Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................3
Considerații generale asupra dimensiunii europene a dreptului politicilor sociale.........................3
Capitolul I. Repere istorice..............................................................................................................5
1.1. Precursorii Organizației Internaționale a Muncii................................................................11
1.2. Fondarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii..................................................................12
1.3. Activitatea O.I.M. in perioada interbelică...........................................................................13
1.4. Deceniile confruntării şi colaborării...................................................................................14
1.5. Valorile prezentului şi cerinţele schimbării........................................................................14
Capitolul II. Noțiunile, principiile si izvoarele..............................................................................16
2.1. Înființarea si atribuțiile O.I.M.............................................................................................16
2.2. Competența și structura O.I.M............................................................................................16
Capitolul III. Particularităţile elaborării, adoptării şi aplicării convenţiilor Organizaţiei
Internaţionale a Muncii..................................................................................................................24
3.1. Elaborarea convenţiilor.......................................................................................................24
3.2. Adoptarea............................................................................................................................24
3.3. Necesitatea ratificării de către state....................................................................................25
3.4. Supunerea, spre examinare, autorităţilor competente.........................................................25
3.5. Introducerea în dreptul intern a normelor convenţiilor internaţionale în domeniul
muncii.........................................................................................................................................26
3.6. Respectarea normelor fundamentale...................................................................................26
3.7. Mecanisme de control.........................................................................................................26
3.8. Drepturile şi libertăţile fundamentale.................................................................................27
3.9. Angajare şi şomaj................................................................................................................28
3.10. Condiţiile de muncă..........................................................................................................28
3.11. Raporturile profesionale....................................................................................................29
3.12. Securitatea socială.............................................................................................................30
3.13. Muncitorii migranţi...........................................................................................................30
3.14. Aplicarea convenţiilor O.I.M............................................................................................31
Capitolul IV. Recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii..............................................32
Capitolul V. România şi Organizaţia Internaţională a Muncii......................................................35
5.1. Prezenţa României la O.I.M. în perioada interbelică..........................................................36
5.2. România la O.I.M. în perioada 1956 – decembrie 1989.....................................................38
5.3. România la O.I.M. în perioada Decembrie 1989 – prezent: relansarea raporturilor
dintre România şi Organizaţia Internaţională a Muncii.............................................................39
Capitolul VI. Raporturile dintre Organizația Internațională a Muncii şi Uniunea Europeană......42

1
Capitolul VII. CONCLUZII..........................................................................................................52
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................58

2
 Introducere
Considerații generale asupra dimensiunii europene a
dreptului politicilor sociale
Politica socială a Uniunii Europene este formată dintr-un set de politici
complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în
acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și
socială. Permanenta preocupare a comunității europene pentru aspectele de politică socială –
începută cu Tratatul de la Roma (1957) - a dus, în timp, la crearea unui „model social
european”1.
Unul din momentele cele mai importante ale evoluției acestui model se situează în
jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor
sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea
sistemului social european și investiția în capitalul uman – altfel spus, se trece de la o
abordare cantitativă (minimizarea consecințelor) la una calitativă (investiția în oameni).
De asemenea, o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea
responsabilităților de atingere a obiectivelor comunitare de către Statele Membre. Obiectivul
acestei politici2 îl constituie ameliorarea condițiilor de viață și de lucru, promovarea egalității
de șanse și asigurarea unei protecții sociale minimale în interiorul spațiului comunitar. Pentru
aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare
și normele juridice din Tratat care completează legislațiile naționale.
Dimensiunea socială a Pieței Interne comunitare a impus instaurarea unui „dialog
social” între partenerii sociali reuniți la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin
Actul Unic European și semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea
Pieței Interne și la concretizarea dimensiunii sale sociale.
Pentru a concretiza această „dimensiune socială”, Consiliul European a adoptat în
decembrie 1989 „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor”
(acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea
documentului).
Tratatul de la Maastricht a lărgit competențele Comunității în domeniul social, a
extins acțiunea FSE și a introdus un nou capitol privind educația și formarea profesională.
Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre trebuie să-și
1
Țop, Dan, Drept social și politici naționale de protecție socială, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 7.
2
Idem, Dreptul securității sociale, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 202.

3
coordoneze politicile și acțiunile sociale, cu accent pe cinci domenii: promovarea investițiilor
în formarea profesională, realizarea unei creșteri economice care să genereze noi locuri de
muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forței de muncă și
adoptarea unor măsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de șomaj.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, „Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” a fost acceptată de către toate cele 15 țări
membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social3.

Capitolul 1. Repere istorice

3
Țop, Dan, op. cit., p. 8.

4
 După patru ani de război mondial, de luptă și moarte, de foame și mizerie, de teamă și
îndoială, omenirea anilor 1918-1919 înțelegea, încearcă să înțeleagă, cât nu era prea târziu,
când încă mai era copleșită de amintiri apocaliptice, că trebuie – necesar și imperios – să-și
construiască un sistem de apărare împotriva întunecărilor fanatice4. Așa, s-a născut, în mod
semnificativ, prin Tratatul de Pace de la Versailles, Societatea (Liga) Națiunilor 5 și
Organizația Internațională a Muncii (OIM). Destinul acestora a fost însă diferit. Societatea
Națiunilor – prin ineficiența sa în împiedicarea declanșării celui de-al doilea război mondial –
a eșuat, în timp ce OIM a împlinit nouă decenii de activitate în slujba ideilor progresului
social și al păcii6.
Crearea Organizației Internaționale a Muncii, la 11 aprilie 1919, constituie rezultatul
indiscutabil al unui proces îndelungat de afirmare a idealurilor sociale, care a cunoscut
intensități semnificative de-al lungul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, până în
preajma primului război mondial. Revoluția industrială, declanșată inițial în Occidentul
european, a avut un impact deosebit asupra condițiilor de muncă și viață ale proletariatului,
generând multiple consecințe negative de ordin economico-social. Acceptarea ideii necesității
unor reforme în direcția schimbării unei asemenea situații, atât de teoreticieni, cât și de
militanții sociali, se lovea de faptul că orice măsuri de acest gen ar fi avut consecințe
inevitabile asupra costurilor de producție și ar fi dezavantajat industria în țara în care s-ar fi
aplicat, în raport cu concurenții mai puțin preocupați în acest sens. Singura soluție acceptabilă
era considerată, în consecință, rezolvarea uniformă, la nivelul unui număr cât mai mare de
state, pe calea acordurilor internaționale, a problemelor sociale vizând ameliorarea condițiilor
de muncă, reducerea zilei de muncă, recunoașterea unor drepturi lucrătorilor7 etc.
În îndelungata sa activitate, Organizația Internațională a Muncii (OIM) a obținut
incontestabile succese, pe planul reglementării relațiilor de muncă 8. Obiectivele organizației,
în formularea lor idealistă din 1919 și chiar în redefinirea lor constructivă prin Declarația de
la Philadelphia din 1944, precum și efortul de modelare „din mers” – în funcție de cerințele
contemporaneității – a stilului și metodelor de lucru pot explica doar în parte rezultatele
înregistrate de OIM în reglementarea relațiilor de muncă, în definirea dreptului internațional

4
Popescu, Andrei, Dreptul internațional și european al muncii, Ediția a doua, Ed. C.H. Beck, București, 2008,
p. 1.
5
Membrii fondatori ai Ligii Națiunilor au fost 32 de state, printre care și România. Liga Națiunilor avea drept
obiective menținerea păcii, dezvoltarea colaborării între state, reglementarea armamentelor, respectarea
dreptului internațional și a obligațiilor decurgând din tratate etc.
6
Este de altfel singura organizația internațională care, fiind legată de Liga Națiunilor, a supraviețuit acesteia.
7
Lucrător în sens de persoană aflată într-un raport sau relație de muncă, indiferent de izvorul juridic de muncă.
8
Ștefănescu, I. Tr., Tratat de dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pp. 69-71.

5
al muncii, în intensa activitate de cooperare tehnică și în interesanta cercetare științifică pe
planul relațiilor sociale9.
Elementul esențial care a asigurat o implicare, de regulă progresistă, a OIM în
rezolvarea marilor probleme sociale ale lumii îl constituie însă, prezența reprezentanților
partenerilor sociali din statele membre, în întreaga activitate a organizației10. Într-adevăr, la
baza activității și a structurilor OIM11 stă principiul tripartitismului, care o particularizează
față de toate celelalte organizații internaționale, principiu potrivit căruia cele trei părți
reprezentate în toate organele și organismele sale – stat, lucrători, patroni (cei ce angajează) –
bucurie de autonomie deplină.
În același timp, trebuie să evidențiem faptul că viabilitatea acestei organizații a fost
asigurară de arhitecții săi, atât prin crearea posibilității elaborării unui sistem de instrumente
internaționale paralele (convenții – generatoare, prin ratificare, de obligații internaționale, și
recomandări – instrumente orientative pentru statele membre), cât și prin admiterea revizuirii
ca o pârghie împotriva fixismului, a rigidității, care puteau interveni în funcționarea unui
asemenea mecanism internațional12.
Organizația Internațională a Muncii nu a apărut pe un teren gol, iar ideea unei
legislații internaționale a muncii are o vechime considerabilă. Ideea unui drept internațional
al muncii13. Afirmând acest lucru trebuie să precizăm, totodată, că elaborarea unor
instrumente internaționale ale muncii nu ar fi fost posibilă fără ca legislația muncii să se fi
dezvoltat în fiecare stat, în mod independent. Acest lucru explică și eșecul demersurilor de la
începutul secolului al XIX-lea.
Organizația Internațională a Muncii, cea mai veche și mai vastă instituție specializată
din sistemul Organizației Națiunilor Unite, a luat ființă în lunile ianuarie – aprilie 1919 prin
Tratatul de la Versailles (partea a XIII-a), concretizând ideea fundamentală înscrisă în
Constituția sa conform căreia o pace universală și durabilă nu se poate stabili decât pe baza
justiției sociale14. În accepțiunea OIM, justiția socială implică respectul drepturilor omului,
un nivel de viață decent, condiții de muncă umane, perspective pozitive pentru ocuparea
forței de muncă și securitatea economică. Organizația are sediul în Geneva și a primit statut

9
Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
10
Această formă de reprezentare se numește tripartitism instituționalizat la OIM.
11
Organele OIM sunt: Conferința Internațională a Muncii, Consiliul de Administrație și Biroul Internațional al
Muncii.
12
Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
13
Termenul de drept internațional muncitoresc a fost utilizat, se pare, pentru prima dată de profesorul B.
Raymond (Universitatea din Dijon), care a reunit sub acest titlu, în 1906, o suită de studii consacrate unei
legislații internaționale a muncii. Apud Popescu, Andrei, op. cit., p. 4.
14
Voiculescu, Nicolae, Drept comunitar al muncii, Ed. Wolter Kluwer, București, 2009, p. 47.

6
de instituție specializată în 1946. România a fost membră a OIM în perioada 1919-1940 și a
revenit în 195615.
Constituția OIM prelua și integra – într-un document coerent – principiile și valorile
până atunci promovate de Asociația internațională pentru protecția legală a lucrătorilor
(muncitorilor), fondată în 1901 la Basel (Elveția).
Sub presiunea organizațiilor muncitorești care avansaseră ideea adoptării unor
reforme sociale prin însăși Tratatul de Pace, a fost convocată de urgență Conferința
Organizației Internațional a Muncii, fără a se mai aștepta semnarea Tratatului de Pace și în
condițiile în care, din punct de vedere tehnic, Societatea Națiunilor nu-și începuse activitatea.
Dincolo de principii, Preambulul Constituției formula, în egală măsură, o serie de
măsuri destinate îmbunătățirii situației lucrătorilor care, chiar și astăzi, după mai mult nouă
decenii de existență, sunt tot atât de actuale, între care necesitatea reglementării timpului de
muncă, inclusiv fixarea unei durate maxime a zilei și a săptămânii de lucru, instituirea unor
modalități de recrutare a forței de muncă și combatere a șomajului, garantarea unui salariu
care să asigure condiții de existență convenabile, protecția lucrătorilor contra accidentelor de
muncă și a bolilor generale și profesionale, protecția copiilor, femeilor și adolescenților,
afirmarea principiilor „la muncă egală, salariu egal” și al libertății sindicale, asigurarea unor
pensii de bătrânețe și invaliditate, apărarea intereselor lucrătorilor migranți, organizarea unui
învățământ profesional și tehnic corespunzător etc.
Prima sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii, ca organ suprem al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, a avut loc la Washington în luna octombrie 1919, prilej cu care a fost
ales directorul primului Birou Internaţional al Muncii, francezul Albert Thomas, fost
jurnalist, om politic care a avut un rol important în orientarea activităţii Organizaţiei
Internaţionale a Muncii la începuturile acesteia.
Activitatea desfăşurată de Organizaţia Internaţională a Muncii în cele aproape nouă
decenii de existenţă nu a fost lineară, în timp organizaţia traversând perioade de intensă
activitate, dar şi de crize zguduitoare, cum a fost cea referitoare la competenţa sau cea
relativă la principiul tripartitismului său sau, şi mai recent, cea din anul 1974, generată de
retragerea Statelor Unite ale Americii din O.I.M., până în 1980, când va reveni în cadrul
acesteia16.
În perioada interbelică, activitatea acesteia a fost consacrată, în principal, procesului
de elaborare a unor convenţii şi recomandări. În acest interval au fost adoptate un număr de

15
Nistor, Valerică, Drept social european, Ed. Fundației Academice „Danubius”, Galați, 2004, p. 18.
16
Popescu, Andrei, op. cit., p. 8.

7
67 convenţii şi 66 recomandări. O.I.M., ca instituţie autonomă in cadrul Ligii Naţiunilor,
acţionat între altele, pentru:
 promovarea zilei de muncă de opt ore;
 reducerea şomajului;
 crearea sistemului securităţii sociale;
 protecţia maternităţii;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a tinerilor şi femeilor.
În concepţia iniţiatorilor săi, organizaţia trebuia să devină un „o casă de schimb” al
informaţiilor şi datelor relative la mişcarea economică şi socială pentru continuarea
îmbunătăţirea regimului de muncă. În esenţă, activitatea desfăşurată în acest timp se poate
caracteriza prin aceea că a condus la aşezarea şi asigurarea funcţionalităţii structurilor O.I.M.,
la elaborarea unui număr de 133 de instrumente internaţionale. Amendamentele aduse
constituţiei O.I.M. au vizat componenţa Consiliului de Administraţie, pentru a creşte numărul
de reprezentanţi de la 24 în 1919 la 32 în 1934, în condiţiile creşterii numărului de state
membre ale organizaţiei şi menţinerii numărului de 8 membri guvernamentali, reprezentând
statele cu o importanţă industrială "considerabilă"17.
În privinţa afirmării competenţei privind problemele de muncă, Organizaţia
Internaţională a Muncii a traversat o reală criză, în patru reprize, între anii 1922-1933. În
condiţiile situaţiei economice de după război, competenţa acesteia a fost contestată asupra
reglementărilor problemelor muncii în agricultură, a muncitorilor nesalarizați și a
„muncitorilor intelectuali”. Sesizată, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a decis că,
potrivit constituţiei, Organizaţia Internaţională a Muncii are o competenţă generală în materie
de muncă, permiţând elaborarea unor instrumente internaţionale şi în materiile contestate18.
În timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea ei scade considerabil, în
condiţiile reducerii personalului şi a mutării sediului, în 1940, de la Geneva (Elveţia), în
Canada, la Montreal, practic activitatea de elaborare a normelor internaţionale a fost
întreruptă. S-a reunit numai de două ori, în 1941, când cele 33 de delegaţii au discutat
perspectivele organizaţiei şi măsurile ce urmau să fie întreprinse după război în opera de
reconstrucţie şi în 1944, când cele 41 de delegaţii au adoptat cunoscuta Declaraţia de la
Philadelphia19 prin care au fost redefinite scopurile şi principiile Organizaţiei Internaţională a
Muncii, afirmându-se în principal:

17
Popescu, Andrei, op. cit., p. 9, Apud Valticos, N., Droit international du travail, deuxième edition, Dalloz,
Paris, 1984, pp. 80-81.
18
Ibidem, pp. 198-208.
19
Ibidem, pp. 82-85.

