Lecţiile Cernobâlului: radiaţia şi viaţa

Au trecut 28 de ani din momentul avariei la staţia atomică din Cernobâl, însă problemele
de trai fără pericol a populaţiei pe teritoriile poluate şi folosirea terenurilor agricole pentru
producerea bunurilor de consum sunt departe de soluţionare pozitivă.
Ca de obicei la întâlnire cu un fenomen necunoscut, multe evenimente din cele
întâmplate se supraapreciază, iar altele se subapriciază. Motivul este lipsa de închipuire ce
reprezintă radiaţia atomică.
Exemplele sunt la suprafaţă. În momentul producerii avariei conducerea staţiei atomice,
nevorbind de populaţie, nu a conştientizat pericolul fenomenului avariei şi nu a fost luată nici o
măsură de protecţie a populaţiei în zona afectată: copiii în dimineaţa zilei de 26 aprilie 1986 au
plecat la şcoală ca în fiecare zi, iar mamele tinere se plimbau cu copilaşii în parcurile oraşului.
Dar moartea invizibilă era la portiţa acestor oameni,o eroare a cauzat o explozie la reactorul
numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobil. În căteva secunde,zona înconjurătoare a fost
contaminată cu radiații despre care s-a estimat ca au fostde 400 de ori mai puternice decăt cele
eliberate la Hirosima,după detonarea unei bombe atomice.
Depunerile radioactive au afectat Romănia mai ales în primele zile ale lunii mai, din
cauza schimbării direcției văntului.În noaptea de 1 mai, stațiile care se ocupau de măsurarea
radioactivității au transmis că, în anumite zone ale țării, s-au înrejistrat valori depășite ale
raadioactivității.Cel mai ridicat grad de poluare a fost atins, unde s-a ajuns la nivelul de
alarmare. Totodată, radioactivitatea a crescut foarte mult și ăn Suceava, Tărgu-Mureș, Galați și
Tulcea.Mai mult decăt atăt, abia pe 23 mai 1986 au început pregătirile pentru a se distribui
populației iod pentru a preveni absorbirea iodului radioactiv-practic mult prea tărziu, căci cea
mai mare cantitate din acest element radioactivfusese deja eliberat în primele zile.
Şi astăzi sute de mii de oameni continuă să locuiască în zonele grav afectate şi
periculoase sănătăţii oamenilor ce conţin un grad sporit de poluare a izotopului de ceziu – 137
(15-14 kiuri/1km2 şi mai mult).
Astăzi se poate menţiona, că dozele exterioare şi inferioare de radiere a oamenilor în
acest caz vor depăşi doza permisă ce constituie 35 băr calculată pe 1(una) viaţă a omului.
La locurile de lichidare a accidentului au participat și 3.492 mii de cetățeni ai Republicii
Moldova, cu vărsta cuprinsă între 18 și 35 de ani.Fiecare dintre ei și-a făcut datoria, executănd
ordinele comandantului,fără a se găndi la sine.Doza reală de radiație la care au fost supuși e
tăinuită și azi.
Din acest motiv, cunoştinţele despre natura radiaţiei, influenţa ei asupra oamenilor,
problemele de profilaxie, a conduitei şi apărării, posibilităţile locuirii fără pericol în zonele
infectate prezintă o necesitate acută nu numai pentru populaţia afectată, dar şi pentru alte
categorii de oameni, peste care s-a reflectat radiaţia (călătoriile în zonele nominalizate, folosirea
produselor alimentare aduse din aceste zone, etc.).
În acest articol aş dori să reamintesc populaţiei ce este radiaţia (cu accentul la avaria de
la Cernobâl) şi când a aflat despre acest fenomen neamul omenesc.
Radiaţia – sunt razele invizibile, care se elimină de unele elemente chimice în rezultatul
descompunerii radioactive, adică transformarea samovolnică a nucleilor atomilor a unui element
chimic (radionuclid) în nucleu a altui element chimic.
