc repaus şi drepţi, cu mâinile bălăngănindu-i-se,
deopotrivă încurcat şi insolent. S-a întors tocmai din zonele eliberate,
unde i-a vânat pe colaboraţionişti.

Înainte, fusese pe front; îşi risca viaţa în fiecare zi; a ucis şi el din gros şi,
când îi lipseau cartuşele, îi dădea cu baionetă; de aici îi vine o mare
siguranţă de sine şi de trupul său.

Mai sunt alţi doi bărbaţi în birou, nişte subalterni. Gruzcik se poartă cu
dispreţul greoi al omului de nimic care s-a ajuns.

— Voi, aceştia, ia ieşiţi voi doi până afară niţel, să vedeţi dacă nu daţi de
mine şi pe-acolo. Eu am de vorbit cu domnul.

Ei salută, ies. Gruzcik îl cheamă îndărăt pe unul din ei.

— Artemie, tu chiar n-ai nimic de făcut?

— Nimic, dom' şef.

— Du-te atunci şi mai lucrează-l la mutră pe ăla de ieri.

— Ca să-l punem în situaţie pentru diseară. Vezi cum îl aranjezi. Trebuie

să

mai fie în stare să mai şi vorbească. S-a înţeles?

Artemie iese. Gruzcik îi surâde blând lui Grigori, mângâindu-şi falangele

degetelor.

— Şi când te gândeşti că eu am totuşi un pumn în stare să dărâme un bou.

Dar mi l-am zdrelit pe porcul ăsta. Ăştia au pielea tare, băiete, ascultă ce-
ţi spun eu; da' tot îi aranjăm noi până la urmă. Ce voiam să-ţi spun?

Încet, cu coatele mereu depărtate de trup, îşi aprinde o ţigară. Lui Grigori
nu-i oferă. Îşi ţine ochii coborâţi peste flăcăruia galbenă. Grigori ştie că,
într-o clipă, are să şi-i ridice, şi va slobozi o întrebare, aşa, ca un glonţ. E
tehnică bine cunoscută. Dar ce întrebare anume? Grigori îşi compune de
pe acum o faţă

insolentă, se gândeşte cum să-şi facă impasibili muşchii pleoapelor, ăştia

te trădează. Gruzcik îşi scutură chibritul, îl aruncă pe jos, aspiră o gură de
fum, cu fruntea tot în jos. Şi, deodată, îşi înalţă capul şi ochii lui albaştri
strălucitori muşcă din faţa deja pregătită a lui Grigori.

— Hai, nu mai face pe tâmpitu'. Eşti băiat de ciocoi, nu?

Grigori nu se aştepta la asta. Fiii de nobili n-au dreptul să-şi continue

studiile şi nici să intre în armată ca ofiţeri, nici să ocupe nici un fel de post
de conducere. Până acum s-a descurcat şi el pe furiş, trişând când era
vorba de origine socială. Însă ăştia i-au dat de urmă. Şovăie. Îl priveşte pe
Gruzcik în albul ochilor. Gruzcik fumează; îi ies valuri de fum pe nările
depărtate. Grigori nu ţine la viaţă, dar la cariera lui, da. Ar putea să se
eschiveze: adică, ce ştiu eu? În primul rând, când m-am născut eu, nu mai
existau nobili. Şi-ai mei nici nu erau boieri, cel mult chiaburi. Ştie că
Gruzcik l-ar dispreţui pentru aşa ceva. Răspunde cu glasul înăbuşit:

— Da.

Gruzcik nu surâde. Ar fi putut s-o facă totuşi, ca să-l mai uşureze pe

tovarăşul ăsta tânăr. În loc de aşa ceva, mai aspiră a dată tare.

— Bine, zice. Dacă vrei condoleanţe de la mine, le ai.

— Asta zic şi eu o ghiulea s-o tragi după tine, legată de picior, cu

strămoşii şi aşa mai departe. Numai că noi, aicea, pe noi ne lasă rece. Aş
spune chiar că.

Dar să lăsăm asta.

— Te-am luat la bani mărunţi, şi pe faţă şi pe dos; restul nu ne mai

interesează.

— Eu îi urăsc pe ăştia nobili, spune Grigori impulsiv (o clipă uită de

mecanismele lui de apărare).
Gruzcik pare deodată interesat:

— Pentru ce?

— Dacă ai pus mâna pe putere, ţii cât poţi de tare de ea.

Acum, într-adevăr, Gruzcik surâde patern.

— Bine, bine, fiule. Ai reflexe bune. Într-un fel, are să îţi fie mai uşor. Cel
puţin, n-ai să te-mpotmoleşti în idealismul ăsta burghez. Deci, uite ce e.
Ai făcut războiul onorabil. Sperai poate c-am spus „strălucit”? Nu. Alţii au
făcut mai mult şi mai bine. Eu zic, onorabil. Ai fost voluntar la munca de
lămurire. Stagii, sarcini,

mă rog, tot ce vrei. Pe scurt, noi, la firma mamă, ne-am gândit să te

recuperăm.

Am tot stat să ne mai gândim şi pe urmă am dat în dosarul tău peste ceva
anume, raportat de unul din tovarăşii tăi. Părintele Grigori, îţi spune ceva
asta?

— Au fost atâţia.

Nu mai face pe blazatul. Popa Grigori ăsta era un nenorocit de popă de

ţară, căruia nimeni nici nu s-ar fi gândit să-i pună ceva în circa şi căruia i-
a luat barba foc aşa deodată, într-o seară, pe lângă.

Grigori îşi aduce aminte foarte bine de omonimul ăsta al lui: un omuleţ

durduliu, gol puşcă şi cu o barbă lungă unsuroasă care ardea de mama

focului, el însuşi aşezat jos de tot, peste picioarele unui scaun răsturnat.
Mirosul de carne pârlita. Cutele de piele gălbuie peste pântecul gol. Prima
dată în viaţa lui când Grigori vedea un preot în pielea goală.

— Voiam şi eu să mă conving că un popă e şi el un om ca oricare altul. N-

avea nici un fel de mădular sacerdotal.

Şi o barbă adevărată; care ardea şi ea dacă-i dădeai foc.

Cu glas tare, explică:

— Eu îi urăsc pe popi.

— Asta ne-am spus-o şi noi, zice Gruzcik ca un fel de observaţie amabilă.

Pentru că, nu-i aşa, n-aveai nici un motiv personal să te ţii de el, şi el
scuipase deja tot ce trebuie fără să se lase rugat. Ştiai?

— Ştiam.

Grigori are privirea în gol; se gândeşte, în fond ce-o fi el, se gândeşte că

de fapt nici nu se cunoaşte pe sine însuşi. Gruzcik interpretează greşit:

— Nu mai lua aerul ăsta de nenorocit. Ai cumva vreo durere de burtă?

Atunci, fruntea sus, şi privirea deschisă!

Nu ne luăm noi de tine acuma pentru c-ai prăjit un popă.

Să recunoaştem totuşi că în condiţii normale, nu facem aşa ceva. Dar

fiecare-şi descarcă şi el nervii cum poate. Unul cu vodcă aia de 70, altul cu
fetiţele. Tu, eşti cu popii la frigare. Aici, la serviciu, ţi se cere doar să dai
randament Restul.

Acuma, douăzeci de ani mai târziu, Grigori începe să-şi pună întrebări.

Întreabă chipul porcin, descusut parcă pe la încheieturi, formidabil în

fond, al lui Gnizcik, aşa cum i-a rămas de atunci în amintire.

— Gruzcik, adică tu minţeai pe atunci? Poate că-ţi spuneai pe atunci că

ura asta a mea faţă de popi era ceva anormal, că n-am să fiu în stare să
ajung niciodată un agent adevărat, că trebuia să vă folosiţi de mine doar în
limitele însuşirilor mele? Poate că încă de pe atunci mă şi condamnaseşi la
Institutul ăsta de ateism?

Gruzcik:
— Aşa că, uite, fiule. Cum e limpede că eşti animat de cele mai bune
sentimente în ce priveşte Biserica noastră apostolică, m-am gândit că ai fi
tocmai bun să ţii tu rolul principal într-un spectacol de binefacere pe care
am eu intenţia să-l aranjez pe aici, pe undeva, în raion. Nu stai dracului o
dată? Aruncă

hârţoagele alea pe jos. Se descurcă nenorociţii ăştia de scribălăi cu ele. Nu

te uita la mine.

Mie îmi place să mă plimb.

Grigori pune un dosar pe duşumea, se aşează, îl urmăreşte din ochi pe

comandant cum îşi plimbă de colo până colo prin cameră silueta
impunătoare.

— Văd eu, măi băiatule, că n-ai aerul că te-ai excitat, dar trebuie şi tu să

înţelegi.

Gruzcik explică. De ce se luptă comuniştii? Doar nu ca să impună punerea

în comun la un loc a mijloacelor de producţie, ca să modifice programul
de lucru, doar aşa din plăcerea de a-i mai spinteca pe nişte burghezi mai
scârboşi.

— Chestiile astea, micule, nu merită osteneala să omori două milioane de

oameni, nu-i aşa?

Scopul, scopul adevărat nu e nici de ordin social, nici economic, nici

politic. Nu moare nimeni pentru economia planificată, pentru o societate
fără

clase, pentru un loc în comitetul de direcţie. Sau, cel mult, un idealist

burghez face aşa ceva. Un om cu scaun la cap, nu.

— Popii au şi înţeles asta, chiar aşa, cu mintea lor sucită. Popii sunt la
curent.

În schimb, poţi foarte bine să omori şi să mori ca să aduci o gamelă de apă

unui camarad însetat, apă în pumni şi care ţi se scurge printre degete. Dar
setea ce e ea în fond? Nu ţi-e sete după asigurările sociale, după vacanţă pe
litoral, după bilete de tren la tarif redus. Nu ţi-e sete niciodată decât de un
singur lucru: să fii tu însuţi, tu adevărat, curat cum trebuie, proaspăt cum
trebuie, hidratat cum trebuie. În largul tău după posibilităţile tale, singur
tu contra tuturor.

Se tot vorbeşte de alienare. Dar nu există decât o singură alienare

adevărată, cea pe care omul o descoperă în sine însuşi: alienarea faţă de
Dumnezeu. Creştinii au înţeles asta foarte bine. Ei ştiu foarte bine că, aşa
exploatat, înfometat, vârât la pârnaie, bătut în cuie pe două scânduri, omul
rămâne mai departe liber. Pentru că

nici un fel de alienare exterioară nu contează. Una singură contează:

sclavia iubirii, da-ul pe care sclavul i-l spune stăpânului; doar ăla care
spune: „Facă-se voia Ta” este, la drept vorbind, un alienat.

— Noi, adică, comuniştii, noi ne batem pentru că omul să fie cu totul şi cu

totul liber, adică dezvoltat pe cât posibil mai mult potrivit cu posibilităţile
lui, cu alte cuvinte, pe deplin el însuşi. Nu există libertate fără plenitudine,
fără belşug.

Noi nu urmărim decât un singur obiectiv serios: să-l omorâm pe

Dumnezeu.

Individul ăla, Dostoievski, prevăzuse de fapt toată chestia. Tu habar n-

aveai de toate astea, nu-i aşa?

Grigori ar putea să-i răspundă: „Eu presimţeam asta. De asta şi sunt de-ai
voştri”.

Îi lasă lui Gruzcik satisfacţia puţin cam naivă să dezvăluie el o taină.

Ofiţerul ăsta autodidact străbate acum camera în toate direcţiile, o

măsoară, o umple cu picioarele lui lungi nesfârşite, cu fumul ţigării, cu
mirosul lui puternic de fiară uşor alcoolică.

— Istoria asta a noastră, toată, a fost povestită de un grec, închipuie-ţi. Nu

mai ştiu cum îi zicea. Dar era un trădător. Şi totul se termina prost, undeva
în Caucaz, cu un vultur care-i tot halea ficatul lui de comunist. Numai că
noi, bătrâne, noi o să schimbăm sfârşitul. Happy-end. De acord? Neron era
un copil.

El îşi închipuia că Dumnezeu poate fi răsturnat din afară. Aici n-a nimerit-
o. Şi noi am împuşcat popii cu sutele. Şi ce-am făcut cu asta? Un episcop
ţi-i face la loc, o mie de popi deodată. Noi am încercat să-i lichidăm pe
toţi episcopii, deodată, ca să rupem lanţul: aş! E o adevărată hidră, îţi
spun. Mai rămâne mereu unul şi din el se fac doi, ca-n sciziparitate.
Luptăm împotriva unor infuzorii! Ce ne trebuia nouă

e să intrăm în inima răului şi să-l tăiem de acolo. Mă înţelegi? Măi

băiatule, tu ai fost ales ca vârf de atac.

Gruzcik îi vorbeşte despre toţi oamenii ăştia negri, trădători ai propriei lor
stirpe, care adună aur şi rugăciuni şi smirnă şi tămâie până fac munţi mai
înalţi decât lumea întreagă, în faţa vidului cosmic.

— Spunem despre ei că sunt lubrici; lacomi, idioţi. Asta-i propagandă.

Dacă ar fi aşa, n-ar mai exista. În realitate, ei sunt făcuţi din castitate, cad
în extaz când e vorba de renunţare, au un fel de geniu. Geniu negru. Satan,
Dumnezeu, totuna. Duşmanii omului. Mă înţelegi? Aşa că, uite. Singurul
lucru la care ţin ei, din care trăiesc ei, e credinţa.

Trebuie să le frângem credinţa. Dar ea nu se frânge. O facem să

putrezească. Tu ai să fii agentul putreziciunii acesteia a credinţei. Grozav,

nu?

Dacă eu aş fi avut capul făcut pentru chestiile astea popeşti, aş fi fost eu în

locul tău. Dar pe mine nimeni nu m-ar popi, prea semăn cu Stenka Razin.
Ai să vezi: n-o să fie uşor deloc. Posturi, priveghiuri, prosternări. Au să-ţi
înţepenească de tot genunchii şi au să ţi se tulbure de tot privirile. Au să te
spioneze, să te descoasă.

Nici ei nu sunt nişte copii de cor, popii ăştia. Ai auzit de Inchiziţie? Au să-
ţi tragă
cu tirbuşonul din cap toate cele; trebuie să te ţii tare. Şi încă ceva: în
societatea asta a noastră curată, comunistă, tu ai să fii anacronismul,
sperietoarea, cioară.

Ai să înghiţi multe. Şi are să trebuiască să accepţi. Să-ntinzi şi obrazul

celălalt.

Un fel de exaltare amară îl cuprinde pe Grigori. Nu asta e genul de sarcini

pe care conta el: sânge, lovituri, de asta are el nevoie. Dar e măgulit totuşi
de încrederea ce i se arată. Se simte încet, încet, roşind de mândrie.

Un fior de violenţă stăpânită îi crispează degetele. Spune:

— V-aduc Biserica apostolică pe tavă, la cald.

Gruzcik îl bate pe umăr.

— Eşti pe linie. Sigur, contăm pe tine să înaintezi în ierarhie. Nu-i vorba

să

rămâi popă de ţară. Când ai să fii episcop, vin şi eu la slujbă, aşa o dată,
să-ţi sărut mina. Să nu râzi când dai ochii cu mine. Am să-ţi spun dacă ţii
predici care-

ţi storc lacrimi.

— Episcop? întreabă Grigori. Dar pentru asta trebuie ani de zile.

— Eu îţi dau douăzeci, fiule. Multe faci în douăzeci de ani.

Grigori se ridică pe jumătate de pe scaun.

— Douăzeci de ani? Dar am să fiu om bătrân. De aici în douăzeci de ani,

am să fiu un om de.

Se gândeşte: „îmi pierd viaţa”.

Gruzcik surâde, deodată mai matur decât pare; îşi lasă pumnul, blând,
peste umărul tovarăşului mai tânăr.
— Când ai să ajungi la vârsta mea, Grigori, ai să afli şi tu marele secret.
Am să ţi-l spun de pe acuma, dar tot n-ai să-l înţelegi. Nu-ţi pierzi
niciodată cu adevărat viaţa.

— Douăzeci de ani, repetă Grigori consternat. Şi timp de douăzeci de ani

viaţa asta a mea n-are să merite osteneala să mi-o trăiesc. Toată vremea
asta am să postesc, să mă rog, să predic, n-am să.

Se întrerupe, cuprins de un fel de pudoare, cum o simt numai cei violenţi,

şi care-l împiedică să continue. Se gândeşte: „ce dracu'. Fără femei?” îi
vine să

plângă.

Gruzcik, deodată sever, spune:

— Nu există decât un singur lucru care merită osteneală.

Ar trebui să ştii asta, dumneata, Domnule. Să slujeşti.

Grigori ştie bine că nu la calitatea lui de ofiţer se referă Gruzcik, ci la

familia sa care, de secole, a slujit fără să obosească. Numai că ei aveau
femei, câte ar fi vrut, să iubească. Ar vrea să refuze. Ştie că o sarcină nu se
refuză, în orice caz, nu fără pedeapsă.

Timp de două ore Gruzcik îi dă ordine, prevede evoluţiile, precizează

legăturile, transmiterea corespondenţei, îl avertizează împotriva oboselii,

vanităţii,

„cei doi mari duşmani ai serviciului”, fără să uite nici o clipă să-i
hrănească febra asta glorioasă cu care se porneşte la îndeplinirea unei
sarcini.

— Ai să-ţi faci un fişier. Ai să încerci să obţii cât mai des să ţi se schimbe

parohia. Ai să faci dosare cu orice pioşenie din astea ale lor pe care ai s-o
vezi. Ai să le câştigi încrederea şefilor. Şi pe urmă, într-o bună zi, peste
douăzeci de ani, marea socoteală. Îi spânzuram pe toţi cu capu-n jos, de
clopotniţe. Dar va trebui ca oamenii de bine să râdă. N-avem nevoie de
martiri. Clovni demascaţi. Clar?

Totul a început în ziua în care, reîntors din războiul în timpul căruia

fusesem martorul unor acte de atrocitate care nici nu se pot descrie,
săvârşite de fascişti, am căzut în mâinile unui bătrân fanatizat care m-a
făcut să-mi strălucească în ochi posibilitatea unei lumi a bunătăţii, a
dreptăţii, a înţelegerii între oameni, pe care, zicea el, s-o construim noi,
urmându-l pe Iisus.

Am să-mi exprim gândul cu cât mai multă precizie, spunând că omul acela
a abuzat de încrederea mea.

Nu eram minor, dacă e vorba de vârstă, dar oricum eram, în ceea ce

priveşte maturitatea intelectuală. Dacă omul acela ar trăi astăzi, l-aş pune
sub urmărire pentru pervertirea tinerilor.

Dragă tovarăşe, omul acesta mi-a stârpit sufletul cu loviturile lui de

secure, a săpat în mine un canal care să devieze cursul firii mele adevărate
şi am intrat la seAsta mi se pare cam prea de tot. Adică Dobermann are să
înţeleagă aşa ceva?

Mda, ce mai! Doamne. Gruzcik chiar că mi-a vorbit despre el, încă din
prima zi mi-a spus:

— Dacă nu l-am răstignit pe Iisus Hristos, l-am fi avut acuma. Şi încă:

— Tu trebuie acum să îndrepţi gafa lui Pilat ăla.

Încă:

— Iisus ăsta ne-a făcut totuşi să mergem înainte. Fără el, n-ar fi fost nici
comunismul. Am fi rămas să ne închinăm la nişte cioturi de lemn. Îţi spun
eu: el e singurul primejdios. Are să trebuiască să-l faci ridicol. Dar îţi
atrag atenţia: e un adversar serios. Se lasă moale, asta e şiretenia lui,
minor într-o stare de spirit foarte aproape, în ce priveşte exaltarea
lăuntrică, de cea a unui tânăr care intră în Partid.
Seminarul.

Un drum desfundat, mărginit de tufişuri prost tăiate, de câţiva copaci

slăbănogi, înfriguraţi parcă. Mai jos – trebuie să cobori pe un drumeag de
pietriş

– un agregat de construcţii pe jumătate intrate în pământ, strânse în jurul

unor cupole ca cepele, aurite, cu cruci strâmbate, cu ţâţânile desprinse.
Tăcere.

La fiecare pas se rostogoleşte câte o pietricică, fiecare pietricică se izbeşte

de celelalte cu zgomot mat. Departe, lătrături de câini.

Poarta. Într-o rină, boltită, umilă, sub o icoană care nu se vede bine, în faţa
căreia o candelă sfioasă pâlpâie roşiatică în amurg.

Sfios şi el, Grigori bate în poartă. Nu trebuie să se mai prefacă încurcat.

Niciodată nu s-a simţit atât de pus în încurcătură de când se ştie. Ceva în

el îi spune că primul preot pe care are să-l întâlnească aici are să-i
ghicească

secretul.

— Piei, Satană!

Aşteaptă. Poarta de lemn, cu pete de mucegai, cuiele ei asimetrice.

Broasca în lucrătură veche, seamănă cu un chip bubos şi dezaprobator.

Când Grigori era copil mic, maică-sa îi arăta deseori la biserică icoane cu
Chipul Sfânt pe o pânză cârpita; era exact faţa aceasta.

Poarta se deschide. În prag, mai jos decât el, un tânăr în sutană, surprins.

E vizibil că se întreabă dacă n-ar fi mai bine să-i trântească poarta în faţă
acestui nechemat.

— Ce se spune în cazuri din astea? 'A coborât harul asupra mea„? „Nu
vreţi o oaie rătăcită în mijlocul vostru”?
Sau '„E de lucru aici la voi”?

Grigori nu ştie.

Celălalt îl priveşte, buzele li se mişcă amândurora, tăcute. Deasupra lor,

candela roşie şi sfioasă se leagănă abia vizibil. Grigori în atitudinea fiului
risipitor şi celălalt în cea uşor uimită a Fecioarei la Bună Vestire.

Mâna sa, frumoasă şi grea, menţine poarta deschisă. Grigori ar vrea să-i
spună:

— Iertaţi-mă, am greşit.

Şi să plece.

Dar Gruzcik l-ar găsi şi în gaură de şarpe.

Dintr-o dată, poate din cauza aerului atent al portarului, care e mai puţin
atent să-l priveasă pe străin cât să asculte cu încordare un glas lăuntric,
Grigori îşi dă seama că o muzică se aude din fundul mânăstirii ajungând
până la ei; o

recunoaşte. Îi e dureros înscrisă în amintire, încă din copilărie. Un cor de

voci bărbăteşti, grosolane şi nobile. Un cântec bătrân de o mie de ani, ştiut
de o mie de ani, urât împreună cu tot restul. Muzica lor.

— Maică-mea mi-l cânta şi mie când eram doar atâtica.

Pe loc, ar vrea să-i jignească pe ăştia, să le facă ceva rău. Ar vrea să-i
izbească acuma cu pumnul în faţa impasibilă a portarului care-i răspunde:

— E modul al cincilea. Vrei ceva, om bun?

— Să-l văd pe şef.

— Pe.

— Pe cel care comandă aici.

Portarul caută pe înfăţişarea lui Grigori, pe hainele sale, în ochii lui, un
însemn al puterii. Nu găseşte. Atunci întreabă:

— Şi dumneata vii să ne faci mizerii?

— De ce mă întrebi asta? spune Grigori pălind.

— Ca să ştiu, spune celălalt.

— Şi explică:

— Dacă ne aduci alte necazuri, nu ne mai culcăm la noapte. Ne rugăm.

Sarcasmele i se îngrămădesc pe buze lui Grigori care spune, doar, spăşit:

— Eu nu vin să vă aduc necazuri, ci să le împart pe ale voastre cu voi,

dacă

voi mă vreţi. Du-mă la superiorul vostru.

Străbat curţile părăsite. Ici colo un copac. Peste tot obloane trase, uşi
sparte, ziduri prăbuşite, fresce şterse.

Dezolare. Şi cântecele, când mai depărtate, când mai apropiate, după cum
se întorc ei prin labirinturile curţilor interioare. Cântece grave, greoaie,
naive în expresie, sublime în, desenul lor. Vin direct din veacul al
doisprezecelea, se gândeşte Grigori. Într-o clipă, revede întreaga istorie a
ţării sale şi, de la un capăt la altul, acelaşi cântec psalmodiat de glasuri
bărbăteşti, cu o seninătate stupidă

care se înalţă pentru a-i fermeca auzul Domnului. Cuvintele arhaice îl fac
să i se strângă inima; i se pare că se deschide deopotrivă frumuseţii şi
amintirii. Se grăbeşte să ia notă de această sensibilitate pe care nu şi-o
cunoştea.

— Muzica asta e frumoasă din raţiuni pe care eu nu le cunosc, dar de care

ştiinţa modernă dă seamă fără greutate. Lungimi de undă, lucruri de felul
acesta.
Pe de altă parte, mama şi popii ăia răzbat cu balivernele lor în care eu
credeam din toate puterile; s-ar zice că-mi apar în faţă iarăşi că vii, când
aud cântecul ăsta.

Nici aici nu e nimic scandalos. Asta se cheamă asociaţie de idei. Va trebui

să fiu atent. Am să am aceleaşi emoţii când am să simt mirosul de tămâie,
gustul vinului de împărtăşanie, aşa, cald. Ce mutră are să facă corbul care
o să mă

primească? N-are nici o importanţă. Toţi popii seamănă între ei. E un sex
special; nu sunt chiar bărbaţi, pentru că poartă fustă, nici chiar femei,
pentru că au barbă.

Urmarea i s-a şters din amintire. Îşi aduce aminte doar că a aşteptat mult,
într-o cămăruţă cu podeaua bine spălată, căutând, ca să se mai distreze, să

deosebească diferitele mirosuri de săpun, de smirnă şi de frunze. Fereastră

era deschisă. Un copac crescuse chiar în faţă şi îşi tremura frunzele în
briza serii. În

afară de foşnetul frunzişului, cântecele se înălţau mereu, la fel de

monotone, cu câte o notă falsă din când în când.

Pe urmă au venit popii. N-au simţit nimic, fireşte. Au pus nişte întrebări
vagi. N-au spus: „Piei, Satană”! Dar nici n-au primit candidatura lui
Grigori cu entuziasmul de care ar fi trebuit să dea dovadă.

— O vocaţie merită totdeauna cel mai mare respect, cine ar putea să

conteste asta? Dar, fireşte, nimic nu e mai de regretat decât o vocaţie

greşit interpretată. Trecem în clipa aceasta printr-o criză naţională, cum n-
am mai cunoscut de 26 de ani. S-ar putea ca dumneata, cetăţene, să fi fost
foarte emoţionat, cum să-ţi spun, în sensul colectivităţii întregi, şi poate
ţi-ai orientat pur şi simplu emoţia asta în sens religios, ceea ce este
lăudabil în sine, dar nu e rodnic. Nu e deloc sigur că e vorba de o chemare
care să te privească pe dumneata personal. Fireşte, o să ne stradu-im să
descurcăm firele aici, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Tipii ăştia în sutane vorbeau ca la facultate. Grigori s-ar fi aşteptat la ceva
mai multă însufleţire, la culoare locală.

Atâta întuneric, atâtea pasiuni şi atâta duplicitate ar fi trebuit să-mi

deschidă ochii. Însă eu am fost victima a ceea ce credeam că ar fi ceva
ştiinţific, fervoare, iubire. Dumneavoastră aţi spus-o de o sută de ori:
oamenii aceştia nu seamănă deloc cu caricaturile grosolane pe care ni le
arată propaganda antireligioasă, sclerozată, a administraţiei. Ei ştiu cum să
cucerească o inteligenţă

fără apărare şi cum să-i picure acolo otrava lor adormitoare. M-am dăruit
lor.

Nimic mai fals, fireşte. Nu m-am dat niciodată pe mâna lor. Cu cât îi
găseam mai sfinţi, cu atât îi uram mai mult. Şi nu era nimic adormitor în
otravă

lor: dimpotrivă, era un stimulent excelent.

Trei preoţi la seminar. În amintirea lui Grigori ei alcătuiau o icoană triplă,

inexpresivă, alungită, evocându-i pe cei trei vizitatori ai lui Avraam.
Trinitate răufăcătoare, aurită, neagră. Aplecaţi peste viaţa lui, de acolo de
sus, din iconostas, îndrumând-o cu mâinile lor înţepenite, cu un fel de
incantaţie tăcută.

Insensibili, nişte mumii. Morţi sau vii, n-avea nici o importanţă. Cutele
sutanelor lor, ca şi ale patrafirelor, aveau totdeauna ceva hieratic, fără voia
lor.

Asta e credinţa. Tenul bolnăvicios şi ochii larg deschişi, dar înăuntru.

Deci, trei preoţi.

Primul, cel mai bătrân, părintele Mitrofan, o umbră mai limpede, trup
imponderabil, voce imaterială. Descărnat de vârstă; curăţie şi vis hrănit în
el de 80 de ani. Profesor de teologie. Demonolog iniţiat. Dăruit mai ales
Măriei, despre care vorbeşte cu un freamăt plin de emoţie.
— Gândeşte-te la ea, îl învăţa el, ca la o fetiţă evreică, o ovreicuţă

frumuşică, în vârful piramidei omeneşti, oferindu-se tuturor suflărilor de

vânt. Ce poate fi mai lipsit de apărare decât o fetiţă şi o evreică? Şi ce a
produs umanitatea mai desăvârşit? Păzeşte-te, mai ales, să nu cazi în
capcana papistaşă a Imaculatei Concepţiuni. Dumnezeu ni l-a dat pe Iisus,
nu Măria. Asta au făcut-o oamenii, cum face stridia perla, ca să i-o ofere
Domnului.

Al doilea, rectorul seminarului, părintele Nichifor, profesor de greacă.

Brunet, uleios, onctuos; un preot cu untdelemn de măsline. În raporturi

excelente cu autorităţile laice.

— Ei bine, tovarăşe comisar, ce mai aveţi să ne reproşaţi de data asta?

Încă un seminarist de al nostru care i-a dat o bucăţică de pâine cu dulceaţă

vreunui copil? Haide, să nu mai pierdem vremea cu asta. Nenorocitul ăsta

habar n-are ce-i aia propagandă religioasă şi nici nu se gândea că risca să

convertească un mic suflet comunist. Şi nici micul suflet comunist nu ştia.

Dumneavoastră, eu nu am să vă ofer pâine cu dulceaţă, poate. Un păhărel

de vodcă de coacăze? Dumneavoastră cel puţin n-o să spuneţi că am vrut
să vă

convertesc! Dumneavoastră cunoaşteţi punctul meu de vedere, fiecare cu

munca lui. Dumneavoastră îi faceţi pe comunişti. Eu îi fac pe creştini.
Într-o zi, credeţi-mă, ne vom regăsi laolaltă pe cale de-a face din ăştia
nişte comunişti creştini.

Nimeni nu e mai ataşat de structura dumneavoastră socială decât noi, ăştia

în sutană. Tabula rasa. În fond, ştiţi foarte bine că Iisus Hristos este primul
socialist din istorie! Ar fi fost frumos să-L fi văzut cum le răsturna
tarabele capitaliştilor!

Decât, că există totuşi nişte practici care. În sfârşit: avem nevoie de

dumneavoastră şi pe lumea asta, dar e o chestie de vreo douăzeci de ani. În
schimb, dacă credinţa nu mă înşeală, şi dacă acolo sus, dumneavoastră şi
cu mine o să găsim un judecător – ha, ha, tovarăşe comisar, şi în cer totul
se face cu relaţii, decât că e pentru veşnicie. Mai luaţi un păhărel.

În spatele ochelarilor cu ramă de sârmă, ochii i se rostogolesc ca nişte

măsline negre. Barba, părul: argint lucitor. Surâs de grec, vrăjitoresc şi
perfid. Pe urmă, trei zile are să ţină post, ca să răscumpere vodcă. A avut
şi el plăcere?

Fariseu.

Al treilea, cel mai tânăr, părintele Mihail, profesor de liturgică. Faţă plată,
palidă, osoasă, în formă de romb. Ochii decoloraţi, ieşiţi din orbite, la
nivelul frunţii. Gura strâmbata, băloasă, stăpânindu-şi cu greu invectivele.
Stăpânindu-şi-le rareori, de altfel.

— Jugul comunist este răscumpărarea Inchiziţiei. Toate bisericile sunt

solidare. Da, vă spun, eu mă simt solidar cu papistăşii. În secolul acesta
noi răscumpărăm rugurile pe care le-au aprins ei în secolele celelalte. Cu
cât răscumpărăm mai total, cu atât mai curând are să strălucească
curcubeul. Să fim sinceri, pentru un creştin, lucrul cel mai de preţ e
martiriul. E frumos să

deschidem în fiecare duminică robinetul acesta nesecat al sângelui lui

Hristos; şi dacă l-am lăsa să curgă puţin şi pe al nostru?

Are glas de tenor, strident şi violent. Proferează invocaţiile obişnuite ca pe

nişte urlete de suferinţă. Liturghia, ai zice că o naşte de fiecare dată. Şi, în
acelaşi timp, leagănă cădelniţa ca pe o armă!

Şi încă, nu oamenii aceia de aur negru contau cel mai mult! Nu puteţi
nega, tovarăşe Dobermann, efectul insidios şi senzual de-a dreptul, al unei
săli înguste şi înalte, cu pereţii plini de tablouri şi foşnind de prapuri,
întunecată, goală, tăcută, abia străbătută de lumânări ici colo; asta te
pătrunde, ca să zicem aşa, prin toţi

porii, prin toate simţurile. Ţi se umplu ochii de umbre şi de lumini

alternând evlavios ca şi de licărirea mată a aurăriilor; urechile.
Îţi aud cântece monotone, cuvinte rituale sau o tăcere în care şuşotesc
preoţii de ieri, de acum o mie de ani, de mâine poate; nările-ţi sunt
gâdilate de mireasma fadă, umilă, austeră de tămâie rece; în mâini, ritul îţi
vira o lumânare netedă şi moale; pe limbă îţi stăruie amintirea pâinii şi
vinului. Eşti împresurat, eşti invadat.

Grigori se opreşte din scris; îşi sprijină bărbia în palmă; degetele îi resfiră

barba. Capela, da, era într-adevăr impresionantă.

Făcută pentru o mie de persoane, de altfel asimetrică şi cu colţuri şi

unghere peste tot, stâlpi de susţinere la întâmplare pe unde se curba
plafonul, pictată în stilul inexpresiv şi sacral al epocilor de altă dată,
încărcată până peste cap cu mici icoane de aur şi de argint, însufleţindu-se
şi de prezenţa câtorva icoane în picioare, şi ele de aur, de candele mari
roşii şi albăstrii, legănate în faţa lor de lanţuri, cu o podea nesigură, cu
pante şi rigole, când din lemn, când din cărămizi, iluminată de pete de
culoare căzând din rarele vitralii încă neatinse, de altfel aproape fără
ferestre, aproape ermetic retrasă, semăna capela asta cu o lume vrăjită şi
închisă, în care toate relaţiile sunt altele, în care legile sociale, fizice şi
matematice nu mai aveau trecere, în care fantomele domneau după

bunul lor plac asupra unor supuşi modelaţi după chipul şi asemănarea lor.

Grigori revede cele şapte feţe palide ale celor şapte seminarişti, singurii
supuşi ai acestui regat pustiu, ridicate spre Hristoşii răstigniţi şi ridicaţi în
slavă, spre sfinţi nemişcaţi şi sfinţii înaintând, cu ochii arzători, cu obrajii
supţi, cu buzele fără sânge oferite ochilor, obrajilor, gurilor cele care
guvernează, mâini de rugăciune imitând mâinile împreunate în rugăciune
– răsfrângeri. Şi se mai spune că sunt stigmate! Oricând, seminariştii ăştia
şapte ar fi putut fi luaţi şi puşi pe perete, acoperiţi cu vopsele de aur, şi
domnii aceştia sfinţi din iconostas ar fi putut fi luaţi de acolo şi puşi în
viaţă: n-ar fi fost nici un fel de deosebire, de schimbare.

„Dar eu? se gândeşte Grigori. Adică, faţa mea nu e altfel? Cum se face că

nimeni, niciodată, n-a spus: omul ăsta e altceva? N-are rost să-i explic lui
Dobermann, poate că, pentru el eu nu eram decât unul ca atâţia alţii. Dar
cu adevărat, ce eram eu? Un comedian machiat?”.

„Poate, îşi răspunde acuma lui însuşi, fără prea multă convingere. Un
cabotin machiat pe dinăuntru, de posturi, oboseala mătăniilor, de versetele
astea repetate pe dinafară şi de cântecele mormăite. E la fel de uşor să
simulezi rugăciunea cum îi e femeii să se prefacă oricând că simte plăcere.
Pentru că, fără îndoială, atât una cât şi cealaltă nu sunt niciodată chiar
prefăcute cu totul.

Ritmuri, incantaţii, repetarea la nesfârşit a chemărilor. Mi s-a întâmplat şi

mie să

strig: „Ai milă, Doamne!„, spontan şi totuşi fără să am credinţă. Dialectica

spune că schimbarea cantitativă e treptată; la un anumit moment se
preface în salt calitativ. Asta e adevărat şi pentru litania religioasă. Din
spirala litaniilor se naşte hipnoza. Nu, nu mă deosebeam deloc de ei.
Simţeam exact acelaşi lucru ca şi cei

de acolo, numai că, pentru mine, extazul acesta sfânt al meu nu era decât
un truc”.

Şapte sutane îngenunchiate. Şapte sutane sumecându-se. Şapte sutane

bătând mătănii. Şapte frunţi de seminarişti izbind pământul; şapte spinări
de seminarişti ridicându-se spre plafon într-un gest de adoraţie derizorie.
Şapte voci, la început disonante, cu consoanele încălecându-se unele peste
altele, pe urmă

găsindu-şi acordurile lăuntrice, contrapunctul în notele fiecăruia pentru a-

şi cânta propria ploconire. Muzică a sclaviei. Rugăciunea Domnească.
Implorare. Să te lipseşti de pământ, să te întinzi pe el, să te cufunzi în
pământ, să intri în el, să te porţi cu pământul precum cu o fiinţă iubită,
pentru că el e cel care te eliberează

de orgoliu, de însuşi sentimentul propriei personalităţi, deci el e cel care te

apropie de Dumnezeu.

— Harul, urla părintele Mihail, bătând din picior, harul e aici în scândurile
astea, în bucăţile astea de scândură, în dârele astea de ciment. E mai mult
har în duşumeaua asta călcată în picioare decât în toate splendorile
iconostasului!

Iubiţi pământul acesta aspru, pământul acesta rece. Trupul vostru să-i
poarte urmele. Mâinile voastre să se acopere de plăgi, pe frunte să vă iasă
de la el cucuie, să vi se jupoaie genunchii! Gimnastul are nevoie şi el de o
bară fixă să-şi practice sportul; voi, pentru vocaţia voastră aveţi nevoie de
pământ.

Eram, se gândeşte acum Grigori, cu adevărat unul din ei. Cine ştie? Poate
şi Pahomie şi Vsevolod erau ca şi mine, siguri în adâncul inimii lor că
Dumnezeu nu există. În realitate, noi nu lucrăm pentru Dumnezeu ci
pentru noi doar. Eram traşi pe sfoară. Ni se spunea: „Într-o zi, când o să vă
luaţi diploma şi vi se va da binecuvântarea, o să fiţi şi voi aleşi să lucraţi
pentru Domnul. Acum, fără orgolii.

Formaţi-vă pe voi înşivă urmându-l pe Hristos, fără să vă aşteptaţi la

rezultate pozitive. Grăuntele încolţeşte sub pământ. Să nu doriţi ca el să
răsară înainte de a-i fi venit vremea. Sarcina voastră acuma este să
încercaţi să intraţi iarăşi sub pământ, ca să încolţiţi, şi apoi să ieşiţi la
lumină”.

— Şi atunci, ce deosebire mai e între el şi mine? Şi eu eram un agent în

misiune şi duceam o viaţă de larvă cu speranţa că am să dau roade odată.

Unul dintre ei? să vedem. Nu aprecierea superiorilor, ci cea a colegilor te

integrează. Şefii şi sfinţii de pe pereţi vedeau cum se ridică şi se pleacă în
faţa lor, în jurul lor, la picioarele lor, şapte feţe emaciate şi asemănătoare,
însă aceşti semeni atât de asemenea lui Grigori, cei care învăţau din
aceeaşi Biblie cu colţurile filelor întoarse, care mâncau la aceeaşi masă cu
el, care îl atingeau, alături, la aceleaşi ligheane de tinichea ce le slujeau
drept chiuvetă, nu simţiseră

aceştia la el mirosul oii rătăcite?

Părintele Grigori surâdea, fericit şi rău, mândru de virtuozitatea pe care o

avea în continuare după mai bine de douăzeci de ani. Ceea ce mieluşeii
aceia simţiseră la el era, dimpotrivă, lupul pocăit, fiara mândra care-şi lasă
ghearele să

se tocească de renunţarea emoţionantă, atât de potrivită diletantismului de

martir. I se spunea: „- Tu, ofiţerule.”. Sau: „tu în viaţa laică o duceai bine,
noi nu-l aveam decât pe Domnul”. Se temeau de izbucnirile lui, de mânia
lui, chiar când rămânea prietenească, nu aveau încredere în umilinţa lui
dulceagă, de împrumut.

I se spunea: „Călugărul cu pumnul tare” sau „chiaburul în sutană”. Găseau

că nu are şira spinării îndeajuns de maleabilă. Dar nimeni nu-şi închipuia
că ar fi putut fi un taler cu două feţe.

Ce plăcere echivocă şi subtilă să evoce acum prima seară când sosise în

mijlocul lor!

Trapeza, unde odinioară mai bine de o sută de călugări luau parte la cină,
de fiecare seară. O masă lungă de lemn, spălată, frecată, Şase seminarişti
care nu ocupau decât un capăt al mesei acesteia mari, strânşi într-un colţ al
sălii peste care se lăsa înserarea. Ferestre înalte, deschise spre un cer încă
luminos, pe care se profilau crengile mesteacănului şi păsările în goana lor
prin aerul serii. În faţa celor şase seminarişti, şase castroane de lemn,
pline de terci.

Şi iată că se deschide uşa şi intră noul venit, îmbrăcat într-o sutană neagră

care-i cade până la pământ; în mână ţine cel de-al şaptelea castron, gol. Se
opreşte în prag. Nu îndrăzneşte să străbată sala, să se ducă până acolo, să
se aşeze la masa aceasta unde nu-şi are locul lui şi unde terciul a fost
împărţit. Doi preoţi îl împing înainte. Înaintează între ei ca între doi îngeri
sau doi jandarmi. Îi vine să se întoarcă pe călcâie şi să o ia la fugă. Însă
părinţii Nichifor şi Mihail nu l-ar lăsa să fugă aşa. În felul lor seamănă cu
Gruzcik.

Toţi trei străbat jumătate din sală, se opresc la mijloc. Cei şase seminarişti
nu s-au ridicat în picioare dar nu se mai ating de terciul lor. Privesc,
aşteaptă, plini de o neîncredere fatalistă. Nichifor spune:
— Vă aduc un frate nou. Primiţi-l în mijlocul vostru.

Nu se clinteşte nimeni, nici Grigori, nici seminariştii.

— El n-a avut noroc că noi toţi, cei de aici, spune părintele Nichifor. De
ani de zile nu s-a mai bucurat de învăţăturile Bisericii. Are să se
străduiască să vă

ajungă din urmă în învăţătură, ca şi pe calea iubirii creştine. Ajutaţi-l.

Se numeşte Grigori. Haide, Grigori.

Şi atunci Grigori străbate jumătatea spaţiului care-l mai desparte de masă

şi se opreşte iarăşi. Lucrul care-l nelinişteşte este prezenţa acestora. El

este ultimul şi e creştin; deci lui i se cuvine ultimul loc. Dar, pe de altă
parte, îi dispreţuieşte pe ucenicii aceştia de popă; el e ofiţer într-o armată
glorioasă. Ştie că merită locul de onoare. Îl merită şi pentru că nu e sincer,
deci e cel mai inteligent. Primeşte să ocupe locul din urmă, cu condiţia ca
toată lumea să ştie că el l-a ales. În acelaşi timp se învinovăţeşte:

— Locul pe care trebuie să-l ocupi e cel în care îţi vei îndeplini cel mai
bine sarcina. Orgoliosul îi învaţă pe ceilalţi rău. Ia ultimul loc: care o fi?

Nu ştie nici el. Aruncă, lasă să-i scape o privire peste umăr. Părintele
Mihail îl priveşte nerăbdător, părintele Nichifor are un surâs unsuros,
viclean.

Grigori s-a supărat. Merge acum cu paşi mari până la masă, îşi trece
piciorul peste o bancă, se lasă să cadă alături de unul dintre seminarişti.
Nu ştie nici el ce loc a luat, dar cel puţin acum e aşezat. Colegii nu-i mai
dau nici o atenţie; nu-i lasă din ochi pe superiorii lor care s-au oprit în
picioare în mijlocul sălii.

Grigori îşi mai ţine în mina strachina de lemn, lingura de lemn. Nu

îndrăzneşte să aşeze strachina pe masă, asta ar însemna că-şi cere şi el
terciul.
Terciul s-a împărţit. Grigori îşi strânge strachina la piept. Că n-are să
mănânce, nu-i pasă, dar nu vrea să pară ridicol. Ce n-ar da acum să fie la
popota batalionului, unde ştie cum trebuie să se poarte?

Cei doi preoţi acolo, în sală, tac. Aşteaptă. În penumbră, siluetele lor
paralele, despărţite de spaţiul pe care-l ocupase Grigori rămân nemişcate.

Grigori simte că cineva i-a atins strachina. Cine-şi permite? E vecinul său,
care i-o ia acum din mină, surâzând şi privindu-l în ochi. Surâsul lui are un
fel de sfială şi un alt fel de siguranţă în sine. După o scurtă ezitare, Grigori
dă drumul castronului. Vecinul i-l aşează pe masă, fără să facă nici un
zgomot, cu grijă, sub bărbia lui Grigori. Pe urmă îşi bagă cu grijă lingura
în strachina lui, o scoate plină

de terci şi transportă cu grijă lingura până la strachina lui Grigori, fără să

lase să i se scurgă nici o singură picătură.

Atunci vecinul din partea cealaltă face să alunece strachina lui Grigori
spre a lui. Cele două castronaşe se lovesc cu zgomot mic, mat şi tandru. O
nouă

lingură se varsă în ea, la fel de majestuoasă ca bena unei macarale.

Unul câte unul seminariştii iau câte o lingură din terciul din strachina lor
şi o deşartă în strachina lui Grigori. În tăcere. Unii trag strachina lui
Grigori spre ei.

Alţii se ridică în picioare, cu lingura plină în mina.

Un vlăjgan roşcat lasă să i se scurgă puţin terci pe masă.

Imediat se răspândeşte freamătul râsului. Surâsuri apar pe chipurile blânde

şi închise. Cineva râde tare. Se aud exclamaţii, de o ironie atât de
învechită încât n-ar putea răni pe nimeni.

— Ei, Pahomie, asta e tocmai bună pentru tine!

— Pahomie, tu n-ai să te schimbi niciodată!

— Pahomie, n-ai ce face, ăsta eşti tu!

Pahomie, mai roşu acum decât îi e felul lui, îşi apleacă peste masă trupul
lung şi deşirat. Strânge cu grijă terciul scurs cu vârful lingurii şi se aşează
la locul lui. Vecinii îi dau mici ghionturi.

În mijlocul sălii, cei doi preoţi se întorc încet unul spre altul şi, în umbră,
îşi împărtăşesc tăcerile.

Actul II.

Vă rog să consultaţi dosarele miliţiei în anul în care mi-am terminat eu

seminarul. Veţi găsi acolo dovezile orbirii mele totale. Eram pe atunci
unul din aceia legat la ochi, care-şi închipuie că înaintează pe pipăite spre
adevăr, când de fapt i-a însă ia întors spatele. De altfel, dacă aproape de
adevăr; e una voi avea vreodată fericirea [din axiomele serviciului.] să vă
întâlnesc, n-aţi mai avea nevoie să cercetaţi arhivele miliţiei; veţi vedea pe
propria mea piele cicatricele pe care mi le-a lăsat nebunia asta a mea.

Cicatricele, Grigori şi le pipăie cu o satisfacţie posomorâtă. Una sub

mustaţă, unde buza superioară i-a fost ruptă de la un capăt la altul de o
lovitură

de pumn; una în coaste, unde cuşca toracică i-a fost spartă de o lovitură cu
patul de puşcă.

Grigori era pe atunci în anul al treilea. Timp de doi ani şi jumătate

muncise cu încrâncenarea agentului în misiune. Cursurile nu urmau
evoluţia logică

distribuită în timp. Unii dintre seminarişti învăţau aici de şase ani;

trebuiseră să

fie învăţaţi să citească. Alţii de abia veniseră. Li se acordă titlul de preot

după

avizul rectorului care hotăra el când unul sau altul dintre elevi era pregătit,
fără să
trebuiască să dea socoteală Patriarhiei de motivele lui. De aici ieşeau
certuri.

Patriarhia avea nevoie de preoţi şi voia să le grăbească pregătirea. Nichifor

nu ceda niciodată. Răspundea cu surâsul său uleios:

— Înalt Prea Sfinţia Voastră are o sută de locuri şi eu am şase studenţi. Cel
puţin aceste şapte locuri să fie ocupate de oamenii cei mai bine pregătiţi.
În alte împrejurări am fi putut conta pe legea numerelor mari pentru a
avea calitate. Aici, nu. Harul are nevoie de un teren de aterizare bine
calculat.

În vremea asta, în chilia lui, Pahomie îşi recita psalmii. Avraam respingea
schisma romano-catolică; Vsevolod, prosternat cu faţa la pământ, gemea:

„Umilinţa, cer umilinţa, Doamne”; Grigori conjuga verbele în mi până

ameţea de tot; Macarie şi Toma făceau fiţuici după Noul Testament şi
Alexandru, care-şi legase o clanţă de un capăt de sfoară făcea exerciţii să
cădelniţeze în cadenţă.

Or, în vreme ce seminarul se ocupa de maturizarea harului – în durată, dar

fără îndoială în afara timpului, ca într-o seră – viaţa comunistă modernă
fierbea în toată ţara. Oamenii treceau prin faţa bisericilor închise
spunându-şi:

— E criză de locuinţe şi prăpăditele astea, gata clădite, stau goale.

Alţii, trecând prin faţa aceloraşi portaluri închise gândeau:

— Sufletul meu se chinuie şi capela bunicii nu se mai deschide.