8
 a) munca nu este o marfă;
b) libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui
progres susţinut;
c) sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor;
d) toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-şi
urmări progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi
demnitate, în securitate economică şi cu şanse egale.
Consacrând autonomia O.I.M, Declaraţia a permis încheierea, în 1945, a acordurilor
organizaţiei cu alte organizaţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Agenţia Internaţională de Energie Atomică, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă şi Cultură, prescurtat UNESCO sau cu alte organizaţii
interguvernamentale regionale (Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană, Liga
Arabă, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane si altele).
În calitatea ei de instituţii specializate a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţia
Internaţională a Muncii se bucură de anumite privilegii şi imunităţi stabilite prin acorduri cu
statele gazdă, principal fiind cel încheiat cu Elveţia, cu scopul să-i asigure deplina libertate de
manifestare în realizarea obiectivelor sale constituţionale. Aceste privilegii şi imunităţi sunt
următoarele: libertatea de reunire, discuţie şi decizie, libera dispoziţie asupra idealurilor,
respectul secretului deliberărilor, deciziilor şi corespondenţei, libera circulaţie a
documentelor, imunitatea de jurisdicţie, privilegii financiare (liberul transfer de valută) şi
imunităţi fiscale20.
Perioada de după Declaraţia de la Philadelphia şi până în anii 1958-1960 se
caracterizează prin elemente contradictorii, prin intense căutări şi incertitudini, O.I.M. fiind
chemată să răspundă unor obiective care, chiar aşa fuseseră formulate în Declaraţie, erau
totuşi diferite şi într-o dinamică şi complexitate fără precedent precum explozia demografică,
cu urmările sale, foametea, şomajul masiv, revoluţia tehnico-ştiinţifică şi impactul său aspra
producţiei, schimbările profunde din structura forţei de muncă.
În primii zece ani de după război, numărul statelor membre se dublase deja. În
condiţiile când printre membrii săi erau state care făceau eforturi mari de redresare
economică după cel de-al doilea război mondial, dar şi state care-şi dobândiseră de curând
independenţa, se conturează normal ideea unor activităţi practice de asistenţa tehnică a
organizaţiei. Faţă de tematica ce a fost preocuparea centrală a acesteia în perioada interbelică,
se trece la discutarea unor probleme majore, cu rezonanţe politice, fără de care era de
20
Ghimpu, S., Ştefănescu, I. Traian, Dreptul Muncii, T.U.B., București, 1974, pp. 195-196.

9
neconceput un progres adevărat în condiţiile de muncă şi de viaţă. Sintetic, activitatea O.I.M.
de după război s-ar putea sintetiza prin sintagma „deceniile confruntării urmate de cele ale
colaborării”. Deşi s-ar putea aprecia că după crearea Federaţiei Sindicale Mondiale, grupul
muncitoresc din subordinea organizaţiei ar fi putut acţiona unitar şi eficient, o analiză atentă
infirmă o asemenea ipoteză. Deşi cauzele sunt complexe, două dintre ele se detaşează net:
declanşarea războiului rece şi amplificarea divergenţelor, ceea ce a condus, în final, la
divizarea mişcării sindicale.
Începând cu anii 1959-1960, urmare a admiterii şi sporirii ponderii statelor în curs de
dezvoltare, se observă o reală „deschidere” a Organizaţiei Internaţionale a Muncii spre marile
probleme ale contemporaneităţii. S-au multiplicat comisiile industriale şi întâlnirile de experţi
organizate pe diverse teme, a crescut eficienţa birourilor regionale (acestea funcționând
pentru Africa, Orientul Mijlociu, America, Asia şi Europa), a fost lărgita componenţa
Consiliului de Administraţie în 1960 şi 1963, realizând o reprezentare mai convenabilă a
noilor state din Asia şi Africa, s-au făcut demersuri în vederea perfecţionării structurii
organizaţiei.
În acest cadru, subliniem că privind componenţa organizaţiei, s-a realizat o adevărată
explozie spre universalitate. Numărul statelor membre a sporit de la 61 în 1960 la 117 în
1970, la 140 în 1979 şi la 173 în 1996. Se poate aprecia că în acest interval se constată o
amplificare a activităţii de cooperare a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, dar şi de studiu
şi de cercetare ştiinţifică. Dacă în această perioadă evoluţia organizaţiei este pozitivă, această
observaţie nu trebuie să conducă la concluzia că dezbaterea şi adoptarea unor decizii realiste
nu a fost lipsită de dificultăţi. Trebuie precizat că Statele Unite ale Americii a revenit în
O.I.M., în februarie 1980.
După căderea zidului Berlinului şi marile transformări din Europa Centrală şi de Est
se constată un nou avânt în procesul complex de elaborare a noilor norme internaţionale ale
muncii, în orientarea de ansamblu a organizaţiei, în abordarea unor teme majore pe agenda
conferinţelor O.I.M., precum punerea în valoare a resurselor umane (1991), salariile minime
(1991), democratizarea şi Organizaţia Internaţională a Muncii (1992), prevenirea accidentelor
industriale majore (1993), libertatea sindicală şi negocierea colectivă (1994), protecţia contra
licenţierii nejustificate (1995), acţiunea normativă a O.I.M. la ora mondializării (1997).
În 1992, la câţiva ani după noua configuraţie a Europei a fost reliefată problema
democratizării şi O.I.M. Ea şi-a propus prin trei mari acţiuni, să acţioneze pentru schimbarea
peisajului naţional în plină transformare, într-un tărâm al stabilităţii:

10
 a) respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în special cele privind munca şi
protecţia socială, prin întărirea capacităţii de promovare a ratificării şi aplicării
normelor internaţionale ale muncii, astfel încât acestea să corespundă unor acţiuni
practice;
b) încurajarea economiei de piaţă sub condiţia esenţială a creării unei dimensiuni sociale
a acesteia;
c) întărirea tripartismului şi reafirmarea negocierilor colective21.
La ora actuală, OIM este una din organizațiile internaționale care a reușit să evolueze
pozitiv, cu o puternică personalitate în viața internațională. În condițiile unei deschideri tot
mai accentuate spre o problematică care să corespundă exigențelor contemporaneității, OIM –
ca instituție specializată a ONU – se constituie, dincolo de crize, într-un factor important în
eforturile generale pentru dezvoltarea unei noi cooperări în interesul popoarelor, al
progresului economic și social al fiecăruia22.
Organizaţia Internaţională a Muncii se găseşte la acest început de mileniu într-un
amplu proces de adaptare, transformare şi afirmare deplină în viaţa internaţională.

1.1. Precursorii Organizației Internaționale a Muncii

Primul rezultat concret semnificativ al unor asemenea preocupări l-a constituit

desfăşurarea unei conferinţe diplomatice, în 1890, la Berlin, cu participarea reprezentanţilor a
14 state care au formulat o serie de sugestii şi dorinţe, fără ca să fie luat vreun angajament
concret. Doi ani mai târziu, în 1892, de data această la Bruxelles, o nouă conferinţă
internaţională a adoptat o rezoluţie care preconiza crearea unui birou internaţional pentru
ocrotirea muncii. Deşi acest obiectiv nu s-a îndeplinit, în 1900, la Paris, o nouă reuniune
internaţională avea să conducă la crearea unei Asociaţii internaţionale pentru protecţia
legală a muncitorilor. Considerată drept precursoarea O.I.M., Asociaţia internaţională
pentru protecţia legală a muncitorilor, al cărei sediu a fost fixat la Basel, şi-a propus să
traducă şi să publice legislaţia socială din diverse ţări, pe măsură ce aceasta intra în vigoare.
În mod semnificativ, prefigurând structura de mai târziu a O.I.M., adunarea de constituire a
asociaţiei a reunit membrii (asociaţia avea un caracter privat) din şapte state, dintre care patru
– Franţa, Italia, Olanda şi Elveţia – şi-au trimis şi delegaţi guvernamentali. După eforturi
susţinute, asociaţia a convocat la Berna, în 1906, o conferinţă diplomatică pentru a
21
Popescu, Andrei, op. cit., p. 46.
22
Ibidem, p. 47.

11
examina posibilităţile de adoptare a două convenţii internaţionale: prima viza reducerea
folosirii fosforului alb (substanţă toxică deosebit de nocivă utilizată pentru fabricarea de
chibrituri), iar a doua tindea să interzică munca de noapte a femeilor, în industrie, în afara
micilor întreprinderi. Adoptarea acestor documente a deschis un nou capitol în istoria şi
practica raporturilor internaţionale. Şi procedura urmată pentru elaborarea acestor două
convenţii prefigurează viitoarea organizaţie internaţională. Astfel, convenţiile au fost
elaborate în două etape, una tehnică, alta diplomatică, anticipând în acest mod procedura
dublei discuţii din cadrul Conferinţei Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Prevăzându-se
obligaţia statelor de a informa în legătură cu măsurile întreprinse, cu reglementările adoptate
pentru implementarea acestor convenţii, se prefigura, de fapt, viitorul mecanism de control al
aplicării convenţiilor O.I.M. Asociaţia şi-a continuat preocupările pentru adoptarea unor noi
convenţii pentru interzicerea folosirii tinerilor în timp de noapte şi pentru a fixa la 10 ore ziua
de lucru pentru adolescenţi şi femei, convocând, în acest sens, în 1913, la Berna, o conferinţă
tehnică. Declanşarea primului război mondial, în 1914, a împiedicat adoptarea acestor noi
texte şi a suspendat activitatea asociaţiei. Experienţa şi realizările sale însă aveau să fie
valorificate pe deplin, câţiva ani mai târziu, prin crearea O.I.M.

1.2. Fondarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii

Prima conflagraţie mondială a avut, printre consecinţele sale, şi o recrudescenţă a

problemelor sociale însoţită de o amplificare a preocupărilor soluţionării lor, atât în plan
naţional cât şi internaţional. Astfel, în contextul negocierilor de pace, la cererea sindicatelor
din mai multe ţări, Conferinţa de pace din 1919 a stabilit o Comisie a legislaţiei
internaţionale a muncii. După 10 săptămâni de activitate, Comisia (formată din 15 membri,
dintre care personalităţi ale mişcării sindicale americane, franceze, belgiene etc.) a adoptat, pe
baza unui proiect prezentat de delegaţia Marii Britanii, un text care, la 11 aprilie 1919, a
devenit partea a XIII-a a Tratatului de pace de la Versailles. Cu unele modificări, acest
text reprezintă şi astăzi Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Filosofia şi misiunea
noii organizaţii internaţionale rezultă cu claritate din Preambulul Constituţiei sale, unde ideea
că "pacea universală... nu poate fi întemeiată decât pe baza justiţiei sociale" se completează
fericit cu cea potrivit căreia "neadoptarea de către o naţiune a unui regim de muncă cu
adevărat uman împiedică eforturile celorlalte naţiuni, doritoare de a ameliora situaţia
muncitorilor în propriile lor ţări".

12
 1.3. Activitatea O.I.M. in perioada interbelică

În perioada dintre cele două războaie mondiale, O.I.M. a funcţionat ca organism

autonom al Societăţii Naţiunilor. În prima sa sesiune (deschisă la 29 octombrie 1919, la
Washington), Conferinţa O.I.M. a adoptat, prin voturile delegaţiilor celor 42 de ţări membre
fondatoare, nu mai puţin de 6 convenţii internaţionale (prima intrând în vigoare la 1 iulie
1921). Problemele principale care au făcut obiectul documentelor adoptate de organizaţie au
fost: limitarea la 8 ore a zilei de muncă, lupta contra şomajului, protecţia maternităţii,
reglementarea muncii femeilor şi tinerilor.
Sub raportul activităţii concrete, aceasta a fost consacrată, în această perioadă,
procesului de elaborare şi adoptare a unui număr de 67 convenţii şi 66 recomandări.
Într-o primă etapă, s-a pus accentul mai ales pe colectarea, analiza şi sistematizarea
unor informaţii referitoare la raporturile de muncă pe plan mondial, pentru ca, în etapa
următoare, pe această bază, să se treacă la elaborarea unor instrumente internaţionale
operaţionale în materie. Au fost, totodată, anii în care s-au stabilit, completat, verificat şi
aşezat mecanismele şi procedurile specifice, s-a intensificat colaborarea dintre statele
membre. Anii celui de-al doilea război mondial au reprezentat o perioadă de exil pentru
O.I.M., prin mutarea temporară a sediului secretariatului său de la Geneva la Montreal. După
o întrerupere de 5 ani, Conferinţa Internaţională a Muncii de la Philadelphia, din 1944, a
contribuit la adaptarea organizaţiei la noile realităţi politico-sociale. Printre altele,
documentul a redefinit scopurile şi principiile O.I.M. şi a stabilit că "munca nu este o marfă",
iar "libertatea de asociere constituie condiţia indispensabilă a unui progres neîntrerupt".

1.4. Deceniile confruntării şi colaborării

Integrându-se în sistemul Naţiunilor Unite, creat imediat după cel de-al doilea
război mondial, O.I.M. a devenit, în 1946, prima instituţie specializată a
O.N.U. Preluând responsabilitatea politicilor sociale, organizaţia a jucat un rol activ în
promovarea cooperării tehnice internaţionale, realizarea unor norme juridice de muncă,
aplicabile în marea majoritate a statelor lumii. Dacă ameliorarea condiţiilor de muncă şi de

13
viaţă, precum şi promovarea ocupării forţei de muncă au rămas temele centrale ale acţiunii
sale, O.I.M. s-a preocupat de altele noi precum cele ale muncitorilor migraţi, întreprinderilor
multinaţionale, protecţiei mediului uman ori consecinţelor restructurării economice.
Dincolo de aceste evoluţii generale, perioada de după Declaraţia de la Philadelphia şi
până în anii '60 se caracterizează şi prin confruntarea cu o serie de probleme majore precum:
explozia demografică şi implicaţiile sale, foametea, şomajul masiv; revoluţia tehnico-
ştiinţifică şi impactul său asupra producţiei; schimbările profunde din structura forţei de
muncă etc. De la activitatea de elaborare şi adoptare a unor instrumente internaţionale, care a
constituit preocuparea centrală a O.I.M. Între cele două războaie mondiale, se trece treptat la
abordarea unor probleme esenţiale, cu rezonanţe politice, la activităţi de largă cooperare
tehnică între state.
Pe fondul "războiului rece" s-au făcut resimţite, şi în cadrul O.I.M., o serie de
tensiuni şi confruntări din motive preponderent ideologice. Se constată, totodată, o sporire
a preocupărilor în direcţia implicării organizaţiei în dezbaterea şi soluţionarea marilor
probleme contemporane ale dezvoltării şi păcii, pe agenda sesiunilor organizaţiei fiind
înscrise teme precum: industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare (1957), ameliorarea
condiţiilor şi a mediului muncii (1977), punerea în valoare a resurselor umane (1991),
aplicarea tehnologiilor agricole moderne (1991), salariile minime (1991), asigurările sociale
şi protecţia socială (1992), prevenirea accidentelor industriale majore (1993), libertatea
sindicală şi negocierea colectivă (1994), protecţia contra licenţierii nejustificate (1995).

1.5. Valorile prezentului şi cerinţele schimbării

Transformările care au avut loc, mai ales la nivel internaţional, în ultimii ani, au
implicaţii diverse şi profunde asupra vieţii sociale şi cooperării internaţionale. Dispariţia
blocului comunist, cu consecinţele sale, accelerarea deosebită a procesului de modernizare a
economiei, mutaţiile notabile intervenite în lumea muncii (în frunte cu generalizarea
inovaţiilor tehnologice de mare amploare, promovarea de noi practici de gestiune a
întreprinderilor etc.) au generat un impact considerabil asupra problematicii sociale.
Simultan, au apărut noi probleme, s-au amplificat şi diversificat inegalităţile dintre state şi
oameni.

14
 Adaptarea O.I.M. la cerinţele lumii în schimbare presupune o redefinire a rolului
său, o adecvare a mecanismelor normative la noile date sociale rezultate din liberalizarea
comerţului internaţional şi mondializarea producţiei şi pieţelor.
Aşa cum arată Raportul anual pe 1994 al Directorului general al O.I.M., aceste măsuri
generale trebuie să fie completate, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, prin
promovarea justiţiei sociale ca o valoare fundamentală şi garantarea unor mijloace eficace
de realizare a cerinţelor sale, instituirea unui tripartitism (stat-sindicate- patronat) activ
şi eficient, introducerea şi practicarea în cadrul raporturilor economice internaţionale a
unei "clauze sociale" etc.
Departe de a se afla într-o situaţie de criză (deşi această noţiune nu înseamnă
întotdeauna şi exclusiv un fapt negativ, ci şi un moment de răscruce), Organizaţia
Internaţională a Muncii se găseşte, la sfârşit de veac şi de mileniu, într-un proces amplu, de
adaptare, transformare şi afirmare deplină în viaţa internaţională.

Capitolul II. Noțiunile, principiile si izvoarele

2.1. Înființarea si atribuțiile O.I.M

O.I.M. s-a născut în 1919 odată cu Tratatul de pace de la Versailles, ca instituție

specializată care să se ocupe cu problemele muncii si securității sociale.

15
 Reprezentarea în cadrul O.I.M. se bazează pe structura tripartita, la lucrările sale
participând din partea fiecărui stat doi reprezentanți ai guvernului, un reprezentant al
patronilor și unul al sindicatelor.
Atribuțiile fundamentale ale acestei organizații constau în: elaborarea de norme
internaționale pentru imbunătățirea condițiilor de muncă și viață ale salariaților, respectiv
convenții și recomandări;
 pregătirea de personal în diverse domenii;
 acordarea de asistență tehnică țărilor membre în domeniul muncii și securitătii
sociale;
 organizarea unor reuniuni internaționale în domeniul muncii și securității sociale;
 elaborarea de studii, cercetări, sinteze din domeniul său de activitate;
 supravegherea aplicării și respectării convențiilor privind drepturile omului în
domeniile muncii, social si al libertății de asociere în sindicate.
O.I.M. adoptă convenții, care devin obligatorii prin ratificarea lor de către statele
membre, și recomandări, care fără a fi supuse ratificării, stabilesc anumite orientări, directive
cu scopul de a ghida acțiunea statelor membre, in toate domeniile muncii si securității sociale.
Fără a deține forta juridică de care se bucură convențiile, recomandările constituie motorul
care pune în mișcare acțiunea statelor de a adopta reglementări care să transpună pe plan
intern orientările cuprinse în recomandări.
România este membru fondator al O.I.M. prin semnarea Tratatului de la Versailles. 