Fenomenul de radioactivitate a fost descoperit în anul 1894 de savantul A. Bekerel, când
în rezultatul studiului a determinat, că elementul chimic – U (uraniu) emite raze invizibile, care
provoacă iluminarea unor substanţe şi întunecarea peliculei fotografice.
Dar peste 2 ani savanţii Pier-Jolio Kiuri şi Mari Scladovscaia-Kiuri au stabilit, că nu
numai uraniul, dar şi alte elemente chimice, de exemplu radiul, posedă proprietăţi de
radioactivitate.
 Stoparea procesului de dezintegrare nucleară spontană a nucleilor atomilor a
elementelor chimice radioactive este imposibil cu ajutorul oricărei metode cunoscute.
În prezent sunt cunoscuţi peste 1000 nucleuzi radioactivi şi izotopii acestora. Numai o
parte (circa 10%) din ei sunt prezenţi în natură (de exemplu: radiu, torii, uraniu, plutoniu şi alţii);
majoritaea nucleizilor radioactivi au fost obţinuţi artificial în reactorii atomici în condiţii de
laborator în instalări speciale (ciclotonuri şi betotronuri) şi în rezultatul exploziilor nucleare.
Este de reamintit, că izotopii sunt elemente chimice, nucleurile cărora conţin acelaşi
număr de protoni (particule caregate pozitiv), însă conţin un număr diferit de neutroni (particule
elementare lipsite de încărcătură).
Toţi izotopii a unui element chimic posedă acelaşi număr de ordine în tabelul D.
Mendeleev. Izotopii posedă acelaşi proprietăţi chimice, însă posedă proprietăţi fizice diferite (se
deosebesc prin masă ori prin numărul de masă).
Cei mai mulți izotopi radioactivi au un tip de înjumătățire extrem de lung, iar ploaia a
adus radiație la sol și în întreg lantul alimentar. Dintre cei mai prezenți izotopi sunt cesiu-137și
stronțiu-90. Acești izotopi au fost asimilați de către plante, animale și bacterii, radioactivitatea nu
este ridicată în zonă, dar există.
Curățarea daunelor create de cel mai mare accident nuclear de la Cenobîl și pentru atinje
scopul întregul proiect costă 1,2 miliarde de lire sterline.
Sarcofagul va fi echipat cu un sistem modern de control al nivelului de radiație. Noul
înveliș va acoperi peste actuala structură, astfel încăt să permită combustibilului nuclear
dinăuntru să fie scos de aclo în timp.
Constucția a fost concepută sub formă de arc cu o înălțime de 108 metre și o lungime de
150 de metri care va fi executată peste sarcofagul existent, și finalizată pănă în 2016.
Efectele negative ale radiațiilor au fost resimțite pe parcursul celor 28 de ani de la
accident, numărul mutațiilor genetice și cazurilor de cancer crescănd considerabil in această
perioadă.
Orașul Cernobîl, că și Prypiat, au fost evacuate și posibil nu vor fi locuite vreodată,
întrucăt nivelul de radiații va ajunge la cote normale în jurul anului 2525.
De exemplu, uraniul-U-are 12 izotopi. Cei mai studiaţi izotopi sunt: 92U233, 92U235,
238
92U , (cifra 92- numărul protonilor în nucleul atomului, care determină valoarea numerică
a sarcinii atomului şi numărul de ordine) în tabelul D. Mendeleev, iar cifrele 233,235 şi
238-numărul total de neutroni în nucleul atomului). Aceşti izotopi, de obicei, se
numesc:uraniu-233, uraniu-235, uraniu-238.
Experimental a fost dovedit, că nucleizii radioactivi la descompunerea sa sunt: α ( alfa )şi
β (beta)-particule, γ (gama-cvantă), neutroni etc.
Cu ce se deosebesc aceste particule şi care este pericolul pentru om?
