TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME

IN ROMANUL “ION”

Perioada interbelică a avut un rol important pentru literatură deoarece a contribuit în

dezvoltarea și în același timp la modernizarea ei. În această perioadă au apărut numeroase
reviste și tendințe în evoluția literaturii. Ca reprezentant de seamă a prozei interbelice, Liviu
Rebreanu este considerat întemeietor al romanului românesc obiectiv prin publicarea romanului
„Ion” ,data publicării fiind considerată o dată istorică „in procesul de obiectivare a literaturii
noastre epice.
Ion este un roman social, obiectiv, realist și modern scris de Liviu Rebreanu și apărut în
anul 1920. Conform structurii ternare propuse de criticul literar Nicolae Manolescu, romanul
european s-ar putea încadra într-unul din aceste trei tipuri: doric (clasic), ionic (modern), corintic
(romane criptice, postmoderne). Clasificarea criticului român pornește de la tipurile de capiteluri
existente în arhitectura Greciei Antice, care aparțin stilurilor doric, ionic sau corintic. Această
teorie nu s-a bucurat de audientă internatională, întrucât volumul nu a fost publicat în altă parte
decât în România. Nicolae Manolescu a mai spus de asemenea că ”Rebreanu este neîndoielnic
un artist obiectiv. (...