DECEBAL

 
Mare rege dac (87-106 en) fiu al lui Scorillo. I-a urmat la tron lui Duras. Strateg talentat,
Decebal reuseste sa zdrobeasca armata trimisa impotriva sa de imparatul Domitian, sub
comanda lui Cornelius Fuscus (87 en). Invins, un an mai tirziu la Tapae de Tetius
Iulianus, incheie o pace onorabila, profitind de infringerea suferita de romani din partea
qvazilor si marcomanilor. Conditiile pacii, favorabile romanilor (Decebal devenea rege
clientelar al Romei si ceda anumite capete de pod in stinga Dunarii) au fost exploatate cu
multa abilitate in folosul sau. Decebal utilizeaza sudsidiile, inginerii si instructorii
militari, primiti conform conditiilor pacii, pentru a se intari in vederea viitoarelor ciocniri
cu Roma, amplifica si desavirseste sistemul de fortificatii din Muntii Orastiei, isi
echipeaza si instruieste oastea. Ajuns imparat in 98 en, Traian suspenda orice ajutor catre
Dcebal si se pregateste activ pentru cucerirea Daciei. Razboiul incepe in 101 en. Invins
la Tapae, Decebal incearca zadarnic, impreuna cu aliatii germani, roxolani si celti,
organizind un amplu atac de diversiune asupra garnizoanelor de la Dunarea de Jos .In
anul 102 romanii patrund in Muntii Orastiei, cuceresc cetatea de la Costesti si se apropie
de Sarmizegetusa. Decebal cere pace si o obtine in conditii grele, pierzind teritorii,
obligindu-se sa darime fortificatiile si sa renunte la politica externa independenta.
Traian , care privea pacea numai ca pe un ragaz intre doua razboaie, concentreaza noi
trupe si construieste podul de la Drobeta. Decebal dindu-si seama de inevitabilitatea unui
nou razboi, incalca pacea din 102 si se pregateste febril de aparare. Dupa inceperea
ostilitatilor (105en), il captureaza pe Longinus, comandantul trupelor romane din Dacia
incercind sa il determine pe imparat sa incheie pacea dar generalul roman se
sinucide..Razboiul i-a sfirsit in 106 en prin cucerirea cetatilor din Muntii Orastiei,
Decebal se retrage spre nord dar este ajuns de cavaleria romana si pentru a nu fi capturat
se sinucide. Capul sau a fost adus imparatului de catre cercetasul Claudius Maximus
Tiberius , la Ranisstorum si trimis apoi la Roma,unde a fost aruncat pe treptele
Gemoniae.

     Dupa ultimile cercetari numele de Decebal ar fi o porecla, insemnind CEL VITEAZ,
numele real a lui Decebal fiind DIURPANEU.

     Un important scriitor roman, Dio Cassius, s-a folosit pentru a-si scrie opera de o serie
de o serie de autori antici,ca Polybius sau Titus Livius dar i-a trecut cu vederea pe
Caesar , Salustius, Tacitus sau Suetonius care i-ar fi largit mult baza de informare. Cu
privire la Decebal el spune:

     "Cel mai insemnat razboi al romanilor de atunci a fost cel impotriva dacilor, asupra
carora , in vremea aceea, domnea Decebal. Duras care domnise mai inainte lasase lui
Decebal de bunavoie domnia" ( cartea LXVII, cap. 6, paragraful 1).

     Este vorba de evenimentele petrecute la inceputul anului 86 en cind Domitian a

inceput razboiul impotriva dacilor. Referindu-se la acest moment, Gh. Sincai, in Hronica
Romanilor (vol. I, pag. 5) scria :

     "Imparatul Dometian, carele era nu numai nesuferitoriu de osteneli, ci si fricos, slab
de fire….Drept aceia el nu s-a atins de razboiu, fara numai prin povatuitori s-au ostit cu
Decebal. Unul dintre acestia era Cornelius Fuscus, comandantul cohortelor pretoriene ,
caruia i-a fost incredintata conducerea armatelor romane ce au suferit mari dezastre,
Fuscus insusi gasindu-si moartea"

