Mihail Sadoveanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Pagină semiprotejată

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu1.jpg

Mihail Sadoveanu în 1949

Date personale

Născut 5 noiembrie 1880

Pașcani, România

Decedat 19 octombrie 1961 (80 de ani)

Vânători-Neamț , Republica Populară Română

Înmormântat Cimitirul Bellu Modificați la Wikidata

Cauza decesuluicauze naturale (accident vascular cerebral) Modificați la Wikidata

Părinți Alexandru Sadoveanu - avocat

Profira Ursache - fiică de răzeși

Copii Profira Sadoveanu

Paul-Mihu Sadoveanu Modificați la Wikidata

Naționalitate Flag of Romania.svg română

Cetățenie Flag of Romania (1952-1965).svg România Modificați la Wikidata

Ocupație romancier, nuvelist, ziarist, eseist, traducător, poet, funcționar public, activist, politician

Pseudonim Mihai din Pașcani, M. S. Cobuz

Partid politic Partidul Comunist Român Modificați la Wikidata

Limbi limba română Modificați la Wikidata

Pregătire Alexandru Grigore Suțu Modificați la Wikidata

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1896–1952

Mișcare/curent literar sămănătorism, realism, naturalism, fantastic, Realism socialist

Subiecte roman istoric, roman de aventuri, roman biografic, roman politic, nuvelă psihologică,
ficțiune polițistă, memorii, literatură de călătorie, roman despre natură, roman fantastic, reportaj,
biografie, schiță, literatură pentru copii, genul liric

Specie literară roman, nuvelă, povestire

Opere semnificative Baltagul (1930)

Frații Jderi (1935-1942)

Influențe[ascunde]

Honoré de Balzac, Ion Luca Caragiale, Miron Costin, Mihai Eminescu, Gustave Flaubert, Nicolae Gane,
Nikolai Gogol, Wilhelm von Kotzebue, Ion Neculce, Anton Pann, N. D. Popescu-Popnedea, Émile
Zola,Barbu Ștefănescu Delavrancea

A influențat pe[ascunde]

Jean Bart, Nicolae N. Beldiceanu, Al. Lascarov-Moldovanu, Dan Lungu, Dumitru D. Pătrășcanu, Cezar
Petrescu, Damian Stănoiu

Note

Premii Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare"[*] Modificați la Wikidata

Logo of the Romanian Academy.png Membru titular al Academiei Române

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text Consultați documentația formatului

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu

Secolul 16 - Secolul 17

Secolul 18 - Secolul 19

Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism

Romantism - Realism
Parnasianism - Simbolism

Naturalism - Modernism

Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism

Suprarealism - Proletcultism

Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română

Scriitori după genuri abordate

Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)

Poeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtă

Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v•d•m

Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880,[1][2] Pașcani, Principatele Unite[3] – d. 19 octombrie 1961,[3]
[1][4] Vânători-Neamț, Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română[5]) a fost un scriitor,
povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și
prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe
parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși
autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a
scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai
revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului
poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze
care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă
sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din
perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă,
acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria
medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia
Cancerului. Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri,
Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care
abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului
socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada interbelică

între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național
Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al
Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei
campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al
monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al
Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit
președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii
Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii
Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic
Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca
propagandă în favoarea comunizării.

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei
Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji
Naționale din România.[6] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și
Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.

Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele comisiei ce a refuzat ca

sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului român.[7][8][9]