Şi în vremea asta, directivele Partidului şi denunţurile activiştilor locali se

îngrămădeau pe birourile responsabililor cu educaţia maselor, pătrundeau
în sertare, umflau dosarele în celulele cenuşii, se elaborau decizii. Priveau,
printre mii de alte obiective, instalarea cutărui seminar în localurile
vreunei foste mânăstiri, pentru că localul ar fi corespuns cât se poate de
bine unui centru de pionieri care s-ar fi putut crea ca să le ocupe.
Fură cerute planuri, întinse pe mese. Diferiţi mari şefi trăgeau fiecare
mânăstire spre ei, ca pe o pătură, o cedau, o schimbau pe cine ştie ce,
obţineau satisfacţii şi cine ştie ce mici profituri. Arhitecţii distrugeau nişte
pereţi şi nişte ziduri pe care nu le văzuseră niciodată, nivelau cu
buldozerul inteligenţei micile movilite din cimitire pentru a face acolo un
teren de handbal. Hectolitri de vopsea închipuită se răspândeau, prin
miracolul previziunilor bugetare, peste frescele vechi de 400 de ani.
Creioane roşii bifau „chilii, oratorii, capela” şi scriau: „duşuri, birou, sală
de spectacole”.

Se alcătuiră dosare, legate de către mâinile dactilografelor, cu panglici

negre, transmise mai sus. Personaje oficiale beau mari cantităţi de vodcă
de coacăze şi părintele Nichifor se condamnă pe sine însuşi la-nişte
posturi grele.

Apeluri din ce în ce mai energice erau trimise spre secretariatele de partid.

Personajele cu scrupule nici măcar nu-l mai anunţau pe părintele Nichifor

ca să

nu mai abuzeze de vodcă lui. Într-o noapte, trei camioane de miliţieni se

opriră la oarecare distanţă de seminar. Clădirile fură înconjurate. Apoi
căpitanul

Lodzianko, în fruntea unui grup de oameni, se prezentă în faţa intrării

principale.

Un locţiitor politic, un omuleţ rotund, care semăna cu un catâr şi era

camuflat într-o mantă cu guler de blană înfăşurându-l din cap până-n
picioare, se ascundea în dosul spinărilor viguroase ale căpitanului
Lodzianko şi a acoliţilor săi.

Era ora cinci dimineaţa. Şuviţe de ceaţă se agăţau de crucea strâmbata care
încununa capelă. Domnea un miros de pământ proaspăt.

— Când doriţi, tovarăşe locţiitor, şuşotea căpitanul pe un ton foarte

oficial.
Omuleţul brunet făcu un semn de aprobare. Chiar şi vârful nasului îi
dispăruse în gulerul mantalei.

Atunci, Lodzianko, care avea instrucţie, dar nu religioasă, cu vocea

tunătoare:

— Haide, Vaska, ia deşteaptă-mi-i puţin pe călugăraşii ăştia veseli!

Călugăraşii veseli se treziseră de mai bine de o oră. Începuseră prin a-şi

face rugăciunile, fiecare în chilia lui, pe urmă se strânseseră în capelă
pentru prima rugăciune în comun a zilei. După aceea se duseseră în
trapeză, unde băuseră câte un pahar cu apă şi mâncaseră câte o felie de
pâine neagră, căci în post laptele pe care-l beau de obicei nu le era permis.
După rugăciunea de mulţumire îşi împărţiseră munca de întreţinere. Unii
măturau în curte, alţii pliveau în grădină.

Alexandru freca masa din trapeză cu peria şi se întreba dacă ar fi fost

păcat să

mănânce două fărâmituri de pâine neagră pe care le găsise în părul periei.

Pahomie lustruia cu un amestec de sare şi oţet clopoţelul de la poarta de la

intrare. Erau deci ocupaţi, călugăraşii veseli, cântându-şi în vremea asta
imnurile zilnice, astfel că un zumzet uşor domnea peste întreaga
mânăstire.

În chilia sa, părintele Mitrofan ceda cu blândeţe ispitei sale zilnice şi

compunea noi litanii în cinstea Fecioarei, lucrând la nesfârşit fiecare
verset:

„Fecioară, floare sălbatică a pustiurilor arabice, mic trandafir al

nisipurilor care nu poate fi uitat, roagă-te pentru noi.

Fecioară, fiică a lui Sem, care i-ai ajutat pe gentili, roagă-te pentru noi.

Fecioară, crenguţă uşoară de măslin pe trunchiul lui Avraam, roagă-te

pentru noi.”

Părintele Mihail se ruga. Cu elocvenţă. Cu pasiune. Se aruncă la pământ.

Se ridica. Îi ieşeau ochii din cap. Se agita atâta încât flăcăruia candelei
pâlpâia la fiecare mătanie, din cauza mişcării aerului.

Mihail se ruga de sfântul său protector, cel care-i ajută pe cavalerişti; şi-l
alesese când se făcuse călugăr şi îi închinase un cult deosebit; revenind în
contrapunct în rugăciunile consacrate, el repeta inconştient rugăciunile
înflăcărate care erau adevărata sa rugăciune.

— Arhanghel. Arhanghel. Sabie de foc. Arhanghel. Tu şi cu mine, scumpul

meu, noi credem în Satana. Arhanghel. Munca de care nimeni nu mai are
nevoie.

Sabie de foc. O, nu Gabriel e cel care.

Părintele Nichifor îi scria o scrisoare dulceagă comisarului politic al

raionului, care comisar – dar părintele nu ştia asta – debarcase tocmai în
tovărăşia căpitanului Lodzianko la cinci sute de metri de mânăstire.

— Tovarăşe comisar, circulă zvonuri după care persoane sus puse şi mai
curând rău informate decât rău intenţionate, şi-ar propune ca într-un viitor,
de altfel depărat, să procedeze la anumite schimbări ale căror rezultate ar
fi deplorabile pentru instituţia noastră care vă datorează atât.

Poate v-ar fi cu putinţă să vă interesaţi mai îndeaproape?

Se vorbeşte despre un palat al pionierilor. Oricum ar fi, aici pe pământ, sau

sub el, noi am fi totdeauna bucuroşi să vă urăm bun venit în sfânta noastră

incintă, şi mă bucur dinainte că voi gusta împreună cu dumneavoastră.”.

Scriind mai departe, părintele Nichifor îşi lăsa imaginaţia în libertate. Visa
la diferite îmbunătăţiri pe care voia să le facă în seminarul său. Voia să
îndrepte crucea de pe clopotniţă, să repare cupola spartă, să dea cu var pe
zidurile exterioare, pe faţadă, cel puţin, să picteze din nou Fecioara de
deasupra portalului.

— Dacă Dumnezeu îmi mai dă viaţă şi puţin var.

Dintr-o dată intră Pahomie, palid la faţă şi parcă eliberat de obişnuita lui
stângăcie.

— Părinte, am auzit zgomot în jurul clădirii. M-am uitat prin luminator.

Sunt oameni înarmaţi pe drum şi alţii prin tufişuri.

Părintele Nichifor lasă tocul la o parte, înşurubează cu grijă capacul la

călimară, să nu se usuce cerneala:

— Strânge toată lumea în capelă.

De fapt, acolo e şi Grigori, tocmai pe cale să spele duşumeaua cu multă

apă. Şi-a petrecut pulpanele sutanei pe sub o curea îngustă de piele pe care
o poartă pe deasupra. E în picioarele goale. Se bălăceşte prin apa turnată
peste tot.

În crăpăturile duşumelei apa îi plescăie printre degetele de la picioare. A

spălat acum prin locul unde e corul şi partea din faţă a naosului; acolo,
duşumeaua străluceşte ca dată cu ceară, şi aurăria iconostasului se
răsfrânge nelămurit în oglinda formată pe jos. Capelă nu mai are acum
solemnitatea care o îmbracă

atunci când se celebrează slujba; a devenit un loc de muncă familiar, nu

mai e nimic intimidant în prezenţa icoanelor; nici măcar nu se mai văd, s-
ar zice că

sfinţii s-au retras de teamă să nu se ude pe picioare. Se vor întoarce cu

punctualitate, curând, la slujbă.

Dar iată că acum intră cei vii. Seminariştii, unii cu pulpanele sutanelor
suflecate, alţii, fără sutane, cu mătura încă în mâini. Părintele Mitrofan, ca
o pasăre captivă; părintele Mihail, profund neliniştit; părintele Nichifor,
senin. Ca să

nu-l încurce pe Grigori în treaba lui şi să nu-i strice curăţenia, s-au strâns
cu toţii în fundul capelei unde duşumeaua e încă uscată şi prăfuită. Îşi fac
cruci mari şi se întreabă îngrijoraţi din priviri.
Părintele Nichifor, cu pasul uşor şi sigur, înaintează până la limita părţii
curate, acolo unde apa amestecată cu praful a lăsat o dâră de spumă şi
clăbuc.

Îşi face o cruce mare, cu ochii ţintă la uşile împărăteşti, apoi, se întoarce
cu spatele spre altar, cu faţa spre ai săi şi spre discipolii care aşteaptă
tăcuţi. Chipul rectorului abia mai poate fi recunoscut; afectările greceşti i-
au pierit de pe faţă; trăsăturile îi răsfrâng o armonie nouă, o depăşire de
sine. Nasul pare mai acvilin,

sprâncenele mai pronunţate, ochii, gura nu-şi mai au acea cochetărie

obsecvioasă; barba şi părul argintii i se strâng sobre în jurul privirii.

În spatele lui, sfinţii, asemenea unui stol de porumbei, s-au grăbit să-şi
reia locurile obişnuite în alveolele lor de aur. Sunt acolo, seamănă cu el. În
timp ce cei vii intrau prin naos, ei intrau prin cor. Capelă a redevenit
capelă. Nichifor vorbeşte acum:

— Fraţilor, poate că a venit pentru noi ceasul marii încercări. Să ne

străduim să ne rugăm pentru duşmanii noştri, nu cu gura, ci cu inima. Cred
că, dacă vom fi risipiţi, cei mai mulţi dintre voi nu vor renunţa la
chemarea lor. Dacă

vor renunţa. Nu numai clericii îşi mântuie sufletul. Fraţilor, tot ce aş putea
să vă

spun. E cu mult mai bine să ne rugăm.

O speranţă nebunească îl străbate pe Grigori: dacă seminarul ar fi

suprimat, dacă toate seminarele ar fi suprimate – serviciul îi va da o nouă

misiune. Libertatea.

Fiecare din ei îngenunche, urmându-l pe părintele Nichifor care spune

Tatăl Nostru, Carele eşti în ceruri.

Nu se mai schimbă priviri, fiecare şi-a îndreptat atenţia în faţă. Fiecare

dialoghează acum grăbit cu sfântul la care ţine, cu Fecioara sau cu
Mântuitorul, care tronează la dreapta şi la stânga uşilor împărăteşti.
Părintele Mitrofan s-a strecurat într-un colţ, în faţa unei mici icoane
mariale străvechi, pictată pe lemn, la care ţine el între toate. Pahomie
izbeşte pământul cu fruntea, cu toată puterea.

Va face cucuie. Alexandru s-a chircit în chip ciudat, mai mult decât a
îngenunchiat; îi iese din buzunar un capăt de sfoară. La celălalt capăt e,
desigur, o clanţă de uşă, cu care face exerciţii de cădelniţare.

Lovituri puternice se aud în poartă. Seminariştii tresar. Preoţii îşi continuă

rugăciunea, fără să se tulbure.

—. Puterea şi mărirea, Amin, încheie părintele Nichifor. Grigori, fiule, du-

te şi deschide.

Grigori se ridică. Nichifor se întoarce pe jumătate spre el:

— Şi aminteşte-ţi că ei reprezintă guvernul nostru legal, chiar dacă nu

legitim.

Grigori părăseşte capela în fugă. Cei care lovesc acolo, cu bufnete largi,
sparte, care zgâlţâie poarta închisorii sale, sunt tovarăşii săi în uniformă,
eliberatorii lui. În sfârşit, va vedea un chip pe care să nu-l înceţoşeze
atenţia confuză îndreptată spre tărâmul celălalt! Ştie bine că, pentru
oamenii aceştia, el are să fie un duşman, dar ei cel puţin au să-l lumineze
cu înfăţişarea lor.

Apropiindu-se de portal, aude înjurăturile cunoscute, vocile certăreţe ale

militarilor în termen, îşi aduce aminte, de război, de iarba udă, de trupurile
înalte, greoaie, ale oamenilor lui care se furişau prin hăţişuri – de viaţă. Şi
el urlă acum, cu vocea lui de ofiţer, brutală, autoritară, dominând
vacarmul:

— Nu spargeţi uşa, ce dracu'.! Vin.

Tăcere bruscă. Grigori ghiceşte stupefacţia celorlalţi şi gafa pe care a

comis-o.
Sarcina lui, să nu uite.

Portalul se deschide. Un seminarist cu ochii plecaţi, cu atitudinea umilă,

subliniată încă de picioarele şi pulpele goale, înfăţişându-se în faţa
oamenilor Cezarului.

În prag e căpitanul Lodzianko. Un Hercule cu un cap cârlionţat de

heruvim.

Îi lipseşte la apel un dinte, în dreapta: e mai comod să scuipe.

Căpitanul măsoară de sus până jos pe seminaristul care-şi ţine mai departe
capul plecat. Seminaristul e solid, viguros, dar sutana îi ascunde osatura şi
muşchii. Nu i se vede decât un trup încovoiat, obrajii supţi, o barbă hirsută
de bărbat tânăr.

— Fă-te la o parte din drumul meu, popo, spune căpitanul cu bonomie. Eu

am treabă cu unul mai mare ca tine.

— Nu ţi-e ruşine? La vârsta ta ar trebui să ţii o puşcă în mina.

— Dacă te-am fi aşteptat pe tine să ne salvezi patria, ăştia de aici, pe care-

i vezi, ar fi ajuns nişte nemţişori.

Se întoarce spre militarii din jur:

— Îl vedeţi pe ăsta, băieţi? Vi-l închipuiţi cum ar arăta cu sutana pe el!

Nu-ţi face griji, băiatule. Dacă te iau eu în mină, te dresez cum trebuie.
Poate că ar mai ieşi un comunist bun din tine.

— Hohoho! râd soldaţii.

Micuţul comisar, cu nasul ascuns în blană, se ascunde în spatele

căpitanului. Grigori se gândeşte: „Dă-i cu gura înainte, căpitan nenorocit
de intendenţă, îţi faci şi tu treaba, dar eu mi-o fac pe a mea, care e cu mult
mai importantă. Ăi fi având tu dreptul să mă umileşti, dar eu ştiu mai bine
care-i marele secret. Eu fac parte din serviciul special, eu sunt un iniţiat”.
Şi îşi pleacă şi mai mult capul ca să-şi ascundă surâsul care i-a apărut pe
buze.

Grigori e mulţumit. Violenţa asta a căpitanului, glasurile astea groase,

răguşite, gesturile largi şi stângace ale soldaţilor, toate îl scandalizează şi
îl încânta. A ajuns şi el mai fin în trei ani de studiu, dar şi-a păstrat
nostalgia după

viaţa violentă de altă dată.

„Printre ei se află adevărul meu”.

Se dă la o parte să-i lase să treacă. Căpitanul, comisarul, soldaţii îi trec

prin faţă. Un soldat uriaş îşi plesneşte palma grea peste capul lui şi-l
scutură

puţin, fără răutate.

— Ia te uită, pereţii sunt mâzgăliţi pe dinafară, remarcă un soldat când

vede frescele interioare.

— Frumos! spune cu naivitate un caporal cu nasul în vânt.

— Asta-i incultură, spune un tânăr mai învăţat, cu ochelari.

Grigori vine la urmă.

— Unde-s popii? Popii! vociferează căpitanul.

— La capelă, domnule locotenent. Dacă vreţi să veniţi cu mine.

Indignare generală:

— Ăsta nici nu cunoaşte gradele!

Grigori îşi savurează mica lui răzbunare: e aşa bine să joci rolul de idiot al
satului.
Căpitanul merge prin mânăstire legănându-şi braţele, balansându-şi
şoldurile înguste şi umerii de luptător. Se opreşte în faţa capelei, priveşte
sfântă

care e reprezentată deasupra intrării, scuipă elocvent pe pământ spre

dreapta şi dă o lovitură de picior în uşă. Cu mare vacarm toată trupa intră
în capela unde seminariştii cânta rugăciuni pe glasul al şaptelea. Se
deosebeşte vocea albă şi tremurătoare a părintelui Mitrofan, articularea
extatică a părintelui Mihail, basul rotunjit al lui Pahomie.

Soldaţii se opresc locului, uluiţi. Unora dintre ei, cântecul acesta rugător le
aduce în minte imagini din copilărie; o mamă, un preot cu barba lungă,
săptămâna întunecată a Patimilor şi, la capătul ei, gustul acrişor şi zaharat
al prăjiturii de Paşti.

Lodzianko tună ceva, dar o singură voce nu poate acoperi un cor exersat.

Odată versetul încheiat cu calm, părintele Nichifor face semn să se

întrerupă

cântecul şi înaintează spre intrus, în faţa căruia se înclină tăcut.

— Neaţa eşti şeful? întreabă Lodzianko.

— Eu sunt rectorul, răspunde Nichifor, cu vocea scăzută şi fermă.

— Binevoieşte să iei cunoştinţă de asta.

O hârtie dactilografiată trece din mina roşie a miliţianului în cea cenuşie a

preotului.

Părintele Nichifor este un organizator. Vede imediat detaliul substanţial.

— Pentru ziua de 23? întreabă el. 23 a fost ieri.

Comisarul se trage îndărăt, se strecoară de-a-ndăratelea printre soldaţi;

căpitanul a rămas singur să dea explicaţii.
— Tocmai, spune Lodzianko, a fost o întârziere. Din cauza asta o să fim
obligaţi să procedăm într-un ritm accelerat la lichidarea acestui. Acestui.

Caută, fără să ştie de ce să se arate politicos, cultivat, aproape distins. În

fond ar vrea să-l rănească pe preotul acesta, dar adânc. Vrea să spună

„lichidarea acestei văgăuni”. Se îndreaptă la vreme şi încheie:

— Acestui adăpost.

Părintele Nichifor îşi înclină capul în tăcere.

Seminariştii şi trupa stau faţă în faţă. Grigori, care a intrat ultimul, s-a
oprit în spatele soldaţilor, cu braţele încrucişate. Îl cuprinde un simţământ
ciudat; pentru moment, tovarăşii săi sunt cei pe care îi are în faţă, cei de
acolo, seminariştii. Le vede privirile îngrijorate, demnitatea lor aparentă,
le ghiceşte frica

– acea contracţie incontrolabilă a tubului digestiv. A mâncat din pâinea lor

neagră, din terciul lor, a băut apa lor. Cu ei şi-a făcut exerciţiile de
rugăciune, epuizante fizic, nopţi întregi în postul cel mare.

Le cunoaşte slăbiciunea, mirosul fiecăruia dintre ei. El a cusut încă o dată

nasturii lui Vsevolod care nu ştia să coasă; a spart lemne pentru

Alexandru, care are friguri. A explicat subtilităţi teologice mai speciale
pentru Macarie. Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sunt
duşmanii lui. Ca printr-un semn, el se găseşte acum în afara grupului
unora din ei, în spatele grupului celorlalţi. Pentru

că pe el l-a trimis părintele Nichifor să deschidă poarta (l-a ales?), Grigori

poate acum să vadă reacţiile seminariştilor ca din afară şi, tocmai din
cauza aceasta, el devine conştient de apartenenţa lui – oricât de temporară,
oricât de fragilă ar fi –

la grupul lor. Nu e nimic misterios aici; cunoaşte camaraderiile astea calde

care se nasc în vremea când faci parte dintr-o unitate şi care dispar fără să
lase urme.
Ieri, toţi cei cu epoleţi albaştri pe umăr erau fraţii lui; astăzi, doar epoleţii
galbeni acordă fraternitatea. Aşa stau lucrurile, şi doar pentru că aşa stau
lucrurile, Grigori se simte şi el acum un seminarist.

— Cât timp ne lăsaţi ca să plecăm de aici? întreabă părintele Nichifor cu o

răceală pe care ceilalţi nu i-o cunoscuseră până atunci.

— Lucrurile nu stau chiar aşa cum le vezi dumneata, hm. Tovarăşe preot,
spune Lodzianko din ce în ce mai politicos. Vedeţi, în ce priveşte
personalul, dumneavoastră ne veţi însoţi cu toţii pentru verificarea
identităţii. Sperăm că nu vom fi siliţi să vă reţinem mai mult decât va fi
necesar.

— În ce priveşte materialul, aţi omis să luaţi cunoştinţă de ultimul

paragraf al notei.

— Ultimul paragraf al notei spune: „Localurile vor fi golite, curăţate şi

dezinfectate pentru data specificată, materialele care sunt conţinute în ele
vor fi remise în mâinile comisarului raional”. Dumneavoastră, domnule
căpitan, sunteţi comisarul raional?

— Sigur că nu, răspunde căpitanul, cu un amestec de obiectivitate pentru

persoană şi de dezgust pentru funcţie.

— Comisare, unde te-ai băgat?

— Aici, face comisarul, fără să se arate la faţă.

Grigori vede din spate silueta timidă, cu picioare scurte, care ar vrea să

rămână în ultimul rând. Dar soldaţii se dau la o parte şi omuleţul se află

faţă în faţă cu Nichifor.

— Comisare, îl întreabă Nichifor sever, ce vrei să faci cu imaginile sfinte

şi cu obiectele de cult? Îţi atrag atenţia asupra faptului că e vorba de
proprietatea Patriarhiei şi că valoarea lor totală este foarte mare.
Bineînţeles, dacă dispare vreun obiect, am să fiu silit să-mi anunţ
superiorii.
Comisarul tuşeşte şi sfârşeşte prin a spune pe nas:

— Vă înşelaţi, cetăţene. Vă amintiţi, poate că localurile acestei mânăstiri

şi materialul cuprins în interior au fost confiscate la începutul Revoluţiei
şi împrumutate apoi unei asociaţii de cult care a fost desfiinţată între timp.
Toate astea nu au fost restituite mânăstirii decât de către ocupanţii nazişti.
Nu ignoraţi că o lege recentă abrogă toate dispoziţiile de ordin
administrativ luate de acea autoritate. Aşa că. Revenind din punct de
vedere legal la perioada în care toate averile dumneavoastră ecleziastice.

Micul comisar se scarpină pe nas prin deschizătura gulerului de blană.

— Totul, spune căpitanul cu fermitate, e perfect legal.

— Totul e legal, aprobă cu voce cântătoare comisarul, ca şi când s-ar fi

scuzat.

Nichifor nu răspunde. În spatele lui, Mihail, cu o voce mată:

— Totul este legal.

Se instalează tăcerea şi o jenă profundă. Violenţa aşteptată nu a izbucnit.

Clericii nu au rezistat; armele se leagănă inutile în curelele lor. Oamenii

înarmaţi n-au lovit pe nimeni cu păturile puştilor, sângele n-a curs;
rugăciunile cântate adineauri cu atâta sinceritate păr acum exagerate,
aproape grandilocvente. De o parte şi de alta, atâta agitaţie pentru o
formalitate strict legală!

Nichifor nu se clinteşte de la locul lui. Nu vrea să facă nimic să le uşureze

situaţia invadatorilor. Comisarul detestă înfruntările violente. Căpitanul
aşteaptă

ordine. Soldaţii îi privesc pe seminarişti cu o neîncredere înnăscută, ca pe

nişte vrăjitori, gata să arunce deochiul. Grigori e cuprins de nerăbdare în
colţul lui. Ar vrea ca toate lucrurile astea, obiectele despre care se vorbea
adineauri, prapurele, icoanele, stranele, candelabrele, cădelniţele, toate
astea să se mişte într-un dans grotesc şi capela să rămână goală, pustie; să
vină să dea cu var pe frescele astea, şi nişte copii atei să vină aici să facă
gimnastică şi să cânte marşuri.

— Tovarăşe comisar, spune în sfârşit căpitanul, mi se pare că am întârziat

deja în aplicarea programului.

— Sigur că da, am întârziat.

— Poate că trebuie să ne apucăm de treabă?

— Şi eu cred.

Lodzianko se întoarce spre trupă şi spune cu vocea sa de comandă, jovial:

— Băieţi, vă dau o oră să faceţi curăţenie peste tot aici.

— Într-o oră, caporalul are să-mi prezinte un local care să arate decent
pentru treburile cinstite comuniste. Caporale!

— Tovarăşe căpitan?

— Te jupoi de viu dacă mai găsesc aici picior de chestii sfinţite.

— Picior, tovarăşe căpitan. Dar ce fac cu desenele astea de pe pereţi,

tovarăşe căpitan?

— Ce vrei. Le camuflezi cu balegă de vacă. Executarea!

Vocea aspră. Călcâiele bătute. Şepcile militare pe care intruşii nu şi le-au

scos şi care subliniază făţiş saluturile ierarhice.

Caporalul face câte un semn uşor din ochi unuia, dă un ordin altuia.

Soldaţii îşi lasă armele într-un colţ cu zăngănit mare. Unul din ei, firesc,
se pune de santinelă. Rutină de manevre. Ei, şi asta e, o mână bună, aspră,
de soldat vânjos se lasă peste rama de acaju a unei Fecioare. Alte mâini
peste cadre aurite, dantelate, cizelate. Icoanele imense se pun în mişcare,
legănându-se, fiecare purtată de câte doi soldaţi. Chipurile austere ale
sfinţilor, emaciate de post, înnegrite de vârstă, se înclină şi se îndreaptă.
Înjurături, la început înăbuşite, apoi, răsunând ca nişte blesteme sincere, se
înalţă cu cordialitate. Un candelabru se răstoarnă la pământ cu zgomot
mare. Caporalul exclamă urât.

În colţul său, părintele Mitrofan, cu părul alb colilie, cu tenul străveziu, se

roagă mai departe, în adoraţie în faţa Fecioarei sale preferate.

— Ascultă, bunicule, şi pe asta trebuie s-o luăm, spune caporalul cu nasul

în vânt.

Părintele Mitrofan îl priveşte fără să înţeleagă:

— Şi pe asta?

— Şi pe asta, bunicule, aşa e legea.

— Mitrofan surâde vesel:

— Ia-o, ia-o băiatule, dacă aşa-i legea.

Caporalul ridică dintr-un umăr, gest de scuză, apoi scoate din cui panelul
de lemn pictat. Atunci Mitrofan îşi ridică mâna albă, ofilită şi îl
binecuvântează pe caporal.

— Sclavi, sclavi! se gândeşte Grigori. Nu-şi apără nici măcar Fecioară.

Caporalul rămâne cu gura căscată. Un soldat care a văzut scena rânjeşte:

— Te-ai procopsit, tovarăşu' caporal! Curând cânţi şi dumneata la

liturghie?

Caporalul nu-l ascultă. Îi întinde icoana preotului:

— Poate, bunicule, vrei s-o mai săruţi o dată, ultima oară?

— Vreau, sigur, spune Mitrofan cu blândeţe. M-am legat de bucata asta de

lemn. Uite cât de pline sunt culorile. Uite cât e de frumoasă, mica
porumbiţă a deşertului, cu ochii ei negri şi degetele ei atât de lungi.
— E frumoasă, chiar, aprobă caporalul.

— Haide, ia-o, spune Mitrofan. Adio, porumbiţa mea, adio, sfânta mea
mică

evreică, nu eşti decât o imagine, ştii, oricât de luminoase raze ai avea.

Adevărata e mai frumoasă şi pe ea n-au cum să mi-o ia. Ia-o, băiatule, ia-
o. Dumnezeu cu tine.

Grupul de seminarişti şi de preoţi nu s-au clintit din loc. Au crezut că

trebuie să înţeleagă acum că le este interzis să iasă din capelă. Se retrag

pas cu pas spre cor, pe măsură ce soldaţii iau icoanele pe care le
îngrămădesc în curte, fără batjocură, fără ostilitate, fără remuşcări, doar cu
nişte înjurături cu jumătate de gură când vreun panel prea mare iese cu
greu pe uşă.

Pereţii se dezgolesc. Acolo unde e acum Grigori se vede apărând peretele

gol, suprafeţe mari albe, pete de umezeală, verzi şi albastre.

Şi popii nici nu se apără! Vselovod, orgoliosul, Pahomie, care e o

adevărată forţă a naturii; suferă să vadă asta. Dacă aş fi fost eu.

Şi dintr-o dată Grigori scoate un strigăt:

— Hei, stai niţel, vlăjganule!

Vlăjganul se întoarce spre el. E înalt, urât, are un aer prostesc şi gura
întredeschisă. A intrat cu cizmele lui mari şi pline de noroi în partea din
faţă a naosului, acolo unde duşumeaua – de cărămidă şi lemn – străluceşte
de curăţenie atât de mult, încât statura deşirată a iconostasului îşi şi
stârneşte acolo răsfrângerea.

Grigori înaintează spre el. Rage, copilăreşte:

— Eu am spălat aici pe jos. Eu, înţelegi? Ia uite ce-ai făcut aici, idiotule!

Soldatul îşi lasă ochii în jos. Bucăţi mari de noroi i-au căzut de pe cizme
şi-au murdărit duşumeaua. Nu răspunde nimic. Are un aer din ce în ce mai
prostesc.

Grigori şi-a pierdut stăpânirea de sine. A uitat de locul acesta sfânt, de

primejdie, de sarcina lui. Îl înjură acum pe omul căpitanului Lodzianko
aşa cum îi

înjura pe oamenii lui pentru un percutor de armă spart, pentru o cataramă

de centură care nu strălucea cum trebuie. Se amestecă şi pe el în epitetele
pe care le varsă peste celălalt: „Porc de ţărănoi” alternând cu „păgânule” şi
numele Domnului revine în acuzaţiile de sacrilegiu. După două fraze, nu-i
mai ajung cuvintele. Faţa asta stupidă a soldatului îi atrage ca un magnet
pumnul ascuţit, pe vremuri bine exersat. În spatele omului, se ridică
iconostasul aurit şi mai sus plafonul pictat, unde se înalţă pe tron Hristos
rege care judecă pe toţi şi pe toate.

La stânga, un crucifix de lemn, la dreapta, năframa sfintei Veronica; peste

tot acelaşi Chip, de o plenitudine şi de o reţinere tainică, pretutindeni
aceiaşi ochi deschişi spre altceva, care-l urmăresc şi pe Grigori cel care
este aici şi pe un alt Grigori care e altundeva. Privirea aceasta inexpresivă
şi devoratoare îl tulbură pe Grigori, îl îndeamnă spre o şi mai mare
violenţă, spre un extaz eliberator. S-a terminat acum cu trei ani de
umilinţe, de îngenunchieri, de prefăcătorie. S-a terminat cu străchinele de
lemn, cu spovedaniile închipuite, cu ascezele făcute cu de-a silă. S-a
terminat cu plecăciunea asta a lui însuşi în faţa celuilalt, om sau
Dumnezeu. Grigori îşi cumpăneşte pumnul şi loveşte. Soldatul se clatină
pe picioare, cu mâna la bărbie.

Lodzianko, care stătea de vorbă într-un colţ cu comisarul, se întoarce,

înţelege, şi face un salt. Seminaristul în sutana lui suflecată, cu picioarele
depărtate, cu pulpele dezgolite, s-a întors să-l privească în faţă. Nichifor
înaintează cu un pas; îşi lasă o mâna fără greutate pe antebraţul lui Grigori
–

muşchii acestui antebraţ sunt atât de încordaţi încât vibrează:

— Fiule, aminteşte-ţi de Malhus.

— Ţi-arăt eu ţie, popo, tună Lodzianko.

Şi a primit pumnul popii în bărbie. Scuipă un dinte.

— Aşa, comentează Grigori, beat de mânie, ai să ai o mutră mai simetrică.

Grigori îşi vine în fire într-o celulă în beznă, la secret; îl dor toate
coastele.

Faţa i s-a umflat, tumefiată de lovituri; mădularele, frânte în bătaie, refuză

să mai funcţioneze.

„Şi tot am noroc că nu m-au omorât”.

Grigori strânge din dinţi ca să nu geamă. Se întreabă.

„Ce m-o fi apucat?”

Dar nu aşa şi-a pus de fapt problema. La început s-a întrebat: „Cum dracu'

ies de-aici? Să-l fac pe Gruzcik să intervină. Dar cum să-i explic lui
Gruzcik? Am să-i spun adevărul. Şi atunci el are să vrea să afle de ce am
făcut o asemenea tâmpenie.”

Şi imediat i se impune justificarea subalternului: „Ce tâmpenie? Deloc.

Am profitat de prilejul care mi s-a oferit pentru a le dovedi popilor că
eram de partea lor. I-am aranjat mutra căpitanului Lodzianko în cadrul
sarcinii pe care o executăm. Am oferit, şi cu multă inteligenţă, ceea ce se
cheamă „garanţii„ de fidelitate”.

Câteva ceasuri îi ajung ca să se convingă singur cu totul de veracitatea

unei asemenea explicaţii. A uitat duşumeaua pe care o spălase cu mâinile
lui, iritarea care L-a stăpânit în acea scenă sfâşietoare şi îngheţată, tot ce
înăbuşise

în el în aceşti trei ani de mătănii silite. Crede acum că a acţionat cu toată

luciditatea, cu toată îndreptăţirea. La interogatorii, refuză să răspundă.

Pretinde să fie dus în faţa comandantului Gruzcik.
Trec zilele. Grigori îşi pierde răbdarea. Mâncarea e puţină. La cea mai
mică manifestare a unei dorinţe sau a unei nemulţumiri, oricare ar fi,
paznicii îl snopesc cu lovituri de măciucă.

— Nu trebuie să-ţi pierzi vânătăile şi juliturile astea aşa de frumoase.

Caută să se stăpânească; trupul ăsta ologit îl doare, dar îl susţine exaltarea

pe care o trăieşte pe dinăuntru. Ştie că el îşi făcea sarcina! Dacă e lăsat să
putrezească în gaura asta, e doar ca să închidă mai bine ochii duşmanilor.
Nu se îndoieşte nici o clipă de funcţionarea perfectă a serviciilor secrete
ale ţării sale.

În sfârşit, îi pun într-o zi o pătură în cap, e dus din celulă. Camionul. Urcă
o dată, ce stai! E împins cu piciorul.

Camionul merge o vreme. Debarcarea. Scară. Coridor. O dată la dreapta.

Miros de tutun, de vărsătură. Aproape, o răsuflare zgomotoasă, cu miros

de alcool. O voce cunoscută:

— Scoateţi-i gluga şi întindeţi-o de aici.

Lumină electrică. La zece centimetri de faţa tumefiată a lui Grigori, faţa

de căpcăun a lui Gruzcik, cu privirea lui feroce şi inteligentă. Nu s-au mai
văzut de trei ani.

— Aşa deci, bătrâne, constat că ţi s-a aplicat un tratament preferenţial. Te

mai ţii pe picioare? Şi încă, drepţi!

Aha, deci ţi-au făcut un serviciu. Trebuie să treci şi tu personal prin asta ca
să eviţi mişcările greşite mai târziu. Şi eu, chiar acum douăzeci de ani,
când cu albii.

Cu vârful arătătorului, încetişor, Gruzcik apasă pe pieptul lui Grigori care

se simte, căzând pe spate, deodată iritat. Gruzcik îl prinde râzând,
eliberează un scaun împin-gând cu genunchiul hârtiile de pe el, îl trânteşte
pe Grigori pe el, trece în spatele biroului şi, cu coatele mereu depărtate de
trup, începe să-şi aprindă o ţigară.
„Nu se uită la mine. Are să-mi pună o întrebare la care nu mă aştept. Dar
care? Care?”.

Grigori aruncă o privire în jur, ca să aibă aerul că nu e speriat. Într-un colţ,

o pată nu se ştie de ce, greţoasă. Comandantul Gruzcik a făcut acolo o
anchetă

amănunţită; de altfel, mirosul care se simte venind de la el, căci e sigur

transpirat, şi gesturile sunt ale unei fiare uşor excitate.

„Cine-o fi fost clientul? se întreabă instinctiv Grigori. Un duşman al

poporului? Un spion american? Un colaboraţionist al ocupantului? Săracu'
de el, a încasat-o bine! Bine i-a făcut. Ce, eu mă plâng?”.

Gruzcik şi-a aprins ţigara. Îşi ridică deodată ochii albaştri spre Grigori.
Foc!

— Doar nu ţi-au schimbat sexul?

— Ce?

— Nu răspunde „Ce”. Te-ntreb dacă te-ai schimbat de partea bărbătească.

Asta ar explica tot.

— Ar explica ce?

Gruzcik dă o dată cu pumnul în masă.

— Tovărăşeii ăia de la brigada antireligioasă sunt nişte bobleţi! Te-au

mângâiat şi ei niţel, aşa degeaba? Nu mai ştii să răspunzi la o întrebare. Se
răspunde cu da sau nu. S-a înţeles?

Grigori răspunde că nu şi-a schimbat sexul, tovarăşe comandant. Lucru

curios, niciunul din tratamentele pe care le-a îndurat până acum la
închisoare ca şi la seminar nu l-a umilit ca acest răspuns pe care-l dă
roşind până la gât. Se simte atins pentru prima dată în demnitatea lui de
om.
— Aha, spune Gruzcik. Atunci ai să-mi explici toată chestia şi repede de
tot.

Grigori îşi închipuise scena aceasta altfel. Înţelege acum că şi aici e supus
unui interogatoriu şi că interesul lui e să răspundă cât mai mulţumitor cu
putinţă.

Gruzcik nu mai e acum şeful lui, ci un judecător de instrucţie.

— Sarcina mea.

Grigori explică într-o atmosferă de tăcere neprietenoasă. Propriile lui

argumente, în ciuda firescului şi simplităţii lor, nu i se mai par atât de
convingătoare. Termină repetând de mai multe ori:

— Înţelegeţi şi dumneavoastră, ar fi putut să intre la îndoieli, să nu mai

aibe încredere în mine. În felul acesta, acum au să ştie. Şi în felul acesta,
sarcina mea.

Gruzcik s-a aplecat acum înainte spre el, vorbeşte repede, repezind
cuvintele:

— Popii aveau vreun motiv să te bănuiască?

— Nu.

— Tu ai vreun motiv să crezi că ei te bănuiau?

— Nu.

— Iţi dai seama de consecinţele gestului tău?

— Da.

— Mi-ai spus că sperai ca toţi seminariştii aveau să fie închişi.

— Da.

— Deci, sarcina ta avea să fie suprimată?

— Da.

— Aşadar, pentru o sarcină pe care o aşteptai, pe care în orice caz sperai

că va fi suprimată, ai ales să te laşi snopit în bătăi sub pretextul fals că ai
fi vrut să-ţi aperi duşumeaua spălată de tine? Răspunde.

Trebuie să răspundă. Vocea lui Gruzcik ordonă şi labele lui uriaşe se

crispează pe tăblia biroului.

— Da.

— Idioţii ăştia desprindeau icoanele din cui, răsturnau candelabrele?

— Da.

— N-ar fi fost mai plauzibil să intervii ca să aperi o icoană?

— Ba da.

— Nu ştiai asta şi tu singur?

— Ba da.

— Atunci, was? Crezi în Dumnezeu, asta e?

A pus această întrebare pe un alt ton definitiv, aproape afirmativ. Uşurare

neaşteptată pentru Grigori: de data asta e sigur că Gruzcik se înşeală şi
serviciul secret nu poate să se înşele multă vreme.

— Nu, spuse Grigori. Nu cred în Dumnezeu. Îi urăsc pe toţi popii mai mult
decât oricând. Nu m-au pervertit, dacă de asta te temi. Colegii mei erau
nişte idioţi ai satului sau nişte ambiţioşi refulaţi. Nichifor e un
Machiaveli; Mihail un Savonarola; Mitrofan un nebun care crede că
exorcizează nişte posedaţi. Eu pur şi simplu am ajuns să le văd unele din
tainele lor, să văd prin ce mijloace îi îmbrobodesc ei pe oameni cu mintea
poate chiar demnă de admiraţie. Noi credem mereu că reuşesc asta prin
morală lor.
Dar morală nu există. Miliţia poate să ţină perfect locul moralei. Prin cult
o fac, tovarăşe comandant. Tămâia, luminările aprinse noaptea, muzica.
Biserica face toate acestea prin vrăji, credeţi-mă. Nu prin virtute.

Gruzcik ascultă fumând.

— Micuţule, m-ai liniştit. Am crezut la început că-ţi întorseseşi sutana. Că

ai trecut de partea cealaltă, ca să zicem aşa.

Dacă spune asta atât de sincer, aproape cu ironie, înseamnă că s-a îndoit
într-adevăr. Oricum, uşurarea persistă. De altfel, Gruzcik vorbeşte acum cu
un ton părintesc, tonul şefului care pedepseşte, doar ca să încurajeze.

— Ascultă aici, băiatule. Eu nu cred nici un moment în istoria asta a ta cu

bătaia pe care ţi-ai cerut-o singur ca să-i convingi pe popi că tu eşti de
bună

credinţă. M-am gândit un moment că ai fi fost atins de har şi ai fi ajuns şi

tu un apostol. Oricum, lucrul mă miră. Am să-ţi spun ce cred acum. Dacă
mă înşel o să

vedem oricum şi o să avem vreme să ne explicăm. Uite deci. Oricât ai fi

fost de nenorocit în seminarul ăla, ai trăit oricum în el. Obişnuinţa e şi asta
o formă de ataşament. Inconştient, poate, ţi-a fost greu să vezi cum se
distruge lumea în care trăiai. N-ai simţit asta conştient, decât atunci când
cineva s-a atins de un lucru care te privea personal: duşumeaua pe care o
spălaseşi cu mâinile tale. De aici, criza asta, Dar îţi trebuia un pretext faţă
de tine însuţi. Şi atunci ai inventat toată chestia că ar fi trebuit să le insufli
încredere popilor. Dar aici, fii atent, fiule!

Căci ideea asta, să înduri martiriul ca să dovedeşti ceva, asta e acum o idee
de popă. Chiar dacă ţi-o fi venit după aia, înseamnă că te laşi fără să-ţi dai
seama influenţat de felul lor de a gândi. Mergi pe drumurile pe care ţi le-
au deschis ei. Fii atent! Drumurile astea duc la Ierusalim. Nu dovedeşti
nimic dacă suferi pentru asta, băiete. Nimic, niciodată, nimănui. De altfel
e şi inutil să dovedeşti orice oricui. Când aperi o cauză, singurul lucru
important e s-o faci să triumfe. Şi pentru asta, cum zic ţăranii, trebuie ce
trebuie. Dar mai ales nu trebuie mai mult decât atât. Nu trebuie nimic prea
mult, băiete. Înţelepciunea antică îţi vorbeşte aici. Dacă mi-aş închipui o
clipă că te-ai băgat în tot rahatul ăsta închipuindu-ţi tu că-ţi îndeplineşti
sarcina, te-aş da afară din serviciu în trei minute. Prefer să-mi închipui că
a fost vorba de un moment de slăbiciune, de prea multă vigoare

strânsă în tine, ce vrei tu. Să spunem că te-ai îmbătat în misiune, ceea ce e

grav, dar se poate ierta. Eşti sigur că m-ai înţeles bine?

— Da, tovarăşe comandant.

— Fără zel prea mult, niciodată. Gândeşte-te la ţărani.

— Trebuie ce trebuie. Sau la filosofi. Niciodată prea mult. Oul, vezi şi tu.

Plenitudinea, niciodată excesul. Sau dacă nu, te trimit să păzeşti gâştele.

— Gâştele, tovarăşe comandant.

— Am să te scot din închisoare repede, ca să nu pierdem vremea. Ai să te

descurci să reiei legătura cu părintele Mihail şi să obţii să te facă preot cât
mai curând posibil. Pe urmă.

— Cu Mihail, tovarăşe comandant?

— Da, Mihail. Bătrânul e la nebuni.

— Şi Nichifor?

— Rectorul?

Faţa lui Gruzcik se întunecă.

— Cu rectorul ni s-a întâmplat un mic accident. A fost încredinţat pentru

interogatoriu unui idiot tânăr care, tocmai, s-a apucat de treabă cu prea
mult zel.

Cum era de aşteptat, a dat toată treaba peste cap. De altfel, din vina ta.
Indirect. Pe când tu îi aranjai mutra căpitanului Lodzianko, rectorul ăsta al
tău a făcut o aluzie pedantă şi nefericită la un oarecare Malhus, un
personaj onorabil cunoscut ca atare din Sfintele Scripturi. Ei bine, idiotul
ăsta de la noi şi-a vârât în cap că Malhus ar fi fost pseudonimul unui
corespondent al Vaticanului.

— Şi? întreabă stângaci Grigori.

Gruzcik ridică din umeri.

— Nişte nătăfleţi! I-aş învăţa eu minte. Şi, ce? Şi părintele rector şi-a pus
în cap scufia de martir şi a pornit cu pasul înaripat spre pământurile
vânătorilor veşnice, în vreme ce nătăfleţul respectiv a fost mutat la vamă
pe tot restul zilelor lui, cu şaizeci de zile de carceră.

Grigori îşi lasă capul în jos tăcut. Se gândeşte la Nichifor, elenizatul cu

barba argintie, cu surâsul inteligent. Se gândeşte la Nichifor, transfigurat
în faţa acelor intruşi înarmaţi; nasul lui acvilin, privirea inexpresivă,
lăuntrică, glasul acela tăios. Grigori nu l-a avut niciodată pe Nichifor la
inimă.

Gruzcik se ridică în picioare, acum într-adevăr agasat.

— Eu am oroare de genul ăsta de incidente. Asta înseamnă prostie,

înţelegi şi tu. Cu atât mai mult cu cât tipul ăsta, Nichifor, nici nu spusese
nimic. Nici cu Malhus, bineînţeles, nici despre treburile de la patriarhie,
nici despre pustnici clandestini. Nimic, bătrâne. Nici cea mai mică chestie.
Ştii cum fac ei? Au un anumit fel de antrenament şi după aia le-ajunge să
repete la nesfârşit nu ştiu ce formulă căreia ei îi spun rugăciunea
Domnească – tu trebuie să ştii asta – şi atunci nu mai simt nimic. Sau se
prefac că n-ar mai simţi nimic. Oricât i-ai lua la bani mărunţi, stau şi
surâd de parcă ar vedea îngerii Domnului. Adică, de surâs nu surâd. Se.
Cum să spun? Se dematerializează. Se des-incarnează. Trebuie să fii tip
deştept, bătrâne, ca să-i iei interogatoriul cum trebuie unui popă bine pus
la

punct în chestia asta. Şi ca el mai sunt. Apropo, dacă ajungi să le afli

trucul, trebuie să-l pasezi şi la serviciu. În anumite măsuri, ne prinde bine.
Grigori îşi lasă capul în jos. E covârşit. Se gândeşte la celălalt părinte
Grigori, cel cu barba unsuroasă, din seara aceea de aprilie. Adică, acela nu
era un popă bine pus la punct? Gruzcik îşi face poate iluzii.

— Acuma, spune Gruzcik, te-ntorci frumos la pârnaie.

Dar ca să fim siguri că nimeni n-are să-şi închipuie că am fi de conivenţă

(tonul i se îmblânzeşte), nici chiar paznicii tăi şi nici plantonul meu

(vocea e din ce în ce mai blândă) şi pentru că tu tot ţii atâta să le insufli
încredere popilor tăi.

Dintr-o dată pumnul enorm de muncitor la turnătorie al lui Gruzcik îi

sparge buza superioară lui Grigori. Sângele ţâşneşte, îi inundă gura cu
gustul său de fier, împroaşcă documentele de pe birou. Gruzcik zbiară cu o
voce de tunet:

— Artemie! Ia-l de aici pe idiotul ăsta. Îmi murdăreşte dosarele.

Artemie vine fuga.

— Nu ţi-e ruşine? Uite, ai sângerat pe dosarul lu' tovarăşu' comandant.

Grigori e dus pe sus în vreme ce-şi apasă palma peste gură să oprească

sângele.

La ieşirea dintr-o închisoare pe care o meritasem pe deplin şi unde am fost

tratat fără îndoială cu asprime dar nu fără dreptate, m-am apucat deîndată,
atât de înrădăcinată era eroarea în mintea mea, să-mi caut foştii stăpâni.

Într-un sens, speram fireşte că n-am să-i găsesc, însă în societatea asta în
care trăim noi, regăseşti oricând pe oricine vrei să-l regăseşti. Capacul pe
care-l aşează statul e atât de apăsător încât populaţia a ajuns iarăşi la
stadiul medieval care e, aşa cum îmi închipui, şi cel al ţărilor coloniale: nu
există neutri; toată

lumea e sau oaie sau complice.

— Infirmierul, un pitecantrop înfăşurat într-o bluză murdară, declară:

— Preotul? Caută-l în grădină. Nu face rău la nimeni. Nu l-am pedepsit

nici o singură dată. Ştii ce i-a spus medicului-şef? „Sunt în împărăţia
posedaţilor, şi tu, tu eşti regele lor”. Şeful nu ştie multe. I-a trecut
„incurabil” pe fişă.

Ieşit din biroul de la recepţie, Grigori se aventurează în împărăţia

posedaţilor care i se înfăţişează ca o lume de o violenţă respingătoare.
Lupta, interogatoriile, pe astea le ştie. Ştie că poţi să te duci să bei un
păhărel la bufet între două şedinţe de gradul al treilea. Dar nebunii şi
infirmierii lor, care îşi sunt, reciproc, diavoli unii pentru alţii. Universul
acesta de mici celule căptuşite cu plută. Electroşocu-rile care unesc
oroarea tehnicii cu indecenţa copilărescului.

Caricatura asta de Birou numărul doi. Lui Grigori i se face frică.

Înaintează cu paşi ezitanţi şi nu ştie dacă-i mai e frică de bolnavi sau de
doctori.

Trece pe lângă oameni în bluze albe şi în pijama de pânză grosolană,

bleumarin. Evită să le întâlnească privirile. Se gândeşte la suavul
Mitrofan. „Nu l-am pedepsit nici o singură dată”, a spus infirmierul.

„Dacă infernul ar exista, ar fi un azil de nebuni în care toată lumea visează

sub bătaia biciului fiecare visul său”.

Trece prin faţa sălii de mese; aruncă înăuntru o privire: mese de lemn cu
pete mari de lichid nedeterminat. Frunze de varză şi firimituri de pâine
risipite.

Miros de sos care-l îngreţoşează pe Grigori, făcându-l să grăbească pasul.

Şi-l închipuie pe Mitrofan, bătrân, alb, imaterial, mâncând aici, cu coatele
strânse lângă trup, la mesele astea zgomotoase, printre râsete isterice şi
priviri melancolice.

Grigori înaintează pe coridor. O uşă deschisă; un dormitor. Cincizeci de

paturi de fier strânse unele lângă altele. Pături în dungi. Mirosuri de
doctorii luptându-se – cum o fac uneori cele de apă de colonie – împotriva
miasmelor de murdărie. Nimic din mirosurile virile – sudoare de bărbat,
unsoare de armă – ale cazărmii. Mitrofan, seara, îşi dezbracă trupul
descărnat sub ochii insultători ai infirmierului de serviciu şi se vira sub
pătură. Deasupra păturii i se văd barbă

albă, subţire, câteva fire de păr – de fapt nu i le-au ras? – şi privirea lui
translucidă.

La colţul coridorului Grigori se loveşte de un bolnav. Li se întâlnesc

privirile. Cele ale nebunului nu sunt deloc translucide, ci ceţoase parcă,
dezmoştenite, ochi de câine pe patul de tortură al unui biolog. Oare şi
Mitrofan are ochii ăştia?