     Din relatarea lui Dio Cassius,fara sa stim pe ce izvoare se bazeaza, reiese ca in vremea
razboiului lui Domitian, rege al dacilor era Decebal si ca acesta primise conducerea,
cedata de bunavoie, de regele Duras. Şincai confirma si el ca luptele lui Domitian au fost
conduse de Decebal. Dar Tacitus, considerat cel mai mare istoric roman si care in plus a
fost contemporan cu evenimentele, afirma in "Istorii" ca luptele au fost purtate de
Diurpaneus, regele dacilor. Lucrarea sa s-a pierdut dar fragmentul care descrie
evenimentul s-a pastrat intr-o lucrare a lui Paulus Orosius, scriitor de la inceputul sec.V
en. In lucrarea "Istoria impotriva paginilor" ( VII, 10, 4) el scrie :

     "caci cit de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus si
cit de mari dezastrele romanilor, le-as enumera, intr-o insiruire lunga, daca Cornelius
Tacitus, care a tratat in mod organic si cu foarte mare exactitate aceste evenimente
istorice, nu le-ar fi povestit pe indelete"

     Asadar potrivit lui Orosius, armatele dacilor ar fi fost conduse de regele Diurpaneus,
informatie preluata de la Tacitus.

     Alt autor a carui opera s-a pastrat si care este bine informat este Iordanes. Iata ce
scrie el despre acest moment :

     "Domitian a plecat cu toate fortele sale in Ilirya si incredintind conducerea aproape
intregii armate generalului Fuscus, si citorva barbati alesi, i-a obligat sa treaca peste
Dunare impotriva armatei lui Dorpaneus, pe un pod de corabii legate intre ele. Atunci
gotii [getii] care n-au fost luati pe neasteptate, au pus mina pe arme si chiar de la prima
ciocnire au invins pe romani, omorind pe comandantul acestora Fuscus…Pentru
dobindirea acestei mari victorii, ei i-au numit pe conducatorii lor semizei" ( Getica,77-
78)

     Iordanes a putut prelua informatii din scrierile lui Cassiodorus, Dio Crysostomus sau
Tacit dar datorita detaliilor cu care descrie campania din 86-87 el poate fi considerat un
bun cunoscator si dovedesc buna lui informare.

     Despre dezastrul lui Fuscus din anul 87 en mai vorbesc si Martial (Epigrame, VI, 76,
1-6), Iuvenal (Satire, IV, 109-112), amindoi contemporani cu evenimentele dar fara sa
aminteasca de cine erau conduse ostile dacilor sau numele regelui lor.

     Din toate izvoarele antice se desprinde limpede concluzia ca armata romana a suferit
un dezastru in Dacia dar se aceste izvoare se contrazic atunci cind amintesc de
conducatorul armatei sau al statului dac. Pe fondul acestei confuzii, istoriografia moderna
a incercat sa schiteze un tablou al situatiei din Dacia. Intru-cit regele Duras este
mentionat doar de Dio Cassius, s-a formulat ipoteza potrivit careia Duras si Diurpaneus
ar fi una si aceiasi persoana si care i-ar fi cedat tronul, la o data neprecizata lui Decebal
invingatorul lui Fuscus, ipoteza sprijinita de C.Brandis; C.Patsch; C.Daicoviciu. Aceasta
ipoteza nu poate fi acceptata intru-cit este contrazisa de Tacitus si de Iordanes care
afirma limpede ca Fuscus a fost invins de regele Diurpaneus.

     Toate datele converg in a da crezare lui Tacitus, contemporan si bine informat asupra
evenimentelor si trebuie admis ca victoria asupra lui Fuscus apartine regelui Diurpaneus.
In acest caz Decebal este un supranume! Iordanes spune clar ca dacii in cinstea victoriei
si-au numit conducatorii semizei. Acum regele Diurpaneus, ca urmare a vitejiei
demonstrate in lupta va fi primit supranumele de Decebal care inseamna potrivit
lingvistilor, inseamna : "CEL VITEAZ". In sprijinul acestei logici vine si Gh.Sincai care
in opera sa , care a fost intocmita pe surse si date la care noi, azi nu mai avem acces, 
spune :

     "Decheval, craiul Daciei-celei vechi -carele si Diurpaneus s-au numit"

     Asadar regele Duras, batrin fiind neputind purta povara unui razboi cu romanii la
granitele Daciei, cedeaza tronul de bunavoie, lucru extrem de rar in istorie, nepotului
Diurpaneus, fiul fratelui sau, care frate domnise inaintea lui si deci tinarul Diurpaneus
(orfanul) avea drepturi la tron, care invingindu-l pe Fuscus si luindu-i capul trofeu obtine
o victorie in urma careia regele dac a primit un nou nume cu care a intrat in istorie si in
constiinta urmasilor.