Particulele α se formează în rezultatul α – descompunerii şi reprezintă un flux de nuclee
de xeliu (He). În rezultatul capacităţii de ionizare avansată cursa particulelor α este foarte redus.
În aer această cursă nu depăşeşte 10 cm şi până la 0,1 mm în celula vie. Particulele α sunt
absorbite completament de o foaie de hârtie. Din acest motiv, particulele α nu reprezintă pericol
pentru viaţa omului, cu excepţia cazurilor contactului direct a acestor particule cu pielea şi ochii
omului.
Însă la penetrarea particulelor α în interiorul organismului cu aerul, produselor
alimentare, apă, ele influenţează negativ asupra organelor interne.
Particulele β (beta) reprezintă electronii şi pozitronii care posedă capacitatea de ionizare
de sute de ori mai mică decât particulele α . Ca rezultat, aceste β –particule se răspândesc în
aer până la 10-20 m, în bioţesături – la adâncime de 5-7 mm, în arbore – până la 2,5 mm, în
aluminiu – până la 1 mm. Viteza răspândirii a acestor β – particule este diferită şi este în
dependenţă de cantitatea lor de energie.
 Hainele omului aproape de 50% diminuează acţiunea β – particulelor, care se absoarbe
aproape la 100% de sticlele ferestrelor locuinţelor şi a automobilelor, de borturile acestora cu
grosimea de câţiva mm. Însă la contactare cu pilelea şi ochii omului, particulelor β sunt tot atât
de periculoase ca şi particulele α .
La Cernobâl între nucleizii radioactivi aruncaţi în aer care au emis α - particule au fost:
plutoniu – 238, 239, 240, 242, Kiuriu – 242, neptuniu – 239. Însă pentru majoritatea nucleizilor
radioactivi este caracteristic emiterea particulelor β – se datorează produselor care conţin
uraniu şi constituie 46% din nucleizi radioactivi cunoscuţi.
La Cernobâl, în rezultatul β – descompunerii electronice s-au format: iod – 131,
ţeriu – 141, 144, ceziu – 134, 137, stronţiu – 89,90, ţirconiu – 95, ruteniu – 103, 106, bariu – 140
şi alţii. Se cunosc nucleizi radioactivi cu emitere în acelaşi timp de particule α şi β (de exemplu
izotopii vismutului şi poloniului).
Descopunerea α şi β se însoţeşte cu emiterea unor particule electromagnetice, care
sunt numite γ (gama) – particule, care la rândul lor sunt emise de nucleu cu cuantă şi care
reprezintă un flux de particule electricomente neutre cu denumirea fotoni cu viteza de
răspândire egală cu viteza răspândirii a luminii – 300000 km/sec.
Particulele γ posedă o capacitate neînsemnată de ionizare (de câteva mii mai mică
decât α - particulele) şi se răspândesc în aer la o distanţă de câteva sute de metri. Această
radiaţie penetrează liber prin îmbrăcămintea şi corpul omului şi prin materiale destul de groase.
Emiterea particulelor reprezintă cel mai mare pericol pentru sănătatea şi viaţa omului.
Vorbind despre radiaţia atomică este foarte important de a cunoaşte ce elemente
chimice se formează în rezultatul acestui fenomen, care este „perioada de viaţă” a acestora. În
unele cazuri se formează – unele elemente chimice stabile, adică nepericuloase pentru
organismul omului. E foarte periculos când în rezultatul radiaţiei atomice seformează alte
elemente chimice radioactive şi care continuă acţiunea negativă asupra organismului omului.
Din fericire, în cazul avariei de la Cernobâl, elementele chimice radioactive nu au posedat
lanţuri de descompunere şi repede s-au transformat în izotopi stabili: iod – 131(iradiere - β şi γ)
cu perioada de semidescompunere T=8 zile cu transformarea în xenon – 131; ceziu – 134
(iradiere – β şi γ)m T=2 ani în bariu- 134; ceziu – 137 (emitere de particule β şi γ) cu T=28 de
ani prin formarea la o etapă a izotopului radioactive – itriu – 90 (emitere de β şi γ) cu T=64 de
ore – într-un izotop stabile a zirconiului – 90.
