2.3.1.2.

Elemente din teoria aprinderii şi propagării flăcării

Aprinderea amestecurilor combustibile se poate produce prin mai multe metode. Pentru
procesele din motoarele cu ardere internă interesează două moduri prin care se ajunge la aprindere:
aprinderea forŃată şi autoaprinderea.
Aprinderea forŃată - constă în aducerea amestecului dintr-un punct la o anumită temperatură
(temperatura de aprindere), prin declanşarea unei scântei electrice, sau prin contact cu o suprafaŃă
caldă, cu particule fierbinŃi ş.a.
Autoaprinderea – procedeul care constă în aprinderea amestecului ca rezultat al creşterii
vitezei de reacŃie fie datorită creşterii temperaturii prin încălzirea produsă printr-un proces de
comprimare a gazelor, sau prin încălzirea incintei, fie datorită mecanismului de reacŃie catenar.
De la începutul reacŃiilor chimice când apar primele elemente reactive până la producerea
aprinderii, viteza de reacŃie creşte continuu şi atinge o valoare critică, wcr. Durata de timp de la
începutul reacŃiilor până la producerea aprinderii este denumită perioadă de inducŃie, sau întârziere la
aprindere/autoaprindere, notată cu τind, sau τaa.

2.3.1.2.1. Aprinderea forŃată

La motorul cu aprindere prin scânteie este utilizat procedeul de aprinderea forŃată pritr-o
descărcare electrică produsă între electrozii bujiei plasată în amestecul omogen aer-combustibil din
camera de ardere.
Volumul de amestec în care viteza de reacŃie depăşeşte viteza critică, wcr, unde se produce
aprinderea este redus (concentrat în zona electrozilor bujiei) şi prin urmare aprinderea este practic
punctiformă, fig.2.34.

Fig. 2.34- VariaŃia vitezei de reacŃie şi a temperaturii

cu distanŃa în jurul punctului de descărcării electrice

Pentru aprinderea amestecului trebuie asigurată energia minimă de aprindere, care depinde de dozaj, de natura
chimică a combustibilului, de presiune, temperatură şi de alŃi factori care Ńin de particularităŃile aparatului
şi de metoda prin care se face determinarea.

2.3.1.2.2. Autoaprinderea

Intr-un mediu reactant reacŃia începe cu viteză mică şi cuprinde un volum redus de amestec,
nucleul de reacŃie. ReacŃiile de oxidare a combustibililor sunt reacŃii exoterme. Cantitatea de căldură
care se degajă în reacŃie este proporŃională cu viteza de reacŃie. Dacă viteza de degajare a căldurii în
reacŃie este mai mare decât viteza de transfer a căldurii în exteriorul nucleului de reacŃie, temperatura
creşte continuu, ceea ce determină creşterea vitezei de reacŃie (reactia de oxidare se autoaccelerează
1
 prin efect termic). Când viteza de reacŃie atinge valoarea critică, wcr, ca urmare a eliberării unei
cantităŃi mari de căldură într-un timp scurt, are loc o explozie locală cu formarea unui nucleu de
flacără (autoaprinderea), moment

marcat de o creştere de presiune, de temperatură şi emisie de lumină, efecte care pot fi măsurabile.
Acest mecanism de creştere a vitezei de reacŃie datorită creşterii temperaturii reprezintă
autoaprinderea termică.
Creşterea vitezei de reacŃie până la atingerea vitezei critice, wcr, poate avea loc şi la
temperatură constantă prin mecanismul catenar (autoaccelerarea reacŃiei prin ramificarea lanŃurilor de
reacŃii), fig.2.35. Când viteza de reacŃie atinge valoarea critică, wcr, reacŃia cuprinde în unitatea de timp
cantităŃi suficient de mari de substanŃe reactive, încât degajarea de caldură determină o creştere de
presiune şi de temperatură, percepute în exterior ca o explozie locală cu formarea unui nucleu de
flacără, marcând momentul autoaprinderii, proces denumit autoaprindere catenară.
Timpul scurs între apariŃia primelor elemente reactive şi momentu atingerii vitezei critice, wcr,
se numeste perioadă de inducŃie, τind, sau întârziere la autoaprindere,ττaa, fig.2.35.

Fig.2.35 – Creşterea Fig.2.36 –VariaŃia vitezei de reacŃie în

vitezei de reacŃie, wr .în timp prin funcŃie de timp la autoaprinderea catenară şi
mecanismul catenar. catenaro-termică.