Grădina nu e decât o curte cu patru copaci prăfuiţi, mărginită de puţină

iarbă. La capăt, cocoţat pe soclul unui stâlp, ca o pasăre mică, şi cu ochii

înălţaţi spre cer, imediat vizibil căci deosebit în ciuda uniformei,
Mitrofan.

Grigori străbate curtea, se opreşte, şovăie. În pijama, deghizare grotescă –

stamba grosolană contrastând cu pielea lui delicată – trupul bătrânului

angelic, pe care sutana îl ascundea, seamănă cu cel al unei marionete de
teatru de păpuşi. Părul alb, atât de rărit, de fin, i-a fost râs ca unui ocnaş
sau al unui recrut tânăr şi craniul fragil şi trandafiriu îi apare în toată
goliciunea. Şi barba i-a fost rasă. E adevărat că reîncepe să crească, un puf
alb, neregulat, ca cel pe un porumbel abia ieşit din ou. Oricum, capul
astfel dezgolit a început să semene cu o piatră urâtă, de o oarecare formă.
Dar câtuşi de puţin dezonorată. Grigori se aştepta să găsească un înger
violat, rumegându-şi ruşinea; deloc. Părintele Mitrofan, despuiat de sutana
şi de părul său, nu a întâlnit în tratamentele care i-au fost aplicate, nici
insultă, nici umilinţa. Asta se vede numaidecât după ochii care i-au rămas
aceiaşi: aproape incolori, abia albaştri, blânzi şi bogaţi de o mică

scânteie umedă de tandreţe.

— Părinte, eu sunt, Grigori.

— Bună ziua, Grişenka, bună ziua.

Mitrofan nu se miră câtuşi de puţin. L-a recunoscut imediat pe vizitatorul

său. Se interesează de treburile lui cu un fel de tandreţe distrată. Nu a
înnebunit deloc, cum se aştepta Grigori, de altfel, fără să ştie de ce.

Grigori îi expune problema lui; ar vrea să fie ordonat preot cât mai curând
cu putinţă. Are nerăbdarea vocaţiei.

— Da, spune Mitrofan, este o idee cât se poate de bună.

Şi binecuvântează mereu, cu acelaşi gest, şi afectuos şi indiferent, ca şi în

trecut, fără să-i pese de bolnavii care trec, nici de infirmierii care stau să

privească.

— Dar, sărmanul de tine, în privinţa asta eu nu pot să te ajut. Trebuie să te

îndrepţi. Nu mai ştiu: lui Nichifor, lui Mihail. Cum vezi şi tu, eu sunt cu
cei săraci cu duhul.

Surâde angelic. Grigori e dezamăgit. Şi-l închipuia că un călugăr

persecutat, dat pe mâna doctorilor şi nebunilor, aşa cum erau pe vremuri
daţi în gura leilor. Găsea chiar un fel de plăcere la gândul acesta şi o
compasiune pe care nu şi-ar fi putut-o mărturisi pentru sărmanul bătrân.

— Părinte, sufăr şi eu odată cu Dumneavoastră.

Mitrofan e însăşi naivitatea.

— Suferi, tu, Grigori? Dar eu nu sufăr deloc. Nu mai suferi, te rog, ţi-o cer
eu. Eu nu am fost niciodată atât de fericit.

Grigori se gândeşte la feţele de pernă murdare, la firimiturile sub masă

îngustă, la infirmierii ca nişte maimuţe.

— Fericit?
— Da, dragul meu. Aici nu sunt decât două feluri de oameni. Posedaţii şi
cei săraci cu duhul. Săracii cu duhul sunt goi de orice, dezgoliţi, despuiaţi,
le e frig, tremură, aşteaptă venirea Domnului. Eu le cer să mă înveţe
meseria mea care este cum să-l urmez şi să-l imit pe Hristos, şi ei o fac
mai bine decât oricine, căci ei sunt cei mai săraci dintre săraci. Ei nu mai
au cu adevărat nimic, nici chiar raţiunea. Sunt cu totul şi cu totul
despuiaţi; cu adevărat deschişi şi gata să-şi primească Dumnezeul lor.
Înţelegi?

— Astfel dezgoliţi, astfel deschişi, aşa cum e brazda în toamnă. Săraci cu

duhul, nimic mai mult. Îmi povestesc poveşti, poveştile lor; le povestesc şi
eu: povestea Măriei. O, ne înţelegem bine. Dar am câteodată un sentiment
urât: îi invidiez; ei au să fie mântuiţi înaintea mea. Ei sunt puri.

— Mărea sub lună care face ce vrea ea cu lumina lunii. Şi pe urmă, dragul
meu, sunt şi ceilalţi, posedaţii. Din toată inima, Grişenka, îi plâng. Dar
pentru mine, ce har! N-am avut niciodată atâţia supuşi din ăştia la
îndemână! Îi strălucesc ochii de lăcomie. Guvernul nostru nici n-ar fi
putut să găsească un loc mai rodnic unde să mă aşeze!

— Har? Supuşi? întreabă Grigori.

— Dar vezi şi tu, dragul meu! Un demonolog într-un ospiciu! Dacă ai şti
câte cunoştinţe vechi am întâlnit aici!

Sunt unii care-mi vorbesc în limbi pe care nu le cunosc, dar citi vorbesc
ebraică, de exemplu, sau greacă! Şi latină, ce să mai spun!

— Sunt nebuni intelectuali.

— Dar nu nebunii, dragul meu. Nebunii de abia dacă pot să vorbească

limba noastră. Demonii îmi vorbesc.

— Avem nişte discuţii teologice,! Ştii? E foarte plăcut, când li se dezleagă

limba. Sunt câteodată atât de subtili, şi de altfel, Creaţia asta a lui

Dumnezeu.
Aveam unul care-l obliga pe victimă lui să se creadă o plită de gătit. Ăsta
cu plita era chiar de plâns. Toată ziua îşi zvâcnea braţele în sus, mereu.
Transpira, gemea, nu stă locului o clipă. Noi îl întrebam: „Vania, ce faci”?
Zicea: „Fac clătite”.

L-am observat aşa câteva zile. O dată când căzuse la pământ, istovit, m-
am lăsat

lângă el, i-am pus mâna pe cot, mi-am apropiat gura de urechea lui şi l-am
chemat pe diavolul care era în el: Urobach! Urobach!

— Îl recunoscuseţi?

— Cu puţin exerciţiu, spune Mitrofan, îl recunoşti numaidecât. La vremea

mea eu eram un exorcist acceptabil. Îl chem deci pe acela, în greacă, pe
urmă în latină. Vania se uita la mine, cu ochii sticloşi. Atunci, încerc
lovitura: încep să

vorbesc pe ebraică. Vania, dragul meu, nu avea nici şcoală primară, şi

deodată

din gura lui începe să curgă ebraica cea mai curată din epoca clasică.

— Ce vă spunea?

— Am vorbit despre tot felul de lucruri. Urobach mă imploră să nu-l

alung.

„Dacă mă scoţi de aici, spunea, trebuie să mă întorc în Infern, care nu-i

mai bun pentru diavoli decât e pentru oameni. Lasă-mă să stau în Vania” –
„Duh al întunecimii, i-am răspuns, tâlharule – mâinile părintelui Mitrofan
tremurau de mânie – să te las adică să-l chinui pe Vania care n-a făcut rău
nimănui niciodată?” – „N-am să-l mai chinui pe Vania, zice demonul. Sau
cel puţin n-am să-l mai chinui decât aşa, niţel, căci dacă mă opresc de tot,
imediat mă cheamă

înapoi. Să cădem la învoială. Vania nu are să mai facă decât o sută de

clătite pe zi” – „O sută de clătite? Nu mai mult de trei, mă înţelegi,
păcătosule?” Până la urmă ne-am învoit la 12 clătite pe zi. Şi atunci, ca să
fiu sigur că nu mă trage pe sfoară, în fiecare dimineaţă, la deşteptare, mă
duc şi mă aşez pe patul lui Vania.

„Fă-ţi alea 12 clătite!” Le face. După aia se aşează frumos în dulap şi toată
ziua stă liniştit.

Grigori nu găseşte nimic de răspuns. Au trecut două luni de când nu mai

trăieşte la seminar; supranaturalul i-a redevenit străin. Se gândeşte:

— Azilul ăsta tot a acţionat, până la urmă. Mitrofan nu era chiar atât de
nebun pe vremuri.

Însă în realitate Grigori era cel care, la seminar, asculta istoriile astea cu
demonii cu altă ureche. Acolo cu toţii participau la o doctrină fantastică,
dar nu absurdă, la o întreagă filosofie, falsă fără îndoială, dar riguroasă.
Aici, toate acestea nu mai sunt decât nişte superstiţii. Mitrofan nu s-a
schimbat deloc, decât poate că a mai întinerit, de când are demoni de care
să se ocupe.

Dintre profesorii mei, unul era la ospiciul de nebuni, unde mi-a mărturisit
el însuşi că şi-a găsit adevărata cale. Căzuse într-un abis de superstiţii
satanice, de altfel cât se poate de justificate de scripturile sectei, care fac
deseori aluzie la existenţa unor spirite imateriale şi răuvoitoare asupra
cărora preoţii ar avea puteri misterioase. Dragă tovarăşe, pot să afirm aici
în mod solemn, eu însumi preot: în cazul improbabil în care asemenea
spirite există, noi nu avem asupra lor nici o putere şi nici n-am avut
niciodată.

M-am pus pe căutarea unui alt preot, a cărui nebunie era mai puţin blândă.

Fusese lipsit de dreptul de a-şi exercita funcţia şi era acum muncitor

necalificat într-o uzină. Nişte creştini mi-au dat adresa lui când le-am spus
cine eram.

Toate astea sunt nişte mari prostii. Orice popă mi-ar răspunde că sunt un
preot nereuşit şi că harul, nu hirotonisirea dăruie puterile în chestiune.
Reuşisem să-mi însuşesc felul acela de a fi speriat, fel prin care ne
recunoşteam noi între noi şi câştigăm uşor încrederea credincioşilor. E
suficient să persecuţi oricât de puţin orice fel de comunitate de oameni
pentru ca toţi membri ei să ajungă imediat să fie recunoscuţi după frică,
exact ca o decalcomanie caracteristică apărându-le deodată pe faţă.

Un imobil care fusese burghez înainte de Revoluţie. Scară murdară. Hârtii

colorate desprinzându-se de pe pereţi. Geamuri înlocuite cu foi de jurnale
sau lipite cu benzi adezive. Inevitabilul miros de varză. Mirosuri de copii,
de asemenea. Şi zgomote de bucătărie, liniştitoare, ca tot ce ţine de
treburile casnice, deci de viaţa organizată. O uşă cu două canaturi, neagră.

Grigori sună. Nu se aude soneria. Bate. Aşteaptă.

A fost înainte la patriarhie unde nişte diaconi graşi i-au spus că nu poate fi
hirotonisit fără atestatul de studii eliberat de autorităţile seminarului său.
Or, nu numai că ordinele serviciului sunt formale, dar în plus Grigori voia
cu toată

pasiunea să-i dovedească lui Gruzcik fidelitatea lui. Pentru asta, trebuie să
devină

călugăr, mitrofor, şi cât mai repede posibil, episcop. Atunci informările şi

sabotajul îi vor fi la îndemână şi accesibile atribuţiilor şi puterilor lui.
Nichifor mort, Mitrofan nebun, Mihail e ultima lui şansă.

Grigori bate. O voce de femeie, gravă, măsurată, abia puţin neliniştită:

— Pe cine căutaţi?

Grigori dă numele persoanelor la care locuieşte preotul. Răspuns:

— Eufrosina Fominişna, pentru dumneata.

Apartamentul, bineînţeles, e împărţit între mai multe familii. Se va putea

oare sta de vorbă discret? Vecinii ştiu cine este Mihail?

O voce mică, nesigură şi tandră, de femeie bătrână reia dialogul prin uşă:
— Pe cine cauţi, om bun?

El repetă numele şi adaugă cu vocea mai scăzută:

— Aş vrea să-l văd pe '„Mihail”.

Nu îndrăzneşte să pronunţe cuvântul „părinte” interzis de civilizaţiile

luciferiene.

Glasurile femeilor parlamentează în spatele uşii. Sunt trei acum. Prima

apăsată, a doua spartă, o a treia, meditativă, adâncă şi care spune:

— Deschide-i, mamă.

Uşa se deschide. Un vestibul, prelung, obscur. În primul plan, o bătrânică,

pe jumătate neîncrezătoare, surâzând pe jumătate; ea e cea care a deschis.
Mai departe, sprijinită de o uşă închisă, o fată tânără, cu pieptul înalt şi
puternic, faţa gravă, turtită ca a laponilor, sub cozi negre. În final, în catul
mai luminos al unei uşi deschise, o femeie robustă, ţinând în mâini o
cratiţă pe care tocmai o spăla; ea a răspuns prima, dar se simte că vizita
asta nu o priveşte pe ea; vine şi ea să

vadă ce se întâmpla, din curiozitate.

Grigori se trage fără să vrea îndărăt. Îi e frică să intre în vizuina asta cu

femei. Sunt trei ani de când n-a mai stat de vorbă cu o femeie. De altfel,
nici altă

dată nu stătea de vorbă cu ele: le lua pur şi simplu. La seminar s-a izolat
de ispite. Castitatea, a constatat asta, e mai uşoară decât se crede, cu
condiţia să te

fereşti nu de păcat, ci de ispită. Ispita e cea care ne atrage, pe care o iubim.

Grigori nu a trişat cu misiunea primită. Cu o energie de care tovarăşii lui

credincioşi erau lipsiţi uneori, repeta de mii de ori pe zi, cu furie,
prefăcându-se că

se roagă de el însuşi şi nu de Domnul: „Nu ne duce pe noi în ispită.”.

Aici nu mai are nimic să-l apere. Nici credinţa adevărată, nici exerciţiile,
nici micile reţete de la seminar. Se simte pradă acestor femei. E îmbrăcat
în civil, bineînţeles; sutana pe care a părăsit-o cu atâta uşurare ar relua-o
acum să se apere.

Explică încă o dată că ar vrea să-l vadă pe „Mihail”.

— Intraţi la noi, spune bătrâna, fără bunăvoinţă.

Fata se dă în lături ca să-l lase să treacă.

Încăperea e mare, cu două ferestre spre stradă. Curată. Plină de mobile

vechi, confortabile, uzate. Două paravanuri. Mătasea de pe unul a fost
cârpita cu grijă.

— Acolo doarme el. E colţul lui, spune bătrâna arătând spre unul din
paravane. Puteţi să vă duceţi să-l aşteptaţi acolo.

— Puteţi să-l aşteptaţi aici, spune fata.

În cealaltă cameră se aude vecina făcând mare tapaj cu cratiţele, cântând

cu o voce frumoasă, din piept.

Grigori şovăie. Ar vrea să se ascundă în spatele paravanului să scape de

femeile astea. Dar să străbată toată camera, să-şi dea de gol mersul, poate
să le facă să râdă? Mult mai uşor ar fi fost un salt deodată sub focul
inamicului!

— Bine atunci, să se aşeze, spune mama.

Se aşeză într-un fotoliu vechi, cu pernele strivite. Fotoliul prea scund.

Grigori spera că va părea astfel mai impunător. Eroare. Se simte şi mai

vulnerabil în faţa acestor două femei rămase în picioare, care-l privesc,
fără să spună nimic.

Mama, în mijlocul camerei, cu mâinile în şolduri; fiica sprijinită de bufet,

reculeasă. Grigori nu ştie unde să-şi ţină mâinile, nici chiar privirile. Ca să
n-o privească pe fată, priveşte bufetul; enorm, de acaju, astăzi nu se mai
fac din astea.

— Bine, zice femeia. Trebuie să-mi văd oricum de mâncare. Vine şi „el”

acum.

Ezită. Grigori nu ştie ce trebuie să spună el. Priveşte bufetul.

Bătrâna vine să-l examineze pe vizitator mai îndeaproape, se apleacă spre

el. S-ar spune că-l miroase. Aruncă o privire fetei. Şuşotesc între ele.
Grigori are impresia că mama spune: „Fii cu ochii pe el”, sau „Fii atentă la
argintărie” şi că

fiică a răspuns: „Să-ncerce numai”. În orice caz se sprijină cu toată

spinarea şi amândouă palmele de bufet. Mama iese.

Grigori a întors capul cu efort. Acum se uită pe fereastră. I-a înţepenit

gâtul, încep să-i amorţească picioarele. Dar nu se mai mişcă de aici. Îl
aşteaptă

pe Mihail ca pe un eliberator.

Deodată, în spatele lui aude un scârţâit greoi. Cineva deschide bufetul.

Grigori nu se întoarce. E crispat în fotoliul lui, fără să ştie de ce, ca şi când

s-ar

teme că va fi atacat pe la spate. Tăcerea. Pe urmă vocea măsurată a feţei,

foarte gravă, foarte feciorelnică:

— Eu te-am ghicit. Eşti unul dintre ei.

Grigori nu se mişcă. I s-au destins muşchii, mintea şi-a recăpătat

agilitatea. Redevine el însuşi, acel Grigori care fusese cu trei ani înainte.
Fata asta l-a ghicit. Va trebui probabil s-o omoare. Gruzcik nu prevăzuse o
asemenea eventualitate. Ce are să spună Gruzcik? Mai presus de bucuria
fizică a acţiunii care e atât de aproape, teama agentului demascat: ce-au să
spună şefii? În serviciu, se iartă totul, mai puţin eşecul. Aşteaptă.
Nu se întâmpla nimic. Grigori se gândeşte la organizaţiile clandestine
despre care a auzit vorbindu-se, fără să creadă că ar exista, troţkişti,
monarhişti: agenţii care dispăreau. Atraşi în vreo cursă. Fereastra dă spre
stradă: nu omori pentru două etaje, dar te poţi compromite. Un agent e ca
o femeie de lume: nu se teme decât de scandal. Grigori aşteaptă mai
departe.

Foarte aproape de urechea lui – n-a auzit-o pe fată apropiindu-se – vocea

ei:

— Uite.

Sare în sus, gata s-o strângă de gât; se opreşte deodată. Cele două uşi ale
bufetului sunt deschise şi, prinse pe faţa interioară a panelurilor de lemn,
aliniate una lângă alta pe etajere, mari, mici, pictate, în alamă, de argint,
de aur, cizelate, lustruite, strălucitoare, lucesc acolo vreo 30 de icoane.

Grigori cade în genunchi, îşi face cruci mari şi loveşte duşumeaua cu

capul. Când se ridică o priveşte pe fată, ea îl urmăreşte aprobatoare.
Atunci Grigori îi adresează un surâs mare, naiv, dezgolindu-şi dinţii, surâs
de tânăr simplu, religios, încrezător. Şi-a venit în deplinătatea mijloacelor
sale; spune:

— Cum m-ai ghicit?

Ea nu surâde, decât poate lăuntric.

— Noi suntem deprinşi să ne recunoaştem.

O clipă ezită; pe urmă îşi rotunjeşte palmele, una într-alta în gestul ritual:

— Binecuvântează.

— Şi clatină din cap.

— Eu nu sunt preot. Seminarist numai.

Atunci ea îl priveşte parcă altfel, cu un amestec de admiraţie pasionată şi

de milă. Cel care se sacrifică este încă şi mai emoţionat decât cel care s-a
sacrificat de acum. Tot nu surâde, dar până la sosirea lui Mihail vor sta de
vorbă, în deplină încredere. Îi va spune despre moartea tatălui, preot, în
deportare; viaţa ei retrasă, alături de mama ei; munca sa de fiecare zi într-
un atelier de ţesătorie; credinţa ei.

— Dar e mai bine să ne ascundem. În felul acesta, câteodată, mai putem să

facem câte ceva.

Intră Mihail. E în civil, cu mănuşi mari, cu ochelari de motociclist în

mâini.

Cu pantalonii prinşi în agrafe. Slab. Cu ochii strălucitori.

Grigori se apropie pentru binecuvântare. Mihail îşi scoate mănuşile, cu

gesturi scurte şi mânioase. Când vorbeşte, s-ar spune că scuipă.

— Uită-te pe tine, Malhus! Nu pe tine te aşteptam. Pahomie, Vsevolod.

Ceilalţi. Unde sunt? Singurul pe care l-am mai văzut e Alexandru. În

numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (face semnul crucii, un semn
mic, cu regret parcă, pe fruntea lui Grigori). Şi cum, nu te-au dezgustat de
sutană? Vrei să guşti persecuţiile? E cam devreme, tinere. Văd că ai
cicatrice. Asta te-a calmat?

— Ce face Alexandru? întreabă Grigori.

— El a pornit-o. Are o biserică, oficiază liturghia, el.

Eu învârtesc şuruburi. Nouă, în ţara asta, ni se dau bilete galbene ca să ne

facem vocaţia. Cum era pe vremuri cu prostituatele! Pe al meu mi l-au
luat. „Tu n-ai să mai faci liturghia, popo”. Aliona, tu du-te.

Fata se înclina adânc şi iese fără zgomot. Mihail se învârteşte în jurul lui
însuşi, suflă greu, se duce să-şi arunce mănuşile şi ochelarii în dosul
paravanului, se întoarce, se încovoaie, îşi scoate greoi agrafele de la
pantaloni:

— Şi deci, eşti mulţumit de tine?

— Părinte, spune Grigori, nu vă înţeleg.

Mihail se apropie, îşi propteşte faţa palidă foarte aproape de faţa roză,
plină de cicatrici a lui Grigori:

— Nu înţelegi? Sfântul Petru! Sfântul Petru, pe cuvântul meu. Şi ai să-l

renegi şi tu, cred. Nu cu pumnii ăştia se crede în Dumnezeu, prostule. Nu
ştii că

Nichifor a murit în torturi din vina ta?

— Din vina mea?

— Da, din vina ta. L-au arestat pentru că îţi vorbea ţie în momentul când
tu dădeai cu pumnul. Trei zile după aceea li s-a spus femeilor care-i
duceau mâncare că nu mai are nevoie de nimic. Că n-are să mai aibă
nevoie de nimic, niciodată. Deci, mort. Mort, cum? De ce se moare în
închisorile regimului nedreptăţii? De ce?

Lui Mihail îi tremură buzele. Se stăpâneşte ca să nu izbucnească în plâns,

sau poate ca să nu blasfemieze. Cu vocea mică, frântă, adaugă:

— Părintele Nichifor era un înger pe pământ.

— Şi pe urmă, reizbucnindu-i mânia:

— Ai să-l înlocuieşti tu, poate?

— Grigori, cu braţele încrucişate, răspunde:

— Tocmai în legătură cu asta am venit să vă văd. Cred că acum ştiu

îndeajuns ca să pot fi hirotonit. Dar îmi trebuie un atestat de studii.

Dumneavoastră doar.

Mihail îl întrerupe:

— Ai să ai atestatul.
Grigori continuă:

— Dumneavoastră îmi cunoaşteţi vocaţia. Aş vrea să fiu hirotonit cât mai

repede cu putinţă.

Mihail îl priveşte pieziş.

„Dacă ar putea să citească în sufletul meu, ar citi!”. Grigori susţine

privirea aceasta de torţionar care ar putea să-i smulgă adevărul.

— Tu n-ai să fii hirotonit, spune în sfârşit Mihail.

— Părinte, eu m-am crezut totdeauna menit clerului regulat. Ştiţi asta.

— Da, spuse Mihail sec, şi tu, ştii tu care sunt ultimele cuvinte pe care mi
le-a spus Nichifor, martirul? La ureche, în camionul acela, pe când eram
duşi la poliţie. Întâi: „Toţi preoţi, în afară de Grigori”. Pe urmă, după ce s-
a rugat şi a meditat, s-a mai întors încă o dată spre mine: „Ba da, preot.
Călugăr niciodată”.

Ultimul lui gând a fost pentru tine.

— Fii mulţumit.

— Părinte, spune Grigori care-şi stăpâneşte cu mare efort lacrimile de

furie şi neputinţă, nu vă înţeleg amărăciunea, dar sigur că nu eu trebuie să
vă judec.

Totuşi mă întreb dacă aţi interpretat bine cuvintele părintelui Nichifor.

Gândiţi-vă că dacă nu devin călugăr, n-am să pot ajunge niciodată la

demnitatea episcopală.

Din nou Mihail îl priveşte drept în ochi. Însă de data aceasta lui însuşi îşi
adresează o întrebare imperioasă. Nu găseşte răspuns. Suspină; spune, cu
surâs rău:

— Şi dacă tocmai pentru asta?

Am aflat atunci că autorităţile ecleziastice se opuneau ca eu să-mi pronunţ
jurământul, era cu toate astea dorinţa mea cea mai scumpă M-am întrebat
mult timp care ai fi fost motivele care să fi explicat o hotărâre atât de
extraordinară şi pe care insistenţele mele nu au putut-o în nici un fel
zdruncina La vremea aceea n-am găsit nici un răspuns la o întrebare care,
totuşi, mă preocupă

mai mult decât orice pe lume. Astăzi cred că preoţii, care se străduiesc să-i
cunoască bine pe oameni ca să-i poată câştiga mai bine, mirosiseră în
mine iubirea aceasta de adevăr, simţul acesta intransigent al adevărului
dialectic care mă face astăzi să-l reneg şi să mă îndrept spre
dumneavoastră.

Este singura explicaţie, fireşte, şi nu mi-a trebuit prea mult ca s-o găsesc.

Am fost totuşi buimăcit; eram atât de mulţumit de duplicitatea

spovedaniilor mele. Cum a putut oare Nichifor?

Părintele Grigori aplecat asupra scrisorii sale îşi arată dinţii într-un surâs
plin de răutate. Îşi bate joc de el însuşi. Îşi aduce aminte că a plâns
aproape – da, i-au dat lacrimile – când Mihail i-a spus: „Tu n-ai să fii
episcop”. Şi de ce? Din cauza sarcinii lui, a lui Gruzcik, a răului suprem pe
care n-avea să-l mai poată

face Bisericii detestate? Nu. Pentru un alt motiv, tainic, pueril, absurd: de
trei ani visa la momentul solemn când, episcop uns, avea să treacă în plină
slujbă

religioasă la ritul spălării mâinilor. Copii de cor, înveşmântaţi în brocart

auriu aveau să-i aducă un vas preţios sau un lighean de tinichea, n-avea
importanţă, şi ştergarul brodat; el, Grigori, avea să-şi cufunde amândouă
mâinile, da, mâinile astea, mari, sigure, în apa proaspătă sau în apă
călduţă, după anotimp, avea să le frece una de alta şi apoi să le şteargă pe
ştergarul curat de tot, strălucitor de curăţenie, brodat cu grijă cu cruci roşii
şi albastre sau galbene şi negre. Toate acestea pe pragul uşilor împărăteşti,
în vreme ce poporul avea să se roage, cufundat în reculegere, şi cântecele
austere şi frumoase aveau să tune sub cupolă. Grigori nu ştia de ce
imaginea aceasta îl urmărea de când el însuşi ajutase odată un episcop să-
şi spele mâinile cu mare solemnitate. I se părea că

acea clipă avea să-i răsplătească toate suferinţele, toate lipsurile, toată
asceza pe care şi-o impunea. Şi acum, nimic din toate acestea. Să nu mai
fie altceva decât un biet popă de ţară, murdar şi căsătorit.

Căsătorit, da! Dacă nu-şi depunea jurămintele trebuia, ca să fie hirotonit,

fie să aştepte vârsta canonică, ceea ce nu-i convenea deloc, fie. Să se
căsătorească. Mai avea încă lacrimi în ochi în clipa când îi venise sângele
în obraji, mai vizibil în adânciturile cicatricilor. Căsătorit, o soţie!
Interdicţia absolută

pe care şi-o impusese – să se mai gândească la femei – sărea acum în

lături ca un zăvor tras. Trebui să se stăpânească cu greu ca să nu iasă din
cameră în fugă, să nu se arunce asupra primei femei care i-ar fi ieşit în
cale. Pe urmă nu-l mai ţinură picioarele; trebui să se aşeze. Experienţele
lui trecute îl năpădiră toate deodată trecându-i prin faţa ochilor care i se
injectaseră. Vedea un torent de imagini jalnic de asemănătoare şi totuşi
cutremurătoare. Se simţea slab, neputincios. Îi venea să le ceară îndurare
acelor sute de femele care i se înfăţişau pentru ca el să le posede pe toate
deodată. După câteva secunde reveni la realitate. În ce priveşte femeile, n-
avea să aibă decât una singură şi chiar în câteva luni de acum încolo, cu
condiţia ca Gruzcik să nu găsească o altă soluţie.

Îşi îmbrăcă iarăşi sutana şi se duse la Gruzcik care îl privi buimac:

— Dragul meu, nu ştiu ce să zic.

Pe un ton şi iritat şi enervat, ca al şefului căruia subalternul îi face

greutăţi:

— În primul rând tu trebuie să te superi. Popii te-au tras pe sfoară. Nu s-ar

zice că sarcina asta a ta începe bine.

Grigori, drepţi în faţa lui, se gândeşte: „N-am pierde nimic dacă am

suprima toată misiunea asta”. Dar tace.
— Câtă vreme ai mucezit în şandramaua aia?

— Trei ani, tovarăşe comandant.

Gruzcik merge în sus şi în jos prin cameră răspândind un miros puternic

de sudoare şi de tutun.

— Înţelegi, scumpule, că acum nu mai putem face marşarier. Dar explică-

mi şi mie, cum s-a ajuns aici?

Grigori nu înţelege nici el. Îşi închipuia că inspirase o încredere deplină

stăpânilor săi. Nichifor avea faţă de el aceeaşi atitudine ca şi faţă de

colegii lui.

— Poate originea ta?

Originea lui Grigori îl preocupă de mult pe fostul muncitor din turnătorie.

— Înţelegi, eu mai curând îi simpatizez pe nobili. Ăia erau nişte adevăraţi

patroni; cu ei se putea lucra. Vreau să spun, ăia din vremurile de demult.
Nu nobilii ăştia de salon. Nu, ăia „duri”, nobilii pământului, ai războiului.
Dar popilor ar trebui să le placă băieţaşii ăştia suferinzi şi cu părul lins, pe
care să-i aranjeze cum vor ei. Nu eşti de părere?

— Calendarul nostru e plin de principii, răspunde Grigori. Nichifor mi-a

spus de mai multe ori: „Tu ai să ştii să administrezi”. Credeam că se
gândea la mine în mod special pentru episcopat.

— Adică e o chestie de ultim moment? Ce s-a întâmplat?

— Când m-am apucat să-l pocnesc pe căpitan.

— Şi tu ce explicaţie îţi dai? Că, adică neputând să te stăpâneşti pe tine n-

ai să fii în stare să-i stăpâneşti pe alţii?

— Poate.
— Nu, nu. Nu e chiar atât de logic. Trebuie că au simţit că nu eşti de-al lor.

Ăştia au nasul fin, popii ăştia, crede-mă.

— Dar atunci de ce te ordonează totuşi popă? Ar fi putut să te dea afară.

Haide, cum îţi explici?

— Nu-mi explic, tovarăşe comandant.

— Trebuie să poţi să-ţi explici. Tu ai stat cu ei trei ani.

— Dacă nu le-ai înţeles psihologia, atunci la ce eşti bun?

Îl cuprinde enervarea. Gruzcik are să se dezlănţuie. Grigori aşteaptă în

poziţie de drepţi, ca un soldat care-şi umflă docil obrazul ca palma să sune
mai bine. Pe urmă furtuna trece. Gruzcik se lasă să cadă pe scaun:

— Aşează-te şi tu undeva, micule. Va trebui să luăm nişte hotărâri în ceea

ce te priveşte.

Pauză. O ţigară.

— Eu nu mă pricep deloc la chestiile popeşti. Povesteşte-mi ce are să se

întâmple acuma.

Grigori îi explică aşa cum se pricepe că poate fi ordonat preot, dar că

pentru asta trebuie să fie. Căsătorit. Pe urmă, poate să ajungă să poarte

mitră, dacă face o carieră frumoasă, dar n-are să fie niciodată episcop.

Grigori a roşit spunând „căsătorit”. Gruzcik îşi fumează ţigara cu un aer

obosit. N-a remarcat nimic. Se pare. Întreabă:

— Ai să poţi să-i spovedeşti pe episcopi?

— Da, în general ei îi preferă pe călugări.

— Gruzcik fumează.
— Ar fi o soluţie, tovarăşe comandant.

Gruzcik îşi ridică ochii, leneş; fiara s-a trezit, dar se preface mai departe
că

doarme.

— Spune.

— Văduvii pot ajunge episcopi.

Grigori iese de la Gruzcik cu inima uşoară. Are să aibă o nevastă timp de

câteva luni. Are să-şi dea drumul, are să facă tot ce poate cu ea. Pe urmă,
ea are să aibă un accident: un camion scăpat de sub control, poate. Atunci
Grigori are să-şi depună jurămintele. Nichifor are să fie definitiv şters; să
învingi un mort, cea mai frumoasă victorie. Misiunea austeră va începe
atunci. El singur, Grigori, are să distrugă Biserica. Are să-i smulgă
coroana, are s-o răstignească, are s-o extermine. Are s-o facă să intre în
pământ. Are să strivească sub picioare cioturile rămase. Nici un singur
popă negru, nici un diacon slăbănog care să mai întreţină în popor speranţa
pâlpâind într-o fugă supranaturală din faţa autorităţilor. În această
perioadă de activitate intensă, de delaţiune, are să fie mult mai ocupat să
stabilească fişe, să organizeze reţele de turnători, să-l zădărnicească pe
Patriarhul însuşi, decât să se mai gândească la femei. Într-o zi poate, odată
victoria câştigată, ce orgie va fi! Dar nu-şi bate acum capul cu asta:

poate că luna aia de miere îi va ajunge pentru toată viaţa. Se vede de pe

acum în chipul acelor sfinţi care, după o perioadă de desfrâu grozavă, s-au
canalizat într-o asceză la fel de serioasă, ca să satisfacă exigenţele unei
misiuni intransigente.

Un lac strălucitor, pe urmă un torent înspumat într-o râpă sugrumată,

neagră; astfel îşi vede el viaţa. Culoarea neagră îl obsedează, îl
împresoară, aşa cum fac cearcăne pe feţele sfinţilor din icoanele vechi.

Pe stradă, Grigori, pentru prima dată de trei ani de zile, vede o mulţime de
femei. Se opreşte în faţa lor, cu gura întredeschisă, se întoarce după ele
când trec pe lângă el, aiurit de tot acum, le mănâncă din ochi şi nici nu-şi
dă seama că

se uită după ele până în clipa când o bunică însoţind o adolescentă începe
să

ţipe, arătându-l cu degetul:

— Scoate-ţi sutana cel puţin, neruşinatule!

Îndată ruşinea îl covârşeşte pe Grigori; ruşinea seminaristului şi ruşinea

agentului în misiune; se atâta una pe alta. Ar vrea să intre în pământ, ar
vrea s-o omoare pe baba asta, ar vrea să tragă cu mitralieră în trecătorii
ăştia. A încălcat porunca a şaptea, a uitat să-şi joace rolul fără nici o
greşeală, îi e ruşine de sutana asta neagră, de dorinţele lui, de stângăcia
lui, îi e ruşine de ruşinea lui chiar. Fata izbucneşte în râs când îl vede aşa,
buimac. Îi vine s-o omoare şi pe fata asta.

Face un efort, îşi recapătă stăpânirea de sine. Merge încet, cu suflul

cumpănit, cu ochii plecaţi. Nu mai priveşte decât la glezne şi îşi dă voie
din când în când să vadă câte o jumătate de pulpă ca să se răsplătească
singur pentru atâta abstinenţă. Dacă l-ar fi văzut Gruzcik când făcea pe
bărbatul adineauri! L-ar fi dat afară din serviciul secret, dezonorat. Sau
Nichifor. Să greşeşti în privinţa asta, a curăţeniei sufleteşti cum se spune,
este păcatul cel mai grav, tocmai pentru că e făcut fără voie. Nichifor,
sfântul, Gruzcik, fiara, se contopesc amândoi în conştiinţa vinovată a lui
Grigori.

Pe urmă se pun nişte probleme. Gruzcik a spus: „Ai mâna liberă, dar fă-o
repede”.

Se gândiseră la început să-i dea de nevastă o femeie tânără din serviciul

secret.

— Eu am aici unele drăguţe foc, spusese Gruzcik cu subînţeles.

Grigori ar fi aplaudat ideea asta, dar Gruzcik a renunţat la ea repede.

— În primul rând, aş imobiliza doi agenţi pentru o singură misiune. În al
doilea rând, ar trebui o fată cu totul extraordinară că popii să nu miroasă
ceva (ea n-are, în cazul ei, trei ani de seminar să se rodeze); în al treilea
rând, nici n-am putea s-o omorâm cu adevărat. Şi ficţiunea, băiete, teatrul,
la noi e totdeauna o greşeală. Nu. Va trebui să te descurci singur, eşti om
în toată firea.

N-are să fie uşor. Nevastă de cleric, una care să se expună poate la

deportare, la moarte, sigur la umilinţe, la necazuri, la despărţirea de
bărbaţii obişnuiţi care trăiesc după normele societăţii lor – de ce? Nu
pentru ca să

evanghelizeze spiritele, să mântuie sufletele, cum o face preotul însuşi, ci

ca să-i fiarbă lui supa de varză şi încă fără carne! Cine ar accepta aşa
ceva? Cei mai mulţi dintre popi, astăzi, sunt călugări.

O frică puerilă l-a cuprins pe Grigori. Dacă nu-şi găseşte femeie? În

primul rând, el nici nu cunoaşte femei. Poate să se apuce să întrebe o
măturătoare de stradă:

— Hei, cetăţeanco, n-ai vrea să te faci preoteasă?

Se reîntoarce la Mihail ca să-i comunice hotărârea lui; are să se însoare şi

are să se facă preot secular. Bate la uşă, îi deschide Aliona.

Aliona e acolo în faţa lui, dreaptă, respectuoasă, cu faţa ei cam de

calmucă, părul de culoare închisă, pieptănat strâns pe spate; în spatele ei,
tapetul pictat din vestibul reprezentând vase stilizate, cafenii pe fond
galben, aproape decolorat.

Grigori văzând-o pe Aliona, vestibulul acela întunecos, vasele stilizate în

gustul anului 1910, recunoaşte tabloul şi află acum că se va căsători cu
fata aceasta. Nu se poate să se întâmple altfel, era scris undeva, într-un
mare registru de stare civilă, de la începutul veşniciei.

Aliona îl conduce în camera lor şi-i spune (şi asta era-scris în veşnicie):

— Mama nu-i acasă.

Sunt singuri unul în faţa celuilalt. Cele două ferestre cu geamuri alungite,
lasă să se aştearnă peste ei şi peste mobilele uzate razele oblice ale
soarelui.

Grigori îşi înfige degetele în barba lui scurtă, prost pieptănată şi şi le

mişcă încet acolo. Nu ştie ce să facă acum cu mâna cealaltă, însă jena asta
e doar superficială. Stângăcia asta, de altfel sinceră, i se potriveşte
personajului pe carel joacă. Nu-l deranjează; dimpotrivă, aproape că o
savurează. Tăce. Aliona nu-l pofteşte să se aşeze căci aşteaptă şi ea. Şi ea
ştie.

După o clipă, când jena şi tăcerea au ajuns să se coacă, Grigori se întoarce

spre Aliona.

— Uite ce aveam să-ţi spun. Nu am să pot să mă fac călugăr, aşa cum

doream. Însă aş vrea totuşi să fiu preot şi pentru asta trebuie să mă însor.
Aş

vrea mult ca dumneavoastră să fiţi soţia mea.

A privit-o în faţă spunând aceasta, însă ea avea ochii plecaţi. El e

mulţumit de micul său discurs, foarte simplu, foarte sincer. Dacă fata îi
răspunde „da”, se condamnă la o moarte pe termen scurt – camionul cu
frâna stricată – dar asta nu are nici o importanţă: nu contează decât sarcina
lui.

Aliona îşi ridică ochii închişi de tot la culoare şi începe să surâdă:

— Eu nu vă cunosc, dar totdeauna m-am rugat să fiu nevastă de preot. De

altfel, astăzi, când aţi intrat, am început să vă iubesc. Am să vă iubesc
totdeauna.

Grigori se gândeşte: „Vocaţia de sclavă, ca toţi adevăraţii creştini. Am

găsit mănuşa pe mâna mea”.

Dacă bătrâna aceea nu l-ar fi făcut de ruşine adineauri pe stradă, ar fi

săvârşit acum o gafă ireparabilă şi totul s-ar fi schimbat. Însă baba care-l
ocărâse pe seminarist l-a atins pe agent. Îi spune Alionei:
— Atunci să ne rugăm împreună lui Dumnezeu.

Ea deschide bufetul unde licăresc icoanele. Aurăria aruncă răsfrângeri

roşii peste arginturi. Chipurile sfinţilor, înnegrite, impasibile, sprâncenate,
privesc spre bărbatul şi spre femeia aceasta.

Aliona spune:

— Aşteptaţi o clipă.

Se duce să caute chibrituri, aprinde o candelă în faţa sfintelor imagini.

Flăcăruia pâlpâie în păhăruţul ei albastru, apoi arde bine. Şirurile de

icoane seamănă cu un foc nemişcat, mut.

— Acuma, spune Aliona.

Îngenunchează alături şi li se unesc mâinile. Au să se roage astfel în

tăcere, fiecare pentru el, se gândeşte Grigori, însă Aliona îl priveşte uimită
şi el înţelege numaidecât ce aşteaptă ea de la el. Cu glasul stăpânit, la
limitele murmurului, inexpresiv parcă, asemenea unui instrument muzical,
glasul preoţilor ortodocşi de când există ei, recită rugăciunile emoţionante
pe care ea nici nu le ştie; le alege pe cele mai lirice, cele în care limba
religioasă s-a transformat în miere în gâtlejul sfinţilor celor mai blânzi,
celor mai plini de căldură. Părintele Mitrofan ştia multe din astea,
rugăciuni mângâietoare adresate Sfintei Fecioare.

Grigori le spune acum, punând în inflexiunile inexpresive cât poate el mai

multă

căldură iubitoare. Mina Alionei este călduţă şi fermă într-a lui. După cinci
minute el se opreşte. Ea îl priveşte, dezamăgită.

„Aha, bine, îi place”.

Dublează doza, mereu cu aceeaşi voce, nu onctuoasă ci, dimpotrivă,

răguşită, abia cântătoare, vocea incantaţiilor magice. Flăcăruia din paharul
albastru nu mai tremură. Feţele înalte ale sfinţilor privesc, impasibile, spre
tinerii îngenuncheaţi. E Mântuitorul, Fecioară, Sfântul Nicolae, Sfântul
Alexandru, Sfântul Vladimir, Sfântul Serghei din Radonej, Sfântul
Serafim de Sarov şi alţii; o întreagă adunare pentru a binecuvânta nunta
asasinului şi a victimei sale. Dar îi binecuvântează oare? Prudenţi, ei tac.
Abia un curent de aer care pătrunde prin fereastră, tremurând flacăra
candelei, face să treacă o umbră pe fruntea lor. În afară de asta, nici o
reacţie. Sunt acolo să depună mărturie, doar. Şi n-au să

depună această mărturie înainte de sfârşitul lumii.

În sfârşit, Grigori se opreşte şi spune:

— Ajunge.

Aliona lasă să-i scape un suspin de mulţumire. Totul s-a petrecut aşa cum
îşi dorise ea dintotdeauna. Îl priveşte cu înduioşare pe seminaristul acesta
bărbos şi nepieptănat îngenuncheat alături de ea. Poartă pe faţă cicatrice, e
martir, erou. Iată-l, deci, pe cel căruia îi va sacrifica propria ei viaţă, întru
Dumnezeu. El este Hristosul ei. Şi fiecare are Hristosul pe care îl merită.

Trei săptămâni mai târziu se căsătoresc,. Grigori a avut vremea să-şi

depăşească furia care-i cuprinsese trupul. De altfel, Aliona îi uşurează
situaţia; nici un fel de cochetărie, decât cea orientală a abandonării
reculese pe care o făgăduiesc atitudinile ei, privirile, supuşenia aceasta
care o stăpâneşte.

Evită să-i spună pe nume. El presimte că îndată ce va fi hirotonit ea are să-

i spună „părinte”, plăcere pe care nu va trebui să i-o refuze.

Constată repede că ea nu are nici un fel de cultură, nici chiar religioasă. Ea

iubeşte, nădăjduieşte, crede, toate cu inima. Literalmente cu inima. O clipă
se gândeşte să-i dezvolte inteligenţa.

„La ce bun? Într-un an are să aibă accidentul acela”.

Ei îi place ca el să-i citească din cărţi pe care ea nu le înţelege. Se

învârteşte în jurul lui, plină de respect, când îşi revizuieşte cursurile de
greacă.
Credinţa Alionei este păgî-nă, cel puţin prin credinţa în mai multe stadii
ale iniţierii. Ea se mulţumeşte cu cercul exterior, dacă el ajunge la
cercurile mai tainice.

E o muncitoare manuală, mulţumită să fie astfel. Îi e teamă de ştiinţă:

— Lucrurile astea nu sunt pentru mine.

Adaugă, folosind o metaforă care-i vine firesc pe buze:

— Tu poţi să pătrunzi fără nici o primejdie în noaptea ştiinţei, căci tu ai

lanternă religiei.

Grigori îşi aşteaptă liniştit căsătoria. Uneori, seara, în patul lui, îşi
îngăduie reverii delirante, dar nu iese nici o iotă din misiunea sa: „Orice
seminarist ar face la fel şi l-ar mustra conştiinţa, exact ca pe mine”.

Când o vede pe Aliona, se arată plin de atenţie, dar demn. Ea l-a lăsat să

înţeleagă cum îşi înţelege rolul pe care şi l-a asumat: să-l elibereze de
orice grijă

materială pe preotul pe care l-a luat în căsătorie, pentru ca el să se poată

consacra pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Pentru Aliona, partea trupească

face parte dintre grijile materiale. Ea vrea să fie „slujnica Domnului” prin
intermediul soţului ei. El o tratează ca atare.

Mihail, care nu înţelege nimic, îi căsătoreşte. Cu ostilitate. Pentru Mihail,

Grigori este asasinul lui Nichifor. I-o spune direct la spovedania dinaintea
nunţii, în camera în care locuiesc acum toţi patru.

— Şi de moartea părintelui Nichifor care era un sfânt, de ea nu te

învinovăţeşti?

Grigori, bărbos, în sutană, îngenunchiat, îşi ridică ochii spre Mihail, care e
în picioare, fără barbă, în bluză de piele, pantaloni de muncă şi ca
patrafirul brodat, atârnându-i pe umeri.
— Mă învinovăţesc, părinte, dacă aşa vreţi, printre păcatele săvârşite fără

ştire.

Mihail nu aprobă căsătoria Alionei. Nu ascunde asta. I-o spune în faţa lui
Grigori:

— Ţie ţi-ar trebui unul blând, bun. El nu e bun. Dacă va fi mântuit, va fi

prin răutatea lui. Sunt sfinţi care au ajuns sfinţi prin răutate.

În întredeschiderea bărbii, care i-a mai crescut, Grigori îşi arată dinţii.

Ceremonia nunţii este lungă şi solemnă. Niciodată Aliona şi mama ei n-ar

fi crezut că au atâţia prieteni. Vin din toate părţile şi aduc daruri. Capela e
plină.

Toţi cei care ştiu să cânte se alătură-corului. Martorii ţin sus cununile de
aur deasupra capului căsătoriţilor. Tămâia fumegă; candelabrele pline de
lumânări iluminează de jos icoanele de pe pereţi. Zeci de sfinţi, purtând
lănci, stindarde, cruci, cărţi, odăjdii, şuviţe de aur se alătură tăcuţi tainei
căsătoriei. Norii de smirnă şi tămâie care urcă spre ei abia dacă îi fac să-şi
mişte buzele; privirile lor nemişcate cad de sus asupra perechii albe şi
negre. Aliona e într-o rochie simplă

de vară, cu un voal mic prins cu acul în păr. Grigori a avut un moment de

cochetărie; ar fi vrut să se căsătorească în uniformă de locotenent. Însă

asta nu ar fi fost cu putinţă, nici pentru seminarist, nici din cauza banilor.
A împrumutat un costum de la un văr al Alionei.

Grigori se pregătea să joace comedia; dar nici nu e nevoie. Căsătoria lui se

desfăşoară ca toate căsătoriile, cântecele sunt frumoase, îl cuprinde o
emoţie reală. Aruncă rare priviri pofticioase spre logodnica lui
reproşându-şi-le imediat.

Are un nod în gât, ca toţi cei care se leagă pe viaţă; nu se preface că nu ştie
că
într-un an Aliona are să fie moartă; pentru moment a uitat. În sfârşit, asta
e, sunt căsătoriţi.

— Da, bine, se gândeşte Grigori, ca şi cum s-ar fi întâmplat cu adevărat

ceva, ca şi când s-ar fi petrecut o schimbare.

N-a avut simţământul acesta la biroul de stare civilă unde s-au dus în ajun
să se înscrie.

La ieşirea din Biserică se înghesuie prietenii. Unii îşi arată darurile pe care
le-au adus la Biserică. Nu e o explozie de veselie. Felicitările rămân
amuţite, reculese, în cinstea lui Grigori care are să fie preot, toată lumea
ştie. Dar chipurile sunt luminate de bucuria sinceră. Aliona e calmă; nu
surâde. Grigori îi face o remarcă despre asta, căci el se lasă câştigat de
atmosfera aceasta de sărbătoare pe care ar vrea-o chiar mai zgomotoasă,
mai tumultuoasă; se ia singur drept un tânăr căsătorit. Ea răspunde:

— N-am nevoie să surâd. Sunt fericită.

Îl cuprinde un fior de enervare. „Creştinii nu trebuie să facă paradoxuri”.

Dar îi trece. Acasă, unde au venit cu toţii, Grigori îşi ridică vesel paharul
de vin spumos; n-a băut nici o picătură de alcool de trei ani de zile, în
afară de vinul de la împărtăşanie. Spumosul i se urcă la cap: se opreşte
imediat din băut, ca să nu se trădeze.

Cineva rosteşte ritualul: „E amar, vinul”. Cu timiditate, din cauza lui

Grigori.

Seminaristul, însă, băiat bun, nu se supără. Se întoarce spre soţia lui şi o

întreabă

din priviri dacă vrea să satisfacă cerinţele tradiţiei. Până aici nu şi-au dat
decât sărutul sacramental la Biserică. Ea, fără nici cea mai mică sfială, îl
sărută pe buze, îndelung, loial, nu cu sărutul simbolic pentru a mulţumi
galeria, ci un adevărat sărut pudic şi pasionat.

— Toţi ăştia ar putea să plece, îi murmură Grigori.

— Ne iubesc.

De data asta surâde.

Grigori îşi dă seama că în multe privinţe Aliona e cea care preia iniţiativa.

Ea a aranjat amănuntele nunţii, ea a instaurat între ei acest ton de respect

plin de afecţiune. Ea i-a dat primul sărut.