     Mai trebuie amintit ca neamurile tracice,si dealtfel toate neamurile de la nord de
Dunare purtau un singur nume, facind astfel improbabila existenta numelui Duras-
Diurpaneus

 «REPREZENTARI» STATUARE ALE REGELUI

DECEBAL
     Pentru prima data, o posibila identificare a regelui Decebal a fost data de Emil
Panaitescu, în anul 1923, care considera ca un bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac
conservat la Muzeul Vaticanului reprezinta suveranul dac. Aceasta încercare de a
demonstra ca «portretul» lui Decebal ar fi reprezentat si în ronde-bosse este de talie si nu
lipsita de interes . Aceasta sculptura a fost descoperita în cursul anului 1822, in Forul lui
Traian de la Roma, de catre guvernul francez care a intreprins sapaturi arheologice cu
autorizatia papei Pio VII. Bustul si gatul au fost restaurate; înaltimea total este de 1,05 m,
numai capul masoara 0,60 m ; bustul-suport este modern, ca si o parte din spranceana
stanga, parte din barba. Expresia acestui personaj este naturala, realista, privirea dreapta,
patrunzatoare si agera, dandu-i aspectul unui barbat cu o mare hotarare de sine. El poarta
barba scurta, ingrijita, mustata bine «desenata», pometii usor proeminenti, nasul este
drept, narile relativ largi, arcadele si sprancenele sunt mari, arcuite, bine proportionate cu
restul, gura este potrivita, buza de jos este putin mai groasa decat cea de sus, forma
barbiei este ovala, disimulata de barba sa. Toate aceste caracteristici ii dau înfatisarea
unui om inteligent si cult. Capul este acoperit de boneta dacica (pileus ), cu motul aplecat
înainte. Acest impozant bust este pastrat in galeria numita «Braccio Nuovo», în Muzeul
Vaticanului din Roma, sub numarul de inventar 127 . Comparand, acest bust de la
Vatican cu « portretele » lui Decebal de pe basoreliefurile Columnei lui Traian,
asemanarile sunt evidente. Dar, trebuie totusi tinut cont ca nu toate aceste reprezentari de
pe Columna sunt in stare buna. Dintre figurile lui Decebal de pe Columna, cea mai bine
conservata, pentru un mai bun studiu de observare, este aceea din «scena» XXIV -
confruntarea de la Tapae, care, dupa toate probabilitatile, l-ar reprezenta pe regele
Decebal . Figura nobilului dac de la Braccio Nuovo prezinta multe asemanari cu profilul
de la Tapae : forma capului, forma fruntii, forma sprancenelor, urechea, perciunii,
pometii, nasul, gura, barba .

        Bustul de la Braccio Nuovo din Muzeul .

     Columna lui Traian « scena » XXIV (Tapae); Vaticanului detaliu dupa Florea Bobu
Florescu, Die Trajanssäule, Bukarest-Bonn, 1969.

     Dintre numarul insemnat de statui reprezentand personaje dace, o alta sculptura
(inceputul sec. II d. Hr.) de nobil dac, avand o statura si o noblete impresionanta, mi-a
atras in mod deosebit atentia. Ea face parte din asa zisa categorie de statui monumentale
ce imortalizeaza figuri de Daci, în porfir rosu-visiniu care se gasesc la Florenta.

     Mai precis spus, statuia care ne intereseaza impodobeste astazi una dintre cele mai
frumoase si cunoscute gradini (ce apartine palatului Pitti) din Florenta si Italia, numita
Giardino di Boboli . Aceasta sculptura strajuie impreuna cu o alta, reprezentand tot un
Dac, dar cu capul descoperit (un comatus ), de o parte si de alta a aleii care porneste de
langa marele portic al parcului din imediata vecinatate a palatului Pitti.