2.2. Competența și structura O.I.M

Competență
Redactat la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, preambulul
Constituției OIM fixează cadrul acțiunii legislative a Organizației, în timp ce, Declarația de la
Philadelphia din 1945 conține, în esență, un adevărat program de acțiune.
Analiza acestui preambul denotă atenția cu care acesta a fost redactat de către autorii
Tratatului de Pace de la Versailles , care nu au vrut să instituie un mandat riguros al OIM,
tributar necesităților momentului, ci, dimpotrivă, să realizeze o redactare flexibilă, cu titlu
exemplificativ, nelimitată, astfel încât să permită organizației să intervină ori de câte ori

16
circumstanțe noi impun acest lucru pentru realizarea obiectului esențial – pacea durabilă
bazată pe o justiție socială23.
Problema competenței generale a OIM în materie socială nu mai constituie la ora
actuală¸subiect de discuție. Nu este însă mai puțin adevărat că, în primii ani după constituirea
sa, respectiv în intervalul 1922-1932, au fost ridicate numeroase chestiuni privind delimitarea
competenței OIM. Ca urmare, Curtea Permanentă de Justiție Internațională de la Haga a fost
chemată să se pronunțe, prin mai multe avize consultative, asupra interpretării ce trebuia dată
textului Constituției OIM.
Mergând pe linia unei interpretări largi, întemeiate pe termenii generali folosiţi în
preambulul Constituţiei, Curtea de la Haga a statuat, prin avize succesive, asupra competenţei
OIM în materie de reglementare a raporturilor de muncă în agricultură, de limitare sau
interzicere a unor mijloace și metode de producţie vătămătoare sănătăţii lucrătorilor, de
reglementare a muncii prestate de alte persoane decât salariaţii, a muncii de noapte a femeilor
care ocupă funcţii de supraveghere sau de conducere.
Concluzia desprinsă din aceste avize, statornicită de atunci în practica OIM fără a mai
întâmpina contestări, a fost competenţa generală a OIM în materie socială. Mai mult decât atât,
Declaraţia de la Philadelphia a confirmat această concluzie, prin concepţia cuprinzătoare ce
se degajă din principiile generale pe care le-a formulat, în completarea celor enunţate în 1919
în Tratatul de la Versailles24.
După cum s-a subliniat deja în literatura română de specialitate 25, competenţa ratione
materiae a OIM nu se limitează doar la condiţiile de muncă, ci cuprinde şi condiţiile de viaţă,
în general. Acest punct de vedere a fost afirmat constant, din 1926, de OIM, urmare a unei
dispute legate de posibilitatea reglementării condiţiilor de transport pentru migranţi când,
Conferinţa OIM a statuat că, în competenţa sa, trebuie să intre şi condiţiile de viaţă ale
lucrătorilor26.
Competenţa ratione personae înglobează atât pe lucrătorii manuali, cât şi pe cei
intelectuali, în temeiul principiului unităţii muncii, atât pe cei care muncesc în calitate de
salariaţi, cât şi pe lucrătorii independenţi (agricultori, meseriaşi, liber profesionişti), precum
şi pe cooperatori, atât pe lucrătorii din sectorul privat, cât şi pe cei din sectorul public,
inclusiv pe funcţionarii publici. Ea îşi întinde funcţia protectoare asupra unor categorii de
populaţie, independent de existenţa relaţiilor de muncă sau chiar când aceste relaţii nu mai
23
Servais, Jean-Michel, Normes internationales du travail, L.G.D.J., Paris, 2004, p. 30.
24
Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., Dreptul muncii, TUB, București, 1974, p. 194.
25
Ibidem, p. 195.
26
Popescu, Andrei, op. cit., p. 49.

17
fiinţează sau nu pot exista, cum sunt: şomerii, copiii, migranții, ucenicii etc. Astfel, se admite,
în prezent – atât la nivelul documentelor constitutive, cât şi la cel al practicii –, că OIM deţine
o competenţă generală în materia problemelor sociale. Pentru a se ajunge aici, a fost nevoie
să fie parcurse mai multe etape, să se înregistreze mutaţii semnificative în cadrul cooperării
internaţionale, politicilor şi reglementărilor interne ale statelor.
Dacă, iniţial competenţele OIM se rezumau la unele probleme fundamentale ale
muncii, după 1944 acestea s-au extins şi asupra tuturor măsurilor economice şi financiare
care pot avea rezonanţe sociale (politicile economice şi sociale), libertăţilor publice
fundamentale (prin cele două Convenţii, din 1948 şi 1949, privind libertăţile sindicale şi de
negociere colectivă), anumitor aspecte ale politicii penale şi penitenciare (pe calea
Convenţiei nr. 105/1957 asupra muncii forţate), statisticii muncii etc. În consecinţă, la ora
actuală, competenţele OIM, respectiv normele dreptului internaţional al muncii, privesc nu
numai aspectele dreptului muncii, respectiv dreptului securităţii sociale, ci, mai mult, şi
aspecte ale drepturilor omului, aflate, mai mult sau mai puţin, într-o legătură cu munca şi
protecţia socială în general.

Structură
Structura internă a OIM, statuată prin textele Constituției, a adus o inovație
interesantă pe planul dreptului internațional, constând în adoptarea principiului reprezentării
tripartite. Abătându-se de la tradiția potrivit căreia organismele internaționale se compun
exclusiv din reprezentanți ai guvernelor, arhitecții Constituției OIM au imaginat cadrul unei
reprezentări mai largi, instituind participarea delegațiilor angajatorilor și ai lucrătorilor din
statele membre, alături și pe poziții de autonomie și egalitate în exercitarea drepturilor cu
delegații guvernelor respective27. De aceea, dacă ar fi să caracterizăm OIM, ar trebui să
precizăm, în primul rând, că aceasta este acea unică organizație internațională la activitatea
căreia participă nu numai reprezentanții guvernelor, dar și reprezentanții lucrătorilor și ai
angajatorilor. OIM se distinge deci prin structura sa tripartită, practic, a tuturor organelor
deliberative ce o compun. Este ceea ce diferențiază această organizație față de orice altă
organizație internațională de drept public.

27
Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 189.

18
 Principiul tripartitismului este prezent, după cum am afirmat deja, în compoziția
organelor deliberative ale organizației, în Conferința Internațională a Muncii, în Consiliul de
Administrație și în cele mai multe dintre comisii28.
În concepția inițiatorilor OIM, la activitatea organizației universale care este chemată
să se pronunțe asupra problemelor muncii și securității sociale trebuia sa fie asociate cele trei
părți interesate, atât în reglementarea internațională a muncii, cât și în aplicarea acesteia. În
consecință, pe picior de egalitate cu reprezentanții guvernelor (2), au fost situați
reprezentanții partenerilor sociali (2 – câte unul din partea patronatelor, respectiv
sindicatelor).
Tripartitismul are funcția de a crea premizele acceptării și aplicării pe plan național a
normelor și măsurilor adoptate în comun de părțile interesate, de a spori autoritatea OIM, de a
evita luarea unor decizii în spirit restrâns, tehnocratic. Evident, factorul care a asigurat
organizației un flux dinamic, progresist, l-a constituit și îl constituie aplicarea consecventă a
tripartitismului29.
Tripartitismul a trecut prin momente și perioade de criză, generate de contestarea
împuternicirilor delegațiilor patronilor sau lucrătorilor din unele state a căror orânduire
socială și regim politic au cunoscut în timp schimbări substanțiale, repercutate asupra
raporturilor dintre cei trei parteneri sociali. În final, a triumfat ideea că principiul
tripartitismului nu trebuie legat de un sistem economic sau social determinat, cum nici OIM
nu trebuie considerată altfel decât o organizație cu caracter universal, mondial, trebuind să fie
deschisă participării tuturor statelor lumii30.

Conferința Internațională a Muncii

Conferința Internațională a Muncii este organul suprem al OIM care trasează linia
politicii generale a organizației31. Are ca principală atribuție elaborarea normelor de drept
internațional al muncii, sub forma convențiilor și recomandărilor internaționale ale muncii și
urmărirea aplicării acestora.
În afară de principala atribuție de a dezbate și adopta convențiile și recomandările în
materie, ce constituie substanța normelor internaționale ale muncii și de a controla aplicarea
28
Fac excepție comisiile cu atribuții cvasi-judiciare, compuse din personalități independente (de exemplu,
Comisia de experți independenți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor OIM), comisiile de strictă
specialitate, care sunt formate numai din delegați guvernamentali (de exemplu, Comisia financiară) și comisiile
alcătuite pe bază paritară (de exemplu, cele din domeniul maritim sau pentru funcțiile publice).
29
Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 190.
30
Popescu, Andrei, op. cit., p. 51.
31
Începând din 1949, Conferința OIM se reunește întotdeauna la Geneva, o dată pe an, în cursul lunii iunie,
pentru o sesiune de trei săptămâni.

19
lor, Conferința dezbate Raportul directorului general al Biroului Internațional al Muncii care
prezintă, anual, activitatea OIM și evoluția situației economice și sociale în lume. Cea de-a
doua parte a Raportului tratează în detaliu o temă de mare actualitate.
Conferința este organul suprem al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, iar atribuţiile
sale principale sunt următoarele:
a) elaborează normele internaţionale de muncă şi controlează aplicarea acestora;
b) adoptă rezoluţii care orientează politica generală a organizaţiei şi activităţii
sale;
c) decide admiterea unor noi membri, alege Consiliul de Administraţie;
d) votează bugetul organizaţiei.
Conferinţa Internaţională a Muncii se compune din ansamblul delegaţiilor statelor
membre, potrivit principiului tripartitismului tripartite. Reprezentarea tripartită reprezintă
marea originalitate a O.I.M.: „delegaţia fiecărui stat este compusă din patru membri, doi
reprezentanţi ai puterilor publice, unul a patronilor şi unul al muncitorilor salariaţi32” de unde
tripartitismul). Fiecare dintre aceşti delegaţi dispune de un drept de vot „propriu” şi
„independent”. Prin instituirea tripartismului s-a urmărit ca la opera de legiferare
internaţională în materia dreptului muncii să participe toţi factorii interesaţi în reglementarea
raporturilor de muncă, adică nu numai statele, ci şi lucrătorii şi angajatorii. Ea se întruneşte
în sesiuni ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o dată pe an (de regulă în luna iunie).
Conferinţa are un preşedinte şi un prim-vicepreşedinte aleşi dintre reprezentanţii
guvernamentali şi doi vicepreşedinţi din rândul reprezentanţilor lucrătorilor şi al patronilor.
Preşedintele, prim-vicepreşedintele şi cei doi vicepreşedinţi, împreună cu directorul general al
Biroului Internaţional al Muncii, alcătuiesc biroul Conferinţei.
Conferinţa desemnează la fiecare sesiune:
 comisie pentru examinarea prealabilă a fiecărei teme supusă votului ei;
 o comisie de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor;
 o comisie de rezoluţii;
 un comitet de redactare împuternicit să stabilească, pe baza hotărârilor adoptate, textul
final al convenţiilor şi recomandărilor.
Patru mari organizaţii sindicale internaţionale, Conferinţa Sindicatelor Libere, Conferinţa
Mondială a Muncii şi Organizaţia Unităţii Sindicale Africane, au statut de observator la
O.I.M. şi nu au drept de vot.
32
Defarges, Philippe Moreau, Organizaţii Internaţionale Contemporane, Institutul European, Bucureşti, 1998,
p. 29.

20
 Consiliul de Administrație
Consiliul de Administrație este organul executiv, pivotul întregii activități a OIM.
Cele mai importante atribuţii ale Consiliului de Administraţie sunt: fixează data şi ordinea de
zi ai conferinţelor, ţine evidenţa hotărârilor adoptate, ia măsuri de aplicare şi urmăreşte
aplicarea lor şi a celorlalte programe stabilite de statele membre, numeşte directorul general
al Biroului Internaţional al Muncii, exercită atribuţii financiare şi administrative.
Evident, fiind organ executiv, Consiliul de Administrație este cel care examinează
propunerile și definitivează proiectul de buget al organizației ce este supus adoptării de
Conferința OIM.
Prin concepție, Consiliul de Administrație este abilitat să joace un rol important în
cadrul controlului aplicării normelor internaționale ale muncii.
Consiliul de Administraţie este compus din 56 membri, din care 28 reprezentanţi ai
guvernelor şi 14 reprezentanţi ai patronilor şi ai muncitorilor. Acest consiliu este condus de
un preşedinte şi doi vicepreşedinţi aleşi pe baza principiului tripartitismului. Potrivit art. 7 din
Constituţia organizaţiei, din cei 28 membri reprezentanţi ai guvernelor, 10 sunt rezervate
statelor puternic dezvoltate economic, iar restul de 18 fiind aleşi de delegaţii guvernelor
prezenţi la Conferinţă. Ceilalţi 14 reprezentanţi ai patronilor şi ai muncitorilor sunt aleşi de
Conferinţă pe o perioadă de trei ani33.
Consiliul de Administrație se alege din trei în trei ani. Imediat după alegeri, el își
desemnează Biroul compus dintr-un președinte care este, obligatoriu, un reprezentant
guvernamental și doi vicepreședinți, reprezentând ceilalți doi parteneri sociali.
Funcționarea Consiliului de Administrație a fost profund reformată în 1993, în scopul
creșterii eficienței acestuia și al reducerii cheltuielilor34.
În cadrul Consiliului de Administrație activează cinci comisii:
 programe, buget și administrație
 probleme juridice și norme internaționale ale muncii;
 ocuparea forței de muncă și politica socială;
 cooperarea tehnică;
 reuniuni sectoriale și tehnice și alte probleme conexe.

Biroul Internațional al Muncii

Filip, Gheorghe, Filip, Liviu, Dreptul Muncii şi Securităţii Sociale, Editura Neuron, Focşani, 1994,p. 49.
33

34
El se întrunește într-o sesiune de primăvară (martie – aprilie) și una de toamnă (noiembrie) și imediat după
Conferința OIM (această ultimă sesiune durând doar o singură zi).

21
 Biroul Internaţional al Muncii este secretariatul permanent al organizaţiei şi are sediul
la Geneva. În structura biroului intră: 3 directori generali adjuncţi, 7 subdirectori generali şi
mai multe departamente. În cadrul său activează aproximativ 2000 de funcţionari
internaţionali.
Atribuţiile acestuia sunt următoarele35:
 elaborează documentele şi rapoartele pentru conferinţa şi reuniunile organizaţiei şi
realizează lucrările de secretariat pentru acestea;
 recrutează experţi în cooperarea tehnică şi stabileşte directivele pentru programele de
cooperare tehnică în lumea întreagă;
 întreprinde lucrări de cercetare şi desfăşoară activităţi educative;
 strânge informaţii şi diverse situaţii statistice din toate ţările lumii care se referă la
muncă;
 publică o paletă largă de lucrări şi de periodice specializate cu privire la muncă şi
probleme sociale;
 sprijină guvernele ţărilor membre, organizaţiile patronilor şi ale salariaţilor în
probleme ce fac obiectul său de activitate.

Alte organe
Pe lângă cele trei entități ale OIM, aceasta mai are și alte organe de lucru: comisiile și
reuniunile tehnice de experți și conferințele regionale.
Comisii și reuniuni tehnice. În structura sa, OIM beneficiază de un sistem complex de
comisii pentru industrie ce se compun din câte doi reprezentanți ai celor trei parteneri sociali
din statele membre36.
Comisiile pentru industrie sunt chemate să examineze problematica socială în sectoare
de activitate determinante, cum ar fi industria petrolieră, industria textilă, industria chimică
etc. Problematica abordată este destul de largă, de la recrutarea și formarea personalului, până
la influența procesului tehnologic asupra organizării muncii.
Comisiile pentru industrie adoptă concluzii și rezoluții ce sunt comunicate statelor
membre, partenerilor sociali și pot influența politica socială în domeniu, fie direct, prin
aplicarea acestora pe calea reglementărilor legale, fie indirect, pe calea convențiilor colective.
În domeniul maritim, în cadrul OIM este structurată o Comisie paritară ce grupează
doar pe armatori și pe marinari, care joacă același rol ca și comisiile pentru industrie. De

35
Popescu, Andrei, op. cit., p. 59.
36
Comisiile pentru industria au fost create pe o bază tripartită, începând cu 1945 pentru 10 sectoare industriale.

22
regulă, reuniunile Comisiei paritare maritime pregătesc sesiunile maritime ale Conferinței
Internaționale a Muncii.
Conferințe regionale. Conferințele regionale reunesc delegații guvernamentali, ai
patronilor și ai lucrătorilor din țările membre care aparțin aceluiași continent sau aceleiași
regiuni a lumii.
Conferințele regionale nu adoptă convenții sau recomandări (regionale), ci rezoluții pe
diverse subiecte legate de muncă și securitate socială ce interesează regiunea sau continentul
respectiv.
În vederea continuității acțiunii OIM în regiune sau pe continentul respectiv, între
conferințele regionale au lor reuniuni ale Comisiilor consultative regionale, chemate să se
asocieze activităților derulate de Consiliul de Administrație.
În funcție de complexitatea problemelor sociale, numărul conferințelor regionale
pentru America, Africa și Asia a fost, în timp, cu mult mai mare decât cele pentru Europa.