Autoaprinderea combustibilului în procesele reale are un caracter mai complex, atât catenar cât
şi termic. Pentru calculul întârzierii la autoaprindere au fost determinate pe cale analitică relaŃii de
calcul de tipul:
E

τ ind = C ⋅ p ⋅ e
-m RM ⋅T

unde intervin mărimile: presiunea p, temperatura T, constanta universală RM, constantele C, m şi

energia de activare E, care depind caracteristicile combustibilului.
Rezultă o scădere substanŃială a întârzierii la autoaprindere dacă presiunea şi temperatura din
sistem în timpul acestui proces cresc (cum este şi în decursul procesului de comprimare din motor),
datorită creşterii mult mai rapide a vitezei de reacŃie într-un astfel de proces de autoaprindere
catenaro-termică, fig. 2.36.
Analizând limitele de aprindere ale hidrocarburilor se constată unele anomalii, fig.2.37, în
domeniul temperaturilor aşa-zise joase (150... 400°C, zona CB, fig.2.37.b), la creşterea temperaturii
creşte şi presiunea. In regiunea temperaturilor înalte (> 400 °C), flacăra apare ca urmare a procesului
de autoaccelerare continuă a reacŃiilor catenaro-termice, în timp ce la temperaturi joase, flacăra
caldă este precedată de apariŃia "flăcărilor reci", denumite aşa datorită temperaturilor joase la care
apar şi cantităŃilor mici de căldură pe care le degajă.

2
 Fig.2.37 a) – CorelaŃia temperatură T-presiune p pentru diferite hidrocar-buri (τind=const);
b) – Definirea zonelor de aprindere monostadială, polistadială şi a flăcărilor reci

Datorită acestor anomalii domeniul de aprindere se împarte în două:

- domeniul A-F-E al temperaturilor înalte, în care aprinderea are caracter continuu,
monostadial, de tipul aprinderii catenaro-termice, fig.2.37,b;
- domeniul E-F-B-C-D al temperaturilor joase, în care aprinderea are un caracter
polistadial (o succesiune de stadii chimice), zona F-G-C fiind caracteristică flăcărilor
reci, fig.2.37,b.

In cilindrul motorului diesel sunt create condiŃiile prielnice pentru aprinderea polistadială a
amestecului carburant.

Fig.2.38– Stadiile (perioadele) aprinderii polistadiale

Elementele reactive iniŃiale iau naştere prin oxidarea moleculelor hidrocarbonate cu formare
de peroxizi (substanŃe bogate în oxigen). După trecerea perioadei de timp, τper, în care s-au
acumulat în cantităŃi mari peroxizii, atingând concentraŃia critică, se descompun exploziv dând
naştere la aldehide şi radicali. ReacŃiile fiind exoterme, cantitatea de căldură degajată (circa 10% din
căldura de ardere), determină creşterea presiunii, fig.2.38 şi temperaturii, luminescenŃa ce apare în
această perioadă fiind caracteristică radiaŃiei moleculelor de formaldehidă; aceste reacŃii au primit
denumirea de flăcări reci şi se desfăşoară în intervalul τfr. Prin oxidarea aldehidelor se formează un
nou tip de peroxizi care prin acumulare se descompun exploziv la atingerea concentraŃiei critice,
formând un nou tip de flacără, flacăra albastră sau flacăra rece secundară, procesul având loc cu
degajare de căldură, creştere de presiune şi temperatură, timpul în care au loc aceste reacŃii fiind τfa.

3
 Produsele descompunerii sunt radicalii şi oxidul de carbon CO (datorită luminozităŃii
caracteristice monoxidului de carbon, aceste flăcări au fost denumite şi flăcări albastre).

Numărul mare de radicali existenŃi împreună cu oxidarea oxidului de carbon determină

apariŃia flăcării calde, în care se eliberează întreaga cantitate de căldură, iar presiunea şi temperatura
cresc.
Autoaprinderea la temperaturi joase este o succesiune de stadii diferite din punct de vedere
chimic – autoaprindere polistadială, reaŃii care se dezvoltă în tot volumul de amestec.

2.3.1.2.3. Propagarea flăcării în amestec omogen aer-combustibil

Flacăra constituie o zona de transformare chimică rapidă, care separă gazele arse de cele
proaspete şi care se propagă de la sine în amestecul reactant. Zona de reacŃie este caracterizată de
gradienŃi mari de temperatură şi concentraŃie.
Când zona de reacŃie are grosime neglijabilă se numeşte front de flacără pe care se produce
arderea combustibilului. Dacă grosimea zonei de reacŃie nu este neglijabilă, suprafaŃa care separă
gazele care au intrat în reacŃie de amestecul proaspăt se numeşte front de aprindere, în spatele căruia
reacŃiile se desfăşoară pe o adâncime care reprezintă zona de ardere.

Fig.2.39 (stânga) –Schema

de propagare a flăcării în amestec
omogen în stare de repaus.

Flacara care se dezvoltă într-un amestec omogen aflat în stare de repaus, sau de curgere
laminară se numeşte flacără laminară şi reprezintă o zonă de reacŃie foarte subŃire, de zecimi de
milimetru, încât reacŃia se desfăşoară practic pe suprafaŃa frontului de flacără, fig.2.39. Viteza de
deplasare a frontului de flacără faŃă de amestecul proaspăt se numeşte viteză normală, viteză
fundamentală, sau viteza laminară, wl, şi este direct proporŃională cu viteza de reacŃie. In motor viteza
de propagare atinge însă valori mult mai mari (30...40 m/s), decât viteza laminară, care pentru
amestecuri hidrocarburi-aer este sub 1 m/s. Aceste valori mari ale vitezei sunt atinse când flacăra se
propagă în medii cu intense mişcări turbulente, şi sunt denumite flăcării turbulente, fig.2.40.