Cuprins

1 Biografie

1.1 Origini

1.2 Primele încercări literare, căsătoria și familia

1.3 Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

1.4 Anii 1910 și Primul Război Mondial

1.5 Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

1.6 Anii '30. Al Doilea Război Mondial

1.7 Sistemul comunist și ascensiunea politică

1.8 Ultimii ani, boala și moartea

2 Contribuții literare

2.1 Context

2.2 Caracteristici

2.3 Debut

2.4 Primele teme majore

2.5 Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor

3 Politică

3.1 Naționalism și umanism

3.2 Opoziția față de fascism și sprijinirea Regelui Carol al II-lea

3.3 Parteneriatul cu comuniștii

4 Moștenire

4.1 Influențe

4.2 Omagiu

5 Operă (selectiv)

6 Literatură proletcultistă

7 Monografii critice

8 Note

9 Bibliografie

10 Legături externe

11 Vezi și

Biografie

Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Vânători Neamț

Origini

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul
Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[10] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți[11]
din localitatea Verșeni.[12] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui său Dimitrie
(mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova,
conform numelui ales (lit. „din Sadova”),[13] adoptat de aceasta abia în 1891.[14][15] Tatăl Alexandru
avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact negativ asupra întregii familii.
[16]Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut
rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată
că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale moldovenești.[17] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele
de Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-
Evan, verișoara activistului socialist Vasile Morțun).[18] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer
agronom.[19]

Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a
fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.[20] În timpul liber, tânărul
Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau doar
pentru a contempla natura.[21] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei.[15][22] În
timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților i-au
modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.[23] Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru
Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.[24][25][26] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori
Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne
un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.[26]

Primele încercări literare, căsătoria și familia

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,

Theodora

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o

monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.[27]
Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[25][28] cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe care
îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.[25] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui
Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar
și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[27] cu un alt scheci și un poem.[29] Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu
agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă românească la care adera revista.[29] Începe să
scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.[25][29] În paralel, a fondat și tipărit
manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora[29] sau Lumea.[14]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din
București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii.[14][25][30] A început să
frecventeze societatea boemă a Capitalei,[14], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să
scrie numai proză realistă.[30] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni,
[15][25][26][31] unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor.
[25] În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia
fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[32] În iunie 1903, Sadoveanu este
incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile
căprarului Gheorghiță”.[30] Această primă perioadă din viața sa avea să fie evocată de scriitor în opera
sa Anii de ucenicie (1944).

După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.[33] Inițial, familia
Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o nouă
casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[26] Scriitorul a avut unsprezece copii,[27] dintre care trei
fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și romancieră.[34] Dintre
fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,[34] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre ei (n. 1920), a
scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa prematură pe Frontul de Vest, în
anul 1944.[34][35][36]

Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai 1906. Nicolae Iorga este trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan
Octavian Iosif și Ion Scurtu sunt ceilalți editori

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,[32][37] Sadoveanu contribuie cu lucrări la revista
tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A mai colaborat
la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul Național Liberal și condus de politicianul Vintilă Brătianu.
La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi publicat Șoimii, primul său roman, o
variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere de istoricul Vasile Pârvan.[32] În 1904
se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la „Casa Școalelor”, care se afla în subordinea
Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu la Fălticeni.[25][38] După anul 1906, s-a alăturat
grupului de scriitori format în jurul revistei Viața Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.
[18]

Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române. Ele
susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga,
cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet Ibrăileanu,
redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al lui Sadoveanu,
invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.[39] În această perioadă, o tânără scriitoare, Constanța Marino-
Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana Vidrașcu, un roman în serie care nu a fost
terminat și care a fost dat uitării.[40]

1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri, Dureri
înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[15][25][27][30][41][42] volume în care Sadoveanu abordează cu
precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care avea să
dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura Minerva. Debutul a fost
pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul trecut.[32][41][43] Nicolae Iorga va
numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al mișcării conservatoare
Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri, propunându-l totodată la premiile Academiei
Române din 1906. Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori,
într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României.[44] Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu
și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în
eseurile sale încă din anul 1882.[45] Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe
Constantin Banu și poetul sămănătorist George Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul
colegilor săi scriitori și a publicului.[32] Până atunci, scriitorul avusese parte de manifestări de
adversitate din partea oponenților Sămănătorului, în principal din partea criticului Henric Sanielevici. În
recenziile sale din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau considerate ca promovând acte imorale
precum adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată opinia că programul lui Iorga de didacticism
moral era unul ipocrit.[32] După cum avea să-și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de
unele aprecieri critice în legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată
egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de Sadoveanu).[32]