Capitolul III. Particularităţile elaborării,

adoptării şi aplicării convenţiilor Organizaţiei
Internaţionale a Muncii

23
 Procesul de elaborare, adoptare şi aplicare a convenţiilor promovate de O.I.M.
prezintă o serie de particularităţi semnificative, fapt care le conferă statutul de tratate
internaţionale multilaterale sui generis.

3.1. Elaborarea convenţiilor

Nu există o procedură de elaborare identică cu cea referitoare la tratatele diplomatice

obişnuite, în sensul că nu se poate vorbi de existenţa unor negocieri în înţeles clasic. Astfel,
convenţiile sunt elaborate pe baza consultării statelor de către Biroul Internaţional al Muncii
şi adoptate apoi de Conferinţa internaţională a muncii: nu se cere unanimitatea, fiind
suficiente pentru aprobare două treimi din voturile delegaţilor prezenţi. Ca atare, nu este
vorba nici de desfăşurarea de negocieri de tip diplomatic şi nici de încheierea unui acord de
tip clasic, întrucât un stat se poate vedea legat de un document pe care nu l-a votat, ci a votat
chiar împotriva adoptării lui. Toate acestea indică o apropiere din punct de vedere al
procedurii de elaborare a convenţiilor, de un organ legislativ de drept comun şi de situaţia
aşa-ziselor tratate-legi.

3.2. Adoptarea

O importantă inovaţie se remarcă şi în privinţa adoptării convenţiilor, întrucât

Conferinţa internaţională a muncii nu reprezintă o simplă reuniune interguvernamentală, ci
asociază delegaţiilor guvernelor reprezentanţi ai părţilor interesate în soluţionarea
problemelor muncii. Într-adevăr, structura tripartită a Conferinţei, care cuprinde pe lângă 2
delegaţi ai Executivului din fiecare ţară membră şi un delegat al organizaţiei patronale
reprezentative şi unul al organizaţiei reprezentative a lucrătorilor (în caz de pluralitate a
acestora aplicându-se regula alternanţei) face ca aceste documente să devină expresia
intereselor şi voinţei a trei factori semnificativi ai vieţii publice naţionale. În plus, sub raport
formal, o dată convenţia astfel adoptată, nu se recurge la procedura semnării şi schimbului
instrumentelor de ratificare din partea statelor membre; va fi numai semnătura cu rol de
autentificare a textului, din partea Preşedintelui şi Secretarului general al Conferinţei,
documentul fiind apoi comunicat statelor.

24
 3.3. Necesitatea ratificării de către state

Statele care acceptă să fie legate printr-o anumită convenţie sunt ţinute să procedeze
la ratificarea ei, dar aceasta nu poate fi insoţită de rezerve. De asemenea, interpretarea
convenţiilor nu poate fi dată de către statele care le-au ratificat, aceasta aparţinând, în
principiu, Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. În sfârşit, spre deosebire de un tratat
internaţional obişnuit, convenţia internaţională a muncii nu este suspendată de starea de
război existentă între două state, şi aceasta tocmai pentru că prevederile sale leagă mai
degrabă comunitatea internaţională în ansamblul său. Toate aceste caracteristici au făcut ca
anumiţi specialişti să compare convenţiile adoptate în cadrul O.I.M. ca adevărate "legi
internaţionale".

3.4. Supunerea, spre examinare, autorităţilor competente

Pornind de la ideea că aceste convenţii sunt, într-un fel, în mod automat obligatorii,
cel puţin principial, ca spirit, pentru statele membre ale organizaţiei, există regula (originală)
potrivit căreia guvernele sunt obligate să supună aceste documente, conform legii, examinării
autorităţilor naţionale competente. În consecinţă, o asemenea obligaţie face ca guvernele să
nu poată adopta o poziţie de abţinere, ci, dimpotrivă, sunt ţinute să solicite organului
legislativ examinarea convenţiilor potrivit procedurii constituţionale, care poate decide
ratificarea sau nu a convenţiei. Mai mult decât atât, Constituţia Organizaţiei Internaţionale a
Muncii obligă guvernele să prezinte rapoarte chiar şi asupra convenţiilor pe care nu le-au
ratificat, în sensul precizării stadiului legislaţiei interne, dificultăţile care au împiedicat ori
întârzie ratificarea şi aplicarea acestor convenţii. Rezultă deci că statul trebuie să se justifice
pentru neratificarea anumitor convenţii internaţionale ale muncii, iar aceste rapoarte, distincte
de cele referitoare la executarea altor tratate, trebuie să fie comunicate, de asemenea,
organizaţiilor patronilor şi lucrătorilor.
La rândul său, Biroul Internaţional al Muncii trebuie ca, periodic, să reamintească
statelor această obligaţie şi să le ceară explicaţii asupra cauzelor care le-au determinat să nu
ratifice o convenţie sau alta. De exemplu, în ultimii ani, asemenea rapoarte au fost solicitate
tuturor statelor care nu au ratificat încă convenţiile asupra muncii forţate, libertăţii sindicale şi
discriminării.

25
 3.5. Introducerea în dreptul intern a normelor convenţiilor
internaţionale în domeniul muncii

După ratificarea convenţiilor este necesară introducerea normelor conţinute de acestea

în dreptul naţional al fiecărei ţări. Şi din acest punct de vedere, regulile O.I.M. merg mai
departe decât dreptul internaţional. Astfel, după ratificarea unei convenţii, Constituţia O.I.M.
obligă statele să facă efective dispoziţiile acesteia, în sensul modificării în consecinţă a
dreptului lor intern. De altfel, fiecare stat trebuie să facă un raport periodic asupra măsurilor
pe care le-a luat pentru executarea normelor convenţiei, iar copii după acesta trebuie trimise
organizaţiilor reprezentative ale patronilor şi salariaţilor.

3.6. Respectarea normelor fundamentale

Alături de obligaţiile menţionate mai sus, Constituţia O.I.M. obligă statele membre
ale organizaţiei de a respecta unele norme fundamentale, chiar dacă acestea nu au ratificat
condiţiile corespunzătoare. Este vorba, mai întâi, de unele norme fundamentale consacrate de
Constituţia organizaţiei, precum şi de Declaraţia de la Philadelphia, din 1944, considerată
drept "noua Cartă ideologică" a O.I.M. O dată devenit membru al organizaţiei, orice stat
trebuie să respecte aceste norme fundamentale, care îndeplinesc funcţia unei veritabile
"declaraţii de drepturi" în domeniul muncii şi protecţiei sociale.

3.7. Mecanisme de control

Pentru verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor rezultând din convenţiile

O.I.M. sunt prevăzute două mijloace uzuale: rapoartele şi reclamaţiile. Astfel, în privinţa
convenţiilor ratificate, controlul se efectuează cu ajutorul rapoartelor anuale, fumizate de
guverne, şi prin intermediul plângerilor, a căror examinare dă naştere unui veritabil
contencios în faţa unei comisii de anchetă cu caracter jurisăicţional. Pentru convenţiile
ratificate şi neratificate este instituită, de asemenea, procedura rapoartelor examinate de
Conferinţa internaţională a muncii în cadrul Comisiei de norme, comisie ce fiinţează în
structura tripartită. Un alt mijloc, extrem de rar utilizat, este cel al plângerilor ce se pot
depune numai de către un stat împotriva altui stat membru.

26
 De-a lungul celor şapte decenii şi jumătate de existenţă, O.I.M. a adoptat 177 de
convenţii internaţionale şi 184 recomandări. Ansamblul acestor documente constituie ceea ce
se numeşte tot mai frecvent în literatura de specialitate, şi chiar în cadrul unor organisme
specializate, "Codul internaţional al muncii". Din punct de vedere al conţinutului acestor
reglementări, acesta a evoluat în raport cu transformările înregistra te la nivelul
competenţelor conferite organizaţiei internaţionale.
Astfel, se admite, în prezent – atât la nivelul documentelor constitutive, cât şi la cel al
practicii – că O.I.M. deţine o competenţă generală în materia problemelor muncii. Pentru a se
ajunge aici "a fost nevoie să fie parcurse mai multe etape, să se înregistreze mutaţii
semnificative în cadrul cooperării internaţionale şi politicilor şi reglementărilor interne ale
statelor.
Aşa se face că, dacă, iniţial, competenţele O.I.M. se rezumau la unele probleme
fundamentale ale muncii, după 1944 acestea se extind şi asupra tuturor măsurilor economice
şi financiare care pot avea rezonanţe sociale (politicile economice şi sociale), libertăţilor
publice fundamentale (prin cele două mari convenţii, din 1948 şi 1949, privind libertăţile
sindicale şi de negociere colectivă), anumitor aspecte ale politicii penale şi penitenciare (pe
calea Convenţiei asupra muncii forţate, din 1957), statisticii muncii etc.
Vom prezenta, pe scurt, conţinutul acestor documente importante adoptate de O.I.M.,
urmând ordinea uzitată de însăşi organizaţia internaţională în cadrul diferitelor culegeri
publicate.

3.8. Drepturile şi libertăţile fundamentale

Deşi numărul convenţiilor vizând în mod direct domeniul drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului nu este mare, acestea sunt considerate ca fiind cele mai importante
din punctul de vedere al filosofiei sociale. Cronologic, prima problemă în materie abordată a
fost cea a libertăţii sindicale, prin două convenţii (nr. 87 şi 89) din 1948 şi, respectiv, 1949,
adoptate sub influenţa "Declaraţiei universale a drepturilor omului". Prima vizează în special
libertatea de constituire a asociaţiilor profesionale, iar cea de a doua protecţia salariatului faţă
de angajator prin instituirea dreptului la negociere colectivă.
Salariaţilor li se recunoaşte dreptul de a forma organizaţii sindicale, fără nici o
distincţie şi fără necesitatea unei autorizaţii ori de a adera la cele existente, conform alegerilor
libere. Nu este admisă nici o dizolvare a acestor organizaţii şi se prevede posibilitatea de a se
federa între ele. Totuşi, dreptul la grevă nu este menţionat.
27
 Egalitatea între bărbaţi şi femei face obiectul convenţiei nr. 100 din 1951. În anul
1957, convenţia nr. 105, asupra muncii forţate, a stipulat obligaţia de a suprima munca forţată
ori obligatorie, nu numai ca măsură de constrângere, de educare politică, ci şi ca mijloc de
mobilizare a mâinii de lucru, ca măsură a disciplinei muncii, ca pedeapsă ori ca măsură de
discriminare. Anul următor, convenţia nr. 111 a avut ca obiect discriminarea definită ca
"orice distincţie, excludere ori preferinţă fondată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie publică
ori origine socială care are ca efect distrugerea şi alterarea egalităţii de şansă ori de tratament
în materie de ocupare ori de profesie".
În sfârşit, se cuvin menţionate, pentru acelaşi domeniu, convenţiile nr. 135 din 1971
privind protecţia reprezentanţilor angajaţilor în întreprinderi şi nr. 151 din 1978 referitoare la
libertatea sindicali a funcţionarilor publici.

3.9. Angajare şi şomaj

Problemele şomajului au reprezentat una din primele preocupări ale O.I.M. Astfel,
încă din 1919, Convenţia nr. 2 a privit acest fenomen cu multiple implicaţii individuale şi
sociale. În materie de ocupare a forţei de muncă, printre convenţiile adoptate se cuvine
menţionată Convenţia nr. 122 din 1964 privind politica ocupării, orice ţară înainte de a
ratifica trebuind să promoveze deplina folosire "productivă şi liber aleasă". Convenţia nr. 158
din 1983 asupra licenţierii (prima în domeniu) a avut un impact deosebit de pozitiv asupra
legislaţiilor naţionale.
Un document cu un conţinut ambivalent reprezintă Convenţia nr. 168 din 1988
referitoare la promovarea ocupării şi protecţia contra şomajului. În sfârşit, orientarea şi
formarea profesională, mai puţin abordată până în prezent, au făcut obiectul Convenţiei nr.
159 din 1983 asupra readaptării profesionale.

3.10. Condiţiile de muncă

Condiţiile generale de desfăşurare a muncii reprezintă primul domeniu în care s-a

exercitat acţiunea O.I.M., încă de la fondarea sa. Astfel, în mod semnificativ, Convenţia nr. 1
din 1919 priveşte ziua de muncă de 8 ore, completată în 1935 prin convenţia asupra
săptămânii de lucru de 48 de ore. Repausul săptămânal (prin Convenţiile nr. 14 din 1921 şi
106 din 1957), concediile plătite au făcut obiectul unor documente pertinente. De asemenea,

28
securitatea şi igiena muncii au fost abordate pe ramuri profesionale. Printre acestea se
numără, de exemplu, convenţia privind protecţia muncitorilor contra radiaţiilor ionizante
(deosebit de specializată şi interesând mai ales ţările industriale) şi Convenţia nr. 162 din
1986 asupra utilizării azbestului.
O problemă prioritară în acest context a fost şi cea privind salariile. Convenţia nr. 95
din 1949 s-a referit la plata salariului; în 1970, Convenţia nr. 131 a făcut referire la fixarea
salariilor minime, iar în 1991 conferinţa O.I.M. a examinat protecţia creanţei salariului în caz
de insolvabilitate a angajatorului. Şi în domeniul protecţiei muncii femeilor şi copiilor au fost
adoptare o serie de convenţii. În acest sens se cuvine menţionată, în special, problema vârstei
de încadrare în muncă, fixată succesiv la 14 ani, apoi la 15 ani, care a avut consecinţe
notabile, obligând, printre altele, unele ţări să-şi modifice în mod corespunzător legislaţia
internă.
La rândul său, protecţia femeii şi maternităţii, sub raportul condiţiilor de
muncă, a avut un caracter prioritar. Se circumscriu acestor aspecte Convenţia nr. 100 asupra
egalităţii de remuneraţie între bărbaţi şi femei sau o serie de alte documente precum
Convenţia nr. 3 din 1919 referitoare la protecţia maternităţii (revizuită prin Convenţia nr. 103
din 1952), convenţiile vizând interzicerea muncii de noapte pentru femei (numerele 4/1919,
41/1934 şi 89/1948) etc. De remarcat că, în cadrul ţărilor membre ale Uniunii Europene, se
manifestă tendinţa de a considera că interdicţia muncii de noapte pentru femei aduce
atingerea egalităţii sexelor şi se militează în direcţia înlăturării sale.
În sfârşit, se cuvin menţionate şi convenţiile care privesc categorii speciale de
muncitori, precum cele referitoare la lucrătorii agricoli, cei din marina comercială, pescari,
personal infirmier ori muncitori migranţi.

3.11. Raporturile profesionale

Aceste raporturi constituie încă un domeniu sărac în reglementările internaţionale. O

singură convenţie O.I.M., Dr. 154/1981, privind negocierile colective, atinge un asemenea
obiect, fără însă a oferi o abordare suficientă. Aceste lacune sunt, oarecum, acoperite prin
prevederile câtorva recomandări adoptate de organizaţia internaţională.

3.12. Securitatea socială

29
 Problematica socială este relativ bine reprezentată în cadrul preocupărilor şi
documentelor O.I.M., purtând asupra unor riscuri definite şi determinate. Printre acestea, un
loc important revine Convenţiei nr. 102 din 1952 privind instituirea unor norme minimale de
securitate socială care, la rândul său, fusese precedată de o recomandare din 1944 asupra
garantării mijloacelor de existenţă. Această convenţie a avut o influenţă considerabilă asupra
dezvoltării ulterioare a legislaţiilor naţionale în materie socială. Documentul cuprinde 9
capitole corespunzând celor 9 riscuri admise ca riscuri specifice ale securităţii sociale în
majoritatea statelor, respectiv:
1. asistenţa medicală;
2. indemnizaţiile de boală;
3. prestaţiile de şomaj;
4. prestaţiile de bătrâneţe;
5. prestaţiile în caz de accident de muncă ori boală profesională;
6. prestaţiile familiale;
7. prestaţiile de maternitate;
8. prestaţiile de invaliditate;
9. prestaţiile de supravieţuire.
Dintre aceste 9 riscuri sociale Convenţia nr. 102 obligă statele care o ratifică să aleagă
cel puţin 3, faţă de care legislaţia lor trebuie să fie conformă. Egalitatea de tratament în
materie socială face obiectul Convenţiei Dr. 118/1962.

3.13. Muncitorii migranţi

Definiţia muncitorului migrant, acceptată pe larg în documentele europene şi

internaţionale, este cuprinsă în Convenţia nr. 97 din 1949, revizuită prin Convenţia nr. 143
din 1975 şi îl prezintă drept o persoană care migrează dintr-o ţară către altă ţară în vederea
ocupării unui loc de muncă, altul decât pe cont propriu, şi admis, de regulă, ca atare.
Principiul consacrat pe această cale este cel al asimilării muncitorului migrat cu cel naţional.
În acest sens, alt. 6 al documentului dispune ca: "fiecare ţară care ratifică această convenţie
are obligaţia să aplice, fără discriminare pe motiv de naţionalitate, imigranţilor care se găsesc
pe teritoriul său, un tratament care să nu fie mai puţin favorabil celui pe care îl aplică
propriilor resortisanţi". Nediscriminarea priveşte domeniile remuneraţiei, duratei muncii şi
securităţii sociale, impozitelor, acţiunii în justiţie. Nu se impune nici o condiţie de

30
reciprocitate. O altă convenţie O.I.M., importantă în materie, este cea cu nr. 143 din 1975
asupra migraţiilor abuzive.