         Statuia din Giardino di Boboli la Florenta

     Statuia este sculptata in porfir rosu-visiniu inchis cu o granulatie destul de mare
(feldspat), alba cenusie, capul si partea inferioara a bratelor sunt din marmura, creandu-se
astfel o frumoasa si armonioasa « simbioza » intre porfir si marmura alba. Inaltimea ei
totala este de aproximativ 2,20 m. In decursul timpului, i-au fost facute o serie de
restaurari si completari : la cap, partea inferioara a bratelor pana la incheietura mainii, si
la varfurile de la picioare. Capul se prezinta intr-o stare relativ buna fiind legat de corp
printr-un gat modern. Nobilul poarta caciula dacica (pileus), chipul sau este incadrat de o
barba putin alungita. Costumul sau, specific dacic, invesmanta personajul cu o mantie
lunga ce-i depaseste genunchii, prinsa pe umarul lui drept cu o fibula in forma de disc,
pantaloni largi, legati in jurul gleznelor cu ajutorul sireturilor de la « opinci » (opinca
incaltaminte la Daci).

     Aceasta statuie este mentionata pentru prima data pe la inceputul secolului al XVI-lea
la Roma, in colectia din Palazzo Valle-Capranica. Pe urma, in 1584 ea a fost cumparata,
cu colectia de antichitati a cardinalului Della Valle, de catre cardinalul Ferdinando de
Medici. Aceste antichitati au fost, bineanteles, expuse in Villa Medici, si fara indoiala,
printre acestea se gaseau de asemenea si acest nobil dac. Dupa unele marturii, in anul
1785 sau in 1788 sculptura intra in colectia din Palazzo Pitti, ca apoi in anul 1819 ea sa
fie adusa in Giardino di Boboli. Toate aceste insemnari nu ne transmit deloc data si locul
unde a fost descoperita statuia.

     Din punct de vedere compozitional, sculptura de la Florenta se aseamana cu Dacii din
porfir rosu de la Muzeul Luvru din Paris . In ceea ce priveste datarea, analiza stilistica si
analogiile, sustinute si de o serie de informatii istorice, indica perioada aproximativa
cuprinsa intre anii 107 si 115 d. Hr

     Privind cu multa atentie capul sculptat al nobilului dac de la Florenta, s-a constatat o
mare asemanare cu cel conservat la Muzeul Vaticanului, din sala numita Braccio Nuovo,
nr. 127. Comparand cele doua « portrete », s-a observat cu o mare uimire ca trasaturile
lor se aseamana foarte mult, pentru a nu spune ca sunt chiar identice : forma capului la
fiecare dintre cele doua sculpturi si felul de a purta caciula (pileus) prezinta similitudini.
Observand mai in detaliu, se vede ca pliurile formate de cele doua caciuli sunt aceleasi,
iar partile neacoperite (ale capetelor), in spate si la frunte, sunt egale ca suprafata si
distanta. Pe urma, forma urechilor, a sprancenelor usor arcuite si putin incruntate,
proeminenta pometilor, lungimea si forma nasului, gurile incadrate de mustatile si barbile
« tunse » in acelasi fel sunt aceleasi.

     Se poate deci costata ca asemanarile intre cele doua « portrete » sunt atat de mari incat
nu pot trece neobservate. Prin urmare, se poate afirma ca cele doua capete de nobili daci
sculptate in marmura, respectiv cel al statuii din Giardino di Boboli la Florenta si cel al
bustului de la Vatican, ne prezinta in fond una si aceeasi persoana.

     Aceasta identificare devine si mai interesanta prin faptul ca un al treilea cap al unui
nobil dac (inceputul sec. II d. Hr.), din marmura alba, conservat la Museo dell'Opera di
Santa Maria del Fiore de la Florenta, asemanator celorlalte doua (Muzeul Vaticanului si
Giardino di Boboli la Florenta), a fost semnalat in anul 1992 de Gabriella Capecchi.
Locul unde a fost descoperita aceasta sculptura este necunoscut. In anul 1587 este
semnalata pe fatada di Santa Maria del Fiore la Florenta. Dimensiunea capului de la
nivelul barbiei pana la varful caciulei (pileus) este de aproximativ 0,45 m . Chiar daca
aceasta opera antica este foarte deteriorata, datorita faptului ca a fost expusa timp
indelungat la exterior, se pot vedea inca trasaturile ei care sunt asemanatoare cu cele ale
sculpturilor de la Muzeul Vaticanului si de la Giardino di Boboli

         Inca un cap de statuie nobil dac este conservat la Museo dell'Opera di
Santa Maria del Fiore din Florenta

