Curs VI

Metodele folosite in psihologie

Observatia
Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta,
sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca si a
contextului situational al comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de
cercetare nu numai ale psihologiei, ci si ale altor stiinte.
Cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate dupa mai
multe criterii, cum ar fi:
1. Orientarea actului observational: autoobservatia - orientata catre surprinderea
particularitatilor propriului comportament;
2. Prezenta sau absenta intentiei de a observa: ocazionala (intamplatoare, nu tine cont de
nicio regula); sistematica (face apel la un proiect care ii reduce campul);
3. Prezenta sau absenta observatorului: directa (bazata pe prezenta observatorului si pe
constientizarea acesteia de catre subiectii observati); indirecta sau mediata
(observatorul este amplasat in spatele unor geamuri cu vedere unilaterala sau
beneficiaza de televiziune cu circuit inchis); cu observator uitat, ignorat (observatorul
este prezent, insa fiind atat de cunoscut membrilor grupului, este pur si simplu
ignorat); cu observator ascuns (foarte asemanatoare celei indirecte, cu deosebirea ca
observatorul, nebeneficiind de mijloace tehnice specializate, se ,,ascunde’’ in spatele
unor draperii, al unor paravane etc.);
4. Implicarea sau non-implicarea observatorului: ,,pasiva’’ (fara implicarea directa a
observatorului in activitate); participativa (observatorul devine membru al grupului si
participa nemijlocit la activitatea lui);
5. Durata observarii: continua (efectuata pe o perioada mai mare de timp); discontinua
(pe unitati de timp mai mici si la intervale diferite);
6. Obiectivele diferite: integrala (tinteste spre surprinderea tuturor sau a cat mai multe
manifestari de conduita); selectiva (se concentreaza doar asupra unei singure
conduite).
Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale
observatorului (capacitatea sa de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul).
Conditiile unei bune observatii sunt: stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului
urmarit; selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a conditiilor si mijloacelor
necesare; elaborarea unui plan riguros de observatie; consemnarea imediata a celor observate,
deoarece consemnarea ulterioara ar putea fi afectata de uitare; efectuarea unui numar optim de
observatii; desfasurarea ei in conditii cat mai variate; discretia ei (persoana in cauza sa nu-si
dea seama ca este observata. Pentru a creste calitatea observatiei este necesar sa se apeleze la
o serie de repere de conrol reiesite din observatiile anterioare ale cercetatorului, din
experienta sa personala de viata sau din lucrarile de specialitate.
Principalele avantaje ale metodei observatiei sunt: permite surprinderea manifestarilor
comportamentale firesti, naturale ale individului, in conditiile obisnuite de viata si activitate;
furnizeaza mult material ce poate fi raportat la informatiile deja publicate; este deschisa
oricarui final, putand sugera multe piste pentru abordarile ulterioare; rezultatele ei sunt
accesibile si altor cercetatori; ofera informatii nu doar cu privire la ce, cand si unde se
intampla, ci si referitor la implicatiile actiunilor si conduitelor; sugereaza explicatii posibile cu
privire la cauzalitatea actiunilor in situatii particulare; ofera acces la fenomene de obicei
ascunse sau care nu pot fi studiate experimental.
Dintre dezavantajele metodei observatiei enumeram: observatorul trebuie sa astepte
intrarea in functiune a fenomenului studiat; informatiile cantitative oferite sunt putin
numeroase; practicarea ei se soldeaza cu o serie de efecte negative cum ar fi: suscitarea
intrarii in functiune a mecanismelor de aparare sociala a subiectilor observati; modificarea
situatiei globale a campului psihosocial determinata de prezenta observatorului; producerea
unor schimbari ale comportamentului celor observati, datorita personalitatii observatorului.
Datele obtinute prin metoda observartiei trebuie coroborate cu cele recoltate prin aplicarea si a
altor medode.
Convorbirea
Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat, care
presupune: relatia directa, de tipul ,,fata in fata’’, intre cercetator si subiect; schimbarea
locului si rolurilor partenerilor (cel care a intrebat poate sa si raspunda, cel care a raspuns
poate sa si intrebe); sinceritatea deplina a subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete, de
fatada, a celor care tind sa-l puna intr-o lumina favorabila, a deformarilor voluntare; existenta
la subiect a unei oarecare capacitati de introspectie si autoanaliza, evaluare si autodezvaluire;
abilitatea cercetatorului in a obtine angajarea deplina si autentica a subiectilor in convorbire;
empatia cercetatorului. Convorbirea este considerata metoda psihologica cea mai complicata
si cea mai greu de invatat. Este complicata din mai multe motive:
1. in cadrul ei influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai mare
decat in oricare alta metoda;
2. presupune recoltarea marturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar
deformate (involuntar dar si voluntar);
3. implica o selectie a relatarilor facute de subiect iar acestea s-ar putea sa fie la fel de
subiectiva ca si relatarea insasi.
Exista mai multe forma ale convorbirii, si anume:
- convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi
intrebari, in aceeasi forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile
lor individuale);
- convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor intrebari
suplimentare, cu reformularea altora, cu schimarea succesiunii lor etc.);
- convorbirea libera, spontana, asociativa (in functie de particularitatile situatiei in care
se desfasoara, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de momentul cand are
loc).
Pentru reusita convorbirii este necesar ca cercetatorul sa se gandeasca anticipat la ea, sa-si
structureze (in linii mari sau chiar in amanunt) intrebarile; sa culeaga informatii despre
subiect; sa-i anticipeze raspunsurile, pentru a sti cum sa se comporte in eventualele situatii
neprevazute (blocarea subiectului, refuzul lui de a raspunde etc.)
Marele avantaj al convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor informatii
numeroase, variate si pretioase intr-un timp relativ scurt si fara a necesita materiale si
instalatii speciale. Dezavantajul ei provine din posibila lipsa de receptivitate a subiectului, din
subiectivitatea sa; de aceea se impune ca datele obtinute sa fie completate si verificate prin
alte metode.
 Chestionarul
Un chestionar este un instrument de cercetare constand dintr-o serie de intrebari si a altor
solicitari in scopul de a aduna informatii de la persoane. Chestionarul a fost inventat de Sir
Francis Galton.
Chestionarele au avantaje fata de alte tipuri de studii. Nu au nevoie de mult efort din
partea celui ce chestioneaza ca ancheta verbala sau prin telefon, au adesea raspunsuri
standardizate care il face simplu pentru a aduna date.