3.14. Aplicarea convenţiilor O.I.M.

Aplicarea prevederilor cuprinse în numeroasele convenţii adoptate de Organizaţia

Internaţională a Muncii, de-a lungul timpului, întâmpină o serie de dificultăţi şi particularităţi,
determinate de specificul şi diversitatea sistemelor juridice, nivelul de dezvoltare, strategiile
şi politicile promovate în materie de muncă şi securitate socială în diferitele state ş.a. Aşa, de
exemplu, diversitatea sistemelor juridice ridică o serie de probleme în privinţa ratificării şi
introducerii în dreptul intern a dispoziţiilor convenţiilor O.I.M.; de pildă, Marea Britanie nu
dispune, practic, de o legislaţie a muncii, dreptul muncii englez fiind inclus în convenţiile
colective care sunt negociate de sindicate şi patronat. Se pune, în această situaţie, o întrebare
legitimă: cum se inserează în legislaţiile interne dreptul internaţional al muncii şi securităţii
sociale? Singura soluţie rămâne aceea de a interesa pe partenerii sociali, ca în cadrul
negocierilor profesionale, să ţină seama de prevederile convenţiilor internaţionale.
De menţionat că, potrivit aprecierilor organismelor de specialitate, convenţiile O.I.M.
sunt adeseori rău aplicate în dreptul intern al statelor; de multe ori prevederile acestora nu
sunt încorporate în legile fundamentale cum sunt codurile muncii iar administraţia şi
judecătorii le ignoră, datorită necunoaşterii lor şi absenţei unei practici pertinente şi general
aplicate. La nivel teoretic, problema se rezolvă în contextul general. al raportului dintre
dreptul intern şi dreptul internaţional, stabilit în Constituţia fiecărui stat.

31
 Capitolul IV. Recomandările Organizaţiei
Internaţionale a Muncii
O a doua categorie de documente elaborate şi adoptate în cadrul O.I.M. este cea a
recomandărilor referitoare la probleme care, datorită complexităţii lor ori diferenţelor mari
existente între sistemele de drept ale statelor, nu se pretează deocamdată la rezolvarea pe
calea unei convenţii. Uneori, acestea pregătesc terenul, jucând un rol experimental, pentru
adoptarea ulterioară a unor convenţii, ca fază superioară de cristalizare şi afirmare a
intereselor şi punctelor de vedere ale statelor şi factorilor sociali. Adeseori, o recomandare
însoţeşte o convenţie care se limitează la a consacra principii generale; în acest caz, rolul
recomandării este acela de a preciza, de a concretiza semnificaţiile convenţiei.
Din punctul de vedere al valorii juridice, recomandările, aşa cum le arată şi numele,
cuprind deziderate, dorinţe, preferinţe adresate statelor, fără a crea deci veritabile obligaţii în
sarcina acestora, ca în cazul convenţiilor. Fiecare stat membru se poate angaja să supună
recomandarea, într-un anumit termen, autorităţilor competente, eventual pentru a prelua
cerinţele sale în cadrul unor legi, şi trebuie să informeze Biroul Internaţional al Muncii asupra
măsurilor adoptate în acest scop.
Dintre recomandările cu specificaţii deosebite remarcăm: cele privind reprezentanţii
muncitorilor (1971), licenţierile (1982), negocierile colective (1981) etc.

Recomandările O.I.M.
 Nr.35 Recomandarea privind constrângerea indirectă a muncii, 1930
 Nr.69 Recomandarea privind îngrijirea medicală, 1944
 Nr.90 Recomandarea privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru
masculină și a mâinii de lucru feminină, pentru o muncă de valoare egală, 1951
 Nr.92 Recomandarea privind concilierea și arbitrajul voluntar, 1951
 Nr.94 Recomandarea privind consultarea și cooperarea între angajatori și
lucrători, la nivelul întreprinderii, 1952
 Nr.110 Recomandarea privind regimul aplicabil lucrătorilor de pe plantaţii,
1958
 Nr.111 Recomandarea privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de
muncă și exercitării profesiei, 1958

32
 Nr.114 Recomandarea privind protecţia lucrătorilor împotriva radiaţiilor
ionizante, 1960
 Nr.115 Recomandarea privind locuinţele lucrătorilor, 1961
 Nr.116 Recomandarea privind reducerea orelor de lucru, 1962
 Nr.118 Recomandarea privind protecţia utilajelor, 1963
 Nr.119 Recomandarea privind încetarea raporturilor de muncă la iniţiativa
angajatorului (concedierea), 1963
 Nr.122 Recomandarea privind politica de ocupare a forţei de muncă, 1964
 Nr.129 Recomandarea privind comunicarea între management și lucrători în
cadrul întreprinderii, 1967
 Nr.130 Recomandarea privind examinarea plângerilor în cadrul întreprinderii
în vederea soluţionării acestora, 1967
 Nr.134 Recomandarea privind îngrijirile medicale și indemnizaţiile de boală,
1969
 Nr.144 Recomandarea privind protecţia împotriva riscurilor de intoxicare
datorate benzenului, 197l
 Nr.146 Recomandarea privind vârsta minimă de încadrare în muncă, 1973
 Nr.147 Recomandarea privind prevenirea și combaterea riscurilor profesionale
cauzate de substanţe și agenţi cancerigeni, 1974
 Nr.169 Recomandarea privind politica de ocupare a forţei de muncă, 1984
 Nr.189 Recomandarea privind condiţiile generale de stimulare a creării de
locuri de muncă în întreprinderile mici și mijlocii, 1998 32
 Nr.190 Recomandarea privind interzicerea celor mai grave forme de ale
muncii copiilor și acţiunea imediată în vederea eliminării lor, 1999
 Nr.194 Recomandarea privind Lista bolilor profesionale și înregistrarea și
notificarea accidentelor și bolilor profesionale, 2002
 Nr.195 Recomandarea privind Dezvoltarea Resurselor Umane: educaţie,
formare și învăţare pe tot parcursul vieţii, 2004
 Nr.156 Recomandarea privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor
profesionale în mediul de lucru (poluarea aerului, zgomot și vibraţii), 1977
 Nr.163 Recomandarea privind promovarea negocierii colective, 1981
 Nr.164 Recomandarea privind securitatea și sănătatea lucrătorilor și a
mediului de lucru, 1981
33
 Nr.165 Recomandarea privind egalitatea de șanse și tratament între bărbaţi și
femei: lucrători având responsabilităţi familiale, 1981
 Nr.166 Recomandarea privind încetarea raporturilor de muncă la iniţiativa
angajatorului (concediere), 1982
 Nr.171 Recomandarea privind serviciile de sănătate în muncă, 1985
 Nr.172 Recomandarea privind siguranţa în folosirea azbestului, 1986
 Nr.175 Recomandarea privind sănătatea și securitatea în construcţii, 1988
 Nr.176 Recomandarea privind promovarea ocupării forţei de muncă și
protecţia împotriva șomajului, 1988
 Nr.177 Recomandarea privind siguranţa în utilizarea de produse chimice la
locul de muncă, 1990
 Nr.180 Recomandarea privind protecţia creanţelor lucrătorilor în caz de
insolvabilitate a angajatorului lor, 1992
 Nr.181 Recomandarea privind prevenirea accidentelor industriale majore,
1993
 Nr.183 Recomandarea privind securitatea și sănătatea în mine, 1995
 Nr.192 Recomandarea privind securitatea și sănătatea în agricultură, 2001

34
 Capitolul V. România şi Organizaţia Internaţională
a Muncii
În calitatea sa de semnatară a Tratatul de pace de la Versailles, România a deveni
membră fondatoare a acesteia. În perioada interbelică, România a luat parte la parte la toate
sesiunile conferinţei, fin reprezentată de obicei de delegaţii guvernamentale şi în acest
interval, au fost ratificate 17 convenţii din cele 67 elaborate de organizaţie37.
Din cele trei convenţii adoptate de cea de-a doua sesiune a Conferinţei (1920), ţara
noastră a ratificat abia în 1992, Convenţia privind vârsta minimă pentru admiterea copiilor în
munci maritime. A procedat, totodată, la punerea în concordanţă a legislaţiei interne cu
reglementările unor recomandări.
Fără a cere ieşirea din organizaţie, ţara noastră, din 1940, încetează de a fi membră,
neachitându-şi obligaţiile băneşti ce-i reveneau. Îşi va relua activitatea în 1956, datorită
primirii sale, la 14 decembrie 1955, in Organizaţia Naţiunilor Unite.
Începând cu anul 1966 până în 1975 prezenţa României la O.I.M. este extrem de
bogată de bogată şi de utilă. În acest interval sunt ratificate 16 convenţii, din totalul de 39
ratificate până în anul 1976 şi au fost realizate în colaborare cu această organizaţie: Centrul
de perfecţionare a personalului de conducere, Centrul de perfecţionare a personalului din
industria hotelieră şi turism, Centrul de pregătire intensivă a conducătorilor auto.
În România au fost organizate importante manifestări internaţionale (de exemplu, al 8-
lea Congres Mondial de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale).
Începând cu anul 1976, ţara noastră nu a mai ratificat nici o convenţie, ea fiind
totodată acuzată că nu respectă normele pe care le-a ratificat, în special, cele privind dreptul
de asociere, libertatea sindicală, munca forţată, durata muncii. Din 1981, România nu a mai
plătit cotizaţia, ceea ce a atras, la 1 ianuarie 1984, pierderea dreptului de vot si, implicit,
participarea cu drepturi depline la activitatea O.I.M.
După Revoluţia din decembrie 1989, România este din nou integrată în O.I.M. iar la
cea de-a 7-a conferinţă (iunie 1990), i s-a reacordat dreptul de vot şi, totodată statutul de
membru cu drepturi depline. În perioada 1991-1992, Biroul Internaţional al Muncii prin
Biroul Regional pentru Europa a întreprins 14 misiuni în favoarea României, în diferite
domenii. libertate sindicală, relaţii profesionale, conflicte colective, protecţie socială,
readaptarea profesională a handicapaţilor (aici trebuie precizat că a apărut în anul 2006,
37
Țiclea, Alexandru, Tratat de dreptul muncii, ediția a V-a, Editura Universul Tehnic, București, 2011, pp. 94-
95.

35
Legea nr. 448 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din ianuarie 2008), asistenţă socială pentru organizaţiile
sindicale). Proiectul „Pregătirea şi perfecţionării gestionării întreprinderilor, în condiţiile
economiei de piaţă” desfăşurat în 1992, a avut ca scop principal sprijinirea evoluţiei ţării
noastre în trecerea la economia de piaţă prin dotarea întreprinderilor cu utilaje, introducerea
unor metode de gestionare pe eficienţă, rentabilitate şi calitate.
În 1995, la a 82-a sesiune a Conferinţei Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
reprezentantul guvernamental al României a fost ales preşedinte al acestei Conferinţe, iar la
Conferinţa regională ce a avut loc în Polonia, la Varşovia (septembrie 2005) , acest
reprezentant a fost ale raportor al uneia dintre cele două comisii.
O premieră absolută în privinţa participării României în cadrul O.I.M. s-a întâmplat în
1997, când un reprezentant guvernamental a fost desemnat raportor al Comisiei de aplicare a
normelor internaţionale ale muncii iar preşedintele Cartelului Alfa, domnul Bogdan Hossu a
fost ales membru supleant din partea sindicatelor38.
Pentru a-şi corela legislaţia cu normele internaţionale au fost abrogate o serie de acte
normative şi au fost adoptate altele noi, potrivit convenţiilor O.I.M. Ca exemplu, prin Legea
nr. 53/2003-Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă dispoziţiile
Codului Muncii din 1970, Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă (începând cu 1
ianuarie 2009).
România este membră fondatoare a O.I.M., în calitatea sa de semnatară a Tratatului
de la Versailles (1919) care, în articolul 387, prevedea "Membrii originari ai Societăţii
Naţiunilor vor fi membri originari ai acestei organizaţii şi, prin aceasta, calitatea de membru
al Societăţii Naţiunilor va atrage după sine şi pe aceea de membru al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii" .
Participarea ţării noastre la activitatea acestei prestigioase organizaţii internaţionale
poate fi împărţită în trei mari perioade: 1. Perioada interbelică (1919-1942); 2. Perioada
cuprinsă între 1956-1989 şi 3. Perioada din decembrie 1989 până în prezent.

5.1. Prezenţa României la O.I.M. în perioada interbelică

Prezenta Romaniei s-a caracterizat prin efortul ratificării unui număr însemnat de
convenţii adoptate în cadrul organizaţiei şi preocuparea adaptării legislaţiei româneşti la

38
Jurca, Ovidiu, A 39-a sesiune a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, „Revista Română de dreptul muncii” nr.
3/2005, p. 202.

36
cerinţele acestora. În acest context, se cuvine menţionat faptul că România a participat la
toate sesiunile Conferinţei Internaţionale a Muncii, fiind reprezentată, de regulă, de delegaţii
guvernamentale. De asemenea, în acest răstimp au fost ratificate 17 convenţii, vizând diferite
domenii ale relaţiilor de muncă (din cele 67 elaborate, în acest interval de organizaţie).
Astfel, convenţiile adoptate în prima sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii (octombrie
1919) au fost ratificate şi implementate în legislaţia internă românească la scurt timp după
elaborarea şi aprobarea lor. Aşa, de exemplu, pentru a răspunde cerinţelor Convenţiei privind
ziua de muncă de 8 ore (ratificată în 1921), a fost adoptată o legislaţie specială, iar pentru
aplicarea prevederilor Convenţiei nr. 2, prin Legea organizării plasării în muncă, din
septembrie 1921, s-a instituit un sistem de birouri publice de plasare gratuită în muncă,
coordonate, conform prevederilor documentului, de o instituţie centrală.
În anul 1922, ţara noastră a ratificat o nouă convenţie (din cele trei adoptate de cea de
a doua sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii din 1920) referitoare la vârsta minimă
pentru admiterea copiilor în munci maritime.
Anul următor a fost ratificată Convenţia privind vârsta minimă de 18 ani pentru
admiterea la muncă a tinerilor în calitate de cărbunari sau fochişti pe bordul vaselor,
Convenţia privind repausul săptămânal în stabilimentele industriale şi Convenţia privind
examenul medical obligatoriu, pentru copiii şi tinerii folosiţi pe bordul vaselor, toate trei
adoptate în sesiunea din 1921 a Conferinţei. În anul 1925 au fost ratificate alte două noi
convenţii O.I.M.: cea privind întrebuinţarea ceruzei în pictură şi, respectiv, Convenţia privind
repausul săptămânal.
În spiritul şi conform literei unor asemenea reglementări internaţionale, sunt adoptate
o serie de acte normative cu un vădit caracter de protecţie a salariaţilor, ca, de exemplu:
Legea reglementării conflictelor de muncă (1920), Legea sindicatelor profesionale (1921),
Legea repausului duminical (1925), Legea pentru organizarea serviciului de inspecţie a
muncii (1927), Legea pentru ocrotirea muncii femeilor şi a copiilor şi durata muncii (1928),
Legea pentru organizarea plăţii lucrului efectuat şi organizarea muncii în porturi (1931),
Legea Camerelor de muncă (1932), Legea pentru pregătirea profesională (1936) etc.
În mod semnificativ, se poate constata că toate aceste legi au vizat, cu prioritate,
instituirea unor reglementări adecvate în privinţa măsurilor de protecţie adoptate în cadrul
conferinţelor internaţionale ale muncii, precum: vârsta minimă pentru admiterea copiilor la
muncă – 14 ani, interzicerea muncii de noapte a femeilor, precum şi a tinerilor sub 18 ani,
interzicerea muncii minorilor şi a femeilor de orice vârstă în mine, protecţia femeii gravide şi
lăuze, durata zilei de muncă de 8 ore, pentru lucrătorii adulţi în întreprinderile industriale ş.a.
37
 După 1938, o dată cu introducerea regimului totalitar şi a reflexelor sale, inclusiv la
nivelul legislaţiei muncii (în 1938 este adoptată Legea breslelor de tip
corporatist), prezenţa României la O.I.M. se diminuează treptat, până la anularea după
declanşarea celui de al doilea război mondial. În cursul acestuia, deşi nu s-a cerut oficial
ieşirea României din organizaţie, ca urmare a faptului că ţara noastră era în restanţă cu plata
cotizaţiilor, Organizaţia Internaţională a Muncii a constatat, în 1942, că ţara noastră nu mai
era membră a acesteia.