Au rămas nucleizii radioactive cei mai stabili cu o perioadă de semidescompunere (T)
după cum urmează: ceziu – 134, ceziu – 137 şi stronţiu – 90. Ce se referă la izotopii stabili de
plutoniu şi alţii, activitatea lor iniţială şi cantitatea lor este minimală. Însă la penetrarea acestor
nucleizi radioactive nominalizaţi în organismul omului, ei reprezintă un pericol sporit şi este
necesar de a avea în vizorul său acest pericol.
Pentru caracterizarea acţiunii emiterii ionizate se aplică noţiunea de “doză de emitere”,
care caracterizează mărimea energiei de emitere, absorbită 1cm3 de substanţă ori de o unitate
de masa substanţei. Sunt cunoscute 3 tipuri de doză de emitere: expoziţională, absorbită şi
echivalentă. Doza expoziţională – este doza de emitere în aer. Ea caracterizează pericolul
potenţial la acţiunea emiterii la iradierea completă şi uniform a corpului omului.
În calitate de unitate de emitere expoziţională, des aplicată în medicină şi în activităţile la
protecţia radioactivă este roentgen.
Unitatea puterii dozei de emitere expoziţională (nivelul de radiaţie) este roentgen în oră
şi derivatele acestei unităţi: miliroentgen în oră (mR/oră) – 10-3 P/oră; microroentgen în oră (mKR/oră –
10-6 R/oră). Aceste unităţi de măsurare sunt cele mai aplicabile la măsurarea nivelului de
radiaţie şi în aparatele dezimetrice.
Doza absorbită caracterizează la concret acţiunea emiterilor ionizate asupra ţesăturilor
vegetale. Din acest motiv, în sistemul internaţional se foloseşte unitatea – grei-Gr.
 Pentru caracteristica dozei de absorbire este introdusă unitatea de rad, care se poate
aplica pentru măsurarea dozei de emitere în orice mediu.
Însă acţiunea biologic a emiterii radioactive este în dependenţă nu numai de doza de
absorbire, dar şi de nivelul de penetrare în ţesăturile biologice. Din această cauză, pentru a
caracteriza acţiunea biologic a emiterii ionizatoare se aplică doza echivalentă. În calitate de
unitate de măsurare a dozei echivalente se foloseşte unitatea zivert (Zv) care se măsoară –
băr.
Pentru β şi γ – emiteri 1băr=1rad=1R. Pentru emiterea : 1băr=20rad.
Pentru evaluarea nivelului de activitate a radiaţiei atomice se aplică unitatea bekkezel
(BK), care reprezintă cantitatea de substanţă radioactivă, în care se produce o descompunere
într-o secundă. În calitate de unitate de activitate se foloseşte ciuri (Ki). 1Ki- este egal cu o
cantitate de substanţă radioactivă, în care se produce 37 miliarde de descompuneri de atomi
descopuneri
într-o secundă. 1Ki=3,7*1010 = 3,7*1010 BK.
sec .
Se poate concluziona căradiaţia atomică reprezintă un fenomen natural care acţionează
foarte negativ asupra sănătăţii şi vieţii omului. Civilizaţia trebuie să cunoască ce este radiaţia,
care sunt influenţele negative în natură, univers. Informarea lumii despre radiaţie este extrem
de important pentru a avea posibilitate de a reduce considerabil acţiunea sa negativă.
E important ca civilizaţia să conştientizeze pericolul sporit a radiaţiei şi să poată folosi
cunoştinţele obţinute în acest domeniu în scopuri ştiinţifice întru dezvoltarea în continuare a
ştiinţei pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor.

Vasile Siloci, inspector principal de muncă, Inspectoratului Muncii al Sindicatelor