Metoda biografica
Aceasta metoda vizeaza strangerea a cat mai multe informatii despre principalele
evenimente parcurse de individ in existenta sa, despre relatiile prezente intre ele ca si despre
semnificatia lor, in vederea cunoasterii ,,istoriei personale’’ a fiecarui individ, atat de necesara
in stabilirea profilului personalitatii sale, cat si pentru explicarea comportamentului actual al
persoanei. Biografia ofera o imagine unitara asupra omului, facilitand cunoasterea sa concreta
si contribuind la descifrarea specificului individual al persoanei.
Marile avantaje ale metodei biografice sunt reprezentate de naturalitatea si autenticitatea
datelor furnizate. In acelasi timp, dat fiind faptul ca ea nu este o metoda de reproducere in
laborator a vietii unui individ, ci doar de reconstituire a acesteia pornind de la diverse surse
(relatarile verbale ale subiectului, documentele personale etc.) nu este exclus ca aceasta
reconstituire sa fie uneori incompleta sau chiar voit deformata.
Experimentul
Cea mai puternica metoda stiintifica este experimentul. Experimentele ne pun la dispozitie
cea mai importanta testare despre cauze si efecte. Cercetatorul controleaza cu grija conditiile -
de multe ori intr-un laborator – si face masuratori pentru a descoperi relatiile cauzale dintre
variabile. O variabila este un atribut care poate lua diferite valori.
Variabila independenta este controlata in totalitate de experimentator, care o creeaza si
ii controleaza variatia. Intr-un experiment, variabila independenta reprezinta ,,cauza’’
formulata de ipoteza. ,,Efectele’’ formulate de ipoteza reprezinta variabila dependenta,
deoarece aceasta prin ipoteza depinde de valoarea variabilei independente.
Testele
Testul este un gen de instrument standardizat. Testul psihologic este o proba relativ scurta,
care permite cercetatorului colectarea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora
sa se poata diagnostica nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si sa se poata formula un
pronostic asupra evolutiei lui ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa
indeplineasca anumite conditii:
- validitate – sa masoare exact ceea ce isi propune;
- fidelitate – sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua
aplicare;
- standardizare – sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-i
favoriza pe unii si defavoriza pe altii;
- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute,
pentru a se cunoaste valoarea lor.
 Curs VII