5.2. România la O.I.M. în perioada 1956 – decembrie 1989

După cel de al doilea război mondial, în urma primirii în O.N.U. (1955), România şi-a
reluat activitatea în cadrul O.I.M., începând de la 11 mai 1956. Conform contextului şi
realităţilor social-politice, reprezentarea tripartită a ţării noastre se realiza prin: reprezentanţi
ai guvernului (Ministerului Muncii şi Ministerului Afacerilor Externe), ai salariaţilor
(respectiv sindicatelor oficiale, UGSR) şi ai celor ce angajează (prin Secţia conducătorilor de
întreprinderi de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie).
În ciuda marilor carenţe socio-politice şi economice ale regimului, în această perioadă
sunt ratificate un număr relativ mare de convenţii ale O.I.M., şi activitatea de conlucrare cu
aceasta (mai ales sub formă de acordare de asistenţă) este destul de bogată.
Cea mai semnificativă etapă o reprezintă, în acest sens, răstimpul 1966-1975. Acum
sunt ratificate 16 convenţii şi sunt realizate, cu sprijinul organizaţiei, o serie de obiective
importante legate de pregătirea cadrelor şi valorificarea resurselor umane (cum este cazul,
spre exemplu, al binecunoscutului – pe atunci – Centru European pentru Perfecţionarea
Cadrelor din Administraţie – CEPECA). Experţii români sunt trimişi pentru înfăptuirea
programelor de asistenţă tehnică ale O.I.M. în ţări în curs de dezvoltare, se beneficiază de
burse pentru specializare în domeniul muncii şi problemelor sociale. De asemenea, în ţara
noastră, au fost organizate importante manifestări internaţionale ca, de pildă, cel de al VIII-
lea Congres mondial privind prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale,
Simpozionul asupra aplicaţiilor practice ale ergonomiei în industrie, agriculturi şi economie
forestieră, cursurile inter-regionale pentru securitatea şi igiena muncii pentru ţările francofone
din Africa etc. În acelaşi timp, România a fost, în cadrul organelor de lucru ale Organizaţiei,
autoare sau coautoare a mai multor rezoluţii privind, de exemplu: Comerţul internaţional şi
utilizarea forţei de muncă (1963); Anul cooperării internaţionale (1964); Dezvoltarea

38
resurselor umane (1966); Dezvoltarea cooperării în domeniul politicii sociale între ţările
europene. În fine, reprezentanţii ţării noastre au fost desemnaţi în diferitele organisme de
conducere ale O.I.M.
Din 1976, relaţiile României cu Organizaţia Internaţională a Muncii se tensionează.
În cadrul forumurilor organizaţiei, cu deosebire după 1981, regimul de la Bucureşti a
fost acuzat de nerespectarea normelor O.I.M. pe care le-a ratificat, în special privind dreptul
de asociere, libertatea sindicală, munca forţată, durata muncii etc.
Aşa, de pildă, în perioada 1981-1984 la instanţele organizaţiei a fost introdusă o
"plângere" pe seama libertăţii sindicale, clasată, în cele din urmă, în urma presiunilor
guvernamentale. Începând din anul 1981 şi până în 1990 nu a mai fost plătită cotizaţia, fapt
care a condus la suspendarea dreptului la vot şi implicit a calităţii de membru cu drepturi
depline (rămânerea în afara unor programe de cooperare şi scăderea volumului de asistenţă
tehnică, imposibilitatea desemnării unui reprezentant român în organismele O.I.M. etc.).
Totodată, fapt semnificativ, tot din 1976 nu a mai fost ratificată până după decembrie
1989, nici o convenţie a organizaţiei.

5.3. România la O.I.M. în perioada Decembrie 1989 – prezent: relansarea

raporturilor dintre România şi Organizaţia Internaţională a Muncii

După decembrie 1989, asistăm la o adevărată relansare a raporturilor dintre ţara

noastră şi organizaţia internaţională. În cadrul celei de a 77-a Conferinţe Internaţionale a
Muncii (iunie 1990), României i s-a reacordat dreptul de vot (o dată cu îndeplinirea
obligaţiilor financiare), redobândind, totodată, statutul de membru cu drepturi depline. Au
fost elaborate şi instrumentate numeroase activităţi de sprijinire a ţării noastre în efortul său
de trecere la democraţie şi economia de piaţă. Astfel, experţi ai O.I.M. au acordat asistenţă în
elaborarea proiectelor de legi privind conflictele colective de muncă, protecţia socială a
şomerilor şi reintegrarea lor profesională, contractele colective de muncă, organizarea
sindicală s.a.
Programul de colaborare cu Biroul Internaţional al Muncii (convenit în 1991)
cuprinde 6 proiecte principale de asistenţă în domenii precum: formarea şi perfecţionarea
gestiunii întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă, restructurarea şi modernizarea
oficiilor de muncă, dezvoltarea unui program de asigurări sociale, formarea de specialişti

39
pentru gestiunea resurselor umane în administraţiile centrale şi locale, organizarea şi
funcţionarea inspecţiei muncii potrivit standardelor internaţionale.
Astfel, în perioada 1990-1995, în acest cadru, s-au desfăşurat în România 20 de
misiuni de consultanţă şi evaluare şi s-au derulat 3 proiecte de asistenţă tehnică (în valoare de
2,4 milioane $) la care au participat şi experţi români din structura Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale.
În perioada 1990-1993, România, a făcut parte din Consiliul de Administraţie al
B.I.M. în calitate de membru supleant, iar pentru intervalul 1993-1996 a fost aleasă membru
titular în consiliu. Ca o reflectare a aprecierii de care se bucură în Consiliul de Administraţie,
România a fost desemnată, în 1995, să exercite preşedinţia Comisiei sectoriale pentru
industria chimică.
La cea de a 82-a sesiune (iunie 1995) a Conferinţei Internaţionale a Muncii, forul
suprem al O.I.M., reprezentantul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale a fost ales
vicepreşedinte al Conferinţei, România deţinând pentru a treia oară această înaltă funcţie
onorifică în cadrul forului suprem de decizie al acestei organizaţii.
Conferinţa regională europeană de la Varşovia, desfăşurată în luna septembrie 1995, a
desemnat, de asemenea, reprezentantul guvernamental român în Consiliul de Administraţie,
raportor al uneia din cele două comisii ale Conferinţei, respectiv al Comisiei de cooperare
regională şi norme internaţionale. În acelaşi context al dezvoltării raporturilor cu O.I.M., din
luna octombrie 1992 funcţionează la Bucureşti Biroul Corespondentului Naţional al B.I.M.
pentru România.
La nivelul legislaţiei interne, au fost abrogate o serie de acte normative şi au fost
adoptate altele noi, în concordanţă cu exigenţele normelor internaţionale de muncă. Astfel, au
fost abrogate, mai întâi, unele reglementări care conţineau norme antidemocratice, restrictive
şi au fost înlocuite cu prevederi reparatorii, care au consacrat pe plan juridic satisfacerea
revendicărilor formulare în decembrie 1989. În acest sens, s-a înlăturat sistemul de salarizare
inechitabil, a fost redus timpul de muncă prin introducerea săptămânii de lucru de 5 zile, s-au
acordat însemnate sporuri salariale pentru munca depusă şi a crescut durata concediului de
odihnă. În acelaşi timp, au fost adoptate reglementări noi, ce au modificat structural întregul
sistem al raporturilor de muncă, pe baza principiului libertăţii şi egalităţii partenerilor sociali.
Această suită de acte normative noi, corespunzătoare tranziţiei spre economia de piaţă,
realizează o aliniere a legislaţiei româneşti la normele şi standardele documentelor O.I.M., în
spiritul tradiţiei naţionale şi ţinând seama de realităţile socio-economice concrete.

40
 Între legile noi trebuie relevată importanţa deosebită pe care o au Legea nr. 13/1991
privind contractul colectiv de muncă, care introduce principiul negocierii colective în sfera
raporturilor de muncă, abrogată prin Legea nr. 130/1996, care reflectă şi mai bine spiritul
convenţiilor O.I.M. Acest principiu preluat şi dezvoltat în mod specific şi prin Legea nr.
14/1991 a salarizării, Legea nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor colective de muncă
şi exercitarea dreptului la grevă, Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de
muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite-vătămătoare, grele
sau periculoase şi Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale
salariaţilor.
În acelaşi context, se cuvine menţionată Legea nr. 54/1991, cu privire la sindicate,
care a creat cadrul legislativ necesar asigurării efective a libertăţii şi drepturilor sindicale.
O altă reglementare nouă, necunoscută, practic, experienţei româneşti, este Legea nr.
1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.
Noi convenţii ale O.I.M. au fost ratificate: prin Legea nr. 96/1992 a fost ratificată
Convenţia nr. 144/1976 referitoare la consultările tripartite, iar prin Legea nr. 112/1992 au
fost ratificate Convenţia nr. 154 din anul 1981 privind promovarea negocierii colective şi
Convenţia nr. 168/1988 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului.
Aşa se face că, până în prezent, România a ratificat un număr de 42 convenţii ale
O.I.M., ceea ce o situează în rândul ţărilor cu un număr mediu de ratificări, iar continuarea
procesului de tranziţie spre economia de piaţă şi realităţile sociale vor impune, desigur,
continuarea acestei activităţi.
Pe această cale, prin perfecţionarea permanentă a sistemului legislativ intern în
consonanţă cu cerinţele condiţiilor socio-economice concrete şi exigenţele normelor şi
standardelor internaţionale, legislaţia muncii şi securităţii sociale va oferi o reglementare
modernă adecvată a acestui domeniu deosebit de important al vieţii sociale.

41
 Capitolul VI. Raporturile dintre Organizația
Internațională a Muncii şi Uniunea Europeană
1. Consideraţii introductive. ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII
(O.I.M.) este o instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu competenţă generală
în materie de muncă şi securitate socială. Deşi organizaţie interguvernamentală, O.I.M. are o
particularitate care o distinge de toate celelalte organizaţii de acest gen; respectiv sistemul de
reprezentare şi decizie în toată activitatea O.I.M. este bazat pe principiul tripartitismului,
alături de reprezentanţii guvernelor (doi reprezentanţi), participând şi câte un reprezentant al
sindicatelor şi patronatelor celor mai reprezentative din statul respectiv. Votarea
instrumentelor O.I.M. (convenţii şi recomandări) şi a altor documente se face individual (de
către fiecare reprezentant, respectiv 4 voturi pentru fiecare stat) şi nu pe delegaţii statale.
În îndelungata sa activitate de peste 85 de ani 39 , O.I.M. a adoptat 187 de convenţii şi
198 recomandări, acoperind – practic – întreaga materie, care, pe plan intern, este
reglementată prin legislaţia muncii, respectiv legislaţia securităţii sociale 40 . Totodată, sub
egida O.I.M., se desfăşoară o intensă activitate de cooperare tehnică şi o bogată activitate de
cercetare ştiinţifică.
Convenţiile elaborate pe baza consultării statelor sunt adoptate de Conferinţa O.I.M.,
organul suprem de decizie şi se supun ratificării statelor membre, generând obligaţii juridice
şi fiind astfel încorporate legislaţiei interne a muncii şi respectiv legislaţiei securităţii sociale.
Recomandările elaborate, de regulă, în paralel cu convenţiile şi explicitându-le pe acestea nu
se supun ratificării statelor membre, dar – potrivit Constituţiei O.I.M. – parlamentul trebuie
să fie informat despre ele, în vederea orientării procesului legislativ naţional.
România este membră fondatoare a O.I.M. şi a ratificat un număr de 54 de convenţii,
depăşind media ratificărilor înregistrate la O.I.M. pe state membre.
Convenţiile şi recomandările O.I.M. constituie, în principal, ceea ce – teoretic –
reprezintă obiect de studiu al dreptului internaţional al muncii, respectiv un drept
internaţional prin izvoarele sale şi naţional prin obiectul de reglementare.

39
A fost creată în 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles, respectiv Partea a XIII-a, care a devenit
Constituţia O.I.M., modificată şi completată ulterior prin Declaraţia de la Philadelphia din 1944 şi prin
amendamentele din 1972, 1986 şi 1997. Ultimele amendamente nu au intrat încă în vigoare, nefiind ratificate de
numărul minim de state prevăzut. A se vedea, pe larg, Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii,
Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1998.
40
După 1990, şi în ţara noastră, în consonanţă cu doctrina europeană, s-au constituit două ramuri de drept –
dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, prin desprinderea acestuia din urmă din primul. Pentru corelaţia
dreptului muncii şi dreptului securităţii sociale, a se vedea, Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, vol.
I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p. 107–110.

42
 UNIUNEA EUROPEANĂ, organizaţia continentală, a reglementat, între altele, prin
regulamente şi directive o bună parte din materia acoperind legislaţia muncii şi respectiv
legislaţia securităţii sociale care se constituie în dreptul comunitar al muncii. 41 Spre deosebire
de dreptul internaţional al muncii care are ca principale izvoare convenţiile şi recomandările
O.I.M., care, prin forţa lucrurilor, sunt minimale, adresându-se celor mai diferite state, cu
niveluri economice sociale diferite, dreptul comunitar al muncii asigură, prin regulamente şi
directive, o protecţie net superioară lucrătorilor, tocmai pentru că acestea au o puternică
dezvoltare economico-socială şi o îndelungată tradiţie pe planul reglementării raporturilor de
muncă şi securităţii sociale.
2. Problema raporturilor dintre Organizaţia Internaţională a Muncii şi Uniunea
Europeană nu a făcut până în prezent obiect de studiu în literatura de specialitate, nici în
România şi nici peste hotare. Ea nu este însă lipsită de interes teoretic şi practic.
O primă constatare se impune. În anii de început ai comunităţilor economice europene
(astăzi Uniunea Europeană), a existat o bună cooperare a acestora cu OIM. Evident, ne
situăm mai ales în anii’70 când comunităţile elaborau şi adoptau primele directive şi
regulamente în materia legislaţiei muncii şi securităţii sociale. Astfel, reglementările
comunitare, îndeosebi cele iniţiale, au fost redactate în considerarea principiilor promovate de
OIM. Ideea de a asocia partenerii sociali, prin intermediul Comitetului Economic şi Social, în
procesul de elaborare a reglementărilor comunitare îşi are, de altfel, originea în practica
îndelungată a OIM. Regulamentul nr.1408/1971/CEE referitor la aplicarea regimurilor de
securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor lor de familie
care se deplasează în interiorul Comunităţii şi Regulamentul nr. 574/1972 de aplicare a
Regulamentului 1408/1971 au fost elaborate cu asistenţa de specialitate a OIM. Evident, o
asemenea asistenţă a fost acordată şi în cazul unor directive. Ulterior, unele directive şi
regulamente ale Uniunii Europene preiau, dar mai ales dezvoltă, ridicând pragul exigenţelor
de protecţie socială, norme ale OIM. Evident, acest lucru este explicabil prin aceea că
normele OIM sunt norme universale, care iau în considerare diversitatea de situaţii
economice şi sociale din întreaga lume, în timp ce normele comunitare se adresează unor
state cu un ridicat grad de civilizaţie, puternic dezvoltate economic, cu o îndelungată tradiţie
în derularea dialogului social, în conservarea păcii sociale.

41
A se vedea, Andrei Popescu – Reglementarea relaţiilor de muncă. Practică europeană, Bucureşti, Editura
Tribuna economică, 1998; Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu – Dreptul social european, Bucureşti, Editura.
Fundaţiei “România de mâine”, 2003; Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, Bucureşti, Editura
Rosetti, 2005; Ovidiu Ţinca – Drept social comunitar, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005

43
 Relevăm, în al doilea rând, că există o anumită suprapunere între obiectul de
reglementare al unor convenţii şi cel al unor directive. Este însă evident că, fructificând
experienţa OIM concretizată în unele instrumente, comunităţile economice europene
(Uniunea Europeană de astăzi) au asigurat, în raport cu nivelul ridicat de dezvoltare al
statelor membre, prin directivele şi regulamentele adoptate, un nivel de protecţie socială a
lucrătorilor superior celui prescris prin normele OIM. În acest caz, dacă ar exista un conflict
între normele OIM şi cele comunitare, în aplicarea principiului legii mai favorabile, evident,
vor prevala normele comunitare.
În al treilea rând, în caz de conflict între o convenţie OIM ratificată şi o directivă
comunitară, statul membru UE va observa întotdeauna prescripţiile comunitare. Aşa s-a
întâmplat, spre exemplu, cu reglementarea muncii de noapte a femeilor. Franţa a fost
condamnată, spre exemplu, de Curtea de Justiţie a CEE întrucât Codul muncii interzicea, în
consens cu Convenţia OIM nr. 89/1948, ratificată de Franţa, munca de noapte a femeilor,
fără a observa prescripţiile Directivei nr. 76/207/CEE din 9 februarie 1976 referitoare la
punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament dintre bărbaţi şi femei. În
consecinţă, Franţa a operat modificarea Codului muncii în sensul directivei printr-o lege din
200142 .
Este limpede că, juridic vorbind, sunt unele dificultăţi de armonizare între normele
OIM şi normele comunitare, după cum va rezulta şi în cele ce urmează.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că nu trebuie exagerat nici rolul normelor OIM de
protecţie a lucrătorilor şi nici ironizat locul (încă redus) al dreptului social comunitar pe
motiv că „are ambiţii (obiective) mari, dar mijloace puţine” şi proceduri complexe.
În sfârşit, uneori, dialogul OIM - Uniunea Europeană a fost tensionat, cele două
organizaţii având opinii radical diferite asupra unor probleme de muncă. Aşa a fost cazul
„proiectului de directivă asupra Port– Pakage” când OIM a solicitat oficial instituţiilor
comunitare garanţii de protecţie socială ca, în cazul adoptării acestei directive, lucrătorii „să
nu cadă pradă liberei concurenţe, respectiv liberalizării şi privatizării porturilor” 43 .
Consideraţiile de mai înainte sunt valabile, evident, pentru statele membre ale OIM care au şi
calitatea de state membre ale UE.
În esenţă, din cele expuse mai înainte rezultă următoarele:
- dacă preexistă o convenţie a OIM şi ulterior se adoptă o directivă, pentru statele
membre UE primează directiva, legislaţia muncii comunitară având, în acest caz, prioritate

42
A se vedea pentru dezvoltări, Ovidiu Tinca – op. cit., p. 167-168
43
Organisation Internationale du Travail: Compte – rendu des travaux, Genève, 2002, fasc. 28, p. 25-29