El se scuză gândindu-se la misiunea lui. „Dacă o las pe Aliona să conducă

ea, ceea ce nu e cu adevărat important, înseamnă să întăresc încrederea pe

care oamenii o au în mine”.

Invitaţii pleacă. Pentru prima noapte, mama Alionei se va duce să doarmă

la o prietenă ca să le lase tinerilor căsătoriţi toată camera: un regat. Mihail

lucrează de noapte; nu va fi aici decât dimineaţa. Ei rămân singuri.

Întâi mănâncă de seară. Grigori vrea s-o ajute la bucătărie dar Aliona îl
goneşte:

— Nu e aici locul tău.

Se duce în cameră. Nu ştie de ce să se apuce. Imagini din viaţa lui trecută,

în care a cunoscut, dacă nu luxul, cel puţin desfrâul, îl bântuie. Pe stradă se
aprind felinarele. Trec rare maşini. În celelalte camere ale apartamentului
vecinii râd, se ceartă, fac să se ciocnească farfuriile. Aliona nu vine. Ba da,
vine.

Când au sfârşit de mâncat, ea se duce să spele vasele, la bucătărie, după

orarul pe care l-a stabilit cu vecinele. Grigori se oferă să le şteargă el, dar
întâmpina un refuz scandalizat. Umblă de colo până colo prin cameră.

„Numai de n-ar face-o prea tare pe mironosiţa; n-aş putea nici măcar s-o
bruschez cu misiunea asta a mea nenorocită'.
Se aşează la masă, deschide o carte; e un ceaslov. Îl închide iritat. Aliona
intră, îşi scoate şorţul, îl atârna cu grijă într-un cui, vine foarte firesc să se
aşeze pe genunchii lui Grigori. Aliona ştie să le facă pe toate, chiar şi cum
să fie nevasta unui viitor preot.

Înainte de a se culca, se mai roagă încă, dar acum scurt, pe urmă Aliona
are să se arate nu doar docilă, ci şi tandră. Grigori aproape că nu înţelege
nimic; el n-a întâlnit până acum niciodată o amantă tandră. Pasionate,
venale, violate, da. Tandre, niciodată.

După ce a dormit o oră, el se trezeşte. Pe piept cu capul abandonat al

Alionei; pe obraz cu suflul placid al Alionei, Grigori îşi deschide ochii pe
întuneric şi începe acea serie de meditaţii cărora, în împrejurări
asemănătoare, are să li se lase pradă timp de şaptesprezece ani de acum
încolo.

Grigori nu are înclinaţii naturale spre filosofie, dar saţietatea aceasta

deplină a trupului îl îndeamnă spre ea. Se simte bine. La fel de bine ca
după un mers foarte lung prin munţi, după o luptă crâncenă încheiată cu
victorie.

Meditează lenevos la căsătoria preoţilor. A învăţat la seminar că preoţii

catolici nu se căsătoresc.

„Dostoievski avea dreptate, divaghează Grigori, întins liniştit pe spate,

într-un pat îngust, cu părul Alionei risipit pe pieptul lui dezgolit. Catolicii
ăştia, papistăşii, n-au înţeles ce e cu adevărat omenesc în creştinism. Eu
sunt acum aproape preot. Am deci şi eu un cuvânt de spus. Să dăruim totul
lui Dumnezeu, vreau să spun toată atenţia şi toată iubirea, de acord, dar ce
lipsă de realism! Ar trebui să nu mai ai nici rude, nici prieteni, nici patrie,
nimic decât crucea ta. Asta e bine pentru călugări, şi Biserica Romano-
catolică nu pretinde de fapt că ar vrea să-i constrângă pe preoţi ca atare.
Alt argument: să-i scutească pe preoţi de necazurile conjugale de genul
scenelor între soţi şi aşa mai departe. Ar trebui ca seminariştii să fie
învăţaţi cum să-şi întrebuinţeze autoritatea şi, la nevoie, cravaşa, pentru ca
un argument ca acesta să cadă de la sine. Dar se pare că
toate astea nu sunt decât pretexte pudice. În realitate, domnii ăştia de la
Conciliul de la Trento ar găsi şocant ca nişte mâini care, noaptea, au pipăit
un trup de femeie să atingă dimineaţa Sfintele Taine. Aha, aici se vede
Roma! Dar n-a fost tot un romano-catolic cel care a spus: „Cine vrea să fie
înger va fi animal„?

Trebuia să fi avut un spirit de jandarm ca să gândească atât de uşuratic.

Dar, în sfârşit, fără să mai punem la socoteală că în ajun de liturghie e post
mare, un trup de femeie e la atingere la fel de curat ca o bucată de pământ
sau o bucată

de pâine. Ce rost mai are să spunem că trupul nostru e Templul Duhului

Sfânt că

să ne punem după asta pe nuanţările astea pofticioase! Cum adică? Un

preot ar avea dreptul să se ţină de sfânta sticlă, să-şi răsucească ţigara
după masă, dar nu să asculte de porunca lui Dumnezeu „creşteţi şi vă
înmulţiţi„? Nu, nu; e evident că Roma aici păcătuieşte cu păcatul
angelismului. E evident că nu are dreptate când cere în acelaşi timp că
preoţii să fie oameni întregi şi capabili tocmai de lucrul pe care li-l
interzice”.

Se întrerupe o clipă izbit de caraghioslâcul propriului lui ataşament faţă de

Biserica Ortodoxă.

„Ei şi ce, îşi răspunde singur. Trebuie să minţim cât mai aproape de
adevăr. Trebuie să punem la inimă interesele comunităţii în cadrul căreia
ne facem şi noi misiunea, noastră. Eu urăsc Biserica noastră, dar cine mă
opreşte să

o urăsc şi mai mult pe cea catolică? De altfel nu o urăsc pe a noastră decât

tocmai pentru că o găsesc plină de bun simţ, raţională, ingenioasă, deci
primejdioasă. Este limpede că dacă noi am fost scutiţi de Inchiziţie şi de
războaiele religioase, asta s-a întâmplat pentru că instinctele naturale ale
preoţilor noştri îşi urmau canalele fireşti şi nu aveau nevoie de defilări
monstruoase”.
La puţină vreme după căsătoria mea cu o fată stupidă, care de altfel nu era
lipsită de merite, dar pe care tatăl ei şi alţi clerici o abrutizaseră cu totul,
am fost ordonat diacon. „Abrutizat” este destul de inexact, dar sună bine în
context.

Cu acest prilej – am intrat în contact strâns cu Patriarhia unde nu am

întâlnit fanatisme, ceea ce, trebuie să vă mai mărturisesc, m-a dezamăgit,
ci un fel de saţietate sordidă, de mulţumire de sine, în contradicţie făţişă
cu morala creştină, un compromis permanent cu socialismul pe care totuşi
îl detestau.

Asta e bine spus. La Patriarhie, e adevărat, n-am găsit nimic din ce

căutam; nici un indiciu despre acea vastă conspiraţie anticomunistă al
cărui suflet nu mă îndoiam că era Patriarhul. Nimic altceva decât nişte
diaconi graşi, nişte popi fără nici o valoare, care puseseră mâna pe un os
de ros, şi câţiva comisari politici care îşi purtau sutana cu o stângăcie
desăvârşita şi pe care i-am recunoscut drept ceea ce erau înainte chiar de a
le fi cerut binecuvântarea. Nu m-am abţinut să le torn gogoşi teologice
ălora! N-aveau decât ceea ce meritau.

Compromis permanent? Da, sigur. Asemenea clerici pentru asta sunt

acolo. Patriarhul, care nu e prost, i-a strâns în jurul lui pe cei mai scârboşi,
pe cei mai josnici şi mai vicleni, pe cei care n-au să şovăie să se servească
de orice, de saltea chiar, ca adică să amortizeze toate loviturile pe care
regimul ar vrea să le dea Bisericii, începând cu capul său. Mulţumire de
sine? Şi încă cum? Toţi birocraţii ăştia în sutană aveau senzaţia că
păcălesc şi regimul, sub nasul căruia continuau să se roage lui Dumnezeu,
sub nasul căruia se împerecheau cu cei mai răi duşmani ai religiei, şi toate
astea pentru cauza cea bună! „Eu n-am să fiu niciodată un martir, le
spuneau ei Hristosului lor, şi eşti şi Tu silit să recunoşti că

îţi sunt mai folositor în felul acesta!” Saţietate? Fireşte. Există în toate
sectele un fel de corespondenţă secretă şi necesară între canonicat şi
gastronomie.

Am rămas diacon puţină vreme. Şi-au dat seama că avem o anumită

instrucţie şi o autoritate naturală care mă făceau de la început capabil să
ajung la funcţii superioare. Câteva săptămâni mai târziu eram preot, adică
în ochii credincioşilor îl reprezentăm pe Hristos însuşi.

Adică, ce mai!

În noaptea care urmează ordonării sale ca preot, Grigori se trezeşte după

un ceas sau două de somn. Obscuritatea nu e totală, căci candela arde în

faţa uşilor bufetului, închise totuşi din prudenţă; păhărelul albastru a fost
pus pe colţul etajerei de jos care e mai ieşită în afară. Aliona respiră
liniştită alături de bărbatul ei – de Mântuitorul ei, cum i-a spus adineaori
cu o extatică umilinţă. Cu ochii mari deschişi Grigori se gândeşte la
săptămânile acestea din urmă, în vreme ce o dulce oboseală îi cânta în
trupul istovit de abstinenţă la început, şi acum, la urmă, de satisfacţie.

În aceste săptămâni în care a muncit din greu, Grigori s-a pregătit pentru
preoţie cum ar fi făcut orice diacon. În timpul slujbelor religioase sau în
singurătatea chiliei care i se rezervase, el se rugă cu aceeaşi grijă, cu
aceeaşi conştiinţă profesională, unui Dumnezeu în care nu credea. Pe de o
parte, voia să

joace după regula jocului, să nu neglijeze nimic din exigenţele misiunii

sale. Pe de altă parte, gândul său aţipit, deprins cu exerciţiile de pietate,
înainte cu uşurinţă

pe cărările rugăciunii; îi era tot mai uşor să se roage, mult mai uşor decât
să se gândească la altceva, cu condiţia să se fi aflat într-un loc convenabil,
să facă

gesturile consacrate, să-şi fixeze ochii pe câte un obiect de cult. Nu avea

credinţa, dar deprinsese tehnică, şi – aşa cum o dovedeşte experienţa
misticilor

– tehnică are în problemele spirituale la fel de mare importanţă ca şi în

cele trupeşti, acrobaţie, virtuozitate sau meşteşug de orice fel. Anumite
rugăciuni, cum ar fi rugăciunea domnească funcţionau tară ca el să fi fost
conştient că
pornise mecanismul repetiţiilor. Se rugau de la sine rugăciunile acestea. Se
surprindea asupra faptului, din când în când.

„Ia te uită, mă rog. Ce idiot. Când oi fi început?”.

Şi nu numai că repeta astfel cuvintele în sine. Cuvintele acestea duceau cu

ele frânturi de gând, frânturi de atenţie, ca şi o cârpă agăţată de spiţa unei
roţi şi care c dusă de rotirea roţii. O parte din cui lui repeta neobosit „Ai
milă, Iisuse”, ca şi cum Iisus ar fi putut să-l audă.

Uneori Grigori se surprindea neliniştit. „S-ar zice că popii ăştia, cu

manevrele lor, sunt pe cale să-mi grefeze o bucată de piele de la ei; piele
de creştin pe un petic al trupului meu. Doar n-o să mă apuc să cred.”.

Nu s-ar fi gândit de la sine la asta, decât că-l pusese în gardă Gruzcik.

Acum, în pat, surâde de aceste temeri. Uite-l preot acum, şi mutaţia de

care se temea nelămurit, pe care o aştepta aproape, nu s-a produs. Fruntea,
mâinile, trupul lui secret, nimic nu s-a schimbat. Priveşte candela arzând
liniştită în faţa uşilor închise ale bufetului de acaju şi se gândeşte la
celălalt Grigori, preotul bărbos, gol şi galben, pe jumătate tras în ţeapa
unui picior de scaun, cu barba

vâlvoi, chemând parcă chibritul. Surâde, visător. S-au distrat bine atunci
cu popa Grigori. Cercul s-a închis. Acum Grigori el însuşi e popă. Surâde
din nou pe întuneric. Acum, popilor, păzea!

Totuşi, o decepţie. Se aştepta nelămurit la o iniţiere anume. O dată

terminată liturghia, episcopul ar fi urmat să-l cheme în faţa lui, cu ochii

legaţi, într-un colţ retras, o cavernă poate sau o capelă subterană şi ar fi
urmat să-i spună:

— De acum faci parte din comunitatea noastră şi ai acces la cunoaşterea

adevăratelor noastre mistere.

Pe urmă i-ar fi arătat alte cărţi sfinte în afara Bibliei, alte obiecte de cult,
l-ar fi învăţat o altă liturghie, mai eficientă, poate criminală, cu rădăcini
mai adânci, poate până la tainele orfice, până la miturile secrete ale lui
Attis sau Baal.

— Sângele lui Hristos. Cu toţii vorbesc toată vremea de sânge. Trebuie să

fie sânge pe undeva.

Grigori se gândeşte la sângele proaspăt al unui copil nou născut, poate

circumcis.

Sau poate episcopul, cu un surâs voltairian, i-ar fi vorbit astfel:

— Dragul meu, trebuie să te dezveţi să mai crezi ce ai crezut până acum.

Dumnezeu nu există, crede-mă pe mine, sunt expert. Liturghia e o farsă.

Sfintele taine sunt nişte capcane pentru proşti. Nici un preot nu crede în
Dumnezeu, dar noi trăim foarte bine, îţi spun eu, de pe urma credulităţii
credincioşilor.

Şi încă în şoaptă:

— Ai ajuns preot, eşti al nostru. Acum faci parte dintr-o mare conspiraţie
pentru a răsturna regimul comunist şi a stabili supremaţia Bisericii.
Misiunea ta.

Corespondenţa ta. Reţeaua ta.

Nu s-a schimbat nimic din toate acestea.

Doi diaconi, unul burtos şi un tânăr herculean, i-au pus mâna pe umăr şi l-
au împins să se învârtească în jurul altarului sub ochiul lăcrămos al
episcopului, aşezat în jilţul său. Grigori a sărutat de câte trei ori cele patru
colţuri ale altarului şi veşmintele episcopului. Această cursă gâfâitoare
simboliza disponibilitatea lui în slujba Domnului şi Grigori era emoţionat.
Se învârtea ca o sfârlează, întâlnea ochii apoşi şi înduioşaţi ai superiorului
său (nici o asemănare cu Gruzcik), avea grijă să nu calce pe odăjdiile prea
lungi. Avea senzaţia că i se aplică un tratament şi onorific şi umilitor,
foarte vechi şi foarte misterios.
Îi lipsea ceva: dragostea supusă, pe care o simbolizau aceste săruturi.

Sigur, bătrânul acela aurit care-l binecuvânta nu însemna nimic pentru el.
Nu era în bătrânul acesta nici o mândrie, nici o rezistenţă, nici un schelet
cu şira spinării.

Era bănuit de a fi de convenienţă cu regimul şi se spunea că nici nu ţinea

posturile aşa cum ar fi trebuit. Însă îl privea pe Grigori cu un aer
înduioşat. Grigori detesta înduioşarea.

În timp ce viitorul preot se învârtea în jurul altarului, corul cânta la

început

„Sfinţii martiri, voi care aţi suferit atâtea suferinţe şi aţi fost încununaţi,
rugaţi-vă

Domnului ca sufletele noastre să fie mântuite”. Această rugăciune

însemna că

sfinţii martiri ar fi trebuit să-l ajute pe Grigori să înainteze pe calea

renunţării şi a fermităţii, şi el se alătura acestei rugi cu tot devotamentul
pe care-l purta

serviciilor secrete. Pe urmă corul cântă: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul

nostru, laudă apostolilor şi bucurie martirilor care au mărturisit Treimea
Una şi Nedespărţită”. Grigori ştia că acest cântec îl alătura celorlalţi aleşi
şi se bucura, căci se gândise totdeauna că aleşii formau un ţel de societate
secretă. În sfârşit corul cântă: „Isaia dănţuieşte! O Fecioară a născut un
prunc şi numele lui e Emanuel”. Grigori s-ar fi cuvenit să conchidă că
fundamentul însuşi al sacerdoţiului său era Întruparea lui Hristos, dar se
rătăcea în asemenea consideraţii teologice.

Momentul crucial se apropia. Grigori îşi lăsă amândoi genunchii la

pământ (nu îngenunchease decât cu un picior când fusese făcut diacon)
pentru a arăta că, de data aceasta, accepta pe umerii săi povara cea mai
grea. Pe urmă îşi aşeză braţele în cruce pe altar în semn de supunere
desăvârşită şi-şi abandonă şi capul în aşteptarea Duhului Sfânt. Îl străbătu
un fior. Şi dacă într-adevăr Duhul avea să pogoare asupra lui? Dacă în
câteva secunde avea să se ridice în picioare crezând?

— Nu, se gândi fără să-şi dea seama de absurdul gândului, Hristos n-are
să-mi joace o asemenea festă.

Încet, bătrânul episcop, cu un ochi plângându-i, se ridică din strana lui,

lăsă

să cadă marginea odăjdiilor episcopale peste capul lui Grigori, făcu de trei
ori asupra lui semnul crucii („Crucea, crucea, mereu crucea, crucea este un
instrument de tortură, tortura – la asta mă pricep – o, da! dar de la capătul
celălalt al manevrării”, se gândea Grigori cu o fervoare nedesluşită), pe
urmă îi atinse fruntea cu mâna lui aspră ca un pergament. În sfârşit, cu
voce caraghioasă şi parcă înecată în plâns, psalmodie:

— Harul dumnezeiesc care vindecă relele şi care umple toate golurile îl

ordonă preot pe piosul diacon Grigori, rugămu-ne că harul Duhului prea
sfânt să

pogoare asupra lui.

— Kyrie eleison, tună corul.

Şi Grigori se gândi la femeia sa, care, în primul rând al credincioşilor,

îmbrăcată într-o rochie mov, prost croită din cea a unei mătuşi defuncte,
repetă

cu încrederea devoţiunii:

— Doamne miluieşte.

Grigori se ridică în picioare preot.

Atunci mâinile episcopale, cu falange roz şi noduroase, îi întinseră lui

Grigori veşmintele potrivite noii sale funcţii şi patrafirul sfânt fără de care
nu avea dreptul să oficieze, în vreme ce buzele episcopale, supte şi fără
încetare agitate de o mişcare lăuntrică asemenea celei a rozătoarelor, i se
lipeau de obraz.
Ceilalţi preoţi, diaconii, corul cântau:

— Axios, axios!

Un surâs palid străbătu chipul istovit al lui Grigori. „Da, sunt demn de
serviciul meu, demn de Gruzcik, demn de misiunea ce mi-a fost
încredinţată”.

Surâsul acesta îi dădu un aer cu totul mistic.

I se făcea semn să se apropie de Sfintele Taine. Înainta triumfător. În timp

ce primea pâinea şi vinul, episcopul cânta tremurător cu o voce
emoţionată:

— Primeşte acest dar şi păstrează-l neatins până la ultima ta suflare, căci

ţi se va cere socoteală deci la a doua şi înfricoşata venire a Domnului
Nostru, Mântuitor şi Dumnezeu, Iisus Hristos. Grigori crezu că vede, spre
marea sa surpriză în ochii episcopului care erau uşor încrucişaţi, o
expresie tainică şi ameninţătoare. Cuvântul „ţi se va cere socoteală” care
în limba sacră însemna acelaşi lucru cu „vei fi tras la răspundere” produse
asupra lui Grigori o impresie ciudată şi oribilă. O clipă se crezu demascat,
gol, sabia Arhanghelului îi arse ochii. În clipa următoare îşi revenise şi
săruta cu evlavie mina episcopului care plângea pe o parte.

Acum, întins în întuneric, îşi amintea ieşirea din Biserică, în sutană, cu

crucea acum la gât, Aliona alături de el, la o jumătate de pas în urmă,
agasantă, se gândea el, de servilitate. S-a oprit o clipă în pridvorul
Bisericii şi a privit cerul cu nori scămoşaţi, casele înalte leproase, strada
însufleţită cu urâţenia şi eficacitatea ei modernă. Decepţie şi uşurare.
Nimic nu se schimbase de la punerea mâinilor, culoarea aerului nu se
schimbase. Ceremonia de adineauri nu fusese decât o comedie cu
revărsare de ornamente ţipătoare, şi de asemenea o etapă în împlinirea
sarcinii sale. În două zile, o obscură secretară la serviciul secret avea să
adauge pe fişa lui Grigori o decoraţie pe care el nu avea să o poarte decât
peste 17 ani.

Candelă arde. Aliona respiră liniştit. În spatele paravanului, soacra lui

Grigori – a binecuvântat-o adineauri cu onctuozitate – sforăie. Sforăie
încetişor, cu modulaţii umile, nu trâmbiţează orgolioasă, cum fac alţii.
Sforăie cu devoţiune. În umbră, Grigori surâde, dezgolindu-şi toţi dinţii.

— Sunt preot, se gândeşte el, şi asta implică o serie de funcţii distincte.

Am să am, începând din acest moment, relaţii speciale cu Dumnezeu, cu

superiorii mei, cu tovarăşii mei, cu enoriaşii mei. Va trebui să dau
ascultare, să

celebrez, să dau învăţături şi ajutor. Va trebui de asemenea să rezist pasiv

regimului. Nu mai am voie să dau pumni acum când sunt sfinţit. Am să
îndur toate umilinţele cu supunerea care i se cuvine agentului în misiune.
Am să-mi primesc răsplata mai târziu, peste 17 ani. Regimul are vreme. În
ce-i priveşte pe superiorii mei, disciplina militară, e totul; ei n-au să se
plângă de mine. Eu sunt obişnuit. Asta n-are să mă împiedice să-mi ţin
fişele la zi. Trebuie să mă aranjez să fac carieră ca duhovnic de episcopi;
severitate respectuoasă. Ai să faci opt zile de penitenţă, tovarăşe episcop.
Are să le placă aşa ceva. Bun. Cu tovarăşii, acelaşi sistem. Camaraderie şi
fişierul la zi. Toată lumea ştie că am făcut războiul. Să joc şi partea
centurionului. Asta e destul de la modă printre scumpii noştri popi. Acum,
enoriaşii. Să-mi fac datoria potrivit funcţiei mele. Simplu. O să

vedem noi ce aşteaptă ei de la mine: să-mi joc partea mea de joc. Să joc
totdeauna ce-mi cere celălalt, să nu opun nici o rezistenţă. Să fiu ca apa în
mâinile duşmanilor, fluid, repede risipindu-mă: ăsta e abecedarul
agentului în misiune. Să te supui total, înseamnă şi evadezi cu totul. Nici o
problemă. În ce priveşte legătura cu Dumnezeu, cu ce numesc ei a fi
Dumnezeu, n-am decât să

mă refer la instrucţiile privind antrenamentul pentru falsele legături

telefonice.

Formezi un număr inexistent, asculţi discul care-ţi repetă la nesfârşit: „Nu

există

numărul pe care l-aţi format”, şi tu vorbeşti închipuindu-ţi de fiecare dată

că
celălalt îţi răspunde şi tu dându-i replica pe cât se poate mai puţin precis.
Am să

stau la capătul de aici al firului. La celălalt capăt, nimeni. Am să vorbesc

în microfon şi am să-mi aud propria răsuflare în membrana receptorului.
Să nu exagerez. Asta-i tot.

Programul a fost fixat acum. În ce priveşte detaliile are să vadă de la o zi

la alta. Soacra sforăie mai departe. Aliona respiră adânc, liniştită. Candelă,
aşezata pe marginea etajerei care iese în afară în colţul bufetului se
răsfrânge în uşile de acaju, senină, tainică. Grigori îi arată dinţii în rânjetul
lui în vreme ce-şi mângâie barba. Trupul lui destins şi-a relaxat acum
vigilenţa.

Grigori doarme, adică? Nici el nu ştie. Poate că bufetul nu a fost închis

bine. Încet, cu un scârţâit aproape imperceptibil, cele două uşi se desprind
una dintr-altă, ca două buze verticale, se depărtează încet, se întredeschid
asemenea unei stridii, înaintează în întunericul camerei, resping în faţa lor
aerul, scârţâie, îşi opresc o clipă mişcarea, o reiau, şi în sfârşit, ca două
mâini care se desprind una dintr-altă, oferindu-şi palmele treptat, îşi arată
faţa interioară, peste care arginturile şi aurul prind numaidecât puţina
lumină răspândită prin încăpere.

Chipurile şi mâinile sfinţilor nu sunt acum decât pete negre; veşmintele

lor doar răsfrângeri. Bufetul întreg seamănă cu o gură care va începe să
vorbească.

Actul IV.

Mi s-a întâmplat să ţin o dată în mina patru cărţulii, patru volume de

amintiri ale cuiva, şi ştiu că am fost emoţionat; toată viaţa autorului, de la
primul ţipăt la ultimul suspin, era acolo între cartoanele coperţilor. Eu, în
ce mă priveşte, nu pot s-o fac în patru volume, eu trebuie să mă povestesc
pe câteva foi. Să trec totul sub compresor, să vâr totul în hârtie, ca la
seminar, când încercam prosternându-ne să intrăm în pământ. Dar în
realitate, cu cât trăieşti mai mult cu atât ai mai puţin de povestit. Cei 17
ani care-au rămas. Cele vreo nouă sute de ori când m-am jucat să
transform pâinea în carne, vinul în sânge. 1328 de file roze de informaţii.
Ce prostie. Să mântui sufletele e până la urmă o rutină, ateii n-au să

înţeleagă asta niciodată. Să te joci de-a treaba asta e ceva de zi cu zi, mai
minuţios, poate. Totuşi, am avut şi eu sclipirile mele.

Îndată ce am fost uns preot mi s-a dat o parohie în provincie. M-am dus
plin de entuziasm şi m-am consacrat sacerdoţiului în cele mai entuziaste
stări de spirit. Propaganda noastră antireligioasă care face o operă
omenească atât de utilă – aş spune chiar indispensabilă – face totuşi erori
grosolane care dăunează

cauzei umanismului ateu, mai degrabă decât să-i slujească De exemplu, se

obişnuieşte să se spună că preoţii încasează lefuri nemaipomenite. Dar
fiscul le ia 87% şi vă asigur, tovarăşe profesor, că viaţa mea era, dacă e să
vorbim de lux, cam ca cea a lui Ioan Botezătorul în pustie.

Ciudat, această situaţie nu făcea decât să-mi întărească vocaţia. Am făcut

ordine într-o parohie părăginita, am celebrat slujbele tolerate ca şi cele
interzise; să vă mărturisesc? Am contravenit legislaţiei noastre atât de
înţelepte făcându-le vizite bolnavilor acasă la ei sau bătrânilor care cereau
mângâierile pe care eu aveam puterea să le dau. O problemă de conştiinţă
s-a pus totuşi pentru mine –

în ciuda amorţelii mele intelectuale de atunci a acelei osificări care îmi

cuprinsese simţul moral pietrificat de învăţătura creştină. Trebuia oare,
conform legislaţiei în vigoare, să refuz lecţiile de religie tuturor
minorilor? Trebuia dimpotrivă, conform uzanţelor creştineşti, să profit de
inocenţa copiilor pentru a le îndopa imaginaţia cu concepţii clericale?

Exact. Am cerut în sensul acesta instrucţiuni scrise de la şefii mei. Eu

cunoşteam bine procedeele regimului: punctul acesta, socotit că foarte
important, ar fi fost primul căruia mi s-ar fi făcut reproşuri dacă s-ar fi
urmărit minimalizarea meritelor mele, şi asta indiferent de ce linie de
conduită aş fi urmat. La vremea aceea serviciul începuse să şchioapete.
Gruzcik, dacă nu mă
înşel, era atacat din plin şi-şi pierdea autonomia care i se acordase în mare
măsură mai înainte. O nouă clasă de oameni sosea la putere. Am primit
deci instrucţiuni contradictorii.

Nici chiar asupra propriilor sale servicii secrete, pe care le iubise cu toată

pasiunea, popa Grigori nu-şi mai face acum iluzii. Îşi aminteşte de
mesajul lapidar al lui Gruzcik: „Nu faci omletă fără să spargi ouăle.
Evanghelizează cât poţi. Cu atât mai rău pentru ţânci. Pentru tine,
misiunea înainte de toate”.

Îşi aminteşte şi de explicaţiile doctrinale ale „consilierului politic”:

„Bineînţeles, e inadmisibil ca viitorul ideologic al tineretului ţării noastre

să fie periclitat de un zel excesiv desfăşurat în executarea unei sarcini
izolate. Anumite rele sunt necesare, dar trebuie reduse la minim. Astfel, vă
este permis, chiar dacă

nu şi recomandat, să acordaţi împărtăşania unor copii mici; vă este formal

interzis să le transmiteţi învăţături de orice fel. Trebuie că actele rituale pe
care aţi fi pus în situaţia să le îndepliniţi să le apară lor ca fiind absurde
îndată ce li se va dezvolta inteligenţa, moment în care propagandiştii
noştri vor lua legătura cu ei.”.

Am fost convins că pactizez cu Dumnezeu şi cu diavolul, adică să nu-i

învăţ decât pe copiii ai căror părinţi se arătau cei mai insistenţi, cei mai
decişi să

sacrifice totul – chiar şi viitorul copilului lor – erorii în care ei persistau.

Şi de fiecare dată, câte o mică fişă.

Copiii.

Copiii au în Evanghelie un loc aparte. Ei au dreptul la şi mai multă iubire

şi simpatie chiar decât păcătoasele, centurionii şi fariseii.

Grigori n-a avut copii. Dumnezeu nu i-a binecuvântat căsătoria. Trebuie

spus că în primii doi ani Grigori s-a străduit din răsputeri. Pe urmă, odată
cu înlocuirea lui Gruzcik şi enorma decepţie care a urmat, s-a lăsat pe tân-
jeală. Ar fi putut avea copii. Zeci de copii, ca popii seculari, însă îngeraşii
din lacul berzelor au refuzat să vină şi la el. Au rămas, înfriguraţi în acea
ţară a nimănui, a limburilor, aşteptând un alt tătic. Regrete? Nu,
bineînţeles. Avea să-i fie şi aşa destul de greu să se despartă de Aliona. De
altfel, la ce bun să aibă copii într-un regim ingrat care, ca răsplată a unei
misiuni de douăzeci de ani, îţi oferă o catedră de ateism? Amărăciune,
totuşi. La patruzeci şi cinci de ani cine n-are copii nu e un bărbat adevărat,
ca şi cel care n-are femeie la douăzeci.

— Firea omenească nu s-a schimbat de la instaurarea socialismului mai

mult de la venirea lui Iisus, spune Grigori, nu fără sarcasm.

Grigori a citit mult de zece ani încoace, autori gravi şi plini de

amărăciune; dar şi umorişti. A îndurat toate decepţiile tot mai amare ale
preotului şi ale agentului în misiune, ceea ce e mult pentru un singur om.
A îmbătrânit. Începe să

sufere de reumatism şi devine mizantrop. Degeaba îşi spune că odată ce-şi

va rade barba va redeveni locotenentul de viitor care era acum douăzeci de
ani, asta nici măcar nu-l mai face să rânjească. Când se uită în oglindă, îşi
găseşte deopotrivă aerul furiş al preotului de tară tradiţional din comediile
socialiste şi o asemănare cu bunicul său, care a fost nobil de tară. Ciudat.
În realitate, Grigori nu are aerul acesta prefăcut şi furiş decât în faţa
oglinzii, omul regimului care-l cercetează cu privire de popă. Când vine
cineva să-l vadă, ia uneori aspectul unui câine bătut şi gata să mârâie, dar
de cele mai multe ori este un personaj plin de bunăvoinţă şi cu autoritate,
ca o umbră din ceea ce proştii ar numi o atitudine paternă.

— Nişte copii.

Nici ai lui şi nici ai altora. Copiii, cu încrederea lor indiscretă, îl fac să-i
fie frică. Nu-i plac copiii; nu-i place să-i înşele pe copii. Când dă
împărtăşania şi când linguriţa de aur intră în gura fără dinţi a unui ţânc cu
ochi misterioşi, Grigori simte totdeauna o senzaţie de enervare extrem de
violentă. Aproape că-i ia la insulte pe părinţi:
— Ştiţi ce faceţi? De ce vă lăsaţi progenitura pe mâna minciunii? Eu sunt
minciuna, se gândeşte el de multe ori, cu la fel de multă solemnitate că şi
Hristos spunând: „Eu sunt adevărul”.

Îi vine uneori să urle în biserică, mai tare decât corul care zbiară hieratic
în colţul lui. Să urle:

— Nu lăsaţi copii să vină la mine!

Nu urlă şi dă mai departe împărtăşania, şi murmură uneori la urechea unei

mame sfâşiate care face parte din tineretul comunist:

— Adu-l pe micul Vasia mai des. Trebuie ca mirosul de tămâie să ajungă

să-i fie cunoscut înainte de cel al binelui şi al răului.

Astfel că joacă şi rolul lui Hristos şi pe cel al serviciilor secrete în acelaşi

timp, căci Vasia va fi un copil religios, însă îndoielile se vor naşte în
sufletul mamei văzând preotul acesta folosind argumentele pe care
propagandiştii atei i le-au suflat dinainte.

— Eu merg pe sârmă întinsă aşa cum Hristos mergea pe ape.

Mă grăbesc să vă spun că în parohia mea ca şi în cele următoare – am avut

patru cu totul, corespunzând cu înaintarea mea rapidă în ierarhia Bisericii
–

cei mai mulţi dintre enoriaşii mei erau bătrâni şi mai ales femei Fără
îndoială, obscurantismul epocilor precedente, unde femeia era analfabetă
şi desconsiderată, explică această slăbiciune a surorilor noastre care,
acum, au ajuns egale cu noi, căci ele au pătruns chiar şi în cosmos.

Cretinisme. Sigur, femeia e sclavă. Or, religia creştină fiind o religie de

sclavi, cum zice Engels.

La început, Grigori îi gonea pe bigoţi, pe acele broaşte ale

agheasmatarului care dădeau fuga la biserică înainte de slujbă, care ieşeau
din biserică cu regret, care încercau să se dea pe lângă el să-i mai
binecuvânteze o dată, el care stă şi ascultă cu ceasurile păcate fără
importanţă.

— Nu! tună el la predici; creştinismul nu trebuie să fie o religie a

femeiuştilor, a babalâcilor, a slăbănogilor! Ce sunt bătrânii? Nişte morţi
latenţi. Şi s-a spus în Scriptură: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”. Ne
trebuie o forţă

tânăra şi nouă, capabilă de sacrificii şi de fapte mari.

Refuza să le binecuvânteze pe babele care-şi întindeau spre el mâinile

tremurătoare, împreunate, mult prea des:

— Pleacă, ţi-am dat binecuvântarea azi-dimineaţă.

Le încredinţa bărbaţilor sarcina de a stinge luminările pe sfârşite. Nu-i

dădea voie decât Alionei să aranjeze florile aduse la biserică pe cele ce le
aduceau le-ar fi vrut puse în faţa unei icoane anume şi nu a alteia.

— Fără favoritisme, mormăia. Alexandru e băiat frumos, nu zic nu, dar

ăsta nu-i un motiv ca să-l lăsăm pe Akakie fără flori.

Oricât de jignitoare îi era atitudinea – se străduia să găsească penitenţe

penibile sau ridicole pentru cele mai bigote dintre enoriaşele lui – era tot
mai popular printre ele. Dacă nu aveau faţă de el tandreţea pe care o
simţiseră pentru predecesorii lui, se temeau de el şi sentimentul acesta de
frică le plăcea:

— Ăsta, şuşoteau ele, e preot adevărat.

Înţelegeau prin asta un preot cum trebuie, un adevărat slujitor al lui

Hristos. Şi unele adăugau, gândindu-se la originea lui, pe care i-o ghiceau,
oricât ar fi avut el grijă să o ascundă:

— E un stăpân.

Şi cu sărmanii lor ochi plângând de pe urma severităţii lui, ele începeau

treptat să-l adore.
În ce-l priveşte, ura asta a lui pierea treptat. Începea să binecuvânteze
maşinal, ca cei mai mulţi dintre confraţii lui, şi nu se mai enerva. Spunea:

„haremul meu de nebune” sau „batalionul meu de ţicnite” cu o tandreţe

abia ascunsă, Îi plăcea să le găsească acolo în faţă, gata să fie dispreţuite şi
să mai spună şi mulţumesc. Aveau de asemenea uneori nişte devotamente
imprevizibile care emoţionau soldatul din el, şi atunci recunoştea ipocrit:
„Caritatea este forţa celor slabi, aşa cum este slăbiciunea celor puternici”.

Cât despre meschinăriile, josniciile lor care l-ar fi putut scandaliza pe un

preot convins, pe el îl făceau să rânjească. Doar, cu un fel de satisfacţie,
confirmându-i eşecul grandios al moralei creştine.

De altfel, broaşte de agheasmatar, morală creştină, ce importanţă aveau

toate acestea? Iisus avusese dreptate să-i trimită pe toţi moraliştii care
veneau să-l bată la cap, direct la decalog. Comuniştii au şi ei dreptate:
morala creştină nu ar putea aduce nimic din ce n-ar aduce comunismul.
Fericitul Augustin ştia asta:

„Iubeşte şi fă ce vrei”. Decât, bineînţeles, dacă iubeşti cu adevărat,

capcana iubirii se închide peste tine şi n-ai să mai fii disponibil pentru rău.
Voltairienii sunt nişte

imbecili, care ar vrea să păstreze creştinismul pentru plebe, ca s-o poată

ţine în chingi. Ce farsă! Stupefiant, religia, e de fapt un excitant!

„Şi cu atât mai rău dacă sunt marxist în spirit şi nu în literă, ca să reluăm
vibranta formulă a tovarăşului Sfânt Pavel”.

Acestea fiind spuse cred, tovarăşe Dobermann, că în cursul celor

şaptesprezece ani ai mei de preoţie, am fost ceea ce se cheamă un preot
bun.

Încercam pur şi simplu să-i pun pe credincioşii mei în legătură imediată

cu Dumnezeu, aşa cum erau ei, şi nu după o perioadă de abrutizare
sentimentală
prealabilă. Am fost totdeauna impresionat de procedeele de propagandă
ale lui Iisus din Evanghelie. Spre deosebire de activiştii noştri, el îşi
recruta adepţii întâi şi îi instruia apoi, ca şi când s-ar fi aflat încă de pe
atunci în teritoriul cucerit.

Specialiştii noştri cei mai buni ai războiului subversiv nu ar fi capabili de

o asemenea virtuozitate. Luându-i cu el, nu căuta nici să le stârnească
mânia împotriva unui opresor sau a unui duşman, nici aviditatea pentru
vreo recompensă oarecare, ci doar să le câştige adeziunea totală. Metoda
să era opusul celei pe care Biserica însăşi o foloseşte uneori şi care
aminteşte de tactica unora dintre societăţile de asigurări occidentale, Iisus
cerea totul imediat; tot aşa acţionam şi eu cu clienţii mei şi trebuie să vă
mărturisesc, tovarăşe profesor, că, cu toată activitatea desfăşurată de
catedrele noastre de ateism, în ţara noastră ajunge în continuare să ceri ca
să obţii ce ai cerut. Mă mir chiar să

văd dificultăţile pe care le întâmpină Partidul – deşi ceea ce cere el e atât

de conform cu însăşi raţiunea – şi căruia majoritatea oamenilor nu-i
cedează nimic decât cu regret. În ce mă priveşte, mie totdeauna lucrurile
mi-au mers foarte uşor în privinţa aceasta.

Grigori se opreşte din scris şi-şi priveşte hârtia liniata, cenuşie, acoperită

pe jumătate cu scrisul lui mare, negru, aplecat într-o parte; o priveşte cu

un fel de ostilitate amicală. Oare în câteva minute are să-şi semneze actul
de eliberare sau arc să subscrie la o servitudine definitivă? Tovarăşul
Dobermann va înţelege ceva din minciunile astea savante pe care are să le
citească în seara asta sau mâine dimineaţă? Cum se face că, vorbind
despre trecut şi la trecut, a împins de acum în această porţiune a timpului
ceea ce e încă prezent? Grigori îşi ridică acum capul, priveşte în jur. Se
aştepta aproape să vadă un alt decor, pentru o altă

comedie. Nu. Hârtia pictată de pe pereţi e tot murdară şi cârpita; icoană

pâlpâie mai departe în colţul său, luminată palid de candelă; fotografiile
părinţilor Alionei sunt tot acolo; Aliona, ea însăşi, şi-a luat iarăşi ciorapii
de cârpit, aşezată pe pat, tăcută şi incorporată parcă, în ciuda trupului ei
acum greoi chiar dacă osos, pe care anii l-au făcut să pară dizgraţios;
mâinile lui Grigori aşezate pe hârtie, mâinile astea mari, păroase, făcute să
răsucească, să construiască, să izbească, ies din mânecile unei sutane uzate
care aproape că nu mai e neagră de cât de mult a fost purtată. Trecutul e
tot prezent chiar dacă a fost revocat. Grigori simte şi dezgust, ca şi când ar
trebui să poarte o cămaşă murdară încă o zi, şi uşurare, ca şi când, într-o
dimineaţă, şi-ar fi permis să mai adaste cinci minute mai mult într-un pat
răvăşit dar cald de la căldura trupurilor.

Atunci Grigori se gândeşte la parohia lui. Mâine parohia nu are să mai

aibe stăpân. Se gândeşte la parohie aşa cum, acum douăzeci de ani, se
gândea la secţia să de la serviciu. „Oamenii mei”. Se îndreptă imediat, cu
răutate: Femeile mele, mai exact„. Dar nu aşa. Om – trebuie luat aici în
sensul cel mai elevat.

Sufletele mele. Femeile astea sunt şi ele oameni. De altfel, sunt şi masculi.
Mulţi bărbaţi. Mai mult decât în parohiile învecinate. Au fost seduşi de
siguranţa în autoritatea lui, de devotamentul constant şi mut al parohului
lor. Grigori nu are nimic din popii care fac fraze onctuoase sau tunătoare.
Este un om de acţiune care-şi face silitor acţiunea sa divină aşa cum alţii
fac bare de metal sau împing din greu tractoarele lor şchioape. Lui Grigori
nu-i e frică nici să blameze, nici să

laude; nu se supără când e deranjat; e mulţumit dacă e plătit, dar nu cere

nimic; nu-şi cere iertare că exista sau că e aşa cum e; reprezintă, în
vremurile astea de spaimă, o certitudine. „Atâta vreme cât comandantul
Cutare e aici, nu ni se poate întâmpla nimic”, mormăie soldaţii din
anumite batalioane privilegiate. Aşa şi oamenii lui Grigori. Cu un astfel de
popă nu te temi nici de Dumnezeu, nici de dracu'.

Grigori nu a tergiversat niciodată; în orice situaţie el impune o soluţie

după

ce a cântărit argumentele pro şi contra, fără să se teamă că a fost văzut că

şovăie. E un stil care insuflă încredere. Grigori a refăcut căsnicii tulburate

de neînţelegere; i-a despărţit pe alţii, cu autoritate, pentru că nu socotea că

asemenea căsătorii mai puteau dura. A readus câţiva tineri pe drumul cel
bun, punându-le în suflet acea exaltare dură pe care ei o cereau în zadar
regimului birocratic. I-a împăcat pe unii părinţi cu copiii lor. Mai ales a
ajutat un mare număr de oameni să îndure nedreptăţile pe care le sufereau.
Aceştia, cei care veniseră să-l caute pe ascuns, îi păstrează o recunoştinţă
pe care n-au s-o uite niciodată orice s-ar întâmpla.

— Eu, părinte, dacă nu eraţi dumneavoastră, eu îi tăiam gâtu' lu' socru-

meu.

— Eu îl snopeam pe miliţian.

— Uite, eu am pus la loc banii în casă.

— Eu am rămas la al meu pentru copii.

Grigori surâse, mândru, sarcastic, rău, înduioşat: „Sufletele mele”. Toate

vieţile astea care poartă urmele faptelor lui.

„Nici o legătură, se gândeşte el, nu are nici o legătură cu preoţia mea.

Toate chestiile astea, chiaburii, strămoşii mei le făceau la fel de bine ca

mine, mai bine, pentru că ei aveau şi măciuca să-i ajute”.

Simte vreo mulţumire la gândul acestor câtorva zeci de fiinţe care au să-l
binecuvânteze încă sau au să-l renege – şi când el are să fie profesor de
ateism?

Ridică din umeri.

Toate astea, Grigori ştie acum foarte bine, nu au nici o importanţă. „Am
fost un preot bun?” pentru el înseamnă „Am dus bine la capăt sarcina
mea?”.

Sarcina: să fie un preot bun. Un preot bun nu se limitează la a face nişte

servicii mărunte aproapelui său. Un preot bun nu e un cercetaş. Un preot
bun e un sfânt.

„Sunt cu oare un sfânt? se întreabă Grigori, aproape fără să mai facă

grimasă”.
Propriu unui sfânt, îşi închipuie proştii, este să reziste ispitelor. Şi atunci,
întorcându-se spre aceşti 17 ani de viaţă pe care a sfârşit prin a-i trăi,
Grigori se întreabă: „Am avut eu ispite?”.

Da, sigur, dar nu ispite vulgare. Grigori a ţinut postul când trebuia şi a
trimis-o la dracu' cu o mânie sinceră pe Doamnă cu braţele ei frumoase de
culoarea laptelui: „Am eu alte treburi decât să-mi pierd vremea cu voi,
caprelor pofticioase!”.

Altceva de făcut? Fără îndoială: parohia şi fişierul îl ţineau toată vremea

ocupat.

Violenţa asta e o ispită comună, dar care pe el îl încerca mai profund. I-ar
fi snopit în bătaie cu plăcere pe unii din enoriaşii lui în loc să le dea
iertarea sau să le impună atâtea rugăciuni sau atâtea mătănii. Incidentul
semnificativ a fost cel al epitropului, agent al regimului pe care îl slujea şi
Grigori. Dar ce agent!

Individ sordid, josnic, încercând să înfometeze parohia, fără să se expună

el însuşi nici unui risc. Cu el, Grigori a căzut cu bucurie în ispită şi cedând
ispitei a slujit biserica; satisfacţia era triplă şi paradoxală. Şi-o aminteşte
şi acum cu o bucurie feroce.

Epitropul, un mic birocrat cu costum în dungi, bine încheiat, venise într-o

seară să-i reproşeze că botezase un copil fără ca tatăl să-i fi făcut
declaraţie la asociaţia de cult.

— Înţelegeţi, părinte, că lucrurile astea nu mai pot să dureze aşa. Legea e,

cum s-ar spune, lege. Trebuie respectată. Eu sunt răspunzător de ceea ce se
petrece la noi, bunul Dumnezeu este bunul Dumnezeu, dar regulamentul e
făcut pentru toată lumea. Înţelegeţi şi dumneavoastră, părintele, că dacă vă
luaţi prea multe libertăţi, noi n-o să mai putem, ca să zicem aşa, să vă mai
ţinem în serviciul nostru. Căci, în sfârşit, de ce să nu le spunem lucrurilor
aşa cum sunt? Dacă

botezaţi, dacă înmormântaţi, dacă îi căsătoriţi, dacă spuneţi liturghia, o

faceţi pentru noi, aceştia care vă plătim. Noi suntem, ca să zicem aşa,
patronii dumneavoastră şi ca atare putem să vă obligăm să respectaţi
legile. Acum, dacă

legile astea nu vă plac şi dacă sunteţi un duşman al regimului, vă daţi

seama că

datoria noastră de patrioţi ne impune să dăm socoteala celor în drept. L-aţi

botezat pe micuţul lui Vasilici şi mi-aţi ascuns asta pentru că Vasilici este
subdirectorul uzinei şi el îşi ascunde credinţa în Dumnezeu. Dar asta nu l-a
împiedicat să vă plătească! Banii ăştia, banii lui Vasilici, sunt aici în
buzunarul dumneavoastră, părintele. Dar dumneavoastră n-aveţi intenţia
să-i declaraţi la fisc, nu-i aşa? Cu alte cuvinte uite-l pe marele Vasilici
care se pregăteşte să înşele Partidul – ştiu că a făcut cerere să fie primit în
Partid – în vreme ce părintele Grigori e pe cale să înşele fiscul? Plescăia
din limbă cu un aer reprobator, cu ochii mereu într-alta parte, aşa că
Grigori nu-i vedea decât albul pupilelor, într-un colţ al camerei, aşezată pe
pat, aplecată peste lucrul ci de mină, Aliona, de obicei imaterială, devenise
ciudat de reală. Deasupra capului ei licărea candela, icoana strălucea stins.
Grigori simte una din furiile lui bune, vechi, milităreşti, care-i urcă

din măruntaie până în vârful degetelor. E aşezat, aplecat înainte, cu coatele

pe genunchi, în fata epitropului. Lasă să se aşeze o pauză apăsătoare şi
ochii lui duri fixează ţinta ochii albi ai epitropului. Deodată, se ridică în
picioare, cu sutana lui neagră, îndesată şi bărboasa parcă. Epitropul
tresare. Aliona în colţul ei s-a strâns toată, ca şi când s-ar pregăti să facă
un salt în apă. Aşteaptă.

Grigori s-a întors la icoană înfiorat de plăcere la gândul că are să joace un

rol îndrăzneţ şi greu.

— Dumnezeu mă vede, rosteşte el cu vocea solemnă, desfăşurându-şi încet

fraza; şi el vede că indignarea pe care o simt eu în faţa nedreptăţii nu se
deosebeşte de cea care a simţit-o el însuşi în faţa negustorilor din templu.

Epitropu-le, datorez sufletului tău nemuritor singurul tratament pe care

inima ta împietrită este în stare să-l înţeleagă.

Încă întors spre icoană. Grigori îşi face cruce cu un gest larg şi pios. Joacă
comedia, sigur, dar se gândeşte de asemenea, şi cu pasiune, la sfinţii
violenţi, la Alexandru şi Vladimir.

Aliona se face şi mai mică. Mai grea, mai densă. Epitropul se trage tot mai
îndărăt pe scaunul lui, bate din pleoape, cu ochii tot întorşi într-o parte,
gângăveşte, lasă bale. Cu mâna stânga Grigori îl înşfacă de gulerul cămăşii
şi de nodul cravatei, strângând totul în pumn, în aşa fel că omuleţul a şi
început să se gâtuie. Pe urmă, cu mâna dreaptă, fostul ofiţer izbeşte
metodic în mutra lividă, aşa cum izbea pe vremuri în mutra tâmpa a
vreunui recrut beat sau idiot.

Dar la drept vorbind, satisfacţia nu e aceeaşi, Grigori nu bate. Aplică o

corecţie.

Când cu efort se opreşte, epitropul se prăbuşeşte pe scaun, cu gura căscată

să poată să respire, cu degetul gros şi arătătorul apăsându-şi nasul ca să-şi
oprească sângele.