     În aceasta situatie, se poate pune întrebarea: de ce oare au fost sculptate trei statui de
nobili daci reprezentand unul si aceiasi persoana, lucru nemaiantalnit pana acum?
Raspunzand la aceasta intrebare se poate deduce ca acest personaj este un foarte
important nobil dac, insusi regele Decebal. Ipoteza sugerata de acest studiu ar fi una din
cele mai plauzibile explicatii ale enigmei:acesta este bustul regelui dac Decebal

     In legatura cu basoreliefurile de pe Columna lui Traian de la Roma, cele opt « imagini
» care au fost propuse de catre specialisti ca, probabil, continand figura regelui Decebal,
se poate spune ca doua sunt de o certitudine evidenta : sinuciderea din « scena » CXLV
si prezentarea capului in « scena » CXLVII, cu toate ca aceasta « imagine » este foarte
deteriorata. Alte patru prezinta de asemenea un mare grad de siguranta : chipul din «
scena » XXIV - lupta de la Tapae, cel din « scena » LXXV - capitularea Dacilor la
terminarea primului razboi, cel din « scena » XCIII - la intrarea unei cetati, organizand
pe Daci in vederea unui nou razboi impotriva Romanilor, si acela din « scena » CXXXV
- sub arcada din padure, intre doua capetenii dace. Ultimele doua « scene » unde
identificarea lui Decebal este mai putin sigura si prezinta unele dificultati : « scenele »
CXXXIX si CXLIV. In « scena » CXXXIX (discursul unui « sef »in fata unui grup de
Daci, in mijlocul unei paduri), problema este ca personajul principal nu poarta pileus,
nefiind deci un nobil dac. In « scena » CXLIV, (grup de calareti daci), scutul
presupusului Decebal nu este acelasi cu scutul regal din « scena » CXLV (momentul
tragic al sinuciderii). Doua « solutii » ar fi posibile : probabil ca « scenele » CXLIV si
CXLV fac parte din acelasi « tablou » ; grupul de calareti, reprezentand nobili daci,
incearca cu disperare sa vina in ajutorul regelui dac, sau efectiv el este reprezentat in «
scena » CXLIV si atunci sculptorii antici au « gresit » reprezentand doua scuturi diferit
ornamentate, sau au ignorat complet acest detaliu, considerandu-l ca secundar.

  Decebal  dupa  Decebal

             Titlul randurilor ce vor urma ar putea parea, la prima vedere, curios si nepotrivit.
Pornind, insa, de la analiza catorva informatii literare antice referitoare la istoria regatului
dac condus de Decebal, de la lucrari de lingvistica ce au avut in vedere limba traco-
dacilor si nu in ultimul rand de la prezentarea unui lot de inscriptii externe cu referiri
directe la istoria Daciei vom putea avea explicatia continutului a ceea ce am dori sa
urmarim.

      Intre fragmentele din Istoria Romana a lui Cassius Dio doua sintetizeaza domnia
ultimului si celui mai important dintre dinastii geto-daci. 

     Referindu-se la evenimentele militare din anii 85-86, cand in timpul imparatului
Domitian armatele romane au patruns adanc in tinuturile stapanite de daci si cand
batranul Duras-Diurpaneus este silit sa renunte la tron in favoarea lui Decebal, istoricul ii
face urmatorul profil: „foarte priceput in planurile de razboi, iscusit in infaptuirea lor,
stiind sa aleaga prilejul pentru al ataca pe dusman si sa se retraga la timp. Dibaci in a
intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa bine
dintr-o infrangere. Din aceasta cauza a fost un dusman de temut pentru romani”.   

     In continuare se recunoaste ca cel mai mare razboi de atunci al romanilor a fost cel
impotriva dacilor asupra carora domnea Decebal.

      Evenimentele dintre anii 101-102 si 105-106 sunt descrise cu lux de amanunte, din
literatura si realitatea istorica ele fiind transpuse, ca un ecou al lor, in textele unor
inscriptii, in imaginile de pe Columna Traiana, in felurite creatii artistice si pe piese
numismatice de tipul DACIA CAPTA.

      Soarta regelui „alungat din resedinta sa, izgonit chiar in viata, fara sa-si fi pierdut
niciodata nadejdea” (citat din Epistolae, VIII, 4,2 a lui Plinius cel Tanar catre Traian)este
transmisa in felul urmator, de acelasi Cassius Dio „cand a vazut Decebal ca scaunul de
domnie si toata tara sunt in mainile dusmanului, ca el insusi este in primejdie sa fie luat
prizonier, isi curma zilele. Capul sau fu dus la Roma”. 