44
faţă de normele internaţionale ale muncii; nimic nu se opune însă ca statul membru al Uniunii
Europene să ratifice convenţia în cauză; tot astfel, dacă convenţia fusese ratificată, statul
membru al Uniunii Europene nu este obligat să o denunţe, decât dacă aceasta contravine
directivei adoptate;
- dacă preexistă o directivă şi se adoptă o convenţie a OIM – în aceeaşi materie –
statele membre UE pot ratifica convenţia, dacă aceasta nu contravine directivei; şi în acest
caz, legislaţia muncii comunitară are prioritate în raport cu normele internaţionale ale muncii;
- dacă se adoptă o convenţie în domeniile în care UE nu are nicio competenţă
(organizare sindicală şi patronală, salarizare, grevă şi lock-out)44 , situaţia este cea clasică,
statele membre UE pot ratifica convenţia în măsura în care sunt interesate de aceasta.
3. O problemă care a făcut obiectul unor discuţii îndelungate în timp a fost aceea de a
se stabili dacă şi în ce măsură Comunitatea Economică Europeană poate participa la
negocierea unor convenţii ale OIM.
Evident, este clar sub aspect juridic, numai statele care au ratificat Constituţia OIM
sunt membre ale OIM. Organizaţiile internaţionale (ONU, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
etc.) sau organizaţiile regionale (Consiliul Europei, Uniunea Europeană) pot avea şi au statut
de observator în cadrul Conferinţelor OIM.
În calitate de observator, Uniunea Europeană – pe atunci Comunitatea Economică
Europeană – putea participa la negocierea unor convenţii ale OIM care aveau ca obiect de
reglementare un obiect deja reglementat de CEE printr-un regulament sau o directivă sau un
obiect care nu a constituit o preocupare a Uniunii Europene.
4. O interesantă problemă de natură juridică s-a ridicat în legătură cu competenţa
Uniunii Europene de a ratifica sau nu convenţiile OIM. După cum se cunoaşte, în domeniul
social, Uniunea Europeană are, în principal, o competenţă partajată cu statele membre, cu
unele excepţii, după cum am arătat, în materie de organizare patronală şi sindicală, dreptul la
grevă, lock-out-ul şi salarizarea în care competenţa revine exclusiv statelor membre. În aceste
din urmă cazuri este indiscutabil că numai statele membre pot ratifica o convenţie în materie.
Ce se întâmplă însă cu acele convenţii care reglementează materii ce ţin de
competenţa partajată a Uniunii Europene şi statele membre? Poate Uniunea Europeană, în
numele statelor membre, ratifica o convenţie a OIM? Răspunsul este negativ 45 . Curtea de
Justiţie a CEE sesizată cu o asemenea problemă care privea posibilitatea ratificării Convenţiei

44
A se vedea, pentru competenţa exclusivă a statelor, Andrei Popescu - Preocupări sociale actuale ale Uniunii
Europene, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 2/2004, p. 11-20.
45
7 Jean Michel Servais – Les normes internationales du travail, Paris, L.G.D.J., 2004, p. 45.

45
nr. 170/1990 privind produsele chimice s-a pronunţat în acest sens printr-un aviz din 19
martie 199346 .
Pentru înţelegerea acestui aviz este necesar, aşa cum de altfel a procedat şi Curtea, să
examinăm problematica discutată până atunci în relaţiile dintre OIM şi comunităţile
europene.
a) Problema s-a pus pentru prima dată în anii 1977-1979, pe durata dublei discuţii la
OIM, în vederea elaborării Convenţiei nr. 153/1979 asupra duratei muncii şi a perioadelor de
repaus în transporturile rutiere, sector care făcea, la acel moment, obiectul Regulamentului nr.
543/69/CEE din 25 martie 1969 relativ la armonizarea unor dispoziţii de securitate socială în
domeniul transporturilor rutiere. Sesizat cu o asemenea problemă, Biroul Internaţional al
Muncii a elaborat un document pe care l-a supus atenţiei Conferinţei OIM. Soluţiile propuse
de BIM pentru participarea CEE au fost respinse de unele state membre în principal de teama
reacţiei pe care ar fi putut-o avea partenerii sociali care ar fi considerat că participarea
Comunităţii diminuează influenţa lor în cadrul Conferinţei OIM.
Acest document, completat cu un alt document al Consiliului de Administraţie al OIM
din 31 mai 1989, propunea, în esenţă, că la negocierea unor convenţii statele membre ale
CEE să poată autoriza Comisia Europeană să propună amendamente la convenţie în numele
lor colectiv, iar în aplicarea art. 19 din Constituţia OIM, Consiliul să fie autorizat atât să ia
notă de elaborarea unei convenţii sau a unei recomandări, cât şi să ratifice, urmare a
propunerii Comisiei şi respectiv a notificării prealabile din partea celor 12 state membre ale
CEE (la acel moment) care să confirme că ratificarea este făcută în numele acestor state.
Răspunderea pentru aplicarea convenţiei revenea tot statelor membre, singurele în măsură să
ratifice. Statele membre erau ţinute să răspundă chiar dacă violarea dispoziţiilor unei
convenţii rezulta dintr-un act al Comunităţii, adoptat cu majoritatea de voturi.47
Această soluţie, prima de altfel, propusă de Consiliul de Administraţie al OIM, a
rămas fără urmări practice pe planul raporturilor CEE – OIM.
b) Problema competenţei CEE în cadrul OIM s-a pus din nou în anii 1983-1986 cu
ocazia procesului de elaborare a Convenţiei nr. 162/1986 relative la securitatea în muncă în
cazul utilizării amiantei, domeniu care făcuse obiectul a patru directive comunitare.
Unele state membre ale CEE, fără a contesta competenţa comunitară în materie, au
considerat că actul fundamental al OIM – Constituţia – nu permite intervenţia CEE în cadrul
Conferinţei OIM. Consiliul de Miniştri a decis că CEE şi statele membre vor prezenta, în

46
Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993 în „Recueil de jurisprudance”, 1993, p. I-01061
47
Conform avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.

46
cadrul dezbaterilor de la OIM, realizările comunitare invocând directivele din domeniul
respectiv. Comisia Europeană a introdus recurs în anulare contra acestei decizii. Comisia a
renunţat, ulterior, la recurs ca urmare a Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986 care a
propus o soluţie globală de natură să răspundă problemei participării CEE la negocierile
OIM.
Decizia, luată de comun acord cu Comisia, reglementa posibilitatea participării în
cazurile în care competenţa de reglementare revenea exclusiv CEE. Cu toate acestea, decizia
impunea respectarea integrală a principiului consultărilor tripartite prevăzute de Convenţia nr.
144/1976 şi a autonomiei partenerilor sociali. Răspunsul CEE la chestionarele OIM urmau să
fie adoptate de Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei Europene, cu observarea
consultărilor avute cu partenerii sociali. Totodată, pentru prima discuţie a proiectului de
instrument al OIM, Consiliul urma să adopte o decizie de autorizare a Comisiei Europene de
a participa la negocieri, stabilindu-i şi un mandat în acest sens. Pe durata Conferinţelor OIM,
Comisia urma să intervină în numele CEE şi în colaborarea strânsă, în raport cu problemele
ce se ridică, cu reprezentanţii statelor membre. Delegaţii statelor membre îşi păstrau dreptul
de a interveni pe toată durata Conferinţei.
Şi această soluţie, propusă de această dată de CEE, a rămas fără urmări concrete pe
planul complicatelor raporturi CEE - OIM.
c) În aplicarea Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986, în iulie 1988, Comisia
Europeană a solicitat statelor membre răspunsuri la chestionarul OIM relativ la proiectul
Convenţiei nr. 170/1990 privind securitatea muncii în utilizarea produşilor chimici, materie
ce ţinea de competenţa partajată a CEE şi a statelor membre, în care există directive
comunitare.
Mai multe state membre au contestat, cu acest prilej, competenţa exclusivă a CEE de
a interveni în acest domeniu. În consecinţă, statele membre au transmis OIM propriile
răspunsuri la chestionar, împiedicând astfel transmiterea unui punct de vedere comunitar.
La rândul său, Comisia, apreciind că CEE are o competenţă exclusivă, a solicitat
Consiliului, în anul următor (la 12 mai 1989), depline puteri pentru a participa la negocierea
viitoarei convenţii nr. 170/1990.
La 30 noiembrie 1989, Consiliul a adoptat o decizie care mandata Comisia Europeană
să exprime punctul de vedere al CEE în cadrul negocierilor, dar într-o strânsă cooperare cu
reprezentanţii statelor membre. Aceştia îşi păstrau dreptul de a se pronunţa asupra subiectelor
care ţineau de competenţa naţională. Mai mult, această decizie prevedea şi o procedură prin
care să se reglementeze punctele de vedere divergente între statele membre şi Comisie.
47
Totodată, Consiliul îşi propunea să reexamineze şi, dacă va fi necesar, de comun acord cu
Comisia, să completeze decizia de principiu din 22 decembrie 1986, reglementând cazurile de
competenţă partajată între statele membre şi CEE şi adoptând norme care să evite dificultăţile
care puteau să rezulte din Constituţia OIM sau practica instituţională a OIM.
După adoptarea Convenţiei nr. 170/1990, Comisia a transmis Consiliului o
comunicare prin care aprecia că statele membre sunt ţinute să informeze directorul general al
BIM că autorităţile competente, în sensul art. 19 din Constituţia OIM, erau – în acest caz –
instituţiile comunitare.
Cu ocazia discutării comunicării Comisiei, în Consiliu mai multe state membre şi-au
exprimat refuzul de a accepta competenţa exclusivă a CEE pentru ratificarea convenţiei.48
În consecinţă, nici această soluţie propusă de mecanismul comunitar nu a avut efecte,
iar problema raporturilor UE - OIM a rămas tot în suspensie.
d) Urmare a situaţiei de fapt, Comisia a solicitat Curţii, la 21 august 1991, ca în
aplicarea art. 228 paragraful 1, alin. 2 din Tratatul CEE să se pronunţe printr-un aviz asupra
posibilităţii ratificării de către CEE a Convenţiei nr. 170/1990. Curtea s-a pronunţat, după
cum am arătat, prin Avizul din 19 martie 1993 care are următoarea redactare: „Ratificarea
Convenţiei nr. 170 a OIM este de competenţa partajată a statelor membre şi a Comunităţii.”
Potrivit acestui aviz, în interpretarea Curţii, Uniunea Europeană nu poate „în stadiul
actual al dreptului internaţional” să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, dar o poate face
„numai prin intermediul statelor membre”, tocmai datorită competenţei partajate cu acestea,
competenţă care presupune o cooperare strânsă pentru ratificarea eventuală a unei convenţii.49
În mod constant, după acest aviz, Uniunea Europeană a luat în considerare avizul
Curţii de Justiţie a CEE. „Această practică a avut ca efect restrângerea posibilităţilor de
ratificare din partea unor state europene care în mod tradiţional se arătau active în materie”
(de ratificare)50.
Apreciem necesar, pentru edificarea cititorului, să redăm integral rezumatul Avizului
Curţii, din care rezultă raţionamentul juridic al acesteia în elaborarea avizului său.
„În ipoteza în care condiţiile de participare la o convenţie internaţională ar exclude
încheierea de către Comunitatea însăşi, dar în care domeniul acoperit de convenţia respectivă
ar aparţine competenţei externe a Comunităţii, aceasta ar putea fi exercitată prin intermediul
statelor membre printr-o acţiune solidară în interesul Comunităţii.

48
Conform Avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.
49
A se vedea, documentul Consiliului de Administraţie al O.I.M. GB 256/SC/I/3 şi GB 259/LILS/4/7
50
Jean Michel Servais – op. cit., p. 45

48
 Competenţa Comunităţii pentru încheierea de angajamente internaţionale poate fie să
rezulte dintr-o atribuţie explicită a tratatului, fie să decurgă în mod implicit din dispoziţiile
sale. În fapt, de fiecare dată când dreptul comunitar a stabilit, în sarcina instituţiilor
comunitare, competenţe pe plan intern în vederea realizării unui obiectiv determinat,
Comunitatea este competentă, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest scop, să încheie
angajamentele internaţionale necesare realizării acestui obiectiv.
Această competenţă ar putea consolida caracterul exclusiv, eliminând o competenţă
paralelă a statelor membre, fie în temeiul dispoziţiilor tratatului, fie în funcţie de întinderea
măsurilor care au fost luate de instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor dispoziţii şi
care pot fi de natură să priveze statele membre de o competenţă pe care anterior ele puteau să
o exercite cu titlu tranzitoriu. Are puţină importanţă faptul că măsurile respective ţin sau nu
de o politică comună. În fapt, în toate domeniile ce corespund obiectivelor Tratatului,
articolul 5 al acestuia impune statelor membre să faciliteze Comunităţii îndeplinirea misiunii
sale şi să se abţină de la orice măsuri susceptibile să pericliteze realizarea scopurilor
Tratatului, cum ar putea fi chiar cazul încheierii de către statele membre a unor angajamente
internaţionale care conţin reguli ce se interferează cu cele adoptate de către Comunitate.
Încheierea Convenţiei nr. 170 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind siguranţa
în utilizarea în muncă a produselor chimice ţine de o competenţă ce aparţine statelor membre
şi Comunităţii.
În fapt, domeniul pe care aceasta îl acoperă ţine de dispoziţiile sociale ale Tratatului
care fac obiectul capitolului 1 al titlului III al acestuia referitor la politica socială. Faptul că
această convenţie enunţă reguli într-un domeniu în care Comunitatea dispune de o
competenţă normativă internă nu conferă, totuşi, acesteia din urmă o competenţă exclusivă,
articolul 118A al Tratatului neprevăzând intervenţia directivelor decât pentru fixarea unor
prescripţii minime, astfel încât statele membre să poată aplica regulile convenţiei,
presupunând că sunt mai severe, în virtutea libertăţii care le este lăsată de a depăşi
prescripţiile directivelor, fiind, de asemenea, posibil şi invers, întrucât normele convenţiei
sunt şi ele minimale. Acest lucru este valabil şi pentru directivele adoptate pe baza articolului
100 al Tratatului, întrucât acestea fixează, de asemenea, prescripţii minime.
În schimb, anumite dispoziţii ale convenţiei, deşi nu sunt în contradicţie cu directivele
existente, privesc un domeniu, acela al clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor
periculoase, în care, ţinând cont de dezvoltarea activităţii normative a Comunităţii care nu se
limitează la fixarea unor prescripţii minime, e cazul să considerăm că statele membre nu mai
sunt competente să încheie angajamente internaţionale în afara cadrului instituţiilor comune.
49
 În sfârşit, fiind vorba de principii generale pe care le enunţă convenţia pentru punerea
sa în aplicare, în special recurgerea la consultarea celor mai reprezentative organizaţii ale
angajatorilor şi lucrătorilor, este cazul să considerăm că, dacă dispoziţiile materiale ale
convenţiei ţin de domeniul de competenţă al Comunităţii, aceasta, în ciuda faptului că politica
socială ţine pentru moment în mod preponderent de competenţa statelor membre, este, de
asemenea, competentă să îşi asume angajamente ce vizează punerea în aplicare a acestor
dispoziţii. […]
Atunci când pare că materia unei convenţii internaţionale ţine în parte de competenţa
Comunităţii şi în parte de cea a statelor membre, imperativul unităţii în reprezentarea
internaţională a Comunităţii impune asigurarea unei cooperări strânse între acestea din urmă
şi instituţiile comunitare atât în procesul de negociere şi încheiere, cât şi în executarea
angajamentelor asumate.”
e) Care este însă situaţia actuală? Cel mai recent document oficial al Uniunii
Europene identificat de noi este răspunsul scris al Comisiei Europene la o interpelare a
eurodeputatului Bartho Pronk (P.P.E.). În acest răspuns, datând din 9 aprilie 1999, dat de
către M. Flynn, în numele Comisiei, este sintetizat Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19
martie 1993.
În considerarea avizului, la 12 ianuarie 1994, Comisia Europeană a înaintat o
propunere de decizie către Consiliul UE privind exercitarea competenţei externe a
Comunităţii, în cadrul conferinţelor internaţionale ale muncii, în cazul în care competenţa de
reglementare a materiei este partajată între Comunitate şi statele membre, „Consiliul nu a
adoptat propunerea Comisiei care, de altfel, nici nu a făcut obiectul dezbaterii”. Comisia
rămâne însă deschisă pentru a identifica o soluţie adecvată în limitele avizului Curţii de
Justiţie.51
Evident, unele state comunitare au procedat la ratificarea convenţiilor în discuţie
(nr.162 şi nr.170)52.
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim avizul Curţii căci, pe baza actualelor acte
fundamentale ale UE, aceasta nu poate să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, în numele
statelor membre. Suntem însă de părere că UE poate interveni, în calitatea sa de observator la
lucrările conferinţelor OIM, în dezbaterile ce conduc – în final – la adoptarea unor
instrumente internaţionale ale OIM. În perspectivă, dacă ar opera o modificare a tratatelor de

Conform Question écrite E-0435/99, publicat în J.O.C.E., Seria C, p. 112-113

51

Până la data prezentării răspunsului în Parlamentul european (1 aprilie 1999), cinci state membre ratificaseră
52

Convenţia nr. 162/1986, conform Jean Michel Servais – op.cit., p. 113

50
bază ale UE, colegislatorii (Consiliul şi Parlamentul European) ar putea fi împuterniciţi ca, în
condiţii riguros prescrise, să ratifice unele convenţii.53

53
O atare problemă nu s-a discutat însă în cadrul Convenţiei privind Viitorul Europei, aşa cum aceasta a
procedat, în cazul Consiliului Europei, în ceea ce priveşte aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor
omului.