— Acum, spuse Grigori calm, cu vocea doar puţin răguşită de o bucurie

plăcută, dacă ai de gând să te apuci să povesteşti că l-am botezat pe fiul lui
Vasilici are să se afle că mi-ai promis că ai să-ţi ţii gura dacă-am să-ţi dau
bani.

Cât despre lecţia asta pe care ţi-am dat-o, n-ai decât să te lauzi cu ea, mie
n-are ce să-mi strice.

Epitropul se ridică clătinându-se, ţinându-se mereu de nas. Ajunge la uşă,

cu degetul întins spre duşumeaua nedată bine la rindea şi spune, pe nas,
umil:

— Părinte, iertaţi-mă. V-am făcut o pată mică, acolo.

E sânge.

Grigori îşi împreunează braţele şi, cu bunătate superioară, răspunde:

— Ştergem noi. Mergi în pace, fiule.

Epitropul iese.
Aliona respiră în libertate. Grigori n-are să ştie niciodată ce gândeşte ea.

Ea nu se gândeşte la nimic. Ea nu judecă pe nimeni; cel mai puţin pe

bărbatul ei care e Mântuitorul ei. În realitate, ştie doar că el s-a expus unui
risc imens pentru binele parohiei şi că ea îl iubeşte, dacă asta se poate, şi
mai mult.

Grigori se îndreaptă spre masa de lemn vopsit pe care se găsesc ligheanul

şi ulciorul cu apă. Se spală pe mâini cu grijă, fără grabă. Săpunul prost
face totuşi

clăbuc. Grigori se gândeşte: „N-am să-mi spăl mâinile niciodată la uşile

împărăteşti, în faţa credincioşilor reculeşi, printre preoţii în straie aurite şi
în cântarea corului”.

Cu mâinile bine şterse se instalează la cealaltă masă, cea care-i slujeşte de

birou şi, în greceşte şi în cifru, adaugă pe fişa lui Vasilici, pe care scria
deja „şi-a botezat copilul pe ascuns”, menţiunea „se pare că a făcut cerere
de intrare în partid” şi adaugă şi originea informaţiei.

Dar violenţa ca atare nu e o ispită care damnează. Ea nu exclude puritatea.

Deseori ea e chiar indisolubil legată de puritate. Înainte de a fi mutat la

serviciile de informaţii, pe vremea când mai sărea încă greoi, cu puşca
mitralieră sub braţ, în fundul unei tranşee pe care invadatorul o sapa-se în
pământul patriei, Grigori era un pur. Memoria lui îi garantează asta. Ar fi
putut să se împărtăşească. Iară

blasfemie. Omora dintr-un fel de furie plină de iubire şi nu din ură. Pe

urmă mânia i-a deviat.

De fapt, ca toţi agenţii speciali. Grigori nu a cunoscut niciodată decât două

ispite grave: cea leonină şi cea serpentină, excesul şi lipsa, zelul şi

oboseală; excesul ajungând până la paradoxul reversului complet şi lipsa
până la mâncărimea insuportabilă, vicioasă, care-l împinge pe spion să se
demaşte.
Prima ispită – cea magnifică, regească, cea care revine mereu în pulsaţii,
ca puseurile de febră – semăna cu o trădare faţă de serviciul secret: era
una, şi mai oribilă în realitate, faţă de Hristos.

— Ia te uită, îşi spune Grigori aplecat asupra scrisorii pentru Dobermann;

am pătruns totuşi îndeajuns de departe în religie ca să înţeleg asta. Sunt
mai aproape de ceea ce ei numesc Hristos, cel puţin prin inteligenţă, decât
o grămadă de cardinali, de papi sau decât Constantin cel Mare.

Tentaţia magnifică, pe aceasta o simţea rareori, dar era arzătoare. Când un

tânăr viguros venea să-şi îngenunche trupul puternic în faţa lui Grigori să
se spovedească. Când, în cursul predicii, simţea că împărţea un fel de
fericire sau de virtute în rândurile unui public în care erau mulţi bărbaţi,
sau mai plini de fervoare decât de obicei. Când un demnitar al regimului
său din rândurile Partidului îl chemă în mare secret şi-i propunea târgul lui
Nichifor: „Protecţia mea pentru tine pe lumea asta, aici; a ta pentru mine,
în lumea cealaltă, dincolo”.

Prima dată ispita magnifică îl încercase într-o noapte de Paşti, în capitală,

scurtă vreme după ce fusese uns preot. Oficia împreună cu mai mulţi alţi
preoţi de la Patriarhie, într-una din puţinele catedrale rămase deschise
pentru cult.

Liturghie pontificală. Mitropolitul era un bătrân imens, slab, alb şi aurit,

strălucind tot de pietre preţioase. Se ştia că dormea într-un sicriu şi că se
lăsa să moară de foame. Cum nu murea totuşi destul de repede şi
popularitatea nu înceta să-i crească, avea să fie otrăvit în scurt timp.
Liturghia celebrată de acest martir era înnobilată dinainte. Slujba a durat
toată noaptea. Nu numai că întreaga catedrală

era plină – nu se vedea decât o mare de chipuri abrutizate de bucurie, o

spumă

de lumânări roşii şi albe, o ceaţă de fum şi de lămâie – ci şi pridvorul,

piaţa întreagă erau pline până la refuz de oameni. Circulaţia era paralizată
pe străzile din jur. Automobilele claxonau disperate. Miliţienii urlau. Dar
nimic nu poate
acoperi clamările sălbatice de bucurie care răsunau tot timpul în jurul
catedralei.

Fiecare, pe rând, înconjuraţi de nori de tămâie, preoţii înaintau în faţa

iconostasului şi din toate puterile strigau mulţimii palpitante, căzute în
extaz, aceeaşi străveche noutate:

— Hristos a înviat!

Săptămâni de zile înainte Grigori postise, se rugase, oficiase cu ceilalţi

slujbe. I se învârtea capul. Jubilaţia evanghelică pe care biserica orientală
a păstrat-o salvând-o prin tradiţie este prin esenţă contagioasă. Grigori
jubila împreună cu ceilalţi pentru că un Hristos, în care el nu credea,
înviase, lucru pe care el îl credea imposibil. Cădelniţa de aur – Patriarhia
îşi păstrase comorile –

fumega în mâna lui Grigori care înainta spre mulţime. La cele două capete
ale transeptului, cele două coruri psalmodiau canonul pascal pe un ton de-
a dreptul zguduitor. Nu se auzeau cuvintele propriu-zise; vocile se ridicau
până la cupolă şi apoi coborau asupra asistenţei că şi când ar fi venit din
cer. Trepidaţia era îmblânzită, armonicile se topeau; rămânea o muzică
într-un fel statică, absolută.

Grigori se opri. Miile de lumânări, miile de ochi, în spatele lui, mai în

înalt, din toate părţile, candele roşii, nenumărate în faţa chipurilor negre şi
aurite ale sfinţilor, încercuindu-i pe credincioşi. Deasupra, norii de tămâie
plutind pe cerul de aur al cupolei.

Grigori ezita. Limba i se lipise de cerul gurii. Ştia că îndată ce şi-ar fi

deschis gura răspunsul avea să ţâşnească din toate părţile, crescând,
izbucnind şi rostogolindu-se până la porţile catedralei, până în piaţă, unde
clamarea tună

fără întrerupere de trei ceasuri, de nezăgăduit.

Deschise gura şi îndată un glas de copil îşi cântă răspunsul chiar înainte ca
Grigori să fi spus ceva:
— Adevărat a înviat!

Grigori surise străbătut de o înfiorare extatică, impură. Ispita se apropia de

el, cobora asupra lui din cupola invizibilă, urca spre el din rândurile
credincioşilor total subjugaţi de cuvântul lui, de cuvântul acesta pe care
avea să li-l arunce în faţă, ca pe o torţă într-o claie cu fân.

Vorbi.

Strigă:

— Hristos a înviat!

Şi cum el era un preot intelectual strigă în toate limbile pe care le

cunoştea, în greacă, pentru a aduce un omagiu Bizanţului, în engleză, în
germană

şi în franceză pentru a alătura lumea întreagă la această veste bună, în

latină, pentru a sfida copilăreşte Roma, în ebraică pentru a-i certă pe călăii
lui Hristos.

Şi mulţimea, imediat, cu iubire, strigă, şir după şir – semăna cu un lan de

grâu pradă flăcărilor şi în care spicele s-ar fi transformat în flăcări în vaste
ondulaţii:

— Adevărat a înviat!

Atunci, în faţa imensităţii acestei mulţimi, în faţa puterii propriului său

cuvânt, Grigori are o intuiţie: „Cu atâta foc în mâini, cum să nu fii prinţul
acestei lumi?”.

Ispita aceasta nu avea să-l mai părăsească.

Cu facilităţile pe care i le dă apartenenţa sa la serviciile secrete, dacă ar

putea ajunge la rangul episcopal, el ar putea câştiga o asemenea influenţă

asupra poporului credul încât e sigur că regimul s-ar clătina. Şi regimurile

odată
ce se clatină se prăbuşesc. În locul regimului, Grigori ar stabili dictatura
absolută

a bisericii. Poate ar fi patriarh, poate eminenţă cenuşie, poate ar fi mort

între timp. Asta n-ar mai fi avut importanţă. Un regim, nu totalitar ci total
– totalitarii nu constituie decât aproximaţii stângace – ar fi fost impus
ţării, curând lumii întregi. Secolul al XX-lea a adus o revelaţie în politică:
e pueril să domneşti asupra acţiunilor oamenilor – sufletele lor trebuie
aservite. Pentru aceasta se aplică artificiile propagandei ştiinţifice,
maleficii psihanalizei şi ale televiziunii.

Însă aveam ceva mult mai bun cu mult dinainte: religia. Aşa cum
propaganda nare în general alt scop decât de a le lua unora pofta de a se
lupta pentru a da altora, religia a propovăduit totdeauna resemnarea că
război sfânt. Creştinismul, religie care-i învaţă pe oamenii liberi să devină
sclavi, e perfect adaptat aservirii sufletelor. Violul mulţimilor. Constantin
înţelesese asta. Un popor de sclavi în extaz, încadraţi de paznici care sunt
directori de conştiinţă. Un popor de credincioşi frenetici, guvernat de un
stăpân necredincios. Toată credinţa aceasta care se pierde, e captată,
convertită în energie; fumul nu mai trebuie lăsat să urce inutil spre cer, ci
făcut să lucreze. Pentru ce? Vag, Grigori se gândeşte la „binele omenirii”.
În realitate, puţin îi pasa de binele omenirii. El vrea ca puterea să se
exercite, aşa cum îi place gândul că nişte cai frumoşi aleargă şi că femeile
frumoase îşi iau iubiţi. Pentru că armele sunt făcute ca să omoare,
camioanele ca să meargă pe şosele. Pentru că destinul să se realizeze.
„Pentru că cele scrise în Sfânta Scriptură să se împlinească”. La asta se
gândeşte când spune: „Facă-se voia Ta”; fie ca toate camioanele să meargă
pe drumurile lor, se gândeşte el, că

armele să omoare, ca femeile să iubească, ca toţi caii să galopeze! Fie ca

puterea cea mai mare care poate fi aplicată să fie în toată plenitudinea ei!
Face osteneala să-i vorbească despre asta lui Dobermann? Da. Aşa va fi
mai natural.

Tovarăşe profesor, voi merge şi mai departe. Am visat, vă fac aici

mărturisirea aceasta, la o autoputernicie a bisericii, la o acaparare totală de
către cei asemeni mie a tuturor activităţilor politice, economice, sociale
ale ţării. Înţeleg acum enormitatea monstruoasă a unui asemenea gând şi,
de altfel şi datorită

dumneavoastră. Dar cu încă nu prea mult timp în urmă, visam la o

hierocraţie de altfel comunistă, pe departe imitându-i pe iezuiţii din
Paraguay care-i puneau, se pare, pe indienii pe care-i biciuiau să le
mulţumească. Şi constat acum că acest vis – pe care-l hrănesc şi pe care l-
au hrănit ecleziaştii din toate ţările nu este mai puţin contrariu legii lui
Hristos decât este bunului simţ şi nici dialecticii şi binelui omului. Iisus
nu a spus textual că ceea ce e al Cezarului îi era datorat integral?

Vedeţi, tovarăşe Dobermann, de cât de departe vin! Recunoaşteţi însă ca

să-mi faceţi dreptate, confesiunea asta a mea este sinceră şi eu vă
povestesc adevărul aşa cum s-a copt în mine.

Impertinenţa asta e poate prea mult. Cu atât mai rău. Mă amuză. Adevărul
aşa cum s-a copt? Şi Aliona? Trebuie să-i vorbesc şi de Aliona?

Aliona este la sursa celei de-a doua tentaţii, cea mai insidioasă, cea mai
urâcioasa, ispita oboselii căreia ştie bine – deşi nimeni altcineva nu ştie
asta –

că el în realitate i-a cedat. Căci dacă ar fi omorât-o pe Aliona, ar fi avut o

sarcină

mai glorioasă de îndeplinit şi gloria este un antidot împotriva oboselii.

Fără

Aliona, Ambrosie ar fi părut într-un fel mai puţin puternic, mai puţin
important.

Aliona moartă, moartea ar fi devenit o aliată.

— De ce am cedat? Din oboseală. De ce eram obosit? De Aliona. Spionii

n-ar fi trebuit să se însoare niciodată şi nici popii; căci se tem nu de
dragoste –
pfui! – ci de toată oboseala asta plină de ură strânsă şi care e specific
conjugală.

Tovarăşul de alături este totdeauna răspunzător. Ambrozie a fost într-

adevăr ucis, dar de către Aliona.

Aliona nu s-a mişcat de la locul ei; e tot acolo, îi cârpeşte ciorapii. Îi place
să coasă, să lucreze de mină. Nu citeşte niciodată nimic. E mulţumită
totuşi dacă, în vreme ce ea coase sau tricotează ceva, bărbatul ei îi citeşte
cu glas tare viaţa unui sfânt sau explicaţia vreunui act liturgic.

Grigori o priveşte acum, întors într-o clipă de la scrisoarea către

Dobermann. Aliona îşi ridică ochii. Surâde. E un surâs abia schiţat, avar
parcă. E

în prea mare măsură obişnuită să-şi ascundă bucuria asta mare care e în ea.

Câteodată se mai şi încurcă atunci când vrea să vorbească despre fericirile

ei:

— Părinte, sunt atât de fericită că pot să lucrez pentru tine. Atât de fericită

că avem cu toţii pe lângă Domnul nostru Iisus Hristos unul care să

mărturisească

pentru noi. Atât de fericită că am putut să plec de la atelier datorită ţie.

Atât de fericită că sunt iubită de tine.

El o iubeşte? Da. Ca pe un pat, ca pe o puşcă, ca pe un peisaj. Când, cu 16

ani în urmă, s-a dus la şeful lui – nu mai era Gruzcik şi nu era încă
Nadson, era Verniak, căruia i se mai spunea Institutoarea – Grigori simţea
fără voia lui un fel de regret. Ţi se pare întotdeauna greu să te desparţi de o
anumită fidelitate, fie că

e vorba de o maşină, de o carte sau de o femeie. Grigori, ducându-se să-i

spună
lui Verniak: „A sosit momentul să trimiteţi camionul ăla cu frânele
stricate”, simţea întreaga amărăciune a unui bărbat care-şi omoară câinele
turbat sau care-şi-vinde calul bătrân.

Verniak era instalat în biroul lui Gruzcik. Scaunele erau curate, libere.

Dosarele bine legate se înşirau pe masă. Ochelarii mari cu ramă de baga ai

noului patron îi striveau ciudat faţa slabă, nasul ascuţit, gâtul noduros pe
care-l susţinea, ca un soclu, un guler tare, lucios.

— Luaţi loc, vă rog.

Ton oficial. Grigori îl cunoştea dinainte pe Verniak, căci îl întâlnise la alte

drumuri aici, într-o altă secţie a aceluiaşi birou, unde Verniak era un fel de
subaltern. Pe vremea aceea, purta cămăşi în dungi, cu guler moale. Fireşte,
nu era acum momentul să-şi aducă aminte de asemenea întâlniri dinainte,
nici să-l întrebe ce se întâmplase cu Gruzcik. Trebuia doar să facă o dare
de seamă şi să

formuleze dorinţe, dacă era cazul.

— Tovarăşe comandant, misiunea se desfăşoară conform cu programul.

Pentru ca să pot trece la cea de a doua fază a executării, ar trebui să

procedăm la eliminarea care a fost prevăzută.

Verniak îl priveşte pe omul acesta în sutană care vine să-l roage să se pună
la cale asasinarea soţiei lui legitime. Verniak se preface că nu înţelege.

— Ce fază? Ce eliminare? Vă rog să-mi explicaţi mai limpede. Nu mă

faceţi să-mi pierd timpul.

Grigori îi explică, sec.

— Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, tovarăşe comandant.

— Verniak îl întrerupe:

— Eu nu ştiu nimic.
— Vă rog să consultaţi dosarul meu.

— Dosarul dumneavoastră nu este explicit. Multă neglijenţă, aproape nişte

fantezii la întâmplare. Se pare că tovarăşii se bazau pe intuiţiile lor. Vă rog
să-mi daţi elemente concrete.

Grigori i le dă.

— Dacă înţeleg bine, sunt de acuma patru ani de când un agent al

serviciilor noastre face pe prostul în sutană?

Verniak face o mutră dezgustată când pronunţă cuvântul „sutană”, strâmba

din nas. S-ar crede că cea a lui Grigori miroase urât.

Grigori îşi ia de la capăt explicaţiile. Verniak îl întrerupe:

— Un moment. Aţi vrea să-mi spuneţi care ar putea să fie utilitatea unei
misiuni cum este a dumneavoastră?

Li se ciocnesc privirile. Acum un an doar, Grigori ar fi simţit un fior de

speranţă. Poate că are să i se suprime misiunea asta. Acum, nu. Are să şi-o
apere, cu ferocitate, nici el nu ştie de ce.

— O misiune cum este asta a mea are drept scop să saboteze singura
organizaţie duşmană pe care Constituţia noastră ne obligă să o lăsăm să

prospere sub nasul nostru.

Nasul lui Verniak freamătă ca şi când ar fi fost el pus în cauză. Verniak

răspunde, dispreţuitor:

— Tinere, dacă s-ar cădea ca eu să discut cu dumneavoastră, v-aş

răspunde că Biserica nu reprezintă decât o grămadă de prejudecăţi

obscurantiste, o asociere de ţicniţi, de iluminaţi, de babalâci centenari, un
fel de schelărie mâncată de carii care are să se dărâme de la sine în mai
puţin de zece ani. Cu toate acestea.
Grigori are obişnuinţa comandanţilor din timp de război, oameni crânceni
dar deschişi faţă de îndrăznelile subordonaţilor, Îl întrerupe pe acest
profesoraş, fără nici un cuvânt de scuze:

— Tovarăşe comandant, scopul misiunii mele este tocmai să dovedesc

contrariul. Aici la noi oamenii se însoară, sunt botezaţi; nu e vorba doar de
înmormântări. Sunt milioane de copii.

Verniak ridică un deget, sentenţios şi ameninţător în acelaşi timp.

— Tovarăşe locotenent, vă sfătuiesc să nu vă uitaţi gradul şi să nu gândiţi

dumneavoastră prea mult de capul dumneavoastră atunci când dispuneţi de
superiori care sunt mai bine calificaţi să facă ei asta. Patriarhul e un nebun
înconjurat de câţiva scapeţi care sar de bucurie până în tavan atunci când
au smuls vreun avantaj material oarecare; nici nu cer mai mult. Doctrina
creştină

este, ar trebui s-o ştiţi şi dumneavoastră, un opium menit să paralizeze

voinţa poporului, dar ajunge să închidem afumătorile şi opiomanii or să
redevină

oameni normali, poate cu excepţia celor mai atinşi, care au să crape.

Vedeţi şi dumneavoastră că istoria realizează o grămadă de lucruri.

— Tovarăşe comandant, mi-e teamă că.

— Vă e teamă? îl întrerupe Verniak dezgustat. Dumneavoastră, un ofiţer al

serviciilor noastre?

În faţa stupidităţii acestui joc de cuvinte, Grigori e buimac o clipă, se

enervează:

— Ştiţi foarte bine ce vreau să spun. Priviţi statele mele de serviciu şi

încercaţi după aceea să mă acuzaţi de laşitate. Mi-e teamă, deci – da, mi-e
teamă – că primejdia e mai mare decât credeţi dumneavoastră. Biserica
vizează
ţeluri mult mai înalte decât vă închipuiţi dumneavoastră. Ea îi dă omului
un ansamblu întreg de senzaţii pe care regimul este incapabil să i-l ofere,
şi nu e vorba aici de senzaţii de genul celor provocate de stupefiante, ci de
stimulente, de excitante. Dacă am fost ales pentru această misiune,
înseamnă că eu eram cu deosebire conştient de primejdia pe care o
reprezintă Biserica şi că.

Din nou degetul lui Verniak se înalţă la capătul palmei lui rotunjoare.

— Locotenente, mie mi-e teamă că frecventarea asta excesiv de prelungită

a mediilor ecleziastice la care aţi fost constrâns v-a adus în situaţia să

priviţi lucrurile într-un fel foarte puţin marxist. Biserica, şi lucrul acesta a
fost dovedit de dialectică, nu poate reprezenta nici un fel de primejdie
pentru un regim ca al nostru. Biserica e o formă care supravieţuieşte.
Câteva picături de puroi pe fundul abcesului.

Să nu mai discutăm, locotenente, eu ştiu despre ce vorbesc.

Tace o clipă pentru a-şi marca bine punctul înscris. Apoi reia:

— Eu sunt primul care să recunosc că, în anumite cazuri, nu e inutil să

stoarcem abcesul ca puroiul să ţâşnească mai repede. O să-l stoarcem. Vă

mărturisesc, misiunea asta pe o durată de douăzeci de ani mi se pare o

aberaţie, cu atât mai mult cu cât ea vă supune pe dumneavoastră la nişte
influenţe nefaste pe o perioadă de timp mai lungă decât e conform cu
regulamentele noastre care prevăd aşa ceva şi cu rezistenţa omenească de
a le îndura. Am să ridic de altfel problema mai sus.

Verniak a început să-şi dea aere. Guşa de curcan i se înfoaie şi i se umflă;

gulerul lui tare abia se clinteşte.

— Dacă am rezolvat asta, să trecem la proiectul acesta ciudat despre care

îmi afirmaţi că predecesorul meu ar fi fost de acord să-l pună în aplicare.
Sigur, nu sunt obligat să vă cred pe cuvânt, dar.

— Dosarul meu, tovarăşe comandant.

— Da. Judecând după felul în care erau întocmite dosarele înainte de a
veni cu aici. În sfârşit, accept să spun că îmi spuneţi adevărul. Doriţi deci
că noi să o eliminăm fizic pe soaţa dumneavoastră?

„Soaţa” sună ciudat în vocabularul comunist şi profesional.

— Da, tovarăşe comandant.

— Urmărind care obiectiv?

— Cel de a mă face văduv.

— Asta mi-am închipuit şi eu că am înţeles. Dar, spuneţi-mi, dacă ajungeţi

văduv, ce decurge de aici?

— Devin călugăr.

— De ce n-aţi devenit până acum?

— Mi-a fost refuzată autorizaţia. Dosarul meu.

— Să lăsăm la o parte dosarul dumneavoastră. Autorizaţia asta v-a fost

refuzată de care autoritate?

— Autoritatea religioasă.

— Pentru ce motiv?

— Un preot venerat de ei s-a opus pe patul de moarte ca eu să fiu lăsat să

fac jurămintele de monah.

— Ce obscurantism! Ce prejudecăţi! suspină Verniak. Şi chiar,

locotenente, dumneavoastră credeţi că nişte sălbatici de felul ăsta ar putea
să reprezinte o primejdie pentru structura statului nostru? Haida-de! Dar
să revenim. Care e avantajul pe care-l urmăriţi dumneavoastră devenind
călugăr?
— Numai călugării pot ajunge la rangul de episcop. Poziţia strategică a
unui episcop fiind net superioară.

— Tactică, tinere, tactică. Nu vă luaţi drept Napoleon.

— Deci, dacă înţeleg cu bine, devenind văduv, deveniţi automat călugăr?

Grigori ezita. Ştie bine că aici a fost atins punctul slab al raţionamentului
său. Gruzcik nu se oprea la asemenea subtilităţi, în ce-l privea pe el.

— Nu devin automat călugăr. Rămân preot secular văduv, dar.

— Dar nu vi se mai poate refuza autorizaţia să vă depuneţi jurămintele

acelea?

— Ba da, mi se poate refuza încă, dar.

— Locotenente, nu vă înţeleg.

— Mi se poate refuza în continuare autorizaţia, dar e puţin probabil că se

va face asta. Aş putea merge să mă adresez unor autorităţi superioare,
Patriarhului chiar. Vocaţia mea monastică va părea atunci a fi aprobată de
Providenţa divină care, la momentul potrivit, m-a scăpat de o nevastă pe
care mi-o impusese voinţa oamenilor, înţelegeţi?

Verniak surâde cu acel dispreţ absolut pe care nu-l pot trăi decât fiinţele
cele mai mărginite cu putinţă:

— Nu, spune, cu un ton satisfăcut, nu înţeleg.

Schimbă tonul:

— Nu înţeleg şi nu vreau să înţeleg. Sau cel puţin înţeleg că Sfânta

Biserică

asta a voastră nu e decât o adunătură de pungaşi şi de idioţi ai satului. Că

în
secolul nostru, când cosmosul e cucerit, se mai poate vorbi încă de
Providenţă, aşa ceva pe mine mă depăşeşte. Îmi veţi face plăcere să vă
luaţi trei săptămâni de permisie şi să mergeţi să le petreceţi fără soţia
dumneavoastră în capitală sau în sudul ţării. Nu e de competenţa mea să vă
suprim misiunea dumneavoastră, o veţi relua deci la reîntoarcere. E
posibil ca până atunci să vi se mai limpezească

ideile. Tinere, viaţa căsătoriţilor nu e întotdeauna uşoară şi micile

despărţiri sunt în asemenea cazuri recomandate. După trei săptămâni de
plajă sau de mici desfrâuri venale, veţi avea poate mai puţină poftă să vă
suprimaţi jumătatea legală. Eu nu permit să se folosească micile avantaje
ale serviciului.

Grigori sare în sus:

— Tovarăşe comandant, dacă vă permiteţi asemenea insinuări, cer imediat

să raportez în faţa colonelului.

Cei doi bărbaţi se privesc în ochi, amândoi la fel de furioşi. În sfârşit, aşa-
zisa Institutoare şi-i coboară pe ai lui, dar doar ca să spună cu vocea
înăbuşită:

— Locotenente, sunteţi liber.

Grigori ezită, îşi îndreaptă trupul, bate din călcâie şi salută. În sutană,
gesturile par ireale, cum nu se poate mai insolente. O clipă Verniak are o
halucinaţie: e, adică, un popă adevărat aici în biroul lui şi-şi bate joc de el!

Grigori ajunge la uşă după ce a făcut stânga împrejur, cum scrie în

regulament. Şi-a pus mâna pe clanţă când Verniak îl cheamă îndărăt:

— Locotenente.

— Tovarăşe comandant?

— Dacă i se întâmpla ceva soaţei dumneavoastră ţin să vă avertizez, veţi fi

considerat răspunzător pe cale disciplinară. Aţi înţeles?
Ca şi cum un şef ar fi pus vreodată asemenea întrebări de institutor de
ţară! Grigori nu se coboară la a-i răspunde. Verniak îi explică acum cu
răbdare:

— Soţia dumneavoastră ar putea avea un accident sau ar putea să moară

otrăvită cu ciuperci sau de vreo boală. Oricare ar fi împrejurările

eventualului ei deces, eu aş considera că v-aţi făcut vinovat de o
imprudenţă gravă în îndeplinirea misiunii dumneavoastră. Aţi înţeles?

Verniak a ghicit, după însăşi insolenţa felului în care el bătuse din călcâie,
că Grigori îşi spusese: „Dacă nu sunt ajutat, mă ajut singur”.

Grigori iese consternat din biroul şefului său. Dacă nu mai pot fi omorâţi
oamenii, atunci la ce bun să i se mai dea misiuni, la ce să-ţi mai sacrifici
viaţa pentru a le îndeplini? Grigori ştie bine că dacă Verniak a hotărât că
Aliona nu are să moară, a făcut-o nu din umanitate ci pentru a împiedica
realizarea planurilor lui Gruzcik. Dar e deprimant să ajungi să te gândeşti
că asemenea considerente pot să cântărească mai greu decât misiuni care
durează o viaţă de om.

— Condamnat să rămân un mediocru.

Luni de zile apoi Grigori visează că o asasinează pe Aliona. Visează fără

plăcere, căci nu are decât sentimente bune faţă de această femeie care-l
satisface şi-l răsfaţă. Dar trebuie totuşi făcute stăvilare pe râuri, chiar dacă
astfel strici peisajele. Decât că lui Grigori îi e frică de cei doi stăpâni pe
care-i slujeşte.

Oricât de perfectă ar fi crimă pe care ar săvârşi-o, Verniak va şti şi

serviciul nu

duce niciodată lipsă de probe şi de martori. În cazul improbabil că Verniak

nu ar ghici sau n-ar reuşi niciodată să-l pedepsească pe Grigori, influenţa
postumă a lui Nichifor martirul cum a şi început să i se spună, nu va
precumpăni la Patriarhie?
Secular şi văduv, Grigori nu ar fi avut nimic de câştigat decât găurile din
ciorapi şi tentaţiile trupeşti. Şi atunci? N-ar avea nici măcar soluţia de a
deveni un preot ratat, căci aceasta ar însemna că şi-ar face prost treaba în
misiune şi un lucru ca acesta serviciul nu-l admite deloc.

Deci, Grigori s-a resemnat. Resemnat în aparenţă să aştepte cei

şaisprezece ani care-i mai rămân ca preot de ţară. Să îndure în loc de a
acţiona.

În fundul sufletului, fără să ştie asta, s-a resemnat la orice. O anumită

bucurie de viaţă, pagina, s-a frânt în el în ziua în care Verniak a refuzat
asasinarea soţiei sale. Pădurile minunate pe care le avea în germene şi care
ar fi putut creşte în el au fost în ziua aceea acoperite de sate. Ştiind că nu
va fi niciodată episcop, că nu va învinge niciodată Biserică la nivelul în
care voia să o învingă, cu alte cuvinte că

jertfă virilităţii, tinereţii lui, adică ceea ce el mai numea încă viaţa lui, nu
va da decât o recoltă ridicolă şi meschină, s-a obişnuit cu o concepţie
despre viaţă cu totul diferită, posomorâţii şi ciudat de empirică. S-a apucat
să citească acum cărţi şi să crească găini. Altădată cuvântul „viaţă” evoca
pentru el planuri vaste şi luminoase, pe care desena triunghiuri şi curbe
îndrăzneţe, planificând viitorul; acum „viaţa” este pentru el o îngrămădire
de pietricele, o grămăjoară care se risipeşte pentru că s-a pus prea mult
nisip în ciment. „Viaţa” devine un cuvânt din familia „miopie”,
„cârpăceala”, „asta-e-n-ai-ce-face”, „filatelic”, „muc de ţigară” şi ea să le
spunem chestiilor pe nume, „moarte”. Pe aici se strecoară ispita cea mai
scârboasă.

Moartea este ca un turn la capătul drumului. Pe măsură ce ziua trece şi

înaintezi şi tu, umbrele se rotesc, amănuntele sunt tot mai apăsate şi din
ceas în ceas nici nu mai recunoşti turnul spre care te îndrepţi.

Când era copil, om tânăr, moarte nu era pentru Grigori decât un cuvânt
mare, negru, găunos, care-i privea pe ceilalţi. Un cuvânt neînţeles, luat
dintr-o limbă străină, limba celorlalţi.

Pe urmă el însuşi a dat moartea altora şi şi-a riscat-o deseori pe a lui. Ea a

căpătat atunci aspectul fizic cel mai respingător, dar şi cel mai senin;
Grigori a aflat ce însemna acest cuvânt străin. Însemna „să ţi se străpungă
intestinele”, „să

sari în aer pe o mină şi să cazi la pământ sfârtecat”, „să anchetezi la gradul

al treilea” şi uneori „să fii tu anchetat la gradul al treilea”. Grigori a avut
atunci impresia că ştie ce era moartea pentru că ştie cum se cuvenea să o
trateze: să o evite pentru el însuşi şi să o impună altora. „Moartea” era cu
adevărat la epoca aceea un cuvânt străin; era un cuvânt german.

Moartea şi-a schimbat masca atunci când Grigori s-a iniţiat în meseria lui
de preot. A văzut că oamenilor le era frică de moarte sau că nădăjduiau în
ea pentru că credeau că ea era o naştere, şi li se spusese că se vor naşte
într-o lume bună sau rea, după cum erau ei înşişi buni sau răi. Astfel, şi nu
ca o retribuţie minuţioasă a acţiunilor săvârşite – îşi explică Grigori mitul
Paradisului şi al Infernului. Dumnezeu prezidând la o gigantică distribuire
de premii în ziua

Parusiei, ar fi fost ceva prea grotesc şi Grigori nu îşi subestima adversarii.

Nu.

Fiecare avea să se întoarcă la locul de unde venise. Binele la bine, răul la

rău. În cursul Revoluţiei se operau poate unele devieri; schimbul de cărţi
între cei doi parteneri? De altfel, nu degeaba „binele” te duce cu gândul
dintr-o dată la

„bunătate”, „bunăstare”; „răul”, „a face rău cuiva” şi „suferinţă pe care o

înduri tu”.

Exista o esenţă a binelui, o esenţă a răului; fără să creadă el însuşi în

aceste viziuni Grigori şi le explica astfel pe acele ale preoţilor şi ale
credincioşilor. Însă

ideea pe care şi-o făceau despre moarte era totuşi schimbată din cauza
asta.

Moartea nu mai era o gaură în care să cazi, ca din întâmplare, din ghinion,
ci un zid în care intrai închipuindu-ţi că acolo era o poartă. „Eu sunt
poarta”. Un zid în noapte. Şi dacă ar fi adevărat că undeva în zidul acela se
deschide totuşi o poartă? Nu, nu! Oamenii inventaseră o asemenea poartă
pentru a se mângâia ei.

Meseria lui Grigori era să-i ajute să creadă că era o portiţă – ce spun eu
portiţă? o poartă, un portal! – şi să-i trimită să-şi spargă capul în toată
liniştea de zidul acesta. Un om cu sentimentul milei ar fi putut să prindă
gust la aşa ceva. Dar nu Grigori. El dispreţuia asemenea speranţe stupide,
fricile acestea medievale. Nişte săraci cu duhul veneau să întrebe dacă,
într-adevăr, în infern trebuia să lingi cuptoare încinse o veşnicie întreagă
şi el se amuza să răspundă: „Încălzite la roşu, micuţilor!”. Îşi închipuia
chiar nişte chinuri îngrozitoare, dar acestea aveau mai puţin succes. A avut
mai multă trecere când le-a atribuit diavolilor care chinuie sufletele
anumite practici ale serviciului faţă de vreun arestat cu deosebire
recalcitrant. Alţi enoriaşi, mai culţi, se indignau în faţa unor asemenea
poveşti. El răspundea atunci, după obiceiul pe care şi-l luă Biserică de
când se preface că ţine cont de ştiinţă: „Trebuie înţeles la modul
simbolic”. Îl distra să se travestească el însuşi în diavol şi când se gin-dea
la propria lui moarte, îşi spunea: „Oricum, dacă „toate astea„ ar exista,
atunci şi eu aş fi bun să ling asemenea sobe încinse”.

În ce priveşte un asemenea punct, ceruse amănunte de la episcopul său:

— În sfârşit, Prea Sfinţite, dacă admitem, într-un fel sau altul, realitatea
suferinţelor veşnice ale păcătoşilor, trebuie să ne gândim că duhurile care-
i chinuie pe aceştia suferă şi ele sau că simt o anumită satisfacţie să-şi
facă

misiunea pentru care au fost create?

Răspunsul episcopului nu fusese precis decât asupra unui singur punct.

Dumnezeu nu a creat pe nimeni pentru rău. Restul nu au fost decât fraze

confuze, armonios legănându-se.

La vremea aceea, moartea i se părea lui Grigori ca un capăt atât de

îndepărtat încât îşi pierdea orice realitate, cum sunt obiectele depărtate de
milioane de ani-lumină de cel care le observă. Lui Grigori i se părea
nelămurit că, scăpând din dilema aceasta a mântuirii pentru că nu credea
în aşa ceva, scăpând de chinurile idolului pentru că ele nu existau, scăpa
de asemenea şi de moarte căreia nu-i mai evoca chipul fizic ci doar
aspectul religios.

Treptat, pe măsură ce se apropia acel capăt, tot văzând bolnavii pierind şi

murind în chip cât se poate de previzibil, tot nemaiavând să se ocupe decât
de propria sa viaţă, Grigori ajunse să considere moartea cu mai mult firesc
şi bun

simţ. Ea făcea cu adevărat parte din viaţa lui de fiecare zi, şi pentru că el îi
spovedea pe muribunzi, se ruga la căpătâiul morţilor, îngropa cadavrele, şi
pentru că propria lui viaţă trăită aşa cum şi-o trăia, dedicată îndeplinirii
unei misiuni mediocre, îl trăgea ineluctabil spre propria sa moarte fără ca
el să se poată

agăţa, cum făcea altădată, de vreo marc idee, de vreo speranţă, de acţiune.
Fu izbit, citindu-le enoriaşilor lui Evanghelia, de pasajul în care Hristos îi
spune lui Petru: „Tu te mai gândeşti încă la lucrurile pământeşti”.

— Eu, îşi spuse Grigori, nu mă mai gândesc la lucrurile pământeşti.

Prin cuvântul acesta el înţelegea acea tulpină verde care creşte în noi, şi
care e dragostea de viaţă, şi pe care botezul cu apă nu o botează. Tulpina
aceasta este necurată, cel puţin de la o anumită vârstă încolo. Vine o zi
când trebuie sacrificată dacă viaţa însăşi nu o face să se usuce puţin câte
puţin. Asta i se întâmpla lui Grigori. Nu mai iubea viaţa plină de verdeaţă.
Nu se mai gândea la lucrurile pământeşti.

Nu se mai gândea la nimic. Nu mai nădăjduia decât vag, la sfârşitul

misiunii lui. Cânta liturghia, le dădea împărtăşania enoriaşilor, îşi mânca
ciorba de varză cu mai mult zgomot decât era strict necesar, medita la
destinul oamenilor, îl asculta cântând pe Peţia cocoşul, o mângâia cu
regularitate pe nevasta lui şi dormea cu somnul adânc din care soneria
deşteptătorului îl smulge în fiecare noapte pentru rugăciunile
reglementare.

Şi. Fireşte, exact în perioada aceasta o alese ispita serpentină pentru ca să

intervină şi ea.
Verniak fusese avansat; succesorul lui avea să se arate oare mai înţelegător
în ce priveşte camionul acela fără frî-nă? Grigori întineri, deveni mai bine
dispus, trăi cu speranţa timp de trei săptămâni. Pe urmă, speranţa
agonizând, un resentiment nou, mai amar decât cel vechi, se răspândi în el.
S-ar fi risipit şi acesta în rutină, dacă Ambrozie n-ar fi murit în momentul
acela, cu perversitatea care-l caracteriza.

În parohia al cărui preot era atunci Grigori, Ambrozie avea un loc aparte.

Nu era nici bătrân, nici nebun, nici cu adevărat sărac, nici profund incult.
Se ocupa de comerţ, nu chiar oficial, dar totdeauna în regulă. Citea puţin
ziarele, participa cât mai puţin la manifestaţiile spontane pe care le
organiza Partidul, era în afara vieţii propriu-zis comuniste, fără ca
nimănui să-i pese să-i ceară altceva.

În schimb, participa activ la viaţa municipală, făcea sugestii rezonabile şi

modeste cu privire la canalizare, la vacanţele şcolare, la serviciile poştei,
domnea ca un patriarh absolut asupra unei familii numeroase cu tot felul
de alianţe şi încuscriri. Autorităţile publice îi purtau chiar un anumit
respect pentru că în zilele de sărbătoare se arăta cu o panoplie de decoraţii
care-i ispitea totdeauna pe fotografii ziarelor oficiale. În realitate, făcuse
războiul ca un erou, dar nu se lăuda cu asta altfel decât cu o sclipire de
ironie în ochii lui de om de bine şi de negustor.

— O singură dată am tăcut şi eu ceva mai bine decât ceilalţi. Şi pentru asta
nici măcar nu m-au decorat!

Fapta asta cu totul extraordinară din care scăpase cu viaţă printr-un

miracol îi mulţumea şi simţul religios şi pe cel al umorului. O faptă

nemaipomenită şi nici măcar nu fusese decorat. O misiune de sinucigaş şi

la capătul ei supravieţuise. Şaizeci de oameni sfârtecaţi şi mântuirea
veşnică

pentru exterminator.

— Dar de ce, tovarăşe Ambrozie, nu vi s-a dat nici o decoraţie pentru

camionul ăla? îl întrebau de o sută de ori curioşii.
— Pentru că nu mai era nimeni care să propună citarea pe ordin de zi,
mieluşeilor.

— Dar de ce, tovarăşe Ambrozie, nu mai era nimeni?

— Pentru că nu mai rămăseseră decât doişp'ce răcani din tot regimentul,

şoimilor.

— Dar de ce tovarăşe Ambrozie, muriseră cu toţii?

— Pentru că fusese la.

Şi câtă o bătălie care va rămâne celebră în amintirea îngrozită a oamenilor

până la sfârşitul timpurilor.

Atunci curioşii îl înconjurau pe Ambrozie strângându-se tot mai aproape,

se agăţau de buzele lui şi îşi ridicau uşor braţele, ca şi când ar fi vrut să-l
apuce pe Ambrozie de braţ sau de umeri, în semn de veneraţie. Ambrozie,
în mijlocul lor, nu se împăuna, nici nu-şi plecă fruntea, nici nu se lăsa
rugat ca să povestească.

Era mândru de ispravă lui, încântat mai ales că nu fusese răsplătit.

Grigori sosise doar din ajun în noua lui parohie când îl văzuse pe vlăjganul
acesta pentru prima dată. Ambrozie se prezentase la o oră decentă din
după-

amiază, spre scară; bătu discret; odată intrat, ceruse binecuvântarea

preotului, îşi făcuse cruce evlavios la icoană, nu se aşezase, după ce o
salutase pe Aliona, decât atunci când Grigori însuşi îl rugase s-o facă.

— Păi, uite ce-i, sfinţia ta, am venit şi eu să vă văd cum arătaţi la faţă,
dacă

nu e cu supărare.

Grigori îl privi fără să surâdă.

— Nu la faţa mea trebuie să te uiţi; la sutana mea.

— Asta-i un răspuns cum trebuie, spuse Ambrozie. Aveţi dreptate. Dar şi,
în alt sens, nu aveţi dreptate. Căci dacă sutana nu poate decât să facă faţa
mai frumoasă, faţa poate să necinstească sutana.

Îi plăceau asemenea discuţii sentenţioase, presărate deseori cu proverbe,

pline de citate. Grigori îl întrebă:

— Mergi cum trebuie la biserică?

— Nu lipsesc de la nici o slujbă, sfinţia ta, chiar dacă înseamnă să lipsesc

de la târg. Şi tot aşa, dacă am de ales între o slujbă la biserică şi o faptă
bună, nu stau pe gânduri. Fapta bună e de preferat, căci Dumnezeu se
hrăneşte cu gândurile inimii, dar oamenii nu se satură aşa uşor.

— Înţeleg, spuse Grigori, că ai grijă de mântuirea sufletului dumitale şi te

felicit pentru asta. Asta e, ca să zicem aşa, un egoism îngăduit de Biserică.

Îşi îngăduia şi el uneori asemenea declaraţii cu două înţelesuri, mai ales

când avea de-a face cu oameni mai simpli, însă vorbirea ţărănească a lui
Ambrozie îl indusese în eroare:

— Vă înşelaţi, sfinţia ta. Mântuirea sufletului meu, nu-mi pasă de ea nici

atâtica!

— Mă miră ce-mi spui, bunule Ambrozie. Din moment ce interesul

propriu şi poruncile Domnului sunt şi ele odată de acord. De altfel, să
lăsam interesul propriu la o parte. E de datoria dumitale de credincios.

Ambrozie surâdea, şi binevoitor şi puţin ironic.

— Vreţi să vă spun eu, sfinţia voastră? Mântuirea sufletului meu e

chestiune sigură, o chestie de care sunt sigur acuma pe vecie.

— Mă minunez că eşti acum atât de plin de dumneata. N-ai auzit niciodată

vorbindu-se despre păcatul din orgoliu? Nu ştii şi dumneata că cine vrea

să-şi mântuie sufletul şi-l pierde? Nu te temi că.

Ambrozie aşteptă până se liniştiră fulgerele noului preot.

— Sfinţia ta, spuse el în sfârşit, am şi eu să vă pun o întrebare. Este scris
sau nu este scris că „cel care-şi va da viaţa pentru prietenii săi, aceluia i se
va mântui sufletul”?

— Dar mie mi se pare că dumneata nu eşti chiar mort.

— Din vina cui? Eu am făcut tot ce am putut că să fiu şi pentru ca vreo

doişp'ce Vania frumuşei de la noi de acasă să se poată întoarce în izbele lor
unde-i aştepta poate mămucă, poate nevasta, poate copiii. Toţi Vania s-au
întors, eu n-am murit. Ar fi trebuit să înţeleg de aici că sacrificiul meu n-a
fost primit, dar nu era aşa! Pe de o parte vreo şaizeci de stârvuri nemţeşti
îmi arătau că reuşisem şi pe de altă parte nu mi s-a dat nici cea mai mică
decoraţie pentru toată chestia.

Asta înseamnă că eu nu fac parte dintre cei „care şi-au luat răsplata aici pe
pământ”.

Şi surâdea ironic, indulgent, încântat să-l pună pe gânduri pe preotul lui şi,
cu toate astea, respectuos mai departe.

Grigori, în ce-l priveşte, se ferea de provocatori. Ambrozie putea foarte

bine să-i fi fost trimis de cine ştie ce agent de miliţie. Dar precizările
militare pe care i le dădea eroul îi dovedeau autenticitatea poveştii.

— Eu ştiu de regimentul dumitale, spuse Grigori. Şi eu eram pe front la

vreo cincisprezece kilometri mai la nord.

Camarazi de luptă, cei doi simţiră dintr-o dată unul faţă de altul simpatia
plină de căldură pe care nu le-o insuflase apartenenţa la aceeaşi religie.
Este atât de adevărat că duşmanul e cel care-i uneşte pe oameni. Îşi făcură
schimb pe loc de informaţii în ce priveşte parohia, autorităţile, speranţele
lor, cel puţin în ce priveşte viitorul apropiat. În puţine zile, fără să-i fi fost
acordat titlul de epitrop care nu putea fi decernat decât cu acordul
autorităţilor civile, Ambrozie prelua totuşi atribuţiile acestei funcţii,
vânzând luminările cu profit, purtând cu evlavie anafura, punând să se
spele cum trebuie duşumelile, lustruind sfeşnicele şi icoanele,
supraveghind întreţinerea acoperişului, portalului, cupolei, luându-i
partea lui Grigori cu întreaga sa influenţă oficioasă în conflictele cu
Partidul şi cu municipalitatea.

În schimb Grigori asculta deseori povestea cu camionul cu explozibili şi

cu cei 12 Vania care se întorseseră la mama acasă. Când Ambrozie bea un
pahar mai mult, plângea de înduioşare gândindu-se la băieţii pe care-i
salvase el.

— Eu sunt un mare păcătos, spunea el. Nu încetez nici o clipă să

păcătuiesc. Dar când am să mă înfăţişez în faţa Domnului Dumnezeului

nostru, ăştia doişp'ce băieţei au să pună şi ei o vorbă bună pentru mine. E
scris aşa sau nu e scris? au să întrebe ei, cu cartea în mina. Ambrozie şi-a
dat viaţa ca să ne-o salveze pe a noastră. În privinţa asta, au să fie
unanimi. Şi atunci Domnul are să-

mi spună: Mergi în pace, bunule păcătos.

O dată trecută prima căldură a camaraderiei Ambrozie, care avea

totdeauna dreptate, începu să-l agaseze pe preotul său. Cum să-i stric şi eu
o dată plăcerea, se gândea Grigori şi crezu curând că găsise o cale.

— Şi ăilalţi 60 de Hanşi germani? întrebă el. Crezi că şi ci au să pună o

vorbă bună pentru tine?

— Germanii au murit în război şi se duc şi ei în cer, răspunde Ambrozie

fără să-şi piardă cumpătul. Adică, dacă n-au săvârşit cine ştie ce
mârşăvenii împotriva unor civili fără apărare. Dar de ce să mărturisească
împotriva mea? Eu i-am omorât pe ei aşa cum ei mi-au omorât mie şefii,
camarazii mei. Veniseră cu moartea şi au plecat cu moartea.

— Da, dar tu i-ai omorât prin trădare. Ai pătruns în liniile lor cu steagul
alb şi deja aprinseseşi fitilul cu ardere înecată.

— Ei, părinte, parcă n-am fi făcut amândoi acelaşi război! Eu aveam

steagul alb pe turela camionului meu, da' sfinţia ta crezi că ei trăgeau mai
puţin abitir din cauza asta? Şovăiau doar, aveau mână mai puţin sigură, se
mai întrebau în sinea lor sau îi întrebau pe ăia alături de ei.
— Din ploaia de gloanţe care-o turnau peste mine n-a lipsit decât o
picătură dar, vezi, tocmai aia care trebuia să mă omoare.

— Da, fie, spunea Grigori. Hanşii ăştia germani n-au să-ţi reproşeze
nimic.

Dar mamele lor? N-au să vină ele să se plângă la Tronul Celui Veşnic?

— Mamele n-au nimerit-o să se plângă pe lângă Domnul Nostru Iisus

Hristos, răspunse grav Ambrozie. Domnul Nostru Iisus Hristos, Care a
avut atât de puţină milă faţă de propria lui mamă.

Discutau aşa cu ceasurile şi Grigori ieşea totdeauna în pierdere, oricât de

limitate şi rigide în acelaşi timp erau cunoştinţele teologice ale lui
Ambrozie.

De altfel, Ambrozie era un om bun. Nu era primul om bun pe care-l

întâlnise Grigori dar, până atunci, nu mai simţise niciodată că bunătatea
putea să

fie pentru el, un trădător, o piatră de încercare. Şi alţi enoriaşi erau buni, şi
femeile; asta era treaba lor. Bunătatea lor venea de undeva prea de jos ca
să-l incomodeze pe Grigori. Altfel stăteau lucrurile cu Ambrozie, în care
bunătatea se adăuga curajului, patriotismului, unui spirit complicat, unei
voinţe de nezdruncinat, virtuţi pe care Grigori le admirase cu pasiune
totdeauna. Ambrozie nu bârfea niciodată pe nimeni, dar nimeni nu-l acuza
de servilism. Ambrozie se

arăta câteodată generos, dar nu cerea nimic în schimb. Ambrozie domnea

ca un despot în familia lui, dar copiii, ginerii, nepoţii, toţi îl lăudau.
Ambrozie lua sistematic apărarea celor săraci dar nu căuta niciodată să
iasă pe primul loc, se ferea de excesele în recunoştinţă.