     Scena figureaza plastic pe Columna si pe monumentul de la Grammeni unde

subofiterul Tib Claudius Maximus isi „nareaza” faptele de arme ce au culminat cu
predarea capului si mainii drepte a regelui dac, lui Traian, la Ranisstorum.

      Sintetic deci avem relatata istoria Daciei in timpul lui Decebal, inceputul si epilogul
confruntarilor din vara anului 106, cand „universa Dacia devicta est”.

      De la episoadele mai sus pomenite numele Decebalus devine cunoscut si popular, el
nefiind, in opinia cercetatorilor istorici, uzual inainte de instalarea lui in fruntea regatului
Daciei. 

     Care este originea numelui si ce semnificatie are el o vom deslusi acum. 

     Cu mai bine de cinci decenii in urma, reputatul lingvist, epigrafist, istoric si filolog
Ioan L. Russu publica o carte intitulata Limba traco-dacilor in care, intre altele, se ocupa
de cele doua categorii de nume proprii traco - geto - dacice, respectiv antroponime (nume
de persoane, zeitati ori triburi) si toponime (rauri, munti, localitati). Pornind de la
constatarea, citam: „frecventei antroponimelor trace cunoscute in functie de popularitatea
lor”, sa amintim printre ele nume: Cotys, Diza, Mucaporis, Mucatra s,a. In aceste grupe
este inclus si antroponimul DECEBALUS care cuprinde sau deriva de la BALAS-
BALOS, designand calificativul puternic, tare. 

     Aceasta pare sa fie semnificatia lingvistica a numelui Decebalus, intrat in circulatie
odata cu urcarea acestuia pe tronul regatului. 

     Este important sa retinem ca dupa anul 106 d. Chr., vechile nume personale ale traco -
geto - dacilor au fost grecizate si romanizate, iar in sistemul latin de tria nomina au fost
plasate in cadrul cognomenelor. 

     Numele de care ne ocupam a continuat sa fie dat si sa fie prezent, alaturi de alte
referiri la daci si Dacia (DACUS, DACIA, DACISCUS, BELLUM DACIARUM)
cunoscute mai ales in textele cu grafie latina si greaca, descoperite dincolo de fruntariile
provinciei nord-danubiene, incadrate cronologic din secolele II - III si pana in veacul
urmator. 

     Exista in atestarea antroponimului Decebalus doua zone geografice distincte, teritorii
in care prezenta dacilor in general si a antroponimelor de origine traco - geto - dacica
reprezinta o realitate istorica. 

     Aducem, pentru inceput, in discutie marturiile de la Roma si regiunile sale limitrofe,
cu specificarea ca toate inscriptiile de aici dateaza din secolele II-III. 

     Astazi nu mai surprinde pe nimeni faptul ca la putin timp dupa anexarea Daciei, multi
dintre tinerii daci au fost recrutati, pe de o parte, in unitati militare auxiliare ce purtau
generic apelativul DACORUM (10 -11 unitati), in legiuni (cel mai concludent exemplu
fiind ostasii recrutati de Hadrian din zona Napoca, atestati in legiunea III Augusta de la
Lambaesis - nordul Africii) sau in unitatile de garda ale imparatilor equites, pedites etc.
cu garnizoana la Roma. 

     Dintr-o asemenea unitate de cavalerie faceau parte SILVINUS DECIBALUS si

AVILIUS MUCATRALIS; monumentul epigrafic colectiv dateaza din 10 iunie 203,
dupa expeditia imparatului Septimius Severus in Orient, impotriva partilor.

      Fara posibilitati de incadrare cronologica precisa se dovedeste a fi tot o lista

colectiva, redactata in limba greaca, de o asociatie religioasa organizata pentru celebrarea
cultului lui Bachus, in care, printre cei 300 adoratori, figureaza si traco-dacul Decibalis. 

     Pe doua inscriptii cu caracter funerar, tatal Sex Rufius Decibalus ridica o lespede
fiului sau decedat la frageda varsta de 7 luni si 9 zile, in vreme ce Titus Vibanius
Decibalus este semnalat in inscriptia ridicata in memoria sa de catre un apropiat. 