În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.[46] Revista
avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele străine.[47]
Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare influență
culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii rurali ai
„tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.[48] Călinescu și
Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare parte, promotorul unor reguli mai vechi,
trasate inițial de Junimea.[49] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul literar a fost
principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform căreia,
în timpul unei perioade de „criză” literară, Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.[50]

Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre publicare în
anul 1906.[41] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit la
Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era poetul D.
Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[51] Nanu scria în acea perioadă: „Este o
clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau cafeaua, creează vise,
poeme și proză [...].”[51] Slujba sa administrativă este întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în
Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent.[41][52] Fiindcă era deja supraponderal,
marșul de la Probota, din centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe.[41]
Anii 1910 și Primul Război Mondial

Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica”
(Editura Minerva)

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907, anul Răscoalei
Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl numise inspector al cercurilor culturale sătești și al
bibliotecilor populare.[53] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de încercările lui Haret
de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de
autoajutorare destinate plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă anchetă.
[54]

Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură Societății
Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909.[55][56] În același an, el,
Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție lunară Cumpăna, care luptă
împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își încetează
apariția.[14][57] Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua Kübler.[58]

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până în
1919.[14][15][25][26] În acest an publică volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva de
Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la revista
Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. Tot
în 1910 traduce din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza operelor de artă.[59] Și-
a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor Români în noiembrie 1911, fiind înlocuit
de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de membru în comitetul de conducere și cenzor.[55]
[56] A fost o prezență marcantă a ziarului Minerva, alături de Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt,
și a mai publicat în publicația tradiționalistă Luceafărul.[60]

Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în care
România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul de locotenent,[25] se oprește pentru o perioadă
în Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt timp pe front.
[39][41] Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și umoristul George
Topîrceanu, îi însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și 1915[61] În anul 1915
publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric Neamul Șoimăreștilor.[25][32]

Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de către
Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat.
Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care considerau războiul ca
aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente.[62] În această
perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu care se termină în
1918, când România semnează pacea cu Puterile Centrale,[55] și, ca militar în rezervă, devine editorul
broșurii propagandistice regionale, România.[63] I s-au alăturat Tudor Arghezi și Topîrceanu (care tocmai
fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare din Bulgaria), fondând împreună , la Iasi, revista Însemnări
Literare.[39][61] În decembrie însă, revista își anunță încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări
literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace.” Sadoveanu se stabilește în cartierul
Copou din Iași, cumpărând, renovând și redecorând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.[15][64]
Aceasta fusese reședința lui Mihail Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit
pe compozitorul George Enescu.[64] În această perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile
Morțun și, împreună cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează revista Răvașul Poporului.[26][65]

Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate ale lui Sadoveanu

În 1921 devine membru al Academiei Române.[15][25][27] Doi ani mai târziu, își ține discursul de
recepție, în care face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în general și de poezia populară în
special.[15][25][66] Reîncepe colaborarea la revista Viața românească, alăturându-se nucleului de
redactori din perioadă interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din
romanele sale (unele dintre ele inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică
volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul
Priveghiuri.[67] Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala Galaction,
Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu Celibidache.
[64] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman, ajutându-l să-și promoveze scrierile,[68] de
aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-Negrilești,[69] și scriitorul satiric Radu
Cosmin.[70]

Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele inspirându-i
opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.[41] După 1923, alături de Topîrceanu,
Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să meargă la vânătoare.
[61] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927 la râul Arieș.[19][25] În
același an face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[25][41], călătorie descrisă ulterior în volumul
său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925, 1929, respectiv 1930, publică un
număr de romane bine primite de critici: Venea o moară pe Siret..., Zodia Cancerului și Baltagul, iar cea
de-a cincizecea aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel național.[25][71] Tot în acest an,
Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și publică împreună o serie de abecedare.[72]

În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la
Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian Goga,
[41]. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și Sadoveanu.[73] În timpul
alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din 1931, ocupă
un loc de senator din partea județului Iași.[41][74] În perioada cabinetului țărănist, condus de Nicolae
Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României.[41][74] Numirea sa în funcție a fost justificată
prin statutul de personalitate culturală.[41] În această perioadă face parte