— Mulţumesc şi rămâi cu bine sunt două cuvinte care sună ca nişte rime
laolaltă, îi plăcea să spună, găsind nostim că tocmai aceste două cuvinte
nu rimau între ele.
Cu toată credinţa lui simplă, omul în sine nu era un ignorant. Citea
Scriptură şi buletinul Patriarhiei după ce-şi punea ochelarii care-i dădeau
un aspect mefistofelic din cauza urechilor ascuţite pe care i le subliniau. În
ce priveşte viaţa, Ambrozie era un mare sceptic. Când i se vorbea despre
chestii legate de politică, economie, succesele regimului, se scărpina în
ceafă cu un aer de profund respect. În ciuda codului său moral de o
austeritate cât se poate de tradiţională, ajutase mame necăsătorite şi,
culme a ciudăţeniei, nimeni nu-l bănuise vreodată de paternitate ilicită.
Rigoarea vieţii sale, eroismul trecutului său, decenţa şi cumpănirea
limbajului, cărţile sfinte pe care le citea fără să se ascundă, le făcea pe
unele bătrâne să înceapă să şuşotească pe ascuns că era un sfânt. Grigori fu
încântat când Aliona îi vorbi despre zvonul acesta – Aliona era agentul lui
de informare; se gândi că în sfârşit găsise mijlocul să-l pună pe Ambrozie
în încurcătură.

— Ia spune, meştere Ambrozie, procesul ăsta de canonizare al dumitale

merge cum îţi doreşti domnia ta?

Ambrozie îşi ridică ochii, surâse, şi abia dacă se putea spune că roşise:

— Ei, sfinţia ta, rău faci că-ţi râzi de nebunele astea bătrâne. Hulesc şi ele
fără să-şi dea seama; sunt nişte sărace cu duhul.

Grigori nu putu scoate de la el mai mult.

Când Ambrozie s-a îmbolnăvit de cancer, Grigori a sperat că suferinţele

aveau să-i răzbească această perseverenţă blândă. A fost decepţionat.
Ambrozie se supuse la unele îngrijiri, refuza altele, toate cu cea mai mare
seninătate.

Trupul lui devenise pentru mulţi un obiect respingător, însă Ambrozie

însuşi glumea aproape cu evlavie.

— Sărman stârv, m-ai slujit totuşi cum te-ai priceput.

Mă gândesc că parcă eşti prea grăbit să te-ntorci în ţarină, dar dacă aşa ţi-e
soarta!
Grigori se ducea să-l vadă pe Ambrozie cu devotament, ca un adevărat
preot. Aşezat pe marginea patului, indiferent la mirosuri, admirat de toată
parohia

– „Un adevărat preot popa ăsta al nostru! Şi nu e deloc ingrat!” – preotul

discuta ceasuri întregi cu fostul lui epitrop oficios. În ciuda tuturor
eforturilor lui Grigori.

Se vorbea puţin despre moarte, despre mântuirea sufletului, despre toate

lucrurile care prin oboseala bolii, ar fi putut să stârnească îndoiala şi frica.
Se vorbea despre viitorul parohiei, despre greutăţile bisericii, despre copiii
mici cărora, în ciuda interdicţiilor, ar fi trebuit să li se dea pregătire
religioasă.

— Când eu am să fiu mort, părinte, să faci mai departe o slujbă oricât de

mică, marţi seara; de asta nu ştiu autorităţile şi ai să ai totdeauna
participanţi

care nu vor să se dea în spectacol. Când am să mor, nu mai merită

osteneala să

te duci pe la Terapontov; ei nu sunt credincioşi şi nu te lasă să stai de

vorbă cu copiii decât pentru că-mi datorează mie bani. Să sperăm că acum
Cuvântul Domnului a încolţit în capetele lor mici cum sunt. Când am să
mor.

Pe măsură ce Ambrozie îi dădea astfel de sfaturi, Grigori îşi dădea seama

până la ce punct depinsese de Ambrozie în relaţiile lui cu parohienii. Din
cauza asta se supără şi mai tare pe el. Pe urmă Ambrozie avea o fişă
amănunţită în dosarul acela al lui Grigori; îl enerva gândul că, prin boala
lui, vinovatul avea să

scape de o pedeapsă meritată.

Ambrozie îşi pierdea puterile de la o zi la alta. Intervenţiile chirurgicale

nu reuşiseră. De altfel nu crezuse niciodată că are să supravieţuiască. La
prima chemare a morţii răspunsese „prezent” şi nu se lăsase îngrijit decât
ca să nu-i scandalizeze pe ai lui.
Or, într-o dimineaţă, după o vreme de speranţe profesionale, Grigori află
că

mutarea lui Verniak nu schimbă cu nimic în privinţa hotărârilor în legătură

cu soarta Alionei.

Aliona avea să trăiască mai departe. Fu pentru el ceea ce se poate numi „o

lovitură”. O lovitură de lopată peste cap, o lovitură de cizme peste mâna.
O clipă, şi în timp de o clipă, toate resemnările lui, toate renunţările pe
care şi le impusese se risipiră:

— Să rămân pentru totdeauna un mediocru. O viaţă pierdută.

Cu fierea în suflet, abia reuşind să se stăpânească, Grigori se duse să-l

vadă acum pe Ambrozie.

Ambrozie şi familia lui ocupau două camere într-un apartament în comun.

De la intrare Grigori simţi mirosul, În prima cameră era mai puţin

apăsător căci ferestrele erau larg deschise şi coji de portocale fuseseră
puse pe sobă. Nevasta lui Ambrozie, două dintre fetele lui, fiul său mai
mic (care slujea duminica la liturghie, ca băiat de cor), se ocupau cu tot
felul de lucruri mărunte, copiii, în număr şi de sex nedeterminat, se jucau
tăcuţi într-un colţ.

— Aşteaptă moartea lui cu nerăbdare, se gândi Grigori iritat.

Pe urmă iritarea îi crescu.

— Nu, nici măcar n-o aşteaptă. Îşi fac de lucru. Se prefac că ar fi avut loc
şi-ar fi plecat.

Se ridicară toţi în picioare. Grigori făcu un gest:

— Vă rog. Nu vă deranjaţi. Vin pentru bolnav, în sinea lui mormăia:

— N-au inimă. O educaţie creştină reuşită. Bravo, Ambrozie!

De altfel îşi dădea seama foarte bine de ipocrizia furiei lui. Nu femeile
acestea, nu băiatul palid cu ochii înspăimântaţi, copiii aceştia cu jucăriile
lor de lemn, nu aşteptarea sau dispreţul acesta al morţii îl înfuriau; era
mânios pe Ambrozie chiar, încrezător şi senin în mijlocul suferinţei şi
mirosului ăsta urât.

În a doua cameră era mai întuneric. Fuseseră închise obloanele, trase

draperiile. Ardea doar candela în faţa icoanei, o lumină slabă se strecură
printre perdele, printre jaluzele. Restul nu era decât o noapte urât
mirositoare.

— N-are importanţă duhoarea asta, se gândea Grigori.

Mi se obişnuieşte nasul la fel de repede cum mi se adaptează ochii la

întunericul ăsta. Dar cum pot să-l rănesc pe unul care în câteva ceasuri
poate are să-mi scape complet din putere?

Grigori se apleacă spre cearşafurile albe, către ochii deschişi în umbră,

încearcă să-şi dea seama în ce dispoziţie e bolnavul. Bolnavul e ridicat în
capul oaselor; pernele i s-au îngrămădit la spate, sub antebraţele lui grele.

— Binecuvântează, părinte.

— Grigori îl binecuvântează maşinal.

— Merge, Ambrozie?

Îi pune întrebarea cu o cruzime de băiat bun, cu o lăcomie îngrijorată, ca şi

cum el însuşi, negru, bărbos, îndesat ar fi fost Moartea.

— Prost, prost, răspunde Ambrozie pe un ton energic, aproape vesel.

Grigori se aşează pe pat, simte căldura nesănătoasă a acestui trup care

curând are să fie atât de rece.

— Păcat.

Regretă sincer. Moartea aceasta creştinească va fi pentru el o înfrângere.

Cu toate acestea el a văzut zeci de oameni dându-şi sufletul întru Hristos
şi în sinea lui îşi bătea joc de ei săvârşind în gravitatea morţii gesturile
rituale.

Ambrozie, nu. Ambrozie e un om al luptei, Ambrozie se va împlânta în

moarte drept ca un căpitan pe puntea lui de comandă, Ambrozie nu cere
mângâierile omului-preot; are toate mângâierile în el însuşi.

Grigori se întreabă ce să-i spună. Nu găseşte nimic. Moartea aceasta va fi

un eşec al preotului ca şi al duşmanului preotului.

În umbra care se risipeşte pe măsură ce ochii lui Grigori se obişnuiesc,

Ambrozie pare să mestece ceva.

— Mănânci ceva?

— Îmi mestec limba.

Din nou tăcerea. Ambrozie nu mai începe nici măcar discuţiile acelea
teologice despre semnificaţia şederii lui Iona în pântecele chitului, despre
fericirea celor „săraci cu duhul” sau despre singurul păcat care nu are să
mai fie iertat. Grigori se gândeşte, cu o intensitate a meditaţiei deopotrivă
cu cea pe care o întâlneşte în insomniile lui, în îndestularea trupului lui
mulţumit.

„Cine este omul ăsta, „Ambrozie„? Punând ca ipoteză de lucru că religia

creştină e adevărată, va fi el mântuit? Cine e mântuit?”.

Nouă întrebare. Răspunde: „Sunt mântuiţi cei drepţi, cei blânzi şi cei plini
de înfocare. Cea mai gravă întrebare a creştinismului este să afli dacă
trebuie să

ai toate aceste trei însuşiri deodată sau dacă una din trei ajunge, pentru că,
în anumite cazuri, blândeţea şi ardoarea sunt incompatibile. În ce
categorie să-l pun pe Ambrozie? Blândeţea lui e atât de cumpănită,
dreptatea lui atât de limitată, fervoarea lui atât de pagină. Va fi damnat
deci? Cine e damnat?”.
Dar şi întrebarea asta, în forma copilărească pe care o are acum, esenţială,
e nouă pentru Grigori. Pune mâna pe genunchii muribundului şi îşi
răspunde singur: „Sunt damnaţi fariseii, cei molateci şi cei violenţi, adică
cei drepţi, cei blânzi şi cei înfocaţi. Astea-s contradicţiile sectei creştine!
Ambrozie a

omorât oameni cu zecile, Ambrozie n-a cerut niciodată martiriul,

Ambrozie este sigur de mântuirea lui. În condiţiile astea, Ambrozie are să
fie blestemat”.

Puţină speranţă se înalţă iarăşi în inima lui Grigori. Se apleacă spre

muribund ale cărui trăsături de abia mai sunt de recunoscut. Paloarea
pernei albe, pâlpâirile candelei fac încă şi mai străină faţa asta peste care
mâna morţii a şi trecut neglijentă.

— Ambrozie, spune părintele Grigori, e vremea să te gândeşti la sosirea ta

acolo.

Nici un fior nu străbate genunchiul pe care degetele lui Grigori îl strâng cu

putere – genunchi rotund, osos, rotula şi tendoanele, altceva nimic.
Ambrozie spune:

— Da.

— Înainte să începem, spune Grigori, trebuie să-ţi priveşti nu numai toată

viaţa ta trecută, în cursul căreia ai făcut multe lucruri urâte, ci mai ales
propria ta conştiinţă; nu acţiunile tale ci chiar felul în care îţi judeci
acţiunile căci, ştii şi tu, cine vrea să-şi mântuie sufletul şi-l pierde.

Aşteaptă oarecum nervos un citat care să-l contrazică dar Ambrozie nu

răspunde. Mestecă mereu.

— Îngăduie-mi, spune Grigori, să-ţi vorbesc mai puţin ca părinte, cât că

frate, îngrijorat de mântuirea ta ca de o problemă personală. Nu ţi-a trecut

niciodată prin minte că certitudinea asta pe care o ai ar putea, la limită, să
fie ea însăşi un păcat? În fond, nu eşti nevinovat ca un copil nou născut. În
faţa lui Dumnezeu, oricât de curat ai fi, tot o grămadă de murdărie eşti. Şi
cu toate acestea spui că ai putea să ajungi în împărăţia veşnică. Eşti sigur
că nu e vorba aici de orgoliu? Nici un răspuns.

— Ambrozie, gândeşte-te că biserica noastră creştină se mişcă între doi

poli: păgânul şi fariseul. Nu-ţi spui că felul în care îţi faci datoria de
creştin – fie şi numai că ai omorât 60 de nemţi deodată – ar putea avea
ceva păgân? Nu recunoşti că atitudinea asta a ta, cea a celui mântuit
dinainte, are şi ea ceva din a fariseului?

Ambrozie răspunde, fără citate şi fără ezitări:

— Dumnezeu a făgăduit.

Grigori începe să simtă că-i sare ţandăra. Credinţa omului ăsta seamănă

cu un pietroi, cu un grăunte, cu un ou: e închisă în ea însăşi. Şi bogată

înăuntru.

— Şi ăsta-i un motiv. Ambrozie, ca s-o pui la încercare?

Tăcere. În sfârşit, Ambrozie mormăie că ar vrea să se spovedească, să ia

împărtăşania şi că apoi ar vrea să primească maslul. Grigori înţelege pe
loc, Ambrozie a depăşit momentul în care discuţiile teologice cu un
specialist l-ar mai fi interesat; îl respinge pe expert; nu mai are nevoie
decât de meşteşugar. Grigori spune:

— N-am la mine anafura, nici maslul. Mă întorc.

Îşi petrece ziua în rutină clericală. Aşteaptă să se facă seară. Îşi închipuie
că-l pune în felul acesta pe Ambrozie în „situaţie”, cum fusese învăţat să
facă la serviciul secret. Măcar dacă muribundul nu ar muri pină atunci. Nu
încă.

Se lasă seara când Grigori îşi aşează cele de trebuinţă în geanta cea mică

pe care i-a dat-o Aliona ca să-şi ducă sfintele daruri; cădelniţa, patrafirul,
cupă, linguriţa, lumânările, Cartea Sfântă, bucăţica de anafura învelită
într-un şervet, buretele şi cele şapte cleştişoare.
Cu geanta în mina iese în stradă, îi place să meargă pe jos târziu seară

pentru că trecătorii sunt mai rari şi sutana se pierde în întuneric. Doar

crucea pectorală care i se leagănă la capătul lănţişorului răsfrânge lumina
de la geamurile fără obloane şi de la cele câteva felinare ale orăşelului.

Acolo un om moare într-o seninătate unică. Unică în experienţa iui

Grigori.

— Şi eu, se întrebă ei deodată, eu cum am să mor?

Moartea i se pare departe chiar dacă îl dor reumatismele.

— 35 de ani. Toată viaţa mea am să mi-o mai trăiesc a doua oară.

Ceasurile au trecut şi atmosfera s-a schimbat în cameră. Mirosul mai

apăsător, căldura mai umedă anunţă sfârşitul. Părintele Grigori cere să se
aducă

lampa cu gaz care e aşezată pe duşumea ca să nu-l supere pe bolnav cu

lumina directă. Umbre înfricoşătoare încep să alunece pe pereţi.
Ambrozie, tot în capul oaselor, cu ochii pe jumătate închişi, părea
inconştient, dar când Grigori l-a întrebat dacă-l recunoaşte, răspunse cu
enervare evidentă şi cu o voce cu totul inteligibilă:

— Nu mai vorbi ca să nu spui nimic, preotule. Grăbeşte-te să-ţi faci

treaba.

Familia se îndepărtează. Se închise uşa din afară. Grigori se regăsi singur

cu inamicul lui. La început spovedania.

— Dacă te simţi prea rău ca să răspunzi, clipeşte doar, când e da. Nu clipi
când e nu, îi propune Grigori.

O expresie aproape ironică trecu pe faţa lui Ambrozie, care clipi îndată.

Nasul îi arunca o umbră care-i deforma obrazul. Grigori avea din ce în ce

mai puternică impresia că trupul acestui om nu mai era decât incoerenţă,
decât amestec întâmplător de piele, nervi, planuri luminate, găuri obscure,
reîntorcânduse în haos. Însă voinţa rămânea limpede. Răspunsurile, unele
după altele, se înşirau fără ezitare: da, nu, da, nu, da.

— Nu există nici un păcat vechi pe care l-ai ascuns acestei judecăţi a

cunoştinţei şi pe care ai vrea să-l mărturiseşti acum?

Pleoapele nu i se zbăteau. Însă privirea care se îngălbenea treptat rămânea

agăţată de ochii preotului.

— Iţi simţi sufletul împăcat cu Domnul?

Clipire energică.

— Nu simţi nici o revoltă apropiindu-te acum de ce e dincolo?

Celălalt nu clipi.

— Te căieşti sincer de greşelile tale din trecut?

Celălalt clipi.

Grigori oftă. Se ridică încet. Cu mâna lui pătrată aşeză patrafirul pe capul
lui Ambrozie care închise ochii, reţinân-du-şi respiraţia, aşa cum se cuvine
să

facă cel care aşteaptă cu adevărat judecata Dumnezeului său. Pe patrafirul

acesta, ca pe un jgheab, harul milei trebuia să alunece. Grigori vorbi cu

vocea sa de preot, gravă şi blândă:

— Fie ca Domnul Nostru Iisus Hristos cu harul şi bunătatea sa de iubire de

oameni să-ţi ierte, copilul meu, toate păcatele pe care le-ai săvârşit.

Grigori oftează încă o dată şi vorbeşte mai departe.

— Şi eu, preot nevrednic, prin puterea lui pe care mi-a dăruit-o, te iert şi
te eliberez de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, Amin.
Preotul ridică patrafirul. Cum el era acum între faţa muribundului şi
lampă, trăsăturile lui Ambrozie adâncite într-o umbră limpede i se
păruseră a-şi fi recăpătat echilibrul, armonia primitivă pe care le avuseseră
odinioară şi cum Ambrozie respirase adânc, expresia de uşurare se uni cu
cea de pace pe care o avea dinainte chipul său.

Dar curând vinele i se umflară pe fruntea asudată şi murmură.

— Mai repede.

Grigori se îndepărtă de pat. Pusese potirul pe măsuţă, acoperit cu un şervet

alb. Din nou umbrele se mişcară şi muribundul scoase un horcăit aproape
imperceptibil. Grigori reveni lângă pat, cu potirul în mina. Cu glas
puternic întrebă:

— Vrei să le spun să intre?

Clipi indiferent.

Grigori îi chemă. Îndată – aşteptaseră clipa aceasta – adolescentul, cele

trei femei şi copiii intrară pe rând în cameră. Adolescentul se grăbea cu un
şervet. Îi era tare frică că tatăl său să nu verse potirul cu Duhul Sfânt.

Grigori descoperi potirul cu împărtăşania, îi deschise capacul cu arc. Ochii

lui Ambrozie îi erau agăţaţi de ochii lui. În clipa aceea gura lui Ambrozie
se deschise cu un gest atât de automat, atât de asemănător cu deschiderea
capacului, încât Grigori se întrebă dacă nu era moartea cea care făcuse să-i
cadă

astfel falca. Asemănarea celor două mişcări l-ar fi făcut să surâdă dacă n-
ar fi fost prea ocupat să-şi îndeplinească gesturile. Ochii galbeni ai lui
Ambrozie abia mai apăreau sub pleoape; cum să ştie dacă muribundul nu
era de acum mort?

Grigori avu un moment de ezitare. O crispare de nerăbdare pe care o văzu

pe fruntea bolnavului îl linişti. Îşi introduse linguriţa în gura întredeschisă,
intre dinţii, unii galbeni, alţii negri de carii, unii de aur, pe urmă o scoase
încet, cu toată
blândeţea care se cuvenea. Gura lui Ambrozie se închise cu un zgomot
expresiv de lăcomie mulţumită. Şi aici ar fi fost de râs. Însă Grigori se
întoarse simplu spre familia muribundului, cu un aer triumfător: băiatul,
cele trei femei, copiii nu plângeau. Priveau cele ce se petreceau cu un aer
care i se păru lui Grigori viclean, aşa cum erau deopotrivă a pisaţi de
respectul faţă de mort şi cel faţă de preot.

Grigori se duse să pună potirul la loc pe măsuţă, îl închise cu grijă –

zgomotul definitiv al capacului cu arc – şi se întoarse spre masă pe care

intrând îşi lăsase celelalte lucruri: Evanghelia, buretele, farfurioara cu
anafura pe care erau înşirate cele şapte bucăţi de vată.

Întoarse pe jumătate capul şi adolescentul făcu un pas înainte. Ţinea în

mină o carte de rugăciuni: îi tremurau buzele. N-avea obişnuinţa să cânte
şi se

temea că i se va frânge glasul. Fără îndoială îi era teamă că o notă falsă ar

fi făcut fără valoare Sfintele Taine.

Începu slujba maslului. Preotul şi adolescentul îşi răspundeau cântând cu

vocea scăzută. Cele trei femei, cu mâinile încrucişate pe burtă, cu capul
plecat, rămâneau nemişcate, fără o lacrimă, fără un fior. Copiii se
strânseseră într-un colţ, pufnind pe nas, şuşotind. Alte rude şi mulţi
prieteni umpleau cealaltă

cameră, de unde veneau gemete, câteva suspine mici, repede curmate.

Deodată, un nou sosit, împinse uşa de la intrare şi strigă cu o voce
grosolană, vocea seculară:

— Dar ce de lume-i aici!

Îi răspunse un val indignat de şuşoteli şi se lăsă o tăcere scandalizată. În

camera muribundului nimeni nu păruse să fi observat incidentul. Glasul
adolescentului se aşezase. Grigori cânta cu decenţă şi modestie, dar fără să
ia nimic din modestia cultului. Ar fi fost nevoie de şapte preoţi pentru ca
ceremonia să se facă aşa cum ar fi trebuit, şi Grigori regreta că nu erau
şapte, pentru ca spectacolul să fi fost mai impunător şi să oglindească mai
bine majestatea Bisericii.

— Doamne, se rugă el, sfinţeşte uleiul acesta pentru ca, ungându-l cu el, să

fie vindecător şi eliberat de orice patimă, de orice necurăţie în suflet şi în

trup, precum şi de orice rău, ca astfel slăvit să fie numele Tău, al Tatălui,
al Fiului şi al Simţului Duh, Amin.

De şapte ori fură citite pasaje din Faptele Apostolilor şi din Evanghelie, de
şapte ori Grigori se rugă astfel ca uleiul sfinţit să vindece trupul şi sufletul
robului lui Dumnezeu, Ambrozie.

Pe urmă preotul muie cleştişorul în buretele pe care adolescentul i-l ţinea

aproape de mâna lui şi unse fruntea, nările, buzele, palma şi dosul palmei
muribundului care zăcea părăsit, destins, şi consimţind şi străin de ceea ce
se făcea cu trupul său: cinstiri sau atingeri de orice fel, nu-l mai interesau.
Nu mai hrănea nici teamă, nici speranţă; doar aşteptare: aşteptarea lui
Dumnezeu care avea să coboare asupra lui sub o altă formă, de pe acum
mai puţin materială, după ce pătrunsese în el prin alte două moduri
carnale. Astfel şi acest trup, acest trup urât mirositor, putrezind fără rost
pentru sufletul care-l însufleţise avea să fie totuşi sfinţit, pe toate feţele,
pentru Dumnezeu stăpânul său. La fiecare ungere –

şi fură toate căci preotul singur acum ţinea locul celor şase preoţi absenţi –

Grigori murmura în tăcerea şi mai încărcată de respect – nimeni nu mai

auzea claxoanele care răzbăteau din timp în timp din stradă modernă şi
comunistă –

murmură formula sfânta, aproape magică:

— Părinte sfânt vindecător al trupurilor şi sufletelor, vindecă-l pe robul

tău Ambrozie de relele sufleteşti şi trupeşti care-l stăpânesc şi întăreşte-l
prin harul Domnului Nostru Iisus Hristos.

În sfârşit, Grigori puse cleştişorul peste burete şi luă cu amândouă mâinile

Evanghelia pe care o deschise şi o întoarse astfel încât textul să fie
îndreptat spre pământ. Încet o apropie de faţa muribundului, aşa cum se
apropie o mască.

Cleştişorul, nou, nu făcuse economie de ulei şi faţa, ca şi mâinile lui

Ambrozie

luceau. Grigori avu grijă să nu se păteze filele Cărţii Sfinte aplicându-i pe

fruntea unsă cele şapte cruci împreunate. După o ultimă rugăciune, Cartea
Sfântă fu închisă şi vizitatorii se putură apropia să sărute mâna celui care
mai trăia încă.

Mână caldă, foarte caldă dar care, cu toate incantaţiile, cu toate ungerile,
cu toată

impunerea Cărţii Sfinte, simbol al atingerii mâinilor lui Hristos, avea să

înţepenească de gheaţă.

Grigori se oprise la capul patului şi-i privea pe bărbaţii şi femeile acestea,

dintre care mulţi plângeau, dintre care mulţi – şi deseori aceiaşi – se
grăbeau să

iasă după ce sărutaseră grăbiţi mina unsă de ulei cu un gest vizibil

dezgustat; o sărutau totuşi, şi prin sila lor Grigori le simţea gândul care-l
irita mult:

— Iată un om de bine care moare, mâine vom fi mai singuri pe lume. El ne

iubea şi noi îl iubeam.

Secretarul de Partid din orăşel era şi el acolo, îl salută pe Grigori cu o

timiditate pe care nimeni nu i-o cunoştea.

Grigori răspunse cu o înclinare clericală salutului adânc al tovarăşului său.

Muribundul nu se mişca. Se mulţumea să iradieze uleiurile. Când defilarea

se terminase, Grigori închise uşa, şi cu spatele spre pat începu să-şi
strângă cele aduse. Din camera cealaltă se auzeau glasurile indistincte ale
formulelor anticipate.
Dintr-o dată un glas se auzi din spatele preotului, glasul lui Ambrozie,
Crini dar aproape ferm, alb, dar triumfător, ca şi cum s-ar fi smuls din
teaca de carne.

— Deschide, te rog, fereastra.

O clipă o panică grotescă îl cuprinse pe Grigori: dacă se petrecuse

miracolul? Formula de politeţe dădea o nuanţă de realism înfricoşat cererii
muribundului. Grigori se întoarse.

Ambrozie nu-şi schimbase poziţia, însă acum ochii, gura, îi erau deschise.

Privea drept în faţă, ca şi cum ar fi crezut că fereastră era acolo.

— Haide, deschide! repetă. Vreau lumină, aer.

Grigori trase draperiile, deschise fereastra cu două canaturi, se aplecă să

deschidă obloanele. Se lăsase noapte şi un vânt răcoros pătrunse în

cameră.

Flacăra. Lămpii cu gaz, aproape de nivelul podelei, tremură, apoi şi cea a

candelei, aproape de tavan. Pentru a treia oară umbrele trecură peste
pereţi.

Grigori reveni spre muribund. Cu fereastra deschisă se schimbase şi

lumina în cameră. Petele de ulei luceau mai puţin.

Respiraţia venea acum cu uşoare icnete.

— Te rog mult. Deschide! spuse încă o dată Ambrozie.

Te rog mult.

Grigori înţelese atunci că nu se petrecuse nici o minune. Fu ciudat de

uşurat. Timp de câteva minute, peste un ceas, Ambrozie avea să se simtă
mai bine, apoi avea să înceapă agonia.

— Am deschis, spuse Grigori. Probabil că nu mai poţi să simţi şi să vezi.

Mă auzi?

Ambrozie clipi. Buzele îi tremurau: mai era în stare să surâdă? Dacă

surâdea într-adevăr, era cu fatalism amuzat. După câteva încercări

nereuşite, reuşi îşi recapătă suflarea şi spuse:

— Cu atât mai rău.

Grigori ar fi suportat resemnarea, dar umorul sau ceea ce se părea a fi

umor îl exaspera. Se aşeză pe marginea patului, se aplecă cât mai aproape
de omul de alături, având pe buze o întrebare scandaloasa:

— Ambrozie! Ambrozie! Chiar nu ţi-e frică de moarte?

Ochii lui Ambrozie, până atunci ţintuiţi pe un punct de pe tavan, se rotiră

cu greutate spre Grigori şi i se opriră pe tâmpla lui stângă.

— De ce frică, întrebă muribundul într-o şoaptă care mai putea fi încă

înţeleasă uşor. Le e frică celor care nu ştiu. Dar eu ştiu. L-am citit pe
Sfântul Macarie, Sfântul Macarie din Alexandria. Acuma îngerul meu are
să vină să mă

mângâie. Trei zile. Pe urmă mă duc în cer. Îl salut pe Domnul Dumnezeu.

Vizitez Paradisul. Îl laud pe Domnul.

Şase zile. Îmi uit tristeţea. Dar mă chinuie greşelile. Mă reîntorc la

Domnul.

Îl salut. Cobor iar. Vizitez infernul. Îi plâng pe cei blestemaţi. Troica de

zile. În a patruzecea mă întorc sus. Domnul mă recunoaşte pentru
totdeauna după

drepturile mele. Asta e.

Grigori atunci nu mai suportă. Se apleacă şi mai mult, nasul lui aproape îl
atinge pe cel al muribundului pe care-l scutură:
— Idiotule, nu există nici Paradis, nici infern, nici Dumnezeu. Astea-s
poveşti pentru babe. În câteva minute ai să fii mort, cu totul mort. Ai să
putrezeşti şi nu are să mai fie nimic. N-ai să mai simţi nimic, n-ai să mai
gândeşti, n-ai să

mai fii. Eu nu sunt preot, sunt un agent al guvernului plătit ca să vă pun pe

fişe.

Mă auzi? Mă auzi?

Asta e marea ispită, şi Grigori i-a cedat! Cea mai mare dintre ispitele lui
ca preot, cea mai mare dintre ispitele lui ca agent: aceeaşi. Într-o clipă de
slăbiciune şi-a trădat amândouă misiunile în acelaşi timp. Se trage îndărăt;
îl priveşte pe Ambrozie cu dorinţa mai plină de furie că acesta să-l fi
înţeles şi speranţa cea mai fierbinte ca el să nu fi înţeles nimic. Ambrozie
nu pare să reacţioneze. Pare doar mai crispat decât adineauri. E o iluzie?
Nu, toţi muşchii i se încordează, trupul începe să i se arcuiască, nu mai
respiră, strânge aer în piept. E agonia?

Grigori se trage şi mai mult îndărăt. A înţeles oare Ambrozie? Frica de

moarte l-a înţepenit astfel deodată? Dintr-o dată ochii i se opresc asupra
lui Grigori; scoate din toate puterile un strigăt răguşit, dar răsunător:

— Fiule! Fiule! Nu crede asta! E o minciună! E o.

Nu ajunge mai departe. Grigori apucă una din perne şi o aşează cu

amândouă mâinile peste faţa care urlă acum a lui Ambrozie aşa cum
adineauri pe fruntea lui liniştită aşează o clipă Cartea Sfântă.

Câteva secunde, două tresăriri, trei secunde încă, siguranţa. Grigori se

ridică, ţinând în mina perna cu care şi-a îndreptat greşeala.

Câteva bale pe albul pernei. Încet, preotul le şterge cu mâneca sutanei

uzate.

Veţi avea deci, tovarăşe Dobermann, satisfacţia să vă gândiţi că nu pe un

minus habens l-aţi convins prin argumentele dumneavoastră, ci pe un
preot excelent căruia, dacă ar fi putut părăsi viaţa seculară, îi era făgăduit
cel mai strălucit viitor ecclesiastic. Ce să vă mai spun mai mult? Cunosc
acum adevărul.

Dumnezeu nu există, religia e o superstiţie; Biserica, un instrument al

exploatării.

Refuz să mai continui să înşel poporul nostru care nu are să-şi caute
călăuzele spirituale de care are nevoie decât printre reprezentanţii
Partidului, şi mă pun cu totul la dispoziţia dumneavoastră pentru a încerca
să îndrept răul pe care l-am făcut umanităţii.

Actul V.

Vă rog să credeţi în sentimentele mele de fraternitate întru Marx.

Borna de sosire. Nu astfel şi-o închipuia Grigori acum douăzeci de ani,

plin de exaltare şi de repulsie în acelaşi timp.

Acum împătureşte foile scrise, dezgustat şi uşurat în acelaşi timp. Le pune

în plic. Scrie adresa (i-a dat-o Nadson, şi-o aminteşte pe dinafară).
Umezeşte partea cu lipici cu vârful degetului, aşa cum l-a învăţat mama
lui, acum foarte multă vreme. Se întoarce spre Aliona:

— Pentru poştă.

— Aliona îşi ridică ochii.

— Mâine? Imediat?

— Da. Imediat.

Ea se ridică, ia scrisoarea, apasă clanţa uşii. Toate gesturile au o

semnificaţie care îi scapă cu totul şi cu totul celui care le face. Mâine
bărbatul ei are să plece şi ea nu are să-l mai vadă. Sărmana Aliona.
Nebună de Aliona. Nici nu priveşte măcar adresa: Profesorului
Dobermann, catedra de ateism a Universităţii din.

Aliona iese.
Grigori se ridică la rândul lui, îşi trosneşte încheieturile. Se simte în
vacanţă. Ar trebui să se ducă la Teodor, care e pe moarte; la Antonie, care
şi-a bătut fată însărcinată; la Tatiana, Irina, Anastasia. Se întinde. Nu se
duce.

Aliona se întoarce. Scrisoarea e la cutie. Trucul a fost făcut. Misiunea

îndeplinită. Mâine, libertatea.

Până la sfârşitul după-amiezii Grigori se învârteşte prin izba lui prăpădită,

iese în curte, se duce să vadă dacă s-au ouat găinile, intră iar. Aliona îl
priveşte pe furiş, simţindu-i agitaţia. Însă nu pune întrebări. Aliona nu
pune niciodată

întrebări. Repetă psalmi, fără zgomot, dar i se mişcă buzele. Grigori e

exasperat, ar lua-o la bătaie. Ia o carte. Dobermann nu primeşte scrisoarea
până mâine dimineaţă.

În seara aceasta Grigori nu va spune rugăciunile. Aşa a hotărât. Dar când,

după masă, Aliona se ridică şi se duce să se oprească, aşa cum face în toate
zilele la ora aceasta, în faţa icoanelor, Grigori nu rezistă. E ultima oară,
fără

îndoială. De altfel, ce explicaţie ar putea să-i dea? Îşi dă seama că nu-i va

putea spune niciodată adevărul Alionei. Puterea femeilor blânde. Bine. Îşi
va face rugăciunile.

Le spune. Când rugăciunea în comun se încheie şi Aliona se întoarse la

spălatul vaselor, Grigori continuă singur. În picioare, în genunchi,
prosternat, să

bâlbâie cuvinte pe care nu le mai înţelege. Gândul îi e în altă parte. Pentru

prima dată de cincisprezece ani, acest ateu se roagă prost. Se întreabă:

— Acum cuvintele îmi vin fără să mă mai gândesc la ele. Cât timp are să-

mi trebuiască la Universitate să le uit? Am să-mi simt şalele uşurate să nu

mai fac gimnastică din asta.
Se culcă plin de un optimism acru.

A doua zi e joi. Seară poate primeşte convocarea lui Dobermann?

Dimineaţa Grigori nu iese, pretextând lucrul la teza lui de teologie. După

amiază vin de la Teodor, să-l cheme. Refuză, ei insistă. Se duce fără nici o
bunăvoinţă. Teodor nu face nimic ca să-i dea bună dispoziţie; sărmanul nu
vrea să moară, se încăpăţânează, se agaţă de viaţă. Soseşte seara şi Teodor
împinge obrăznicia până la a se simţi mai bine.

Acasă, nici un răspuns de la Dobermann. În fond e firesc aşa: Grigori

socotise prea corect.

Seara, îl cuprinse iar rutină. Stă de vorbă cu Aliona despre cele de peste zi,
îi citeşte din viaţa unui sfânt, omite, cum face totdeauna încăpăţânat să
încuie uşa („nu e nimic de furat”), se roagă mai bine decât în ajun, o ia pe
Aliona în braţe.

Noaptea, după câteva ore de somn, se trezeşte pentru una din şedinţele sale
de meditaţie. Trupul mulţumit, flacăra candelei în faţa icoanei, respiraţia
Alionei în patul celălalt, cântecul în răstimpuri al lui Peţia cocoşul, toate îl
îndeamnă la îngândurare. Se gândeşte la scrisoarea lui: „Am respectat
principiul să mint totdeauna cât mai aproape de adevăr? N-am exersat, n-
am dat dovadă

de prea mult zel? Nu m-am lăsat dus de umorul meu de om civilizat pe

care comuniştii nu sunt în stare să-l înţeleagă?”.

Pe urmă se gândeşte la rolul pe care l-a jucat: „Un agent de informaţii

deghizat în preot. Spune-i cuvintele astea înfricoşătoare, satanice, oricărui
credincios. Ce-şi va închipui imediat? O fiinţă sordidă, lipicioasă, demnă
de dispreţ, un prefăcut, un laş, un taler cu două feţe, respingător şi josnic
până

dincolo de puterea de a ţi-l închipui. Sunt eu acest personaj? Nu. Eu sunt

un ofiţer, care ar fi putut să facă în armata regulată o carieră strălucită,
sunt un om care gândeşte, capabil să ia hotărâri, să ţină piept, să modifice
mersul lucrurilor.

Pot să par odios dar nu sunt josnic. Acum zece ani l-am sufocat pe
Ambrozie fără ezitare, cum trebuie: e un indiciu. Pe de altă parte, evident
că, dacă mi se propune la patruzeci şi cinci de ani, să devin profesor de
ateism, sunt luat drept un mediocru. Poate şi sunt?”.

Intervine imediat vârsta şi Grigori îşi spune:

— Imbecili sunt cei care mă iau drept un mediocru, imbecilii care sunt
astăzi în fruntea serviciului. Pe timpul lui Gruzcik lucrurile n-ar fi mers
aşa.

Şi pe urmă:

— Ei, încep să bat câmpii ca un ramolit. Serviciul nu poate să se înşele,

pentru că serviciul slujeşte regimului şi regimul e infailibil.

Acum douăzeci de ani i se întâmpla să rostească fraza aceasta cu cea mai

mare seriozitate. Nu s-a schimbat nici un cuvânt, dar toate acum sunt
ironice.

— Nu e nostim că Biserica, păianjenul acesta obscurantist, a contribuit să-

mi deschidă ochii?

Face o strâmbătură; se simte neliniştit la gândul că i s-au deschis ochii.

Ştie că această nouă înţelegere e nu numai primejdioasă; mai ales că nu-i o

stare convenabilă pentru un om aşa cum trebuie. Ochii deschişi, asta e
ceva care sună

burghez, decadent, desuet. Deschiderea asta a ochilor e un lux necuvenit,

că

adulterul monden sau opereta franţuzească. Grigori se zvârcoleşte în pat ca

şi cum şi-ar căuta o poziţie mai altfel, dar e ceva în plus aici. Inteligenţa
odată
dezvirginată nu mai face marşarier, oricât de puternic ar fi sentimentul
purităţii pierdute.

— În ce moment am pactizat cu inteligenţa?

Nu ştie. Îşi aminteşte cu nostalgie de călăul cu obrajii roz care era el acum
douăzeci de ani. Însă nostalgia nu exclude o ironie crâncenă. În umbră,
întins pe spate, în faţa icoanei care veghează, părintele Grigori îşi arată
colţii.

— Poţi să-ţi pierzi sufletul din prostie. Biserica mi l-a mântuit pe al meu.

A doua zi răspunsul lui Dobermann tot nu vine. Grigori se lasă dus de

supoziţii stupide: n-o fi pierdut poşta vreuna din aceste două scrisori?

Sâmbăta, poşta de dimineaţă ca şi cea de seară sunt la fel de

decepţionante. Şi Grigori, pe lângă exasperare, simte şi o uşurare ciudată.

— Oricum, mi-am luat adio de la cântăreaţă.

Nervozitatea din primele zile dispare.

— Am fost prost că m-am aşteptat la un răspuns grabnic. Ce faci cu

birocraţia? Poate mai trebuie să suport încă o lună circul ăsta.

Sâmbătă se duce la slujba de seară, firesc.

Biserica e întunecată. Se aprind cât mai puţine luminări cu putinţă şi

candelabrele rămân stinse; se face economie de electricitate, şi pe urmă, în
colţurile întunecoase, e totdeauna câte un militar sau un personaj
semioficial care n-ar mai veni dacă ar trebuie să se arate la lumină.

Nu se scot Sfintele Taine la slujbele de seară. E doar o slujbă de rugăciune,

cântata pe glasurile vechi de două bătrâne cărora li se deosebesc cu greu
siluetele negre prin umbră.

Cu paşi înceţi, trăgându-şi picioarele, cu cădelniţa fumegând în mină,

Grigori ocoleşte biserica, cădelniţează una câte una icoanele – uite şi
pentru tine, Sfinte Gabriel Arhanghele, uite pentru tine, Sfinte Vladimir
din Kiev – îi cădelniţează unul câte unul pe credincioşi – uite, bătrâna
cârtita, uite tâlharule bătrân, uite şi pentru voi, copii clandestini ce sunteţi,
grăunţă de creştini. Prin fereastră se vede cum se lasă noaptea. Înăuntru
cele două glasuri bătrâne se înalţă cu credinţă, fără efort. Din stradă nu
vine nici un zgomot. Pacea.

De cincizeci de ori la rând, ţârcovnicul inexpresiv şi intonând pe nas,

psalmodiază „Kyrie eleison, Kyrie eleison, Kyrie.”

— Ca nişte plesnete de bici! se gândeşte Grigori, simţind un fior prin

spinare. Flagelaţia harului. Încă o dată, încă o dată! Am să mai trăiesc
până la a patruzecea?

Doamne miluieşte, Doamne. O, prostii!

După slujbă, Misa, băiatul de cor, vine să se spovedească ca să poată să

se împărtăşească mâine; are de acum opt ani şi jumătate şi nu se mai poate

împărtăşi fără iertare prealabilă, precum copiii mici.

Părintele Grigori spovedeşte în spatele unui paravan, pe întuneric. O

singură lumânare arde într-un mare sfeşnic de lemn care ar putea cuprinde
cincizeci. Copilul şopteşte:

— Părinte, i-am spart nasul lui Boris. A sângerat, ar fi trebuit să vedeţi!

Închipuiţi-vă, spunea că e o ruşine să mergi la Biserică!

Misa e în genunchi cu ochii lui mari deschişi spre preot, mântuitorul său.

Pe urmă îşi aplecă uşor capul, spicul blond se ridică, cu amândouă mâinile
împreunate pe o lumânare înconjurată, cum e obiceiul, de o bancnotă. O

bancnotă mică.

Grigori îşi ridică mâna care ţine patrafirul, îl priveşte pe copil, coroană de
păr, un nas naiv care iese în afară, două mâini încă mici, de pe acum
bătăioase, înnodate în jurul lumânării, cu degetele mari împreunate.
Grigori lasă să cadă

patrafirul peste capul plecat, aşa cum noaptea se lasă peste lume, cum
harul se lasă peste lume.

— Şi eu, preotul, nevrednicul, prin puterea Sa care mi-a fost dată.

Nevrednic? Şi încă cum! se gândeşte, şi în acelaşi timp, nevrednic? Poate

că nu chiar.

Asta e, s-a făcut Absoluţiunea a fost dată. Copilul se ridică, pur ca în

prima zi, ca Adam în paradisul său.

— Mulţumesc, părinte.

Fuge, uşor. Revine câteva clipe mai târziu, roşu la faţă:

— Părinte, am uitat.

Îi întinde luminarea cu banii înfăşuraţi. Grigori surâde, ia lumânarea;

bancnota nouă, foşneşte între degete. Misa spune:

— Bună seara, părinte.

Un bună seara respectuos, dar pe de acum aproape prietenos; Grigori, cu

patrafirul scos nu mai e decât un preot şi nu arhanghelul coborât pe
pământ ca să ierte şi să pedepsească.

— Bună seara, Misa.

Misa dispare, şi mai uşor. În noaptea asta are să doarmă un somn limpede.
Mâine dimineaţă, are să se scoale voios, până la liturghie are să se
păzească să-i dea palme surioarei sale; va sluji ca băiat de cor la slujbă,
are să se împărtăşească; ziua toată are să se simtă înaripat. Spre seară
doar, jucând arşice, pe stradă, la apusul soarelui, are să mai pocească un
nas, dacă un altul îşi bate joc de el sau dacă încearcă să trişeze. Fericirea.
Prostii, dar o altă formă a prostiei. De ce altă formă? Pentru că e
inofensivă? Nu, răspuns simplist, materialist într-un fel. Există o altă
raţiune.

Grigori se gândeşte la toate astea stingând ultima lumânare, punând la loc

două

sau trei cărţi, părăsind tăcut biserica cu cheia în buzunar.

— Şi la anul guvernul are să mi-l ia pe Misa să facă din el un „pionier” şi

are să-l înveţe o altă prostie.

Grigori merge pe stradă.

— Ce importanţă mai are toată asta? La anul eu n-am să mai fiu aici. Luna
viitoare, n-am să mai fiu aici.

De departe vede fereastra căsuţei luminată. Aliona aşteaptă, în seara asta,

nu mănâncă. El, pentru că nu are dreptul, e sâmbătă; ea, din solidaritate. Îi
e de pe acum puţin foame şi senzaţia asta i-a ajuns atât de ştiută încât o
recunoaşte cu prietenie.

— Curând n-are să-mi mai fie foame.

Curând, se gândeşte, am să fiu un om liber. Şi urcând cele două trepte de

lemn ale pridvorului său, îşi arată colţii. Liber! A doua zi după război,
cuvântul acesta avea un sens. Armătura plesnise. Se găseau idei, camere,
femei. Dar acum nimeni nu mai era liber. Un profesor de ateism ar fi şi el
condamnat la o tovarăşă unică şi cumsecade, la fel ca şi un preot. Fireşte,
ar putea să şi-o aleagă

tânăra. Dar va şti ca să-l respecte, aşa ca Aliona? Să-i îndeplinească toate
dorinţele, fără să-l irite niciodată prin exces de atenţie? Liber, o, da, cu
adevărat!

Aliona se ridică în picioare când intră el; el o strânge la piept, o sărută cu

o forţă
reculeasă ca şi când ar iubi-o. Pe urmă o dă la o parte, nemulţumit de acest
elan de care ştie totuşi să abuzeze.

Se culcă devreme în cele două paturi strâmte şi paralele.

La deşteptare primul gând al lui Grigori e pentru Misa, care, nici el n-a
mâncat de seară şi nu are să mănânce nici dimineaţă; care, şi el, ca şi
preotul, are să se împărtăşească astăzi: Pentru copil zilele de împărtăşanie
sunt sărbători limpezi, nu strălucitoare ca Pastile sau Crăciunul, ci
reculese, albe. Puritatea plină

de o luminozitate măsurată, adaugă purităţi supreme care au să coboare,

acum curând, peste lume. Grigori se gândeşte la Misa, îmbrăcându-se,
spălându-se –

cu barba înmuiată în ligheanul de tinichea – pieptănându-şi-o, barba asta

care are să fie acum un accesoriu la taina lui.

„Misa. Aş fi fost şi eu, la vremea mea, un copil ca el. Dacă aş fi fost

credincios, aş fi spart şi eu multe nasuri de dragul credinţei mele”.

„Dar, îşi răspunde singur, ideea asta de a le sparge nasurile altora pentru
credinţă, din punctul de vedere al adevărului creştin, e rea. Dacă ceva
reiese limpede din Evanghelie, carte destul de obscură în multe alte
privinţe, e cu adevărat rezistenţa la rău pe care noi ne-am lăsat s-o învăţăm
de la hinduşi”.

— Deci, spune mai departe, creştinismul este, cum zicea Engels, o religie
de sclavi, nevrednică de toate virtuţile, de toate eroismele pe care le-a
inspirat.

Cruciaţii erau creştini răi pentru că erau oameni adevăraţi. Misa e un

cruciat.

Dacă tot ce-i povestesc eu lui Dobermann ar fi adevărat, aş fi putut fi şi eu

acel cruciat care, la capătul unei vieţi de isprăvi creştineşti, îşi dă seama
că există o separaţie între curajul său, foarte exact între virtutea sa şi
laşitatea inerentă
religiei lui Iisus. Aş fi disperat? Nu, căci virtutea mea s-ar fi exercitat
totuşi şi cât

despre cauza pe care aş fi slujit-o, dacă e rea, ce importanţă are asta? Cu

atât mai mult cu cât nu-l slujeşti pe Hristos cu sabia şi că, în consecinţă,
cultivându-şi virtutea care-i e proprie, cruciatul a slujit o cauză care nu
merita să fie slujită mai bine.

„Ce încurcătură decadentă! Nu m-ar mira să ajung un adevărat umanist.

Unde-i respectul pe care-l aveam pentru regimul nostru din cauza acestei
stăpâniri a lui asupra timpului pe care o avea el în ochii mei? Misiuni de
douăzeci de ani; până acum nici trei zile asta mă exaltă. Dar ştiam totuşi
că de la Gruzcik la Nadson timpul modificase reliefurile. Ei, oricum,
nimic nu are cu adevărat importanţă! Dacă peste două săptămâni Nadson
mă cheamă şi-mi spune: ai să

rămâi popă toată viaţa, aş fi capabil să-i răspund amin. Profesor de ateism,
ce putere aş avea? Pe când, cap al unei parohii, mi-au fost transmise nişte
puteri oculte şi mă slujesc de ele, pe Dumnezeul meu, mă slujesc de ele!”.
E puţin nemulţumit că s-a lăsat dus spre asemenea discuţii interioare. O
parte din bucuria de dimineaţă i-a dispărut, dar rămâne esenţialul. Aceeaşi
bucurie îl cuprindea, când era copil, atunci când mama lui îi spunea:

— Azi e duminică.

Grigori nu se gândeşte niciodată la copilăria lui, dar astăzi amintirile

freamătă undeva în străfundurile lui. Cele două chipuri, al lui, orizontal pe
pernă, cel al mamei sale, oblic, întoarse unul spre altul, că spre o oglindă.

Preoţii. Copilăria lui plină de preoţi clandestini. Unul din ei, mai ales. A,
nu!

Nu acela. Şi Grigori are acest gând ciudat:

— De demult, de când sunt preot, ar fi trebuit să iert.

Imediat îşi revine:

— Ce, eu? Preot? Să iert? E într-adevăr vremea să ies din sutană; începe să

mă pătrundă.

Îşi spune asta în glumă, ca să-şi ascundă spaima reală care-l cuprinde.