51
 Capitolul VII. CONCLUZII
Privind asupra obiectivelor și scopurilor Organizației Internaționale a Muncii, putem
constata că organizația este o realitate a relațiilor internaționale 54 și că mecanismul său
funcționează, uneori e drept mai greoi decât al altor organizații de talia sa, dar problemele
dreptului internațional al muncii nu sunt încă rezolvate întrucât, dincolo de imensa operă de
elaborare a numeroaselor instrumente internaționale, esențială rămâne opera de aplicare a
acestora.
Problematica dreptului internațional al muncii rămâne, din acest punct de vedere, în
plină actualitate. Și va fi astfel și în viitor, deoarece însăși dinamica economică și cea atât de
contradictorie a piețelor naționale ale forței de muncă va conferi dreptului internațional al
muncii un rol de factor mereu prezent ca importanță în reglementarea raporturilor de muncă.
Desigur, și în perspectivă, principala activitate a OIM va consta în elaborarea unor
convenții și recomandări care să asigure promovarea progresului social pe toate meridianele
lumii. Teza potrivit căreia va veni o vreme când OIM nu va mai avea ce să „reglementeze” a
fost infirmată de dinamismul cu totul aparte al relațiilor de muncă care impune adaptarea
permanentă a instrumentelor OIM la cerințele contemporaneității, precum și de evoluția
firească a relațiilor sociale care deschid noi domenii în care elaborarea unor instrumente este
și necesară și posibilă. Dacă la toate acestea, adăugăm că, la ora actuală, sunt identificate,
încă peste 40 de probleme care ar putea face obiectul unor noi instrumente, acest lucru
presupune o activitate susținută a Organizației Internaționale a Muncii, de elaborare a unor
instrumente, de încă două-trei decenii, fără a lua în considerație domeniile noi pe care însăși
viața social-economică le va impune atenției organizației.
În condițiile unei deschideri spre o problematică care să corespundă, pe cât posibil,
cât mai exact exigențelor lumii de azi, Organizația Internațională a Muncii, a identificat
modalitățile prin care va putea evolua în consens cu realitățile economice, sociale și politice
ale contemporaneității. În acest proces de așezare a activității și a structurilor OIM, România
trebuie să se regăsească pe deplin implicată.
Pornind de la realitatea că, pe plan național, munca reprezintă o valoare de primă
dimensiune, România acordă instrumentelor elaborate de OIM, ca instituție specializată a
ONU pe aceste probleme, maximă importanță. România se numără printre statele care au
ratificat un număr mare de convenții ale OIM, peste numărul mediu de ratificări. Legislația
muncii și securității sociale respectă, în ansamblul său, convențiile ratificate de România și,
54
Popescu, Andrei, op. cit., p. 460.

52
în genere, spiritul convențiilor OIM. România, la ora actuală, poate ratifica încă un număr de
convenții, deoarece în legislația noastră este respectat cadrul principal al acestora.
În lumea contemporană, o serie de organizații regionale între care Consiliul Europei și
Uniunea Europeană s-au inspirat, uneori, din normele OIM sau chiar au elaborat acte
normative cu consultarea OIM55.

SECURITATEA ȘI SĂNĂTATEA MUNCII

Constituția OIM stabilește principiul conform căruia lucrătorii trebuie să fie protejați
în general împotriva maladiilor sau a bolilor profesionale și accidentelor care rezultă din
munca lor. Totuși, aceasta nu este o realitate pentru milioane de lucrători. În jur de două
milioane de persoane suferă în fiecare an accidente sau se îmbolnăvesc de boli datorate
muncii lor. O sută șaizeci de milioane de persoane suferă de boli profesionale și în fiecare an
au loc 270 de milioane de accidente mortale și accidente care nu au ca finalitate moartea, dar
sunt în raport direct cu munca. Suferințele care însoțesc aceste accidente și aceste boli sunt
imense pentru lucrători și familiile lor. În termeni economici, OIM a estimat că 4 procente
din PIB-ul mondial sunt irosite din cauza bolilor profesionale si a accidentelor de muncă.
Pentru angajatori, aceasta înseamnă scoaterea la pensie anticipată, pierderea de personal
calificat, absenteism și prime de asigurare crescute. Cu toate acestea, ar fi posibilă evitarea
acestor tragedii prin adoptarea de metode raționale de prevenire, notificare și inspecție.
Normele OIM asupra securității și sănătății muncii furnizează guvernelor, angajatorilor și
lucrătorilor mijloacele indispensabile pentru elaborarea unor anumite metode și pentru a
prevedea un maxim de securitate în muncă. În 2003, OIM a adoptat un plan de acțiune în
materie de securitate și sănătate a muncii care prevede introducerea unei culturi preventive în
acest domeniu, promovarea și dezvoltarea unor instrumente relevante, ca și asistența tehnică.
Instrumente relevante ale OIM
OIM a adoptat mai mult de 40 de convenții si recomandări, precum și mai mult de 40
de culegeri de directive practice, care tratează cu specificitate securitatea și sănătatea muncii.
Pe de altă parte, practic jumătate din instrumentele OIM ating direct sau indirect chestiunile
de securitate si de sănătate a muncii.

Principii fundamentele de securitate și de sănătate a muncii

55
Ibidem, p. 461.

53
 Convenția nr. 155 privind securitatea și sănătatea muncitorilor, 1981, și
Protocolul din 2002.
Convenția prevede adoptarea unei politici naționale coerente în materie de securitate
și de sănătate a muncii, la fel ca și măsuri de luat de către autoritățile publice și în
întreprinderi pentru a promova securitatea și sănătatea muncii și ameliorarea condițiilor de
muncă. Această politică trebuie să fie elaborată ținând cont de condițiile si de practica
naționala. Protocolul preconizează instaurarea și modul de procedura, pentru o revizie
periodică a prescripțiilor și procedurilor prevăzute pentru declararea accidentelor de muncă și
bolilor profesionale și publicarea statisticilor anuale corespunzătoare.
Convenția nr. 161 privind serviciile de sănătate a muncii, 1985
Această convenție prevede punerea în aplicare la nivelul întreprinderii a serviciilor de
medicină a muncii, a căror misiune este esențial preventivă, care sunt destinate consilierii
angajatorilor, lucrătorilor și a reprezentanților lor în întreprindere în ceea ce privește păstrarea
securității și salubrității în mediul de lucru.
Sănătatea și securitatea în ramurile particulare de activitate economică
Convenția nr. 120 privind igiena (comerț si administrație), 1964
Acest instrument are ca obiectiv păstrarea sănătații și a stării de bine a lucrătorilor din
stabilimentele comerciale și stabilimente, instutuții sau administrații în care lucrătorii sunt
ocupați în principal cu o muncă de birou și cu activități aparente. Se cere la final adoptarea
unor măsuri elementare de igienă care să răspundă imperativelor stării de bine la locul de
muncă.
Convenția nr. 167 privind securitatea și sănătatea in construcții, 1988
Această convenție precizează măsurile tehnice specifice de prevenire și de protecție
ce trebuie luate ținând cont de exigențele particulare ale acestui sector. Aceste măsuri privesc
securitatea locurilor de muncă, a mașinilor și echipamentelor utilizate, a muncii la înălțime și
muncii în aer comprimat.
Convenția nr. 176 privind securitatea și sănătatea în mine, 1995
Acest instrument impune diverse aspecte de securitate și de sănătate care
caracterizează munca în mine, în special inspecția, dispozitivele speciale și echipamentele de
protecție individuale. Conține în egală maăsură prescripții referitoare la acțiunea de salvare în
mine. Convenția nr. 184 privind securitatea și sănătatea în agricultură, 2001
Această convenție are ca obiectiv prevenirea accidentelor și atentatelor la starea de
sănătate care rezultă din muncă, sunt legate de muncă sau survin în cursul muncii în
agricultură și în silvicultură. În acest scop, ea prevede măsuri referitoare la securitatea
54
mașinilor, la ergonomie, la manutanta și la transportul materialelor, la gestionarea raționala a
produselor chimice, la contactele cu animale, la protecția împotriva riscurilor biologice, la
starea de bine și la longevitate.

Protecția împotriva riscurilor specifice

Convenția nr. 115 privind protecția împotriva radiațiilor, 1960
Această convenție are ca obiectiv elaborarea de prescripții fundamentale vizând
protejarea lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la radiații ionizante. Măsurile
de protecție care trebuie prevăzute se referă în special la reducerea la maximum a expunerii
lucrătorilor la radiațiile ionizante și la orice expuneri inutile, și la a supune locul de muncă și
sănătatea lucrătorilor unui control. Convenția prevede printre altele și prescripții cu privire la
situațiile de urgență care ar putea să intervină.
Convenția nr. 139 privind cancerul profesional, 1974
Acest instrument vizează să creeze un mecanism care să permită să fie luate măsurile
pentru a preveni riscurile de cancer profesional datorat expunerii, în general pe o perioadă
lungă, la substanțe si agenți chimici sau fizici de diverse tipuri prezente la locurile de muncă.
În acest scop, Statele care l-au ratificat sunt obligate să determine periodic substanțele sau
agenții cancerigeni la care expunerea lucrătorilor trebuie să fie interzisă sau reglementată, să
se străduiască să înlocuiască substanțele sau agenții cancerigeni cu substanțe sau agenți
necancerigeni sau mai puțin nocivi, să prevadă măsuri de protecție și de inspecție și să
prescrie examene medicale la care lucrătorii expuși trebuie să se supună.
Convenția nr. 148 privind mediul de lucru (poluarea aerului, zgomot și vibrații),
1977
Această convenție prevede că, în măsura posibilităților, mediul de lucru trebuie să fie
exceptat de toate riscurile inerente de poluare a aerului, de zgomot sau de vibrații. Pentru a se
ajunge la acest rezultat, trebuie prevăzute măsuri tehnice cu privire la instalații sau procedee
ori, in lipsă, trebuie adoptate măsuri complememtare de organizare a muncii.
Convenția nr. 162 privind mediul de lucru, 1986
Această convenție vizează să prevină efectele nocive ale expunerii la mediul de lucru
asupra sănătații lucrătorilor determinând metodele și tehnicile realizabile în practică pentru a
permite reducerea la maxim a expunerii profesionale la mediul de lucru. Pentru a atinge acest
obiectiv, convenția enumeră măsuri detaliate cu accent pe prevenirea riscurilor sanitare
inerente unei expuneri profesionale la mediul de lucru și pe protecția lucrătorilor împotriva
acestor riscuri.
55
 Convenția nr. 170 privind produsele chimice, 1990
Această convenție prevede adoptarea și punerea în aplicare a unei politici coerente de
securitate în utilizarea produselor chimice în munca, ceea ce inseamnă producție, manipulare,
depozitare și transport de produse chimice, emisia de produse chimice rezultate din
activitățile profesionale, întreținerea, repararea și curățarea materialului și a recipienților
folosiți pentru astfel de produse. Acest instrument determină în egală măsură
responsabilitățile specifice care revin țărilor producătoare și exportatoare.

Securitatea și sănătatea muncii în cifre

În fiecare zi, în jur de 5000 de persoane mor în accidente de muncă sau datorită unor
boli profesionale.
În funție de tipul de muncă, fiecărui deces îi corespund 2000 de răni nemortale.
Sunt în jur de 270 de milioane de accidente de muncă în fiecare an și circa 160 de
milioane de cazuri de boli profesionale.
În fiecare an, 12000 copii mor în timp ce lucrează.
Substanțele periculoase omoară 340000 de lucrători în fiecare an.
Cancerul legat de condițiile de muncă și bolile cardiace reprezintă mai mult de
jumătate din decesele profesionale.
Mediul de lucru face singur mai mult de 100000 de morți în fiecare an.

Rezumat al directivelor practice

Rezumatele de directive practice ale OIM definesc principiile directoare aflate în
atenția puterilor publice, angajatorilor, lucrătorilor, întreprinderilor și organismelor
însărcinate cu protecția securității și sănătații muncii (așa cum sunt comitetele de securitate în
întreprinderi). Acestea nu sunt instrumente de constrângere și ele nu au rolul de a înlocui
dispozițiile legislative sau reglementările naționale, nici normele acceptate. Ele furnizează
orientări asupra securității și sănătații muncii în anumite sectoare economice (cum ar fi
construcțiile, minele în aer liber, minele de carbon, industria fierului și a oțelului, industriile
metalelor neferoase, agriculturii, construcției și reparației de nave, muncilor forestiere),
asupra protecției lucrătorilor împotriva câtorva riscuri (de exemplu, radiații, raze laser,
terminale cu ecran de vizualizare, produse chimice, mediu de lucru, substanțe nocive în
suspensie în aer), ca și asupra câtorva măsuri în materie de securitate și sănătate (de exemplu,
sisteme de gestiune a securității și sănătații muncii, principii etice de supraveghere a sănătații
muncitorilor, înregistrarea și declararea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale,
56
protecția datelor personale ale lucrătorilor, securitatea, sănătatea și condițiile de muncă în
transferul de tehnologii către țarile în curs de dezvoltare).

BIBLIOGRAFIE

57
[1] Țop, Dan, Drept social și politici naționale de protecție socială, Ed. Bibliotheca,
Târgoviște, 2008, p. 7.
[2] Idem, Dreptul securității sociale, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 202.
[3] Țop, Dan, op. cit., p. 8.
[4] Popescu, Andrei, Dreptul internațional și european al muncii, Ediția a doua, Ed. C.H.
Beck, București, 2008, p. 1.
[5] Ștefănescu, I. Tr., Tratat de dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pp. 69-71.
[6] Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
[7] Popescu, Andrei, op. cit., p. 3.
[8] Popescu, Andrei, op. cit., p. 4.
[9] Voiculescu, Nicolae, Drept comunitar al muncii, Ed. Wolter Kluwer, București, 2009, p.
47.
[10] Nistor, Valerică, Drept social european, Ed. Fundației Academice „Danubius”, Galați,
2004, p. 18.
[11] Popescu, Andrei, op. cit., p. 8.
[12] Popescu, Andrei, op. cit., p. 9, Apud Valticos, N., Droit international du travail,
deuxième edition, Dalloz, Paris, 1984, pp. 80-81.
[13] Ibidem, pp. 198-208.
[14] Ibidem, pp. 82-85.
[15] Ghimpu, S., Ştefănescu, I. Traian, Dreptul Muncii, T.U.B., București, 1974, pp. 195-
196.
[16] Popescu, Andrei, op. cit., p. 46.
[17] Ibidem, p. 47.
[18] Servais, Jean-Michel, Normes internationales du travail, L.G.D.J., Paris, 2004, p. 30.
[19] Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., Dreptul muncii, TUB, București, 1974, p. 194.
[20] Ibidem, p. 195.
[21] Popescu, Andrei, op. cit., p. 49.
[22] Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 189.
[23] Ghimpu, S., Ștefănescu, I. Tr., op. cit., p. 190.
[24] Popescu, Andrei, op. cit., p. 51.
[25] Defarges, Philippe Moreau, Organizaţii Internaţionale Contemporane, Institutul
European, Bucureşti, 1998, p. 29.
[26] Filip, Gheorghe, Filip, Liviu, Dreptul Muncii şi Securităţii Sociale, Editura Neuron,
Focşani, 1994,p. 49.
58
[27] Popescu, Andrei, op. cit., p. 59.
[28] Țiclea, Alexandru, Tratat de dreptul muncii, ediția a V-a, Editura Universul Tehnic,
București, 2011, pp. 94-95.
[29] Jurca, Ovidiu, A 39-a sesiune a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, „Revista Română
de dreptul muncii” nr. 3/2005, p. 202.
[30] Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura Holding Reporter,
1998.
[31] Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2003, p. 107–110.
[32] Andrei Popescu – Reglementarea relaţiilor de muncă. Practică europeană, Bucureşti,
Editura Tribuna economică, 1998; Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu – Dreptul social
european, Bucureşti, Editura. Fundaţiei “România de mâine”, 2003; Nicolae Voiculescu –
Drept comunitar al muncii, Bucureşti, Editura Rosetti, 2005; Ovidiu Ţinca – Drept social
comunitar, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005
[33] Ovidiu Tinca – op. cit., p. 167-168
[34] Organisation Internationale du Travail: Compte – rendu des travaux, Genève, 2002, fasc.
28, p. 25-29
[35] Andrei Popescu - Preocupări sociale actuale ale Uniunii Europene, în „Revista română
de dreptul muncii”, nr. 2/2004, p. 11-20.
[36] 7 Jean Michel Servais – Les normes internationales du travail, Paris, L.G.D.J., 2004, p.
45.
[37] Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993 în „Recueil de jurisprudance”, 1993,
p. I-01061
[38] Conform avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.
[39] Documentul Consiliului de Administraţie al O.I.M. GB 256/SC/I/3 şi GB 259/LILS/4/7
[40] Jean Michel Servais – op. cit., p. 45
[41] Conform Question écrite E-0435/99, publicat în J.O.C.E., Seria C, p. 112-113
[42] Jean Michel Servais – op.cit., p. 113
[43] Popescu, Andrei, op. cit., p. 460.
[44] Ibidem, p. 461..

59