II.Psihologie medicală

1.1 Terminologie :

- Factor – ( factum – lat.) – Cel care sau cine actioneaza

- Sanatate / boala
- Sanatatea este o stare fiziologica ( normal – naturala ) in care organele .
functioneaza normal si regulat fiind determinata de o armonie completa intre somatic ( corp )
si psihic .
- Boala ( maladie ) este modificarea organica sau functionala al echilibrului normal al
organismului datorata unor factori interni sau externi.
- Sanogeneza este o ramura a medicinei care se ocupa cu asigurarea starii de sanatate a
populatiei prin studiul mediului social ca factor patologic
- Trauma psihica este o emotie violenta care modifica personalitatea unui individ prin
hipersensibilizare astfel incat la emotii asemanatoare nu va mai reactiona normal
- Adaptarea psihofiziologica este capacitatea individului de modificare si corelare a
structurii morfologice si a functiilor psihice sub actiunea diversilor factori interni sau externi.
- Exprimarea de emotii reprezinta transmiterea pe cale verbala sau nonverbala a trairilor
si sentimentelor proprii unei persoane sau grup de persoane cu scopul de impartasire a unei
experiente traite.
- Pulsiune ( instinct ) – este un complex de reflexe innascute, neconditionate, specifice
indivizilor unor specii cu scopul dezvoltarii organismului, alimentare, reproducere si aparare.
- Imitatie – este un proces de reproducere a unor comportamente si actiuni care au la
baza surse externe de inspiratie ( modele)
- Identificare – este actiunea de stabilire a identitatii, de recunoastere si plasare a unei
persoane, unei fiinte sau obiect in cadrul unei specii sau unei clase.
- Simptome psihosomatice ( spasm, HTA, vertij versus manie, agresivitate )
a. Spasmul – contractie involuntara musculara brusca si violenta a unui muschi sau a
unei grupe de muschi ( convulsie - grimasa )
b. HTA – hipertensiune arteriala – crestere constanta sau tranzitorie a presiunii sangelui
la trecerea prin artere sau vasele sanguine din cauza unor stari de natura nervoasa sau
somatica( afectiuni cardiovasculare, renale, endocrine sau de alta natura )
 c. Vertij – senzatie de lipsa a echilibrului in spatiu ( ameteala )
d. Manie – afectiune de natura psihica ce se caracterizeaza prin euforie exacerbata,
instabilitate, logoree, incoerenta cognitiva, obsesie patologica
e. Agresivitate – comportament ostil si distructiv al unei persoane, indreptat impotriva
celorlalti sau impotriva propriei persoane ( actiuni automutilante sau tentative suicid )
Psihologia medicala este un domeniu de interferenta a doua mari practici care privesc
individul uman in starile lui fundamentale de sanatate si boala.
Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S.) defineste starea de sanatate ca fiind ,,o stare
completa de bine din punct de vedere psihic, mental si social si nu neaparat in absenta
durerii’’. Aceasta definitie este o recunoastere a faptului ca starea de sanatate este mai mult
decat absenta durerii. Este o stare de armonie, o stare de bine cu privire la evolutia
complexului biologic, psihologic si a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.
Boala este definita ca o serie de modificari biologice si/sau dizabilitate sau un risc crescut spre
distres si/sau dizabilitate.
Boala are mai multe componente:
1. Manifestari.
Fiecare boala presupune anumite modalitati de manifestare, un anumit tablou clinic
(in anumite situatii, boala poate sa nu aiba tabloul clinic identificabil sau usor
identificabil).
Tabloul clinic, numit și simptomatologia pacientului, contine semne si simptome. Semnele
(din lat. signum- semn, marca) sunt forme de manifestare a bolii care pot fi identificate de
clinician sau de alta persoana (inclusiv de catre pacient pe baza simturilor proprii),
independent de ceea ce declara pacientul (de exemplu, modificari ale culorii pielii, modificari
in comportament).Simptomele (din gr.symptoma – ceea ce se produce, apare, derivat de la syn
– impreună - si piptein – cadea) sunt acele manifestari ale bolii care apar in primul rand in
sfera de perceptie a bolnavului si sunt simtite de acesta la nivel subiectiv. Ele pot fi cunoscute