La ora zece se duce la biserică. Înfruntarea cu strada îi e încă şi mai grea

decât de obicei. Nişte vlăjgani în salopetă aruncă pe la spate cu bulgări de
noroi după el. Deodată, Grigori primeşte, odată cu acest bulgăre în spinare,
toată

greutatea umilinţelor pe care le-a îndurat de douăzeci de ani. Greutate

spirituală, dar care-l face să se poticnească.

— Nu mi-am dat seama că am suferit atât.

Îi fusese atât de firesc să sufere în exerciţiul sarcinii lui încât nu se

gândise până acum să-şi măsoare suferinţele. Ori azi cunoaşte un
sentiment de revoltă, nou. Nu e pus într-o situaţie absurdă? A primit
ordinul să-i scrie lui Dobermann că renunţă la preoţie, şi de asemenea
ordinul să continue să oficieze.

O clipă, îşi închipuie:

— Am înţeles prost ordinele.

O sudoare rece îl scaldă o jumătate de secundă, ca atunci când,

sublocotenent fiind, fusese chemat în faţa colonelului.

Încă o dată se stăpâneşte.

— Am înţeles foarte exact.

— Se întrebă:

— Ce-i asta, fac crize de nervi?

Ca să se liniştească, se gândeşte la liturghia pe care are să o oficieze, la

această suită de gesturi arbitrare şi de formule goale aducând atâta uşurare
celor şaizeci de persoane care, acum curând, au să fie de faţă. Grigori
merge mai repede, ca şi cum ar fi aspirat de şaizeci de voinţe, de şaizeci
de credinţe.

— Ei sunt oamenii mei, dar şi eu sunt al lor.

Biserica e mică, de lemn, cu o cupolă de pe care s-a şters poleiala, o

pictură decolorată deasupra portalului, o uşă strâmba. Grigori urcă cele
trei trepte strâmbe, înfige cheia mare în broască, o întoarce, intră.

Îndată se simte încercuit ca în filmele în care eroul întorcându-se acasă

găseşte fotoliile pline de asasini sau de poliţişti care-i spun: „închide-o

binişor, micuţule, şi să nu-ţi treacă prin cap să strigi”. Încercuit de
Mântuitori şi de sfinţii care se apleacă spre el din toate părţile. Cei mai
mari îi fac fată: au luat poziţie pe iconostas: Mânuitorul, Fecioară, Simţul
Nicolae, Sfântul Mihail şi Sfântul Gavriil, un alt Mântuitor şi cei
doisprezece Apostoli, artilerie grea, ce mai! Dar, mai aproape, în poziţii
avansate, din spatele mesei funerare şi a marelui candelabru, o altă
Fecioară şi un alt Mântuitor, acesta răstignit. Din părţi, se năpusteşte
cavaleria, călcând în picioare pe ceilalţi sfinţi. Sfinţii războinici, pentru
care Grigori simte mai multă simpatie, o complicitate pe care şi-o poate
mărturisi: Sfântul Vladimir, Stântul Gheorghe, Sfântul Alexandru Nevski,
Sfânta Olga care, înainte de a fi creştină, ardea satele şi pe locuitorii lor
pentru a-şi răzbuna bărbatul păgân. Alţi sfinţi care s-au ocupat cu filosofia
şi pentru care Grigori nu simte nimic, În sfârşit, martirii, cei pe care-i
detestă, pe care nu-i priveşte deloc în faţă, pe care dinadins uită să-i
cădelniţeze când trece prin faţa lor.

— Martiri! Să se lase martirizaţi! Măgari de povară. Şi mama, ea nu e o

martiră poate? De ce n-are drept la o icoană, şi ea?

În spatele lui, deasupra uşii, un alt Mântuitor, care-şi deschide braţele, şi

pe stindarde, pe cadrele ferestrelor, pe canaturile uşilor, o mulţime de
chipuri sfinte. Grigori se simte străbătut de toate aceste priviri aurite care-
l străpung.
Străbate biserica cu pasul încet, respiră mirosul familiar – praf şi tămâie.
Fără

grabă se opreşte în faţa uşilor împărăteşti, pe covorul de iută roz şi

rosteşte rugăciunile obişnuite, cerând de la Dumnezeu forţa şi puritatea
care-i sunt necesare pentru a celebra taina liturghiei. La drept vorbind
Grigori nu se roagă

aşa cum ar crede unii că ar trebui s-o facă; nici un avânt nu-i poartă
cuvintele pe care le rosteşte, însă le gândeşte pe toate, unele după altele, ca
şi cum ar citi un text cu toată atenţia. El, Grigori, nu-şi azvârle rugăciunea
cum ar lansa o rachetă, căci el ştie perfect că obiectivul nu exista. Între
două rugăciuni îi trece prin minte gândul că acest exerciţiu seamănă cu
tirul unui mortier asupra unei ţinte invizibile.

— Tu toarnă-ţi obuzele şi nu te mai gândi la altceva.

Dar poate că atenţia asta asupra obiectivului ajunge?

Nimeni nu poate să-l vadă acum, însă el îndeplineşte toate gesturile, în

care nu crede, cu o punctualitate meticuloasă. Se apropie de micile icoane
ale Mânuitorului şi ale Fecioarei, agăţate de panglicuţe roz de canaturile
porţilor

împărăteşti, le trage una după alta spre buzele lui pe care şi le întinde
înainte aşa cum fac copiii, sărută cu religiozitate cele două paneluri de
lemn pictat. Se întoarce apoi spre biserică goală şi se înclină în faţa
credincioşilor (absenţi) cerându-le să-i ierte păcatele şi să se roage
Domnului pentru el.

Pe urmă intră în altar.

Un calm familiar, câtuşi de puţin solemn domneşte aici. Veşmintele

sacerdotale sunt la locul lor în cuier şi Grigori îşi spuse cu uimire şi
certitudine în acelaşi timp:

— Sunt ale mele. Preotul acestei biserici se întâmpla să fiu eu. Ia te uită,
ca să vezi!
De trei ori, chiar dacă-l dor şalele face de trei ori mătănii în faţa altarului,
bombănind puţin, dar fără răutate. Sărută altarul, sărută foaia de metal
care acoperă Sfânta Evanghelie; începe să-şi îmbrace veştmintele
sacerdotale şi accesoriile onorifice pe care le-a primit ca răsplată pentru
serviciile aduse: sabia şi stindardul, carouri de brocart care reprezintă
sabia Domnului; acuma îşi va pune mitra, bătută cu pietre preţioase, care
i-a fost dăruită de credincioşi. În vremea asta murmură versete din
psalmist care-i amintesc de semnificaţia veştmintelor pe care şi le pune şi
virtuţile cuvenite să le însoţească. Pe urmă îşi spală mâinile în ligheanul
mic pe care i l-a pregătit Misa şi e străbătut de un fior de amărăciune:

— Niciodată n-am s-o fac sub uşile împărăteşti.

De acum se poate considera ca despărţit de lume. Odăjdiile îl izolează ca o

fortăreaţă, ca norul Schimbării la Faţă. Nu mai este om, ci unealta lui
Dumnezeu.

Acum se întoarce spre masa jertfei, la stânga altarului. Masa aceasta

simbolizează deopotrivă peştera în care s-a născut Hristos şi Golgota unde
El s-a jertfit. Cinci pâini au fost puse pe masă de epitropul care a venit
astăzi dimineaţă, în zori. Sunt cinci pentru că Iisus a hrănit cinci mii de
oameni cu cinci pâini; sunt alcătuite din două părţi pentru a aminti de cele
două naturi ale lui Dumnezeu-Omul: cea de sus are o pecete reprezentând
o cruce şi, prescurtată, deviza „Iisus Hristos învingător” care-i place lui
Grigori prin tonul ei marţial, dacă nu prin înţeles.

Grigori ia lancea, rece pentru mâna lui încă umedă, şi înfige tăişul în
prima pâine din care taie un cub, în amintirea Domnului Nostru
Mântuitorul Iisus Hristos. Ia cubul acesta în mina. Cubul reprezintă Mielul
şi scoţându-l din pâine Grigori rosteşte cuvintele profetice ale lui Isaia:
„Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor
ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecată Lui s-a
ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?”

Şi Grigori murmurând cuvintele sfinte, răspunde în lăuntrul lui: În tăcere.

În umilinţa! O, cu adevărat între tine şi mine, nu e nimic comun, Iisus din
Nazaret.
Ţintuind asupra Mielului o privire mânioasă îl poartă peste disc. Aici îl
taie în lung şi în lat, apoi, cu furie, înfige lancea în coasta dreaptă în
amintirea rănii făcute lui Hristos.

— Ţine, Mielule!

Pe urmă merge spre potir şi toarnă în el vin şi apă în amintirea apei şi

sângelui care a ieşit din rană.

Îi aude pe credincioşi intrând în naos, aşezându-se, schimbând între ei

vorbe în şoaptă. O voce frântă de bătrân, cea a băiatului de cor
psalmodiază

rugăciunile de început. Toate acestea sunt departe, atât de departe de

Grigori. E

singur în sanctuar, singur cu Mielul, ca şi cu un duşman pe câmpul de

luptă.

Însă inamicul îşi găseşte curând aliaţi; numărul lor creşte sub ochii lui
Grigori care îi creează el însuşi, unii după alţii, tăind în a doua pâine o
bucată pe care o aşează la dreapta Mielului, întru cinstirea Maicii
Domnului, Doamna Noastră Foarte Sfânta; din a treia pâine, nouă bucăţele
în cinstea celor nouă

ordine de sfinţi: Sfântul Ioan Botezătorul, profeţii, apostolii, ctitorii,

martirii, venerabilii, cerşetorii, rudele lui Dumnezeu Ioachim şi Ana, toţi
sfinţii şi Sfântul Ioan Gură de Aur, aceste nouă bucăţele fiind aşezate la
stânga Agneţului, pe trei şiruri; din a patra pâine o bucată întru cinstirea
celor vii; din a cincea o bucată

pentru cei morţii, aceste două din urmă bucăţi aşezate la picioarele
Mielului pe două şiruri.

În acelaşi loc aşează bucăţelele pe care le tăie din pâinea credincioşilor

care au să-i ceară în timpul liturghiei să se roage pentru apropiaţii lor;
prenumele acestora sunt scrise pe listele care are să le citească acuma.
Astfel comuniunea sfinţilor a fost realizată simbolic; Mielul străpuns de
sabie e în faţa preotului, în fruntea unei armate mistice: „Iisus Hristos
învingător!”

Grigori aşează steaua de metal la locul ei deasupra bucăţilor de pâine.

Mişa a intrat fără zgomot şi suflă peste tămâia care fumegă. Grigori
întinde mâna fără să-l privească; Mişa îi dă cădelniţa aplecându-se să
sărute mina aceasta întredeschisă. Grigori ia cădelniţa încruntându-se, căci
Mişa a întârziat, nu şi-a îmbrăcat încă roba. Mişa roşeşte. Grigori
cădelniţează steaua şi cele trei bucăţi de pânză; aşează pânzele peste vas şi
stea. Cădelniţează totul, cum făceau regii magi, de trei ori. Ritual, îi
mulţumeşte Domnului că a instituit Euharistia şi-i cere lui Dumnezeu
Tatăl să primească în sălaşul lui ceresc taina oferită, să se gândească la cei
care o oferă şi la cei de dragul cărora ei o aduc, să-l facă pe el, sărmanul
preot Grigori, vrednic să împlinească aici Sfintele Taine.

Murmură aceste cuvinte fără ironie. Crede oare omul în toate misiunile
care-i sunt încredinţate? Această rugăciune încheiată, liturghia propriu-
zisă poate începe.

Când pentru prima dată în ziua aceea Grigori deschide uşile împărăteşti şi
se înclină în faţa asistenţei, se simte şi mai ferm împresurat decât în clipa
în care intrase în biserică. Nu numai sfinţii îl înconjoară şi-l ameninţă cu
puterile lor: arme, cărţi sau stindarde; nu numai îngerii întind lănci spre el
din înaltul tavanului; nu numai Mielul şi armata sa de bucăţele de pâine îl
urmează din spate, dar, în faţa lui, şaizeci de fiinţe vii, înfăţişând omenirea
întreagă, par să înainteze spre el, să-l respingă spre altar, prin rugăciunile
lor, prin crucile pe care şi le fac, prin mătăniile şi prosternările lor.
Această recoltă de prosternări, această pădure de cruci înlănţuite pe care le
fac cu mâinile acestea – mâini străine pe care umilinţa le face să fie
răzvrătite, mâini teribile, care nu se opresc din mişcarea lor ritmată

de la frunte la piept, de la umărul drept la umărul stâng, dăruindu-i pe cei

chiar cărora le aparţin răstignirii. – această masă de dăruiri calde pueril
strânse laolaltă, lui Grigori aproape i se face frică de toate acestea.
Priveşte ochii aceştia iluminaţi, priveşte degetele acestea ritual îmbinate,
şi spune:

— Pace vouă.

Cu mâna lui, cu mâna lui vinovată, face semnul crucii, dar peste ei, nu
peste sine. Prin semnul acesta le dăruie lor pacea şi în acelaşi timp se
gândeşte:

— Hristosul vostru fie cu voi, nici nu meritaţi altceva.

Corul eteroclit – şase femei, trei bărbaţi, cu voci frânte dar pline de o
armonie care le e proprie – răspunde:

— Şi duhului tău.

— Adică:

— Hristosul tău fie cu tine.

Grigori intră iarăşi în sanctuar, şi se gândeşte:

— Hristosul meu nu e vesel. Dacă-l întâlnesc într-o zi o să avem o

explicaţie! Are să mă usture.

Când corul cânta fericirile, Grigori înţelege bine că fiecare din aceste
fericiri îl respinge pe el, îl înlătură, cu o fermitate absolută; niciunul dintre
fericiţii pe care-i înşiră Scriptura nu-i seamănă lui întru nimic: nici sărac
cu duhul, nici aducător de pace, nici urmărit pentru credinţă. Ce loc ar mai
putea fi pentru el printre nenorociţii aceştia, estropiaţii aceştia, martirii
din această curte a miracolelor care devine o adevărată Curte regală în
care Hristos Împăratul face adevărate miracole?

— Eu sunt din tabăra cealaltă.

Încă nu regretă, dar nu e nici mândru; constată doar faptul şi continuă să

oficieze slujba.
Când vine momentul să arate Evanghelia poporului, Grigori o ia în mâini
şi o poartă în faţa sa pentru a simboliza astfel pe Hristos ducându-se să
ducă

învăţătura lumii întregi. Şi îşi spune o remarcă neaşteptată:

— Îl port pe Hristos, cum l-a purtat asinul.

Pe urmă citeşte Cartea, cartea aceasta în care, se gândeşte el, nu e nici un

singur verset pentru el.

— Şi totuşi sunt şi eu Cristofor, ca asinul.

Poporul ascultă, cu capetele sfios plecate. Şi singurul om dintre ei toţi care

nu crede în Dumnezeu devine pentru ei glasul Domnului.

— Eu, cel pe care Hristos l-a respins de la Sine pentru veşnicie.

După Evanghelie se rostesc noi rugăciuni, apoi, cum urmărea slujbei e

pentru creştinii botezaţi, preotul proclamă solemn, cu o voce puternică şi
ameninţătoare:

— Catehumenii să iasă, catehumenii să iasă! Păziţi uşile!

Nu iese nimeni căci toţi cei de aici sunt botezaţi, însă Grigori, fără să-şi
oprească rugăciunile; se amuză cu oarecare amărăciune la gândul că el ar
putea exclude din templul acesta în care se oficiază nişte catehumeni
sinceri.

— Astfel, în ziua Judecăţii din urmă. Ce prostie!

Ar sta să se gândească la aceste probleme, dar nu are timp; slujba îi cere

toată atenţia asemenea unei acţiuni militare care nu poate fi amânată
pentru mai târziu.

Începe liturghia credincioşilor.

Grigori în taina sanctuarului, descoperă potirul şi se roagă să fie făcut

vrednic să îndeplinească jertfa nesângeroasă. Se roagă raţional, fără extaz,
cum s-ar ruga un preot care crede în rutină sa religioasă. Se roagă la fel de
firesc ca credincioşii să primească împărtăşania fără blasfemie.

Corul cânta cu o blândă emoţie:

— Chip mistic al heruvimilor, cântând cântul de trei ori simt întru

cinstirea Treimii dătătoare de viaţă, să lăsăm în clipa aceasta orice grijă
pământeasca pentru a-L primi pe Împăratul Atotputernic, ridicat nevăzut
în locul sfânt de armiile îngerilor înarmaţi. Aliluia.

Grigori ia cu amândouă mâinile potirul slăvit şi, prin uşa dinspre miază-

noapte intră iarăşi în naos. La vederea sa credincioşii cad în genunchi. El e

împărţit între orgoliul demenţial de a vedea astfel zeci de oameni căzând
cu faţa la pământ înaintea lui şi amărăciunea de a şti că nu lui i se
adresează omagiul acesta, ci vasului sfânt pe care-l poartă triumfător.

„În faţa picăturilor acestora de apă şi picăturilor acestora de vin, eu cine

sunt?” Îl cuprinde mânia: „A, dar dacă vasul acesta ar fi plin cu
Dumnezeu?”

Umilinţa ar fi mai mică: Grigori respectă puterea.

Cu încetineală, cu o solemnitate deliberată, se roagă pentru patriarh şi

pentru tot clerul, pentru a se putea bucura cât mai mult de spectacolul
acestor spinări încovoiate, acestor frunţi extatice, acestei aserviri voite,
acestui refuz voluntar la orice voinţă.

Întâlneşte privirea Alionei care e la dreapta sa, în genunchi, cu ochii

fierbinţi de aşteptare.

„Oamenii aceştia şi Dumnezeul lor, ca şi Aliona şi cu mine”, se gândeşte

fără înduioşare.

Cu paşi înceţi intră iarăşi în altar şi cântă:

— Să ne iubim unii pe alţii.

— Eu nu iubesc pe nimeni.
De trei ori se prosternează în faţa altarului pe care pâinea şi vinul apasă cu
puţina lor greutate materială. Prosternându-se, murmură cu evlavie
cuvintele iubirii:

— Am să te iubesc, Doamne, care eşti puterea mea, pe tine, Dumnezeul

meu, care eşti reazemul şi adăpostul meu.

Sărută discul, potirul, colţul altarului şi se gândeşte:

— O, nu, nu te iubesc. Tu eşti mai puternic decât mine.

De douăzeci de ani duc război cu tine; şi ce nu ţi-am făcut? Nu te iubesc.

Nu iubesc blândeţea ta, renunţarea ta, iubirea ta, virtuţi de sclavi. Nu

iubesc pildele tale, sofismele tâlc, moştenirea ta. Nu-ţi iubesc doctrina ta,
tu care-i înveţi pe oameni cum să se mântuie, cum să se salveze, ştiinţa
celor mai laşi. Nu

iubesc sentimentalismul naşterii tale, în ieslea aceea, nici al morţii tale, pe

crucea aceea. Nu iubesc nimic din ce-i al tău. Detest Duhul pe care-l
trimiţi tu, Biserica pe care ai fondat-o tu, preoţii care se ascund în case şi
ei sunt vinovaţi de moartea femeilor proaste care-i primesc. Nu ai nimic
conform raţiunii umane şi nici curajului omenesc. Nu eşti decât un
paradox întrupat. Te refuz.

Acum, dacă ar avea diacon, ar trebui să schimbe cu el sărutările frăţeşti şi

cuvintele:

— Hristos e printre noi.

— Este şi va fi.

Cum nu are diacon şi nu e nimeni pe care să-l sărute, rosteşte singur

cuvintele ironice.

Liturghia se urmează ireversibilă, ca o simfonie, ca o ofensivă. Măsurile

cântate, tranşeele cucerite au rămas în urmă. Grigori se miră în taină de
determinismul slujbei. Nimeni nu va împiedica lucrul care trebuie să se
întâmple, oricare ar fi lucrul acela; el însuşi nu mai are timp să se întrebe
exact care e acel lucru, dar se gândeşte că mişcarea aceasta fatală, tot mai
înainte, seamănă cu cea a naşterii unui copil: durerile încep, cine-l mai
poate împiedica să nască?

Continuă deci să alunece pe pantă.

Se aude tunător crezul. Toţi credincioşii îl cânta în cor, cu energia

concentrată a celor pentru care, pentru aceste articole ale credinţei,
creneluri mistice pe care le înalţă în jurul lor înşişi, unul câte unul, vor
trebui să moară

mâine.

— Să aducem în pace sfânta jertfă, cânta Grigori şi corul explică acest

sacrificiu.

— Mila păcii, jertfa dragostei.

Grigori se întoarce spre poporul său şi-i aduce salutul apostolic:

— Harul domnului Nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi

împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi.

Pe urmă, cu o inspiraţie neaşteptată, însoţind sfintele cuvinte cu un gest

plin de nobleţe:

— Sus să avem inimile!

Începe Cina cea de Taină.

În sanctuarul tainic cu toate uşile închise, avându-l doar că singur martor

pe Misa, Grigori se roagă o întreită şi tainică rugăciune. Aduce mulţumire
lui Dumnezeu în cele trei Persoane ale sale, întâi pentru nesfârşirea
desăvârşirilor sale, în al doilea rând pentru iubirea sa de oameni, în al
treilea rând pentru că le primeşte slujirea El care are cu sine toate puterile
cereşti.

— Care-şi înalţă cântarea lor de victorie, cu cântece, cu strigăte, cu

chemări şi glasuri! psalmodiază Grigori cu voce puternică.
Cum a rostit aceste cuvinte îşi închipuie sanctuarul, biserica însăşi
întreagă, izbucnind spre cele patru puncte cardinale, şi viziunea lui
Iezechil şi a lui Ioan îi apare ca în fiecare duminică pe măsură ce cuvintele
simbolice îi evocă

cele patru tainice personaje. „Cântare” şi un vultur vine să se aşeze, cu

aripile bătând, lingă altarul familiar unde oficiază Grigori. „Strigăt” şi un
taur îi iese în

faţă. „Chemare”: un leu cu coamă bogată se arată. „Glasuri”, un chip

omenesc –

fecioară sau adolescent – iau loc la masa sfânta.

— Ce menajerie! se gândeşte Grigori.

Într-o armonie ciudat de melodioasă, şi potrivită cu viziunea profetică,

cele patru personaje inexistente înalţă lauda Domnului:

— Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Atotputernic.

Şi corul:

— Domnul Savaot, de trei ori sfânt, care umpli cerul şi pământul cu

mărirea ta.

Pentru a lega acum cântecul îngerilor de cel al iudeilor în momentul

Intrării în Ierusalim, se adaugă:

— Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

Osana!

Între timp Grigori întinde mâna spre altar. Menajeria, fireşte, a dispărut,
dar rămâne ca o roză a vânturilor, o boare venind din nesfârşit, mai multe,
încrucişându-se în centrul potirului. Pereţii sanctuarului, pereţii bisericii
s-au năruit. Grigori ştie foarte bine că ei sunt acolo mai departe dar în
acelaşi timp ştie că pereţii aceştia nu mai sunt, că el se găseşte în vârful
unei coline care, de la o duminică la alta, a crescut în aceşti şaptesprezece
ani şi peste care se lasă

astăzi cele patru suflări de vânt ale spaţiului. O clipă se uită să vadă de
unde vine curentul acesta de aer.

O clipă, domneşte tăcerea.

Pe urmă, cu vocea stăpânită şi pioasă, preotul cânta tară nici o

grandilocvenţă:

— Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu, carele pentru voi se frânge spre
iertarea păcatelor.

În spatele lui, invizibilă, o pădure de semne ale crucii se înalţă şi cade.

Câţi sunt cei care o plantează, tot ei sunt cei care au s-o taie.

— Beţi dintru aceasta toţi, acesta este sângele meu, al Legii celei noi,
carele pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.

Nu le vede, dar ştie că acele semne ale crucii sunt iarăşi acolo, înălţate,
aplecate, oscilante, mici, imense, căzând, ca în arenele Romei, în mirosul
de fiară

şi de răşină.

Acum transsubstanţierea se va desăvârşi.

Cu mâinile cruce – iarăşi crucea – preotul ridică potirul şi discul deasupra

altarului, evocând întreaga poveste veche, întreaga dramă străveche care
se joacă pentru iubirea noastră a tuturor: crucea, mormântul, învierea;
evocând chiar dinainte A Doua Venire. Oferă darurile acestea jertfite
Tatălui şi strigă: Ale tale dintru ale tale. Ţie aducem de toate şi pentru
toate.

— Ciudat cum se poate iubi un obiect atât de puţin părând să fie demn de
iubire.
În spatele preotului credincioşii îngenunchează. Aude scârţiind scândurile
duşumelei, ghetele mari zgâriind duşumeaua, suflarea bătrânilor.

Corul:

— Pe tine te cântăm, pe tine te binecuvântam, ţie mulţumire îţi aducem,

Doamne, pe tine te rugăm, Dumnezeul nostru.

De trei ori preotul cheamă Duhul Sfânt, întru Legea cea nouă.

Dumnezeu este obligat să-şi ţină cuvântul.

Un semn de cruce pentru disc, un altul pentru potir; un semn pentru

amândouă unite; toate acestea fără grabă, cu evlavia cuvenită.

S-a înfăptuit.

Moleculele de vin au devenit acum sânge; atomii de pâine, trup.

Grigori cade în genunchi şi se roagă cu seriozitate pentru ca Euharistia să

fie rodnică. Când se ridică deodată constată, doar cu un mic gest de

surpriză, că

Iisus este acolo, pe masa aceasta.

— A, uită-te.

E o primire mai curând cu ranchiună, murmurată fără bunăvoinţă. Nu

putea să rămână acolo unde era? Am fi fost mult mai liniştiţi fără el. În
sfârşit, dacă a venit, trebuie să ne acomodăm cu prezenţa lui. Liturghia
continuă.

O rugăciune pentru sfinţii victorioşi, o rugăciune anume pentru Maica

Domnului, o rugăciune pentru toţi credincioşii. Un gând puţin emoţionat,
blând, ironic, pentru Aliona:

— Deci tot ea avea dreptate, vicleană!

În rugăciunile aceste fierbinţi sunt amestecaţi laolaltă viii cu morţii.

— Ia uite, mamă şi tu eşti aici?

De data aceasta efectul surprizei a fost ratat. Nici o legătură între liturghia
asta, ca toate celelalte, şi aventură de pe drumul Damascului, unde
Dumnezeu s-a abătut asupra lui Saul ca un hoţ de drumul mare. Te
prefăceai că trăgeai cu gloanţe oarbe, în realitate puşca avea gloanţe
adevărate; În realitate ştiai asta foarte bine. Dacă n-ai fi ştiut, n-ai fi fost
aici. Nu e deloc de mirare că n-ai ajuns să-l faci să dispere pe Ambrozie,
pentru că el ştia asta, şi el, mărturisea că ştie. Şi darurile Domnului Nostru
Mântuitorul Iisus Hristos să fie cu voi, Amin.

Cu voi cu toţi, şi cu epitropul agent al regimului, şi cu el cu tot. Bun, aşa!

Tovarăşi!

Acum trebuie să ne rugăm ca să putem lua împărtăşania fără a săvârşi

blasfemie, ceea ce e mai delicat.

— Dar, în sfârşit, am făcut totul după ritual. În ce clipă am greşit la cea

mai mică formula obligatorie? M-am rugat cum se roagă toţi preoţii şi eu
sunt cel mai bun decât cei mai mulţi dintre ei. În sfârşit, am fost hirotonit
sau nu?

Ştie bine că aici undeva se ascunde un sofism. Dar nu are timp să-l caute şi
speră că nici Dumnezeu nu are timp. Liturghia e la fel de precis socotită
după

minut ca un număr de acrobaţie pe trapez.

Tatăl nostru carele eşti în ceruri sfinţească-se numele Tău.

Pe tatăl meu adevărat nu l-am cunoscut. Pe acesta îl cunosc dar nu-mi

inspiră deloc simpatie.

Vie împărăţia Ta facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ pâinea

noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi.
Numele lui: ajunge. El e cel care dă numele, şi numindu-l devii la fel de
puternic ca şi el. Da, dar puternic cu o altfel de forţă. El trişează.

Şi atunci, am să fiu dus, cu mâinile şi picioarele legate, pe Golgota mea. Şi

astfel am să te înving pe tine după regulile tale în jocul tău, dacă nu după
ale mele, căci devenind pedepsitor te renegi pe tine. Astfel vom pierde
amândoi, fiecare în felul lui.

Voia ta şi nu a mea! Ştiu bine că se va face, voia ta, dar va trebui ca ea s-o
strivească mai întâi pe a mea, şi strivindu-mă tu te renegi încă o dată pe
tine însuţi, Dumnezeule al milei.

Da, în ce priveşte pâinea harului nu m-ai răsfăţat până acuma. Ce-ar fi

dacă mi-ai face o mică surpriză astăzi? Îţi mulţumesc dinainte.

Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi ier-tam greşiţilor noştri ci

ne izbăveşte de cel rău.

Şi nu ne duce pre noi în ispită.

Greşelile noastre de iubire, bineînţeles. Nimeni nu mă iubeşte şi nici eu nu

iubesc pe nimeni. Suntem chit, nu? A, nu, e Aliona. N-am noroc.

Ce-ai făcut tu altceva, totuşi? Ce faci tu altceva, tu, care ni te oferi nouă,
firav şi gol, cerând lovituri de bici şi scuipături? Ce-i altceva, asta, decât
să ne duci în ispită?

Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea.

Da, izbăveşte-ne, dacă eşti în stare. Scoate-ne, prin orice mijloc; apucă-ne
de păr, şi trage-ne, chiar dacă ne rupem gâtul. Însă tu care n-ai putut să
cobori de pe crucea ta, ai putea tu să-l urci acolo pe altul?

Iată cuvinte care nu mi-ar fi indiferente dacă ar însemna ceea ce înseamnă

şi nu exact contrariul. O, Doamne, ce am eu în comun cu tine?

Atunci ia trupul lui Hristos în mâinile sale de preot, îl ridică deasupra

discului şi spune:
— Pentru oameni sfinţi cele sfinte.

În spatele lui, Misa închide uşile împărăteşti, trage perdeaua. Altarul se

întunecă, se închide cu hotărâre în el însuşi. Din nou Grigori rămâne
singur cu Dumnezeul lui şi cu acest copil, o altă Treime. Corul cânta.

— Unul sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu,
Tatăl, Amin.

Grigori tine deci Mielul ridicat deasupra altarului şi îl priveşte intens:

— Iată-ne pe cruce, stăpâne. Ce ruşine pentru mine! Cât de rău mi-am ales
suveranul! Sărman Dumnezeu, obligat să te reîntrupezi ca să-ţi răscumperi
propria creatură care-ţi scapă din mâini! Aproape că-mi faci milă.

Pune la loc Agneţul peste disc şi, ca şi cum l-ar pedepsi, îl rupe în patru
bucăţi. Mielul sfârtecat astfel suferă.

— Pe bună dreptate suferi pentru că n-ai ştiut cum să domneşti peste o

lume pe care ai creat-o tu însuţi.

Nici o clipă Grigori nu se îndoieşte că nu ar fi trupul lui Hristos pe care el

îl sfâşie în momentul acesta. Din toată inima se alătură fariseilor care
respectă

ordinea civilă şi legionarilor disciplinaţi care, cu două mii de ani în urmă,

au făcut bine că l-au chinuit pe acest om, lisus, acest zeu ratat, Hristos.

Niciodată o liturghie n-a fost oficiată cu atâta furie, cu atâta credinţă.

Pune o parte din trupul acesta sfârtecat în potir şi toarnă apă călduţă pe
care a pregătit-o Mişa pentru că sângele să fie cald, realist.

Smulge o altă parte din Agneţ, pe care o devoră el. Bea o înghiţitură de
sânge sugându-şi buzele, pe marginea. Cupei ca şi cum ar fi plaga deschisă
în coasta lui Hristos.

Rupe celelalte bucăţi şi le pune în potir, pentru ca poporul să ia şi el

împărtăşania, să ia parte la comuniunea cu ceea ce se numeşte jertfa
nesângeroasa, dar care nu este mai puţin sângeroasă decât cele din
Antichitatea pagină pentru că Iisus a fost om şi i se bea sângele.

Grigori deschide cele două canaturi ale uşilor împărăteşti şi vede femeile
şi bărbaţii înaintând spre el, cu chipuri grave şi avide, cu mâinile
încrucişate pe piept, pentru o ceremonie ciudată, reculeasă dar sălbatică.

Copiii întâi, copii mici în cămăşuţă, care-şi deschid gurile fără dinţi şi
ochii de lapte; îşi aduc aminte, s-ar zice, dar de ce?

Pe urmă vine Mişa preschimbat pentru câteva minute într-un îngeraş

imprevizibil.

Ceilalţi în sfârşit, tinerii şi mai ales bătrânii, care se apropie fiecare pe

rând, nu ca nişte somnambuli cufundaţi în visele lor, ci ca nişte soldaţi
înfometaţi care defilează prin faţa popotei la ora prescrisă pentru supă.

— Şi eu, Grigori, eu îi hrănesc.

E vag emoţionat. Legende vechi, militare, vorbind despre jertfe,

bolborosesc în el.

— Eu sunt oricum pierdut, dar lor le plac toate astea.

Îi vede reîntorcându-se fiecare la locul său în asistenţă, iluminaţi de

mulţumire.

După împărtăşanie, Grigori se grăbeşte. În altar, pune la loc potirul, aşează

în el bucăţile de anafura simbolizând sfinţii, pe cei vii şi pe cei morţi şi

consacră

astfel unirea bisericii cu Hristos. O ultimă oară se mai arată poporului, cu

caliciul în mâini. Prosternare grăbită, generală, elocventă de recunoştinţă.
Intră din nou în altar, aşează potirul pe masa de jertfă, revine spre turma
sa. Ar trebui să ţină o predică, dar astăzi nu mai are putere. Spune câteva
cuvinte pentru a explica Evanghelia pe care a citit-o adineauri. E grăbit să
termine. Vrea să se întoarcă
acasă, la Aliona, acasă la el. Mai trebuie însă ca toţi credincioşii să-i
treacă prin faţă şi să sărute întâi crucea pe care le-o întinde, pe urmă mina
lui. Săruturile se strâng. Se gândeşte la statuile romane uzate de buzele
adoratorilor.

— Până la urmă au să-mi tocească mâinile. Ei nu, nu mai am decât câteva

săptămâni.

Misa, în spatele tăvii, le împarte credincioşilor bucăţele de anafura,

rămăşiţe din cele în care a fost tăiat Agneţul.

O ultimă rugăciune. Asta e. S-a sfârşit. Enoriaşii ies vorbind între ei cu

vocea scăzută. Liturghia s-a terminat.

— Am terminat devreme azi.

Misa şi-a scos roba lui frumoasă de brocart; Grigori se grăbeşte să

termine ce a mai rămas în potir şi se schimbă şi el.

Iese din biserică. Îl aşteaptă câteva persoane, îi pun întrebări, cer

permisiunea să vină să-l vadă, aduc ouă, cotlete de porc, kvas.

— Da, da, sigur. Veniţi. Le daţi nevestei mele.

Veniţi după masă.

E salutat, i se cere binecuvântarea.

Îşi ridică braţul încovoiat ca un gât de lebădă.

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iarăşi sărutări de mină.

Aliona a ajuns acasă; pregăteşte masa. Aliona găteşte bine; lui Grigori îi e
foame. Are să mănânce cu poftă. E borş. Dar simte totuşi o uşoară
plictiseală, pe care nu şi-o poate preciza. A, da, Hristos, care adineauri
venise la întâlnire. În sfârşit, mai vedem:
— Oricum nu ştiu ce-aş putea să fac eu. În fond, eu am ştiut totdeauna.

Merge pe stradă şi i se pun întrebările obişnuite din totdeauna. Să dea

prioritate celorlalţi, să nu cedeze? Dar adineauri totuşi lucrurile astea şi-au
pierdut importanţa.

De departe vede o maşină oprită în faţa casei lui.

— Ia te uită, cine-o fi?

O maşină neagră, scundă. Apropiindu-se, Grigori aude motorul care merge

mai departe.

Epilog.

De la vremea aceea – de câtă vreme?

— Grigori nu se mai roagă. Nu mai simte deloc nevoia şi şi-a pierdut toate
obişnuinţele.

Nu se roagă dar, culcat pe-o parte, meditează, şi meditaţiile lui sunt

armonice.

Un singur gând discordant îi vine uneori, din ce în ce mai des: gândul la

borşul pe care nu l-a mâncat şi care ar fi fost atât de bun. Lui Grigori
aproape că-i vine să plângă. Mai e undeva, adâncă, şi decepţia Alionei care
a rămas cu masa nemâncată.

— Oricum, ar fi putut să mă lase să-mi mănânc borşul.

Dar, oricât de frecvenţe ar fi gândurile astea, sunt numai nişte

străfulgerări. În restul timpului, când nu e interogat, Grigori meditează.

Puţin spus, meditează. În realitate e o adevărată contemplaţie. Ochii lui,

arşi de proiectoarele violente, abia mai văd ceva şi nu mai disting culorile;
mădularele şi sexul îl dor pe dinăuntru, de la tot curentul ăsta electric care
a trecut prin ele; în vârful sinilor simte o mâncărime neîncetată, dureroasă.
Şi totuşi, contemplă creaţia, Cu o naivitate sumbră şi crudă. Medievală.
— Orice s-ar spune, metodele s-au perfecţionat de la vremea mea. Clienţii
nu mai sunt lăsaţi cu vânătăi, cu semne. Am depăşit lampa de sudură.

Ca un bun meseriaş, simte oarecare admiraţie pentru arta succesorilor lui.

— Se pricep la treabă.

Perfectibilitatea artei omeneşti i se pare un fel de slavă adusă de creaţie

Creatorului ei. Cât de departe se poate ajunge? Oamenii sunt cei care
inventează, dar onoarea îi revine lui Dumnezeu, oricât de un ie ar fi
invenţiile lor.

Pe urmă, o comparaţie eteroclită nu-i iese din cap: o liturghie – o şedinţă

de tortură. Sunt lucruri atât de total opuse, încât încep să semene între ele.

Acţiune de iubire, de armonic, cântece; săruturi pe piatra altarului, sărutări

pe mâna preotului; toate cu un scop precis: să-i smulgă lui Hristos
mărturisirea iubirii, Euharistia. Acţiune de constrângere, de violenţă,
urlete, gesturi insultătoare şi dureroase; toate acestea cu scop determinat
de asemenea, pentru a-i smulge pacientului un fel de mărturisire. Că
legătură între cele două volete, crucea.

Contemplarea aceasta (amestecată cu amintirile apăsătoare din copilărie şi

din prima tinereţe) se situează pe un cu totul alt plan decât senzaţia
dominantă

a lui Grigori care este, bineînţeles, frica. Dar însăşi frica aceasta, care-l
paraliza în primele zile, începe să facă parte din el, astfel că nu-l mai
paralizează. Devine un sclav, care nu se mai poate teme că va fi bătut
(temerea, frica, presupun o îndoială) pentru că ştie că va fi bătut. S-a
obişnuit cu frica, aşa cum s-a obişnuit cu murdăria, cu duhoarea care
domneşte în celula lui, cu murdăria urât mirositoare cu care-i este acoperit
trupul (vărsăturile peste cămaşă după unele din interogatorii şi tot restul).
Toate astea – şi chiar şi atunci când nişte paşi pe care-i cunoaşte răsună pe
coridor şi aşteaptă clănţănind din dinţi apelul numărului 665 – nu-l
împiedică să contemple lumea cu o înduioşare sarcastică şi stupefiată.
— Ia te uită cum îi chiorăie maţele, guruigurui. De obicei îmi fac
gruitruitrui.

Astăzi-dimineaţă locotenentul care-mi lua interogatoriul era, fireşte,

mahmur; mă

întreb dacă s-a distrat bine azi-noapte. Sper că da. E un idiot simpatic.
Căpitanul, el avea dinţi galbeni. Mă întreb dacă nu s-a spălat pe dinţi sau
dacă e cumva bolnav. Au, nu mai pot să-mi mişc degetele; mă furnică.
Nostim, să ai furnici în degete şi păduchi în barbă. Ce nu-i în regulă în
închisoarea asta e igienă. Eu i-aş fi ras pe toţi ăştia numaidecât, dacă ar fi
fost după mine.

Grigori a renunţat foarte repede la speranţă. Exact aşa cum renunţase la

ispite în prima epocă la seminar.

— Mai ales să nu mă apuc iar să nădăjduiesc.

În certitudinea nefericirii sale, Grigori şi-a găsit liniştea. Câtuşi de puţin

pentru că s-ar vrea martir sau erou, însă acum ştie la ce să se aştepte. E
sigur că

la ce-i mai rău. În sensul acestui rău este bine. Un bine liniştitor. În fiecare
zi Grigori îi recunoaşte pe cei care-l torturează cu un sentiment care
seamănă cu dezgustul, dar şi cu uşurarea, sentiment care, prin asta, se
înrudeşte aproape cu prietenia pe care o simţi pentru căldura propriului
trup, pentru propria murdărie.

Nu se mai teme decât de un lucru: să fie transferat într-o altă secţie înainte
de a apuca să moară.

Cu vecinii, cei din celulele celelalte, Grigori nu are nici un fel de legătură.
În primele zile i-au bătut în pereţi, folosind vechiul alfabet al închisorilor.
Vecinul din dreapta mai continuă şi acum însă Grigori nu catadicseşte să-i
răspundă. El

rămâne un ofiţer rău înţeles, un servitor al regimului, pe care regimul îl

reneagă; n-am nimic în comun, se gândeşte el, cu vinovaţii care sunt
închişi la dreapta şi la stânga lui. Schingiuit, rămâne mai departe un
tovarăş al celor ce-l leagă de masa de tortură şi nu tovarăş cu cei care l-au
precedat sau îl vor urma. Aceasta nu înseamnă că ar mai conta că are să se
disculpe faţă de şefii săi, aşa după cum credinţa lui în Dumnezeu nu
înseamnă deloc că mai contează că are să-şi mântuie sufletul. Dumnezeu
există. Regimul există. Tot ceea ce există e bun.

Răul există, şi în sensul acesta răul e bun. E bun oricum l-ai lua, de la
oricare din capete: minerul e bun pentru cel care-l ţine în mină, biciul, util
pentru cel peste care cade. Răul e bun.

Imagini fără continuitate trec prin mintea lui Grigori, sau cel puţin prin ce
mai rămâne din mintea lui, căci tratamentele la care a fost supus i-au
atacat sistemul neuro-vegetativ şi l-au dezechilibrat profund. Trăieşte într-
o adevărată

stupoare, dar poate că stupoarea asta e luciditate.

Mama lui. Preotul acela pe care-l ascundeau la ei acasă. Zorii în care a

venit comisarul să-l ridice pe preot şi pe cea care-l ascundea. Oamenii
înarmaţi în jurul comisarului. Răsfrângerea lanternelor electrice pe icoană
şi pe ţeava puştilor mitralieră. Hotărârea lui, copil: „Am să fiu şi cu un
bărbat înarmat”.

Aliona. Bufetul cu icoane. Felul ei de a-l săruta, totdeauna sfioasă, oricât

de pasionată ar fi fost. S-ar fi spus că săruta nişte moaşte. Nichifor. Gândul
acela enigmatic pe care-l avusese înainte de a muri. De ce a vrut ca
Grigori să fie preot?

Peţia, cocoşul, cântând în curte, bătându-şi găinile cu bucurie. Ura acelui

preot care se lăsa dus de oameni înarmaţi, fără a rezista, fără a lovi, fără să
strige, cu mâinile legate şi genunchii nesiguri. Aliona. Borşul, borşul acela
bun pe care nare să-l mai mănânce niciodată.

La gândul la borşul cu varză şi cu sfeclă şi, poate, cu puţină carne

înăuntru, i se moaie ochii totdeauna şi ciclul reîncepe de la capăt.

Alexandru şi clanţa lui în buzunar. Ultimul rămas bun al mamei sale:

„Hristos să te aibă în pază, copilule!”. Ea, victimă a lui Hristos, totuşi, ea
ar fi trebuit să-şi ridice pumnul spre cer. Misa şi ceilalţi copii de cor care
i-au fost înainte, confundându-se acum în amintire. Misa deschizându-şi
gura lacom să

primească împărtăşania. Camarazii din război. Totul în comun: onoarea,

pâinea neagră, mirosul de picioare. Amintirile din luptă au dispărut, sau
cel puţin Grigori nu se mai întoarce la ele cu înduioşarea de altădată. Erau
vremuri bune. Sigur, dar şi vremuri din copilărie. Bătăile între băieţii din
cartier, la doisprezece ani erau mai serioase.

La propria sa preoţie nu se gândeşte aproape niciodată. Este un om care

suferă, un ofiţer ar regimului urmărit pe nedrept. O dată sau de două ori,
totuşi, şi-a privit mâinile murdare şi s-a gândit la succesiunea neîntreruptă
care îl leagă, prin mâinile care s-au aşezat peste ale lui la hirotonire, de
stăpânul lui de acum două mii de ani. Risipă de energie, bineînţeles,
petrecută astfel. Totuşi trebuie să

mai fi rămas puţină, în degetele astea late, în palmele pătrate cu linii

adâncite, care au primit misiunea să lege şi să dezlege.

— La ce îmi ajută!

Se gândeşte:

— Sunt murdare. Şi n-am să mi le spăl niciodată sub uşile împărăteşti.

Şi gândul acesta îl doare aproape la fel de mult ca şi cel la borşul de

atunci.

Când Grigorie a ajuns în dreptul maşinii, doi bărbaţi au apărut în stânga

lui: se ascunseseră în tufişurile de la marginea trotuarului în partea aceea.
Astfel Grigori se găsise blocat între maşină pe de o parte şi cei doi bărbaţi
de partea cealaltă. În aceeaşi clipă şoferul deschidea portiera maşinii.

— Urcă aici, popo, comandă cel mai tânăr dintre cei doi.
Era un tânăr înalt, blond, cu cămaşa descheiată peste claviculele ieşite în
relief, peste tendoanele gâtului, foarte conturate. Un pulover negru îi mula
torsul atletic. Mâinile nervoase îi erau repezite înspre spate, ca şi când şi-
ar fi luat avânt. Pe deasupra, o faţă osoasă, cu expresia impetuoasă, cu
ochii prea limpezi şi răi. Grigori îl situase imediat: ofiţer brutal, puţin mai
inteligent decât media, mutat din oficiu la serviciile speciale, fără vreo
competenţă deosebită pentru meserie.

Celălalt este brunet, de talie scundă, corpolent, puternic. Purta ochelari cu

lentilele înnegrite; tenul arămiu şi negru l-ar fi putut face uşor să pară
turc. Îl simţeai vigilent, disponibil şi totodată meticulos. Era născut să
facă treaba pe care o făcea.

Primul reflex fusese cel al ofiţerului; al doilea fu cel al preotului: cine

erau oamenii aceştia? Ce configuraţie spirituală aveau? Ce menţiune
figura în faţa numelui lor în marele dicţionar al sufletelor?

Cu blondul, nu era nimic complicat: un tip violent, a cărui violenţă nu

garanta totuşi – cum o face deseori – puritatea.

Şi imediat întrebarea profesională:

— Cum să-i mântui sufletul, ăstuia?

Lucrul nu era uşor. N-au să fie mulţi poliţişti în paradis, din cauza
ispitelor.

Or, serviciile speciale nu sunt, în ce priveşte ispitele cel puţin, decât o

poliţie perfecţionată. Grigori ştie bine asta. Două soluţii apar imediat:
sacrificiul grandios, aţii de pur, atât de repede consimţit cu generozitate,
încât va răscumpăra tot restul; sau dacă nu, dragostea unei femei,
dragostea aceea chirurgicală care-ţi smulge din tine însuţi, ca un mic cuţit.

Şi celălalt, cel negru şi calm?

Sunt trei modalităţi de a te mântui: prin iubire, speranţă sau credinţă.

Iubirea, de aşa ceva nu e capabil omul acesta meticulos; credinţa trebuie
că-i e străină: este miop; ar mai rămâne speranţa. Poate că omul ăsta
lucrează pentru viitor? Poate că este convins de utilitatea pasageră a celor
ce face? Poate nu e cu totul angajat în meseria lui şi speră că într-o zi
meserii de felul acesta n-au să

mai existe? Greu să-ţi închipui. Mai probabil e că se va damna singur la

postul lui, se va damna dintr-o conştiinţă prea bună, din competenţa şi
meticulozitate în treburile astea care damnează.

Grigori îi priveşte pe amândoi şi se gândeşte:

— După toate probabilităţile am doi damnaţi de toată frumuseţea în faţa

mea.

Şi asta îl enervează ca un insucces profesional.

Îi priveşte sigur de sine şi în acelaşi timp cu teama de arbitrar care nu-i

părăseşte niciodată pe oamenii trăind sub anumite regimuri.

— Cine sunteţi, cetăţeni? Ce doriţi de la mine?

Imediat cel mai tânăr îl împinge; dând înapoi Grigori se împiedică de

piciorul celui mai vârstic şi cade, prin portiera deschisă, pe bancheta din
spate a maşinii. Vrea să se apere dar muşchii nu-i sunt antrenaţi. Într-o
clipă se trezeşte cu braţul răsucit prins ca într-o menghină de încleştarea
elementară a celui blond. Brunetul urcă şi el. Maşina demarează. Grigori
se gândeşte:

— E o greşeală. Trebuie să le spun cine sunt. Dar dacă, din întâmplare nu

sunt din serviciul meu?

Întreabă:

— Veniţi din partea profesorului Dobermann?

Nu i se răspunde. Cel brunet scoate din buzunar o bandă.

— Nu mişca.
Grigori se lasă în voie, cu mânia acum stăpânită. Nu poate fi vorba decât
de o neînţelegere. În meseria asta neînţelegerile sunt de obicei tragice.
Trebuie lămurită chestia repede. În primul rând să rămână calm.

— Cetăţeni, spune Grigori, în timp ce i se leagă banda la ochi, sunt

convins că e vorba de o greşeală. Sigur, nu sunt decât un popă de ţară, dar
am şi eu relaţii. De altfel sunt fost ofiţer, am rămas prieten cu
personalităţi, cu cei din regiment. Vă sfătuiesc foarte energic să mă
prezentaţi superiorilor voştri cum ajungem.

Tăcere. Legătura asta la ochi nu-l impresionează pe Grigori prea mult.

Simte că maşinăria asta mare a deraiat undeva, dar are să explice totul.
Nadson n-a putut afla prin transmiterea gândurilor că el, Grigori, e convins
de cincizeci de minute încoace, de existenţa lui Hristos. Apare o explicaţie
plauzibilă, aproape sigură: s-a pierdut scrisoarea pentru Dobermann.
Nadson şi-a pierdut răbdarea să vadă că ordinele nu-i sunt ascultate şi a
reacţionat prea brutal, aşa cum fac intelectualii. „Existenţa lui Hristos”
este de fapt o expresie cât se poate de neadecvată. Grigori ştie mai departe
cât se poate de sigur că într-un sens ateii au dreptate şi că Dumnezeul la
care se gândesc ei nu există. Grigori are deci intenţia să nu-şi renege în
nici un fel misiunea, într-un alt sens, bineînţeles credincioşii au dreptate şi
ei şi Dumnezeu este pentru că însuşi numele lui înseamnă „Eu sunt”.