Fig. 2.40 – Schema

de propagare a flăcării
turbulente.

TurbulenŃa intensifică atât de mult transferul de căldură şi de substanŃă din zona de reacŃie spre
amestecul proaspat (transfer de căldură convectiv şi difuzie turbulentă).

2.3.1.2.4. Arderea jetului de combustibil lichid

Arderea jetului de combustibil are loc pe măsură ce picăturile rezultate în urma pulverizării
4
 se vaporizează şi se amestecă cu aerul din camera de ardere formând dozajele corespunzătoare.
In structura sa jetul cuprinde ligamente, picături de diferite dimensiuni, vapori de
combustibil şi aer în diferite proporŃii, prezentate schematic în figura 2.41. Sunt distincte trei zone
de dozaj: zona A cu λ=0...0,5; zona B cu λ=0,5...1 şi zona C cu λ≥1. Ponderea acestor zone şi
poziŃia lor în structura jetului evoluează în timp).
Autoaprinderea jetului se iniŃiază în zona dozajelor bogate (zona B, λ=0,5...1, considerată
zona de reacŃie, dozaje ce favorizează apariŃia flăcărilor reci. Primul nucleu de flacără apare spre
periferia jetului, în zona în care condiŃiile locale favorizează desfăşurarea mai rapidă a reacŃiilor. De
la nucleul iniŃial, flacăra se răspândeşte rapid în jurul jetului, în amestecul inflamabil aer-vapori de
combustibil – amestec preformat, fig.2.42. PrezenŃa flăcării în jurul jetului accelerează procesul de
vaporizare datorită căldurii dezvoltate, dar împiedică pătrunderea oxigenului în aceste zone, astfel
că arderea combustibilului din zona centrală va fi extrem de dificilă, în mare măsură incompletă, cu
producerea de carbon şi substanŃe carbonoase. Apare astfel funinginea caldă care poate arde mai
târziu, pe măsura găsirii aerului necesar. De aici rezultă necesitatea mişcării aerului faŃă de jet, în
acest scop organizându-se o mişcare de rotaŃie a acestuia în cilindru. Mişcarea aerului îndepărtează
gazele arse şi permite alimentarea flăcării cu amestecuri de dozaje potrivite, fig.2.43.

Fig.2.41 – Structura jetului de combustibil lichid;

Fig.2.42 – ApariŃia nucleului

de flacără şi răspândirea
flăcării peste jetul de
combustibil

Fig.2.43 – Mişcarea aerului

din cilindrul motorului şi
implicaŃiile ei asupra arderii
jetului de combustibil lichid

Injectarea combustibilului şi după cuprinderea jetului de flacără face posibilă apariŃia

funinginii ca urmare a cracării combustibilului din picăturile lichide, la temperaturile înalte ale
flăcării pe care o străbat, în absenŃa oxigenului. Picăturile din zona centrală, înconjurate de flacără,
ard printr-un mecanism difuziv: combustibilul, sub formă de vapori, difuzează spre zona de reacŃie,

5
 iar din exterior difuzează spre aceeaşi zonă oxigenul; datorită valorilor mari ale presiunii şi
temperaturii, viteza de reacŃie este ridicată şi arderea este controlată de fenomenul de difuzie,
fig.2.44.

Fig.2.44 – Arderea difuzivă a

picăturii de combustibil

In această perioadă viteza de ardere depinde de viteza de formare a amestecului, arderea are un
puternic caracter difuziv (viteza de formare a amestecului este mai mică decât viteza de ardere). In
zonele cu concentraŃii ridicate de combustibil, din cauza presiunii şi temperaturii ridicate, are loc un
proces de cracare în urma căruia hidrocarburile pierd hidrogenul din structură; scheletele de carbon
astfel formate polimerizează în lipsa oxigenului formând fulgi de carbon prin aglomerare. În zonele în
care apare funinginea se constată o mare disproporŃie între viteza de descompunere a hidrocarburilor
din combustibil şi viteza de difuzie a oxigenului spre ele. Formarea funinginii este o consecinŃă a lipsei
locale de oxigen ceea ce înseamnă că arderea cu fum la motorul diesel este inevitabilă.
Sunt două căi pentru activarea arderii difuzive: mărirea coeficientului de exces de aer:
λ=1,3…2,5 şi intensificarea mişcării gazelor în cilindrul motorului pentru a spori viteza de amestecare,
prin organizarea unei mişcări de rotaŃie (vârtej) a aerului în cursa de admisie şi amplificarea mişcării
radiale prin efect de prag la apropierea pistonului de chiulasă.