de clinician doar indirect, prin intermediul declaratiilor pacientului (de exemplu starea de
frica). Unele semne si simptome au tendinta să apara impreuna, constituind sindroame (din gr.
syn – impreuna - si dromos – cale, cursa). Spre exemplu, conceptiile negative legate de
propria persoana considerata in prezent si in viitor tind sa apara impreuna, constituind un
sindrom depresiv. Un sindrom poate avea o etiologie multipla. Daca mecanismele
etiopatogenetice ale unui sindrom sunt cunoscute, atunci, in principiu, putem vorbi despre
boala. Tratamentele care vizeaza direct reducerea acestor manifestari, fara a schimba cauzele
si mecanismele care le-au generat, se numesc tratamente simptomatice.
 2. Boala presupune anumiti agenti si/factori etiologici (cauzali).
Două criterii sunt mai importante in clasificarea acestor factori etiologici. Dupa natura lor,
ei se clasifica in agenti exogeni si agenti endogeni. La randul lor, agentii exogeni pot sa fie
fizici (mecanici, termici, electrici etc.), chimici (acizi, baze, saruri), biologici (microbi,
virusuri, paraziti, ciuperci, diferite macromolecule organice etc.) si psiho-sociali (de exemplu
stresul, un stil de viata nesanatos). Agentii endogeni (cum ar fi factorii genetici) pot fi
considerati primari, producand diferite tipuri de anomalii ereditare; in ultima instanta, ei sunt
insa agenti exogeni, care au actionat fie asupra aparatului genetic al strămosilor nostri, fie
asupra aparatului nostru genetic, in cursul existentei noastre. Dupa functia lor, agentii
etiologici se impart in:
a) Factori declansatori
b) Factori determinanti
c) Factori favorizanti
d) Factori predispozanti sau de risc
e) Factori de mentinere
a) Factorii declansatori se refera la acei factori care produc in mod direct
simptomatologia. Ei sunt factori necesari declansarii tabloului clinic, dar adesea nu sunt si
suficienti. Unul dintre factorii declansatori cei mai importanti in psihopatologie se refera la
discrepanta cognitiva dintre motivatia pacientului (scopuri, motive, dorinte, expectante) si
evenimentele propriu-zise care au loc. Cu cat aceasta discrepanta este mai mare, cu atat
problemele psihologice sunt mai severe.
b) Factorii determinanti au aceleasi caracteristici ca si cei declansatori – produc in mod
direct simptomatologia, dar ei sunt legati specific de un anumit tablou clinic (cum ar fi bacilul
Koch pentru tuberculoza), in timp ce factorii declansatori nu sunt specific legati de un tablou
clinic (de exemplu, stresorii ca factori declansatori pot genera tulburari depresive sau
anxioase). In psihopatologie, pană acum au fost clar identificati putini factori determinanti,
mai ales de natura psihosociala.
c) Factorii favorizanti joaca in psihopatologie rolul pe care catalizatorii il joaca in reactiile
chimice. O serie de reactii chimice se pot desfasura si fara catalizatori, dar prezenta acestora
eficientizeaza intregul proces. Similar, factorii favorizanti eficientizeaza actiunea factorilor
declansatori si determinanti in aparitia tabloului clinic.
d) Factorii predispozanti sunt acei factori care au un caracter general, apartin pacientului,
au fost prezenti inainte de instalarea tabloului clinic si care, prin interactiune cu factorii
declansatori, determinanti si/sau favorizanti, duc la aparitia tabloului clinic.
 e) Factorii de mentinere au rolul de a sustine simptomatologia. Acest rol poate fi jucat de
factorii declansatori, determinanti, favorizanti sau predispozanti care au declansat tabloul
clinic, dar si de alti factori care au aparut dupa generarea tabloului clinic. Toti acesti factori
etiologici descrisi aici interactioneaza pentru a genera un anumit tablou clinic, dar aceasta nu
inseamna ca de fiecare data cand apare un anumit tablou clinic, trebuie sa fie prezenti factori
din fiecare categorie mentionată (de exemplu, in anumite situatii, factorii favorizanti pot sa nu
fie prezenti, iar in psihopatologie este adesea dificil sa se identifice factorii determinanti )
Tratamentele care vizeaza modificarea acestor factori si, prin acestea, reducerea tabloului
clinic se numesc tratamente etiologice, ele vizand cauza manifestarilor bolilor.