     In sfarsit, pe colina artificiala Testaccio - ridicata din zeci de mii de fragmente de
amfora stampilate cu numele unor producatori de asemenea vase de transportat vinuri si
uleiuri, figureaza numele Decebalus, cu probabilitate dac intr-o officina despre care nu se
cunoaste nimic. 

     Cu titlu de ipoteza, noi inclinam sa credem ca prezenta dacilor la Roma si in alte
regiuni ale Peninsulei dateaza, cu pregnanta dupa anul 106, an in care un contingent de
peste 50000 prizonieri de razboi l-au insotit in triumf pe M. Ulpius Traianus. 

     Din cele 10 - 11 unitati auxiliare recrutate, inca sub Traian, din teritoriul anexat
Imperiului Caesarilor, coh. I Aurelia Dacorum, formata sub Hadrian sau Antoninus Pius,
si-a avut garnizoana in Britannia, la Camboglanna (Birdoswald), langa valul lui Hadrian.

      Dintre numeroasele surse epigrafice ne intereseaza piatra tombala fragmentara

ridicata in amintirea unor copii, dintre care unul se numea Decibalus. Sa      mai amintim
ca tot de aici, pe marginea unei pietre ce facea parte dintr-o cladire antica, apare,
iconografic, sabia curba dacica.

      Sa trecem, in continuare, la teritoriile din vecinatatea provinciei Dacia.

      La Savaria - Pannonia Superior, intr-o inscriptie ce dateaza din anul  188 -
cuprinzand numele membrilor unui colegiu profesional - album collegii - retine atentia
dacul Iulius Decibalus. 

     Dar, cele mai multe semnalari se cunosc in Moesia Inferior, teritoriu de la sudul
Dunarii; la Novae, mostenitorii familiei veteranului Flavius Decibalus, din legiunea I
Italica Severiana dedica parintilor un monument funerar.

      Crescens Decibalus facea parte, in aceiasi perioada a dinastiei imparatilor Severi -
anul 227 - dintr-o asociatie religioasa ce il adora pe zeul Bacchus; Valerius Decebalus
apare la Durostorum (Silistra), veteranul Diurdanus Decibalus este inmormantat la
Sacidava in Scitia Minor, Naieton fiul lui Dekebalus este semnalat pe o stela funerara cu
iconografie sepulcrata la Topraisar (jud. Constanta, text grecesc), in fine doi au
antroponimele Decibalos si Dicebalus, in texte cu semnificatie votiva gasite in sanctuarul
zeitei Diana din localitatea Obedinenie si de la Varna.

      Cea mai tarzie atestare a numelui DICEBALUS, datand din secolul IV este semnalata
pe un bloc fragmentar, pe care apare si gradul militar al armatei din Imperiul Roman
 Tarziu - exarchus. 

     Interesant ni se pare un alt aspect, anume acela ca numele sau amintirea numelui
Decebalus nu figureaza decat o singura data in repertoriul antroponimelor pastrate cu
cele aproximativ 4000 de inscriptii „dacice” , cu toate ca permanenta dacilor autohtoni
(chiar daca nu este atestata epigrafic, n.n.) in timpul stapanirii romane este un fapt istoric
de acum lamurit.

      In nympheum-ul din statiunea balneara Germisara (Geoagiu) au fost descoperite

alaturi de piese litice (inscriptii si monumente de arta provinciala) 8 placute din aur de
forma alungita. Cinci dintre ele sunt insotite de scurte texte ce transmit numele
comanditarilor ce s-au gasit aici pentru tratamente in izvoarele de apa termala.

      Ne intereseaza unul dintre aceste ex voto-uri inchinat Nimfelor de Decebalus Lucii,
cu siguranta un dac romanizat, din primele decenii ale secolului al III-lea ce ajunsese la o
buna situatie materiala din moment ce isi putea permite o asemenea ofranda.

     Aparitia, in inscriptiile pe care le-am trecut in revista, a lui Decebalus, antroponim
direct legat de regele – erou Decebal, la care se adauga alte semnalari ale dacilor (natus
in provincia Dacia, natione Dacus etc.) reprezinta, in opinia noastra, repere istoriografice
majore in legatura cu o semintie, un neam ce nu a disparut dupa incheierea conflictelor
daco-romane din anul 106 d. Chr din amintirea antichitatii clasice.