Dacă n-ar fi, n-ar exista nimeni care să spună „Eu sunt”. Toate astea,
evident, sunt prea subtile pentru Nadson care trebuie să-l considere pe
Grigori drept un agent care a reuşit în misiunea lui.

Va trebui deci să ceară să-l vadă pe Nadson. De altfel numele acesta îi va

servi drept bilet de liberă trecere. Grigori spune:

— Vreau să fiu dus în faţa tovarăşului Nadson.

— Tăcere.

— Îl cunoaşteţi pe tovarăşul Nadson?

— Tăcere.
Grigori ezită. Răpirea asta poate fi o ultimă probă care îi mai e pusă: să

precizeze funcţia lui Nadson ar însemna trădare. Poate vor să se asigure că

popa ăsta după şaptesprezece ani nu şi-a uitat abecedarul meseriei?

Maşina face tot felul de ocoluri ca să-i risipească lui Grigori orice
posibilitate de a se orienta. Asta e rutina. Grigori cască. N-a mai mâncat
de ieri.

Se gândeşte la borşul care-l aşteaptă. Săraca Aliona! O fi văzut maşina?

Trebuie că e neliniştită.

Cam o oră de drum. De data aceasta nu se intră în oraş. După un viraj

brusc, maşina se opreşte scurt.

— Poţi să-ţi scoţi legătura.

— O boxă de beton.

— Grăbeşte-te.

Coridor, scară, sală de interogatoriu.

— Uitaţi-l pe popă.

Cu lumina în spate, la un birou de metal, stele care lucesc pe epoleţi. Un

bărbat înalt în uniformă de luptă dar cu toate decoraţiile, ridicându-se în
picioare.

Grigori în sutană se pune şi el în poziţie de drepţi.

— Respectele mele, tovarăşe colonel.

Colonelul face ochii mici. Are fălci enorme de fiară şi scoate o serie de
borborime: ca apa trasă la un closet.

— Bandă de cabotini.
Pe urmă cade la loc în fotoliul lui, trage pe nas din toate puterile, îşi
propteşte coatele pe tăblia biroului, îşi apleacă mult capul, cu fruntea în
mâini, şi nu mai scoate nici un cuvânt.

Cei trei bărbaţi, în poziţie de drepţi, cel din mijloc în sutană, nu mişcă, nu
respiră, nu clipesc. Trece cel puţin un minut. Dintr-o daţi colonelul rage,
stacojiu la faţă, bătând cu pumnul în masă:

— Haide, bandă de idioţi, îi daţi drumul?

Toate astea altădată l-ar fi impresionat pe Grigori. Acum găseşte comedia

asta ridicolă, o asemenea punere în condiţie deloc reuşită la drept vorbind.

Înaintează cu un pas, reia poziţia de drepţi, îşi fixează ochii în ochii

injectaţi ai colonelului.

— Locotenentul Grigori. La ordinele dumneavoastră, tovarăşe colonel.

Colonelul îl priveşte în ochi.

— Idiotule, repetă, dar de data asta cu vocea foarte scăzută. Cretinule.

Dobitoc. Scârnăvie. Imbecilule. Corb împuţit. Cabotin şi ratat totodată.

Dar pune-

ţi şi tu capul la contribuţie, idiotule. Nu mai ai nimic de pierdut. Lasă

dracului circu' ăsta. Raţionează.

Între dinţii lui neregulaţi, lipsă, îi clocoteşte salivă gălbuie. Grigori citeşte
în el cu tot atâta uşurinţă ca şi în ceilalţi doi: ofiţer de spatele frontului,
congenital inutil, mutat în serviciul special pentru că nu ştiau cum să
scape de el în altă

parte. Surprinzător de abil să strângă decoraţii pe care nu le merită.

Colonel de aţă. Negustor de naftalină în adevăratul înţeles al cuvântului,
dar care poate să

vorbească, foarte prost, una sau două limbi străine, ceea ce i-a permis să
ajungă
aici. Astfel îl judecă ofiţerul Grigori pe colonelul acesta, dar preotul
Grigori îl judecă altfel:

— Asta e lipsit de inteligenţă, de spirit, de inimă, de orice, în aşa hal că ar

fi nedrept să-l mai damnăm. E sărac în toate înţelesurile cuvântului, în
afară de acela superficial.

Nici nu ştie măcar ce vrea să spună prin cuvântul ăsta „raţionează”.

Şi în timp ce ofiţerul Grigori şi preotul Grigori discută astfel, omul

Grigori simte sudoarea scăldându-i mâinile, fruntea, şi pieptul şi se
gândeşte că trebuie urgent să lămurească neînţelegerea asta.

— Tovarăşe colonel, aş dori să-l văd pe tovarăşul Nadson.

Colonelul împroşcând jerbe de salivă:

— Nadson este un abrutizat, un cretin. Eu sunt aici să-i dreg tâmpeniile.

Ce mai vrei cu Nadson al tău?

Grigori ezită. Nimic nu-i dovedeşte că se găseşte cu adevărat în localurile

unui serviciu oficial, în faţa unui colonel adevărat din armată. E vorba
poate de o organizaţie oficioasă, sau colonelul acesta nu este – după
procedură curentă în serviciile speciale – decât un adjutant deghizat. Să
răspundă ar însemna atunci să trădeze un secret de stat.

— Sunteţi cu toţii nişte idioţi, rage colonelul. Mi-l aduceţi pe ţărănoiul

ăsta aici fără măcar să-l fi pus în condiţie!

Mă duc să mă odihnesc niţel. Când mă trezesc vreau să scuipe tot, la

dracu' cu voi, să scuipe tot!

Colonelul se ridică şi îşi strânge în grabă toate hârtiile risipite pe birou.

Sprâncenele penibil încruntate, obrajii umflaţi şi roşii, fac parte

bineînţeles din regia scenei. Grigori ştie asta foarte bine; şi odihna asta
scurtă e şi ea imaginară.
Şi totuşi, fără ca ei să poată face ceva, genunchii încep să-i tremure şi se
bâlbâie:

— Tovarăşe colonel, trebuie să fie o greşeală. Eu nu sunt preot. Sunt agent

folosit de tovarăşul Nadson. Tot ce am tăcut era în cadrul misiunii mele.

Informaţi-vă.

Nou acces de blândeţe al colonelului:

— Închipuie-ţi, mititelule, că nu în calitate de popă ci în calitate de

locotenent eşti aici. Ştiu eu ce fac cu popii. Însă pe locotenenţii din armata
mea care se schimbă la faţă, pe ăştia îi trag în ţeapă.

Degetul arătător ridicat în sus figurează ţeapă în chestiune.

— Dar, tovarăşe colonel nu m-am schimbat deloc la faţă. Dacă scrisoarea

către Dobermann s-a pierdut.

Noi răgete:

— Tăcere! Vrei să mă faci să râd cu scrisorile tale pierdute. Ministerul

nostru al poştelor îşi face treaba. Notez că ai insinuat contrariul. Notaţi,
dracului, notaţi. Cine mai e şi gunoiul ăsta al vechiului regim pe care l-au
angajat în serviciu?

— Tovarăşe colonel, urlă Grigori, care şi-a pierdut obişnuinţa să se vadă

tratat astfel. Eu nu sunt un gunoi şi cer să mi se acorde consideraţia

cuvenita uniformei pe care o port.

Colonelul face semn să scrie. Cei doi răpitori se agită cu creioane şi

notesuri. Grigori continuă cu o voce pe care nu şi-o mai recunoaşte:

— Sunt agent în misiune şi oricine se opune îndeplinirii ei poate fi urmărit

de către tribunalele militare. Am executat cu punctualitate ordinele
primite şi scrisoarea către Dobermann.
— Iar? Păi o am aici, scrisoarea asta a ta către Dobermann. E-aici,
scrisoarea ta către Dobermann. Ce vrei să fac cu scrisoarea ta către
Dobermann? Altă prostie, Dobermann, asta al tău.

Grigori nu mai înţelege nimic. Îi priveşte pe cei trei ofiţeri unul după altul.

Îndată ce a încetat să înţeleagă logica situaţiei, a început să-i înţeleagă

metafizica: ştie că nu are să mai iasă de aici şi, imediat, totul începe să-i
devină

indiferent. În profunzime, doar. La suprafaţă îi e din ce în ce mai frică.

— Dar atunci, tovarăşe colonel.

— Atunci? Explică-te puicuşorule.

Grigori nu-şi mai găseşte cuvintele. Ştie că e supus în momentul acesta la

punerea în condiţie cea mai grosolană cu putinţă şi nu mai poate să
reacţioneze.

Deschide gura şi şi-o închide: se ştie dinainte învins.

Colonelul se reaşează greoi. Îşi reia vechea poziţie, cu fruntea în mâini.

— Daţi-i drumul, mormăie.

Cei doi înaintează. Grigori îi simte apropiindu-se în spate. Fuge înainte,

spre biroul colonelului. Se bâlbâie:

— Ce vreţi să ştiţi? Am depus un dosar. E totul în dosar.

Colonelul nu-şi ridică măcar capul. Ceilalţi doi mai fac un pas. Grigori de
asemenea. Îşi lasă mânile pe biroul colonelului şi vede că mâinile acestea
tremură cum nu i-au tremurat niciodată.

— Tovarăşe, tovarăşe, nu aveţi decât, nu aveţi decât să descifraţi fişierul,

în dosar.
Părul cărunt al colonelului, tuns scurt, umed de sudoare, i se vede printre
degetele cu unghii murdare. Grigori se simte apucat de coate.

— Tovarăşe colonel.

Crac! Cei doi ofiţeri îl trag pe Grigori îndărăt, dar Grigori se agaţă de
biroul colonelului, birou de metal, cu margini tăioase. Cei doi ofiţeri
înjură. Grigori se ţine bine. Colonelul nu se mişcă, nu spune nimic, însă e
vizibil că scena nu e pe gustul lui. Curând cineva are să plătească. Ofiţerii
trag, biroul se deplasează cu ei. Colonelul face gestul de a-l bloca
apăsându-l cu coatele. Se simte că are să

explodeze. Cel mai tânăr dintre ofiţeri loveşte tare peste antebraţul lui
Grigori care se desprinde.

— Puneţi-l în condiţie, spuse atunci colonelul cu un calm desăvârşit.

„Ia te uită, se gândeşte Grigori, expresia cea veche mai e încă valabilă”.

Remarca asta i-a redat şi lui calmul. Surâde aproape când începe să se
dezbrace. II surprinde un lucru: pentru moment nu-l loveşte nimeni. Asta
îl

nelinişteşte. În această absenţă de spontaneitate a torţionarilor săi vede un

exces de metodă şi de disciplină care nu anunţă nimic bun. Poate că vor
pur şi simplu să nu-i lase urme de violenţă; asta ar fi un semn bun. Dar
mai probabil, evită accidentele. Sunt uncie lovituri cu piciorul în burtă
care-ţi omoară omul.

În cursul primei şedinţe nu i se pune nici o singură întrebare. E înjurat, e

certat pe un ton moralizator şi toată vremea, întins pe spate, cu capul
legănândui-se, simte curente electrice străbătându-l, fulgurante.

Nu opune nici cea mai mică rezistenţă. Geme, plânge. Urlă. Se roagă să i
se spună ce vor de la el.

— Porcule de fascist! Ştii bine ce vrem de la tine. Scârnăvie! Trădător de

patrie şi de Partid! rage locotenentul cel blond.
Căpitanul brunet murmură:

— Dumneata, care ai primit o educaţie politică atât de bună! Nici nu ştii,

tovarăşe, câl de neplăcut suntem de impresionaţi. O greşeală de o
asemenea importanţă! Gândeşte-te la perseverenţa în misiune pe care ne-o
recomandă atât de des învăţătorul nostru. Şi dumneata, ofiţer bine cotat, de
viitor, ai putut. Nu e frumos, tovarăşe, ce-ai făcut dumneata aici. O
asemenea lipsă de vigilenţă. A, nu!

— Toate calităţile dumitale nu fac altceva decât să-ţi agraveze greşeala.

— Bestie! Balegă! tună cel tânăr. Mi-e scârbă de tine. Ai dezonorat

serviciul. N-am dreptul să te ating cum ştiu eu pentru moment, dar nu
pierzi nimic să mai aştepţi. Putregaiurile ca tine, eu.

Şi colonelul, cu capul în mâini mereu, tace. Din timp în timp, pur şi

simplu, face semn de nerăbdare – şi atunci curentul devine mai intens –
sau de liniştire

– şi atunci sfâşierile astea lăuntrice se potolesc.

Uneori Grigori se aude scoţând ţipete, rimate ca cele ale unei femei când
face dragoste. Din primul moment a renunţat la orice demnitate, la orice
prefăcătorie de rezistenţă. Nu mai are nici un orgoliu. E în mâinile călăilor
săi, nesfârşit de ductil. Un animal căruia i se face vivisecţie. Nici revoltă,
nici speranţă; doar durere dezgolită.

Şiretenia i-ar fi folosit faţă de bruta tânăra şi sigur faţă de colonel. Dar
căpitanul cel negricios e la pândă. La a treia şedinţă, se apropie de colonel,
îi şopteşte la ureche nişte sfaturi anume alese. Colonelul se sufocă o clipă,
îi face să reducă curentul, vociferează una sau două observaţii mai plăcute
– „Aha, popo, ce zi din calendar ţi-alegi pentru sărbătoarea când te
canonizăm ca martir?” – şi încheie:

— Cred că tânărul nostru prieten nu are cu adevărat mare lucru să-şi

reproşeze. Am să fac un raport în sensul acesta şi în câteva zile, poate.
Grigori ştia foarte bine că este vorba despre o cursă. Îl vor tortura cu
speranţa. Vor să-i răscolească până la străfundurile oricărei rezistenţe
posibile, ca să fie lipsit de orice apărare în ziua când vor începe cu
adevărat să-l interogheze. Şi totuşi, dacă nu e o tactică? Dacă într-adevăr
colonelul s-a convins de vinovăţia lui? Cum să-şi ucidă speranţa asta atât
de mică şi care pâlpâie deodată?

Şi dintr-o dată Grigori găseşte un remediu acolo unde nici nu se gândea să-
l caute. Îi ajunge să spună, fără să se adreseze nimănui cu adevărat, aşa, ca
şi când ar vorbi singur: „Facă-se voia ta”.

Speranţa moare îndată. Asta e salvarea.

Timp de douăzeci şi patru de ore e lăsat să se umfle cu speranţa asta, pe

care cred ei că i-au insuflat-o. A patra şedinţă este, aşa cum se aştepta,
deosebit de brutală. I se dau chiar palme. Nu reacţionează. Repetă lăuntric:

— Facă-se voia ta.

Bineînţeles, nu e o rugăciune: e un truc. Însă trucul acesta funcţionează.

De abia după alte câteva şedinţe întrebările încep să se amestece în sfârşit

cu injuriile şi cu predicile. Scrisoarea către Dobermann joacă în mod
vizibil un mare rol în actul de acuzare care ia fost întocmit. Se citează
fragmente din ea din când în când şi totdeauna pe un ton dezaprobator. Şi
pe urmă prizonierul e condus într-un labirint de întrebări unde simte
capcana la orice pas. Dar el nu are nimic, literalmente nimic de ascuns.
Poate l-a calomniat cineva? Chiar şi fişierul, pe care l-a întocmit cu atâta
grijă, îi e acum imputat ca o crimă.

— Un camuflaj neruşinat.

— O asemenea perversiune intelectuală.

— Sentimente burgheze şi reacţionare.

— Nu vezi, tu ai scris astea şi acuma îndrăzneşti să mai faci pe

nevinovatul!
— Eşti o lepădătură retrogradă, o fiinţă abjectă, o oaie râioasă. Ar trebui
să

fii eliminat.

— Cu scrisoarea către Dobermann şi cu un astfel de fişier avem de ce să

te împuşcăm fără judecată.

Nu va înţelege decât mai târziu, când toate aceste fragmente îi vor fi fost
citate de sute de ori, când toată această stupoare lucidă va fi coborât cu
totul asupra lui, când orice speranţă a unei speranţe va fi dispărut, când îşi
va fi găsit pacea imprevizibilă în mijlocul tuturor chinurilor.

— Milă pentru orice păcate!” Deşeu al societăţii comuniste! tună ofiţerul

cel blond.

— Mea culpa”! uite o exprimare regretabilă, murmura ofiţerul brunet.

— Murdărie culeasă”. Cine-ar fi putut să te murdărească, porcule ce eşti?

— Calvarul meu”! Ia te uită ai ajuns la vocabularul superstiţiilor? Calvar,

dragul meu, dar aşa ceva nici nu e dialectic.

— Aha! Nu există fanatism la patriarhie? Dar ce-ţi trebuie ţie, cap putred
ce eşti?

— Şi preoţii, după dumneata, duc o viaţă de mizerie. Ştii că o asemenea

insinuare este contrarie constituţiei noastre?

— Şi copiii noştri! Le băgai superstiţia în căpăţână.

— Pângăritor de inteligenţe! Unealtă a lui Iisus!

— Mărturiseşti singur: ai fost un popă bun, deci un comunist rău. Nu ştii

că

un comunist trebuie să fie perfect?

— Îţi mărturisesc de asemenea că aceste consideraţii ale dumitale cu
privire la metoda de recrutare a lui Iisus mă pun pe gânduri. Când critici
biserica contemporană trădezi în exprimarea dumitale, o simpatie
deplorabilă faţă de interesele bisericii eterne.

— Şi Partidul, lepădătură. Partidul nu găseşte decât cu greu fervoare şi

dăruire de sine! Dar eşti de-a dreptul un agent al imperialismului!

— Şi mi se pare încă şi că analiza asta pe care o faci dumneata poziţiei

reciproce a bisericii şi statului este inspirată mai mult de Marele
Inchizitor decât de Marx. Aha! Am impresia că pui cu adevărat la inimă
interesele stăpânului pe care ţi l-ai ales.

— În sfârşii, vorbeşte singur de „spovedanie”ca şi când, încă din prima zi

ar fi cerut onorurile pentru sutana Iui!

— Şi încheierea pute a ironie de-ţi strâmba nasul, sărmanul meu tovarăş

rătăcit, şi ce e mai reacţionar decât ironia?

— Am să mai adaug şi că expresia „fraternitate întru Marx” mi se pare cu

lotul deplasată. Mi se pare – cum să spun – aproape blasfematorie!

Acesta e stadiul al doilea. În cursul primului stadiu, i se reproşa când că-i

spusese lui Dobermann că fusese preot bun, când că-l minţise pe
Dobermann nespunându-i nimic despre misiunea lui, reproşuri fictive,
menite să-l încurce cât mai mult pe arestat. Al doilea stadiu e mai real, dar
tot pregătitor: dacă Grigori înţelege bine, e bănuit de a fi aderat mai mult
decât ar fi trebuit la religie. Se apără:

— Dar fişierul meu? Dacă vi-i dau pe mână pe toţi care.

El găseşte că fişierul lui e foarte bine întocmit: sunt acolo laici prea
credincioşi, decani de parohie care organizează acasă la ei cursuri de
catehism pentru copii, episcopi care, la spovedanie, şi-au mărturisit ura
crâncena faţă de şeful statului, secretari de Partid care şi-au botezat copiii.
Când Grigori vorbeşte despre fişier, torţionarii schimbă între ei priviri şi
rânjete. Intensitatea curentului care-i străbate sexul şi ceafa Iui Grigori
creşte imediat.

În sfârşit, într-o zi colonelul, care asistă la toate şedinţele, cu fruntea în

palme, fără să rostească niciodată nici un cuvânt, îşi ridică încet capul, îşi
întinde mâinile cu palmele în jos pe birou şi pare să-l remarce acum pe
omul acesta care, de zile şi săptămâni de zile, e făcut să ţipe de durere în
faţa lui în fiecare dimineaţă.

Îndată cei doi ofiţeri tac şi curentul-cade la zero.

— Dragul meu, spune colonelul, fără răutate, părerea mea e stabilită de

mult. Erai un băiat de cor când ţi s-a încredinţat această misiune. Ar fi
trebuit un bărbat de cincizeci de ani, nu un novice de douăzeci. Asta-i
pentru serviciu; aici e chestie de autocritică sau înseamnă că nu mă pricep
eu. Popii au fost prea târî pentru tine, şi asta nu mă miră; te-ai lăsat
înşfăcat de ei binişor. Acuma, plăteşti; aşa; e drept. Dar va trebui totuşi să
ne spui cum procedează ei şi care e capul conspiraţiei. Ministrul e un
imbecil; el pretinde că ar fi patriarhul. Eu ştiu că nu e

adevărat. O să-i dovedim noi, tu şi cu mine, că nu e adevărat. Atunci,

spune-mi numele lui.

— Ce nume, tovarăşe colonel?

— Numele şefului popilor care vor să răstoarne regimul, ştii tu bine.

Interogatoriul a urmat douăsprezece ore încontinuu. Grigori face remarca

în sine că n-a mai îndurat până acum unul atât de dur. După un ceas, a dat
zece nume, dar de fiecare dată i se demonstrează că minte, că cutare
episcop, cutare diacon, cutare negustor de lumânări nu pot fi şeful
conspiraţiei. De fiecare dată

când curentul descreşte în intensitate, Grigori încearcă să-şi vină în fire şi

să

explice:
— Nu există nici o conspiraţie. Ştiţi bine că am dat numele acesta pentru
că urcaţi prea mult curentul.

O dată colonelul are un râs homeric:

— Nu există conspiraţie! De patruzeci de ani încercăm să strivim biserica.

Şi nu reuşim, şi el pretinde că n-ar fi nici o conspiraţie. Drept cine ne ia?

Dublaţi-i doza.

— În douăsprezece ore Grigori şi-a pierdut de patru ori cunoştinţa şi de

fiecare dată a fost readus în simţiri aruncându-i-se apă pe faţă şi totul a
reînceput de la capăt.

Ca într-un vis îl aude pe călăul cel blond spunându-i colonelului:

— Popii ăştia, totuşi, sunt ai dracului! Trebuie să ajungem într-o zi să le

aflăm formula. Ar putea să prindă bine pentru tovarăşii care le cad în
mină, tovarăşe colonel. Uite: şi-a revenit.

Grigori redeschide ochii. Vede cele trei chipuri de bărbaţi aplecate asupra
lui, trei feţe neomeneşti, trei feţe lipsite de iubire. Ritul mare umflat şi
leonin al colonelului, masca crudă şi slabă a ofiţerului blond, şi, mai în
spate, faţa impasibilă şi vigilentă a ofiţerului brunet.

— Probabil că-şi închipuie că noi n-avem altă metodă decât electricitatea,

remarcă ofiţerul brunet, mişcându-şi abia vizibil buzele precise.

— E adevărat, spune colonelul. Prea facem multe ceremonii. N-am mâncat

nimic de douăsprezece ore. Îl luăm cu lampa de sudură, cu atât mai rău
dacă

facem semne.

— Decât dacă nu ne spune acuma numele şefului. Murmură ofiţerul

brunet.

Blondul se apleacă, cu nările crispate, cu două degete ascuţite întinse spre

ochii deschişi ai lui Grigori.
— Haide! Spune! Numele şefului.

Şi Grigori se aude răspunzând, de foarte departe – buzele i se mişcă acum

cu greutate:

— Şeful. Se numeşte.

Cu un mare efort al gâtului îşi ridică încet capul, îl întinde spre cele trei
capete aplecate peste el.

„Am să le fac, se gândeşte, am să le fac o glumă bună”.

Le citeşte limpede atenţia. Au înţeles că, de data aceasta, are să

vorbească altfel decât a vorbit până acum. Colonelul se bucură de pe acum

gândindu-se că-l va înfunda pe ministru. Căpitanul aşteaptă o decoraţie;
blondul, gradul de căpitan.

Cu o voce aproape limpede, aproape puternică, Grigori spune:

— Şeful conspiraţiei se numeşte Iisus.

Întins pe o parte, Grigori, un suflet într-o zdreanţă, cu ochii mari deschişi

în noapte, şi-a reluat contemplarea.

Totuşi, o parte conştientă din el a înţeles, în cursul ultimului interogatoriu,

că acum colonelul s-a hotărât să ceară de la superiorii săi ordine scrise.
Când vor sosi ordinele, interogatoriile au să-şi schimbe probabil stilul.
Ameninţarea cu lampa de sudură de pildă ar putea să fie pusă în aplicare.
Astfel că, atunci când i s-a adus terciul de seară, Grigori şi-a spart farfuria
în bucăţi. N-a dat înapoi decât o parte din bucăţi. Şi-a ascuns ciobul cel
mai tăios în saltea.

Acum scormoneşte prin fanul murdar din saltea, scoate ciobul care are să-

l salveze. Un ciob tocmai bun care are să-i taie fără probleme venele
încheieturii.
— A rămas atât de puţină viaţă în mine că are să se ducă fără să se lase
prea mult rugată.

Ciobul s-a şi lipit de venă, dar, deodată, în umbră, părintele Grigori îşi
arată

dinţii:

— Ai vrea să mă sinucid, nu? Ca Iuda, da? Asta ţi-ar simplifica problema.

Ei bine, nu, judecă-mă, pentru că asta ţi-e meseria. N-am să mă omor.

Lasă să-i cadă ciobul care sună, mat, pe duşumea.

În noaptea aceea, pentru prima dată, părintele Grigori ascultă când bătăile
ritmice ale alfabetului închisorilor răsună în perete. Cineva loveşte
metodic, repetând mereu aceeaşi frază, o frază pe care de nopţi întregi, de
un timp neştiut, timp imemorial.

Grigori ascultă, numără, calculează, descifrează:

— P. A. R. I. N. T. E.

Cel care bate continuă:

— R. Â. S. P. U.

— Părinte, răspunde! bate neobosit vecinul. Părinte, răspunde! Părinte,

răspunde!

Bate aşa de săptămâni de zile.

În umbră, părintele Grigori surâde fără blândeţe şi loveşte şi el în perete,

reconstituind literă cu literă alfabetul.

— CE VREI? întrebă el.

Vecinul necunoscut, îndată cu îndemânarea unui cunoscător, spune:

— Toc, toc, toc.

Grigori dă lovituri grele în perete ca să-l facă să o ia de la capăt.

— MĂ SPOVEDESC, înţelege în sfârşit.

A treia oară în seara aceasta un surâs îi întredeschide barba păduchioasă

a părintelui Grigori. Un surâs de vânător la pândă. Şi răspunde, foarte

încet:

— HAIDE.

După formula de iertarea păcatelor, cu greu transmisă – pum, pum, pum –

prin perete, nu a urmat nici o clipă de exaltare, de extaz sau măcar de

înduioşare.

De amărăciune, mai degrabă, aşa cum o simt băieţii caşti şi imaginativi

când s-au apropiat, prea devreme, pentru prima dată de o femeie. Pescar de
suflete? Poate, dar unul din pescarii aceia pasionaţi care cântăresc grijulii
fiecare peştişor mărunt pe care l-au prins. Nu, un pescar posomorât, pe
care viaţa l-a aruncat pe o corabie greşită, cu o plasă cârpita în mâini.
Vecinul acesta cu un chip necunoscut şi cu crime apreciabile, îl face pe
Grigori aproape să-i pară rău că l-a absolvit de păcate! Ar fi preferat să nu
fi găsit nimic în plasa lui. Toate astea au să-i pună

probleme. Ştie bine că într-un fel, el a fost făcut preot de către omul acesta
pe care nu l-a văzut niciodată la faţă.

„E prima dată când, cu adevărat, am.”.

Prostii astea, cu prima dată. Ştie perfect de bine că asta are să i se mai
întâmple. Dacă ar fi avut Sfintele Taine în mâini şi dacă ar fi putut străbate
pereţii, s-ar crede obligat să-i acorde împărtăşania acestui trădător –
acestui fost trădător, căci acum e iertat de păcate – locatarul de alături.
Grigori se simte ca un lup, ca o vulpe prinsă în capcană; e departe acum
surâsul involuntar al vânătorului la pândă.

O noapte cu griji.
„Ce-mi mai bat capul acuma şi cu astea toate? Asta-mi mai lipsea. În
sfârşit, să raţionăm. S-ar zice că sunt şi eu un preot creştin. Astăzi mi-am
asumat cât se poate de răspicat misiunea aceasta. În paranteză, ar trebui să
mă simt transportat în al şaptelea cer, printre heruvimi şi serafimi şi uite-
mă aici cum mormăi. Da, dar ăsta e tot paradoxul creştin: Iisus rămâne pe
cruce, cu palmele bătute în cuie; Iisus ar vrea să treacă de la el pocalul
acesta. Nici o exaltare în toate lucrurile astea şi nu sunt heruvimi cum nu e
nici untură în oală. Să revenim la ale noastre. Mâine sunt tocmai bun
pentru lampa de sudură. În terminologia care ar trebui să fie a mea de
acum încolo, pentru martiriu. Şi aici, ar trebui să

cântăm „Osana„ şi eu nu mai am puterea nici măcar să strig „Lama

Sabahtani”.

Toate astea mi se par cam simpluţe. Hristos şi-a aruncat nada peste
sufletul meu. De aici misiunea asta satanică: ispitirea, care aduce păcatul,
care aduce pedeapsa, care aduce ispăşirea, care aduce mântuirea. Şi s-a
încheiat tot trucul.

Am păcătuit contra Sfântului Duh; am să fiu chinuit, deci mântuit. Ei pot

face bine să spună că de fapt căile Domnului sunt neştiute. Eu găsesc că, în
cazul meu ele sunt mai degrabă rudimentare. De altfel, să încercăm cu
puţină onestitate: dacă

protestez nu înseamnă că mi-e frică de lampa lor de sudură? În

imbecilitatea mea omenească, prefer poate lampa de sudură damnării? Ce
stupid era gândul acela cu bornele – sosire şi plecare. Plecarea nu a fost de
fapt ziua în care preotul acela bărbos şi fricos a cerut adăpost mamei
mele?

Sosirea, nu e ziua de astăzi – toc, toc, toc – sau de mâine, cu lampa de

sudură în ochi!”

Încearcă să se liniştească recurgând iarăşi la vechiul truc „Facă-se voia

Ta”, dar nu mai reuşeşte să spună asta cu toţi muşchii destinşi, cu toţi
nervii acceptând.

„Să se facă, bineînţeles, da. Accept martiriul, ne-am înţeles. Dar fără
entuziasm, să ştii. Mie frică. Mi-e foarte frică. Ideea de a mă alătura
suferinţei tale nu mă mângâie deloc. Tu ai suferit, tu; şi eu, mie îmi
rămâne să sufăr. (Am să ajung de altfel lângă tine, atunci când ei vor fi
terminat cu mine? Curat, la moale şi la căldurică în sânul lui Avraam?)
Ştiu bine că, după mitologia creştină, lampa asta de sudură, e harul suprem
pe care mi-l dărui; ştiu bine că ar trebui să-

ţi fiu recunoscător că am să fiu torturat pentru că e spre iertarea păcatelor

mele; ştiu bine că focul acesta terestru va fi răscumpărarea focului
infernal al meu, dar sunt laş, nu pot să neg asta, sânul lui Avraam nu mă
tentează chiar atât de mult, dacă mi-l dărui cu preţul acesta. Strig: „O,
Hristoase, ai milă!„ Şi tocmai pentru că

ţie ţi-e milă (de sufletul meu) ai să-mi arzi (trupul) la foc mărunt. Mereu
paradoxuri! Dacă cel puţin aş putea să dorm!”.

Însă somnul nu vine. Vecinul, pentru prima dată de săptămâni de zile, tace
acum. El e în pace, el. Poate doarme. Citate din Evanghelie îi trec, natural,
prin minte, dar în realitate nu i se aplică. Căci cei care dormeau acum două
mii de ani nu fuseseră iertaţi, şi ei nu erau în primejdie de moarte; le era
pur şi simplu somn.

De altfel vecinul poate că nici nu doarme; trebuie că-şi savurează

nevinovăţia recâştigată.

„Şi mie, cine are să mi-o redea, mie?”

Îl străbate deodată o spaimă: „Am să mor în stare de păcat”. Se ridica în

capul oaselor, în întuneric, şi strigă singur:

— Faceţi cu mine ce vreţi, dar daţi-mi un preot!

Cade la loc. Capcana s-a închis asupra lui. Nu te poţi ierta singur de
păcate. Şi în închisorile comuniste nu sunt duhovnici. Martiriul are să-l
ajungă

pentru iertarea păcatelor? Ar trebui pentru asta să-l primească, din toată
inima, ca tâlharul cel drept.
„Dar în mine, până la capăt, ceva va spune „nu„„.

Atunci se străduieşte dinainte, aşa cum se semnează un contract

constrângător, să spună:

— Da, accept lampa de sudură în ochi în schimbul iertării tale, Doamne.

Rosteşte cuvintele astea unul câte unul, metodic, cu vocea scăzută dar
inteligibilă, fără restricţii mentale, şi totuşi doar cu vârful buzelor. Simţind
cum îi rezistă trupul. Adaugă un semn al crucii, pentru ca mâna sa dreaptă
să fie cuprinsă în acest legământ, ca şi gura. Gestul îi e la fel de
insuportabil ca şi cum s-ar răstigni singur.

Şi nici acest legământ formal nu-i aduce nici o liniştire, încearcă să spună

iarăşi rugăciunile lui vechi şi nu găseşte uşurare decât în cele mai calde,
mai tandre, cele pe care le spunea cu Aliona întru slăvirea Fecioarei. Dar
chiar şi virtutea lor se epuizează repede. Se întreabă atunci dacă să nu
lovească în perete ca să-l trezească pe vecinul lui. Două sentimente îl
opresc, de violenţă

egală: „Dacă mi-aş trăda slăbiciunea, s-ar îndoi de iertarea pe care i-am
dat-o”.

„Sunt ofiţer şi trebuie să ştiu să sufăr singur”.

Grigori se zvârcoleşte de pe o parte pe alta.

Şi dacă, până la urmă, formulele şi ritualurile nu ar fi de ajuns? Dacă

hirotonirea mea – absenţa unui asentiment real din partea mea – nu a fost
decât o comedie? Vecinul atunci nu ar mai fi iertat? Sau credinţa
penitentului i-a dăruit acestei iertări fără credinţă valoarea care-i lipsea?

O, da! Lupul cenuşiu e prins bine în colţii capcanei.

Să fie fericit dacă mâine, va fi slobozit prin flacăra lămpii de sudură.

O clipă se agaţă de „Kyrie eleison” care este ultima rugăciune a
credinciosului. Dar nu reuşeşte să facă astfel în-cât voinţa lui să se
alipească de vorbe, căci el ştie ce înseamnă acest „eleison”. „Eleison” este
lampa de sudură de care, acum douăzeci de ani, el însuşi se slujea cu atâta
nonşalanţă. „Eleison”

sunt chibriturile în barba celuilalt Grigori tras în ţeapă pe un picior de

scaun.

„Eleison” este Petru răstignit cu capul în jos.

Cea mai teribilă rugăciune din toată cartea de rugăciuni îi vine în minte:

„Alege tu, Doamne, căile mântuirii mele”.

Şi se constrânge să o rostească. Însă spunând-o astfel, cu efort, violent,

chinuindu-se pe sine însuşi, îşi mai păstrează ea vreo urmă de valoare?

Jocul cu citatele în care Ambrozie era atât de expert îi sună în minte: „nu
jertfa o vreau, ci milă”. Aşadar, părăsirea trupului nu are nici o valoare
fără cea a voinţei. „Pă249 catul meu este că am îngropat talantul„. Şi ce să
fac eu cu talantul meu de suferinţă? Am să ştiu eu, Doamne, să-l
preschimb în har, să-l investesc în grânarele tale cereşti unde nu pătrund
duşmanii? Ştiu dinainte că n-am să ştiu să fac asta. „Nu poţi să slujeşti la
doi stăpâni deodată”. Şi eu, care toată viaţa mea n-am făcut altceva, sunt
sigur că am renunţat acuma la urmă?

într-un sens, el nu a renunţat încă. Într-un sens, el e încă solidar cu regimul

căruia i-a purtat cocardă, epoleţii – şi lampa de sudură.

S-a făcut ziuă. Trec ceasurile şi interogatoriul de fiecare zi nu începe. E

firesc; au cerut ordine. Vecinul bate în perete: BUNĂ ZIUA, PĂRINTE.

Grigori răspunde, fără plăcere, ca să-l hrănească pe celălalt cu nişte
firimituri potrivite pentru metabolismul lui: PACE ŢIE. Şi celălalt
regăseşte vechea limbă religioasă

a copilăriei lui ca să-i răspundă la rândul său, ritual: ŞI DUHULUI TĂU.

— Tăcere, acolo! urlă paznicul care aduce apă şi pâine.

„Dacă ar fi vin, se gândeşte firesc Grigori, ar depinde de mine să-l am pe

Hristos aici în celula aceasta”.

Trec alte ceasuri imposibil de măsurat.

„Cât are să-mi trebuiască să crăp? Dacă l-ar lăsa măcar pe-ăla tânăr să

lucreze! Pe-ăla aş şti cum să-l enervez şi în câteva ceasuri m-ar omorî. Dar
cu căpitanul turc, asta poate să dureze luni de zile. El ştie cum să calculeze
dozele.

Şi colonelul? Colonelul ar fi şi mai uşor de manevrat decât lingăul. Dar el

nu se-amestecă cu mâna lui; e prudent”.

Se strecoară şi speranţa cea laşă.

„Poate că astăzi nu mai fac nimic?”.

Degeaba-şi spune: „Mai bine să termin imediat”.

Preferă oricum ca martiriul să fie pe mâine.

Şi pe urmă, iată, paznicul cheamă numărul, trage zăvorul de la uşa lui.

— Fă-te-ncoa.

Şi Grigori se ridică şi merge, uimit că poate să meargă pentru că şi-a-

nchipuit că nu-l vor ţine genunchii. Străbate coridorul familiar, recunoaşte
mirosurile, petele, geamătul continuu al lui 634, colţul unde, în primele
zile, se lovea de flecare dată de ţeava canalului, ajunge la scara de fier,
începe să

coboare.

— Un'te duci, idiotule? Astăzi urci.

Face stânga împrejur cu efort. Jos, ştia. Sus, nu. Urcă. Paznicul îl urmează
pe un coridor fără uşi.

„Poate că mă omoară, pur şi simplu? Pistolul în ceafă?”.

O fulgerare de speranţă, pe urmă un abis de oroare: „Nu, nu! nu în păcat.

Să mă lase să ispăşesc întâi. Lampa, vreau lampa de sudură”.

Aruncă o privire speriată peste umăr ca să vadă dacă paznicul nu are armă.

— Mergi înainte.

N-a văzut nimic. Merge. Ar vrea să fugă de paznic, nu mai recunoaşte

locurile. Se loveşte cu coatele de pereţi şi cu genunchii de treptele unei
scări pe care n-a mai urcat până acum. Dintr-o dată vede o fereastră, o
fereastră

adevărată care dă spre un cer adevărat. Coridorul acesta are duşumeaua de

lemn, nu mai e de ciment. Podeaua asta e dată cu ceară. Grigori alunecă.

Paznicul îl ţine.

În faţa unei uşi un planton înarmat, un soldat cu o mutră jovială de ţăran,

care se străduieşte să pară strictă şi oficială.

O idee nebunească la vederea puştii mitralieră: „El are să mă omoare?”.

Plantonul bate în uşă, se trage în lături. Grigori intră. O masă de scris. O

sobă de cărămidă, roşie de căldură. Pe pereţi cărţi, organigrame.

Fotografiile marilor şefi dar, Grigori recunoaşte asta imediat – în locul
unui chip cunoscut, un altul necunoscut. Sub portrete, oprit în picioare, cu
mâinile în buzunar, în uniformă de stofă (nu de pânză cura este cea pentru
interogatorii), „turcul”, corpolent şi brunet, cu ochelarii fumurii, pe care
Grigori îl ştie bine. Dar pe umeri nu mai are tresa unică şi cele patru stele
de căpitan; are cele două trese şi steaua de comandant. Arată cu bărbia
spre un fotoliu de pânză cerată.

— Pentru mine? întreabă prosteşte Grigori.

Comandantul îşi trece limba peste buze. Grigori se lasă să cadă în fotoliul
rece. Comandantul vorbeşte (Gruzcik, Verniak, Nadson, acum acesta.).

— Dragă tovarăşe, nu e vorbă să-ţi ţin acuma o lecţie de dialectică. Date

fiind împrejurările, nu va fi poate totuşi inutil, pentru că dumneata ai
rămas în afara circuitului o vreme, să te pun la curent cu situaţia.
Determinismul isto-ric, ştii şi dumneata la fel de bine ca şi mine, are legi
împotriva cărora nici dumneata, nici eu nu putem face nimic.

Aceasta atrage după sine contradicţii aparente de pe urma cărora indivizii

au uneori de suferit fără ca să se fi săvârşit la drept vorbind nedreptăţi,
pentru că

utilitatea finală este, la urma urmei, singurul criteriu la care ne putem

referi în orice moment. Iată un exemplu care mi se pare deosebit de
explicit. În oraşele în

care se iluminează cu gaz lampant felinarele sunt stinse ziua căci lumina
lor este atunci inutilă, într-o societate pusă la punct, acelaşi gen de
împrejurări se pot produce cu orice cetăţean care trebuie, totuşi, odată
venită seara, să (le gata să

reia torţa.

„De ce, se gândeşte Grigori, spune omul ăsta atâtea cuvinte care nu
înseamnă, foarte exact vorbind, nimic?”.

— Istoria, dragă tovarăşe, procedează, dumneata nu ignori asta, în mod

discontinuu, pe paliere. Am schimbat palierul. Am să-ţi dau să citeşti
ultimul număr din Adevărul pentru ca să te pui la curent cu progresele care
au fost obţinute recent şi cu normele noi sub care trăim. Anumite
schimbări de persoane, corespunzând nu vreunei devieri a doctrinei ci unui
viraj în cursul normal al evoluţiei, au condus anumite autorităţi să
reconsidere anumite probleme, în special, ca să nu-ţi ascundem nimic,
ideile mai moderne care au reieşit în domeniul luptei împotriva religiei.

Nu mai e vorba acum de conspiraţii romantice care să se îndrepte

împotriva însuşi aparatului guvernului nostru. Nu, noi ştim foarte bine că
răul religios este infinit mai pernicios, că el atacă sufletele, şi că tocmai la
nivelul impropriu trebuie dezrădăcinat. Această teorie era adevărată acum
douăzeci de ani; alte considerente, la fel de valabile fără îndoiala, au
dominat apoi vreme; istoria ne readuce astăzi la punctul de plecare.

Pentru dumneata, rezultatul n-ar fi fost fără îndoială imediat, dacă ofiţerul
însărcinat cu ancheta, privindu-te pe dumneata, n-ar fi crezut că e bine să
ceară

ordine scrise în privinţa dumitale. La primirea acestei cereri, noua

autoritate ierarhică a examinat dosarul dumitale şi a considerat că ancheta
a fost condusă

într-un mod susceptibil să dăuneze binelui public. În consecinţă ofiţerul

răspunzător e astăzi în închisoare inculpat de sabotaj. Eu sunt însărcinat
să-l înlocuiesc, lucru pentru care mă felicit din toată inima.

Noul comandant îşi trece limba peste buze. Grigori nu se clinteşte.

— O altă urmare care nu este lipsită de interes pentru dumneata, spune

mai departe comandantul, este că nu mai formezi obiectul nici unui fel de
inculpări. Ai să-ţi păstrezi gradul cu solda şi primele aferente, vei fi
reintegrat în serviciu şi îţi vei relua misiunea atât de necorespunzător
întreruptă. Proiectul ridicol de a ţi se atribui o catedră de ateism la
Universitate e bineînţeles abandonai. Tovarăşul Nadson a fost obiectul
unei sancţiuni disciplinare pentru incompetenţă.

Grigori se gândeşte: „Hristos îmi refuză martiriul. Sunt damnat”.

Şi în acelaşi timp: „Am să-i spun Alionei să facă iar borş”.

I se umezesc ochii.

Comandantul spune:

— Bineînţeles fişierul dumitale, a cărui valoare a reieşit evident în ochii

noii autorităţi ierarhice, este în curs de explorare. Astăzi au fost operate
mai multe arestări, în zori.
De pe acum interogatoriile par promiţătoare. Pot să-ţi spun, confidenţial,
că eşti propus pentru o decoraţie care-i va face pe unii geloşi la serviciu.

Grigori tace.

Comandantul surâde în spatele ochelarilor fumurii.

— Văd că eşti oarecum emoţionat. Asta nu e rău. Mă gândesc să te pun în

libertate astăzi. Te vei duce direct la episcopat. Aspectul dumitale fizic le
va inspira încredere colegilor dumitale; nu văd nici o obiecţie –
dimpotrivă să le spui că ai fost torturat. Cum am arestat trei episcopi (la
indicaţiile dumitale) propria dumitale numire nu va întârzia, îmi închipui,
şi-ţi vei putea relua misiunea în condiţii bune.

Grigori, cu mâinile pe rezemătoarea fotoliului, cu buzele uscate, cu limbă

abia dezlipindu-se de cerul gurii, spune:

— Un preot căsătorit nu poate deveni episcop, ştii, ştiţi asta.

Comandantul îşi drege agreabil glasul:

— A, da! uitasem să-t spun că un camion cu frâna defectă a lovit-o astăzi

dimineaţă pe soţia dumitale în clipa când ieşea din casă. A murit la spital.

Şi Grigori se gândeşte mai departe: Hristos mi-a refuzat martiriul. Sunt

blestemat”. Şi apoi: „N-am să mai mănânc niciodată un borş aşa bun”,
începe să

suspine ca un copil. Comandantul, plin de tact, schimbă locul unor fişe pe

panoul din perete. În sfârşit Grigori întreabă cu glasul plâns:

— De ce aveţi încredere în mine?

Comandantul se opreşte cu mâna ridicată, fără să se întoarcă.

— Dragul meu tovarăş, pentru că nu putem totuşi să credem în Dumnezeu,

nu-i aşa? Dumneata eşti de al nostru, nu ne ai decât pe noi. Unde te-ai duce
dacă
n-am fi noi?

Grigori suspină adânc. Aerul pare să-i sfâşie pieptul.

— O ipoteză: refuz misiunea.

Comandantul:

— Te credeam mai rezistent. Acum faci pe copilul.

Dacă refuzi misiunea, ţi se trage un glonte în cap şi se închide discuţia.

Grigori ezitând:

— Nu mă torturaţi?

— Şi aşa am pierdut destul timp cu dumneata.

Grigori:

— Un glonte?

Comandantul:

— Da, imediat, pe coridor. Şi transmit un raport de tentativă de evadare, e

cel mai simplu lucru. Dumneata ai făcut asta de o sută de ori înaintea mea.

Grigori:

— Aţi început să exploataţi fişierul meu?

Comandantul:

— Ţi-am spus. Ai făcut obiectul unei propuneri măgulitoare, care are toate
şansele să se traducă în fapt.

Grigori:

— Şi misiunea mea, cât mai durează încă?

Comandantul:

— Depinde de rezultate.

— Ce rezultate?

— Habar n-am. Pentru moment devii episcop. Vedem după aia. De-aici în
douăzeci de ani nu mai rămâne urmă de religie în ţara noastră.

— Şi spui că au nevoie de episcopi?

Comandantul surâde:

— Episcopatul te tentează, văd.

Adaugă, oarecum vanitos:

— Da, o să le creăm nevoia de episcopi.

Grigori:

— Bine. Dispuneţi de mine. Lucrurile nu erau atât de simple cât păreau.

Comandantul:

— Te invidiez pentru misiunea dumitale, să ştii. Nu sunt riscuri şi ai

posibilităţi de avansare care nu se găsesc aşa uşor în birouri.

Sună un secretar:

— Ocupă-te de punerea în libertate a cetăţeanului. Dragul meu tovarăş îţi

urez noroc.

Grigori şi secretarul ies. Comandantul îl sună pe planton.

— Uite, drăguţule. Trebuie să-mi deschizi fereastra asta; se simte nevoia.

Pe urmă ridică telefonul şi-l sună pe gardianul şef.

— Nicolai Fomici, imediat să li se facă un duş ca lumea la toţi clienţii şi
să

se facă bine curăţenie în celulele lor.

Pe urmă se răstoarnă în fotoliul lui, cu capul pe spate, mult, mult pe spate,

astfel ca să vadă de jos în sus fotografiile marilor şefi de deasupra – face
ochii mici în spatele lentilelor fumurii, şi visează, nu fără o nuanţă de
frică, la dialectică.

Iată. Mi-aduc, micul lighean de zinc. Pe ceafa copilului de cor şervetul

brodat se încovoaie asemenea unui jug. Cercul de apă abia se leagănă.
Cântarea corului se înalţă până la cupolă şi coboară de acolo. Credincioşii
cu privirile intense îşi fac cruce şi se înghiontesc. În spatele cordoane-lor
se înghesuie turiştii străini, pe jumătate respectuoşi, pe jumătate
neîncrezători; şuşotesc fără

îndoială cuvântul „ecumenism”, căruia nu-i cunosc înţelesul. Ligheanul

cel mic e aici, atât de mic încât abia poţi să-ţi înmoi în el şase degete.
Cercul de apă se leagănă, se clatină, se opreşte. Copiii se înclină cu
veneraţie în faţa tânărului episcop care a suferit de acum pentru credinţă.

Deasupra uşilor împărăteşti – le-ai vedea dacă ţi-ai răsturna mult capul pe
spate – tronează cei treisprezece la masa lor, chipuri înnegrite, nemişcate,
mâini lungi de ivoriu, ochi adânci şi încercănaţi, găuri geometrice, crud
deschise spre o altă lume. În altar, ascuns de iconostas, înveşmântat ca un
simplu călugăr, e un bătrân gras şi viclean. El ştie tot. A spus cu un gest
politicos al mâinii.

— E exact. Îmi lipsesc în momentul de faţă administratorii buni. Ai să ai

tot timpul să-ţi faci martiriul când ai să-mi pui pe picioare o dieceză sau
două. Nu, nu, să nu ai scrupule; nu-ţi trădezi cu adevărat stăpânii în veac
pentru că n-ai să

scapi, într-o zi, mâniei lor.

Apa lustrală nu mai tremură. Nu mai e decât o suprafaţă plană, o

abstracţie, o oglindă spre care se apleacă de sus şi de jos unul spre altul,
două

capete cu mitră, două bărbi imprevizibil cărunte, două chipuri livide şi

asemănătoare, descărnate, fără albeaţă pe ele, fără culoare, cu ochii negri
şi adânciţi, şi goi, ca şi când cineva i-ar fi crăpat pe dinlăuntru.

SFÂRŞIT
Document Outline
Vladimir Volkoff
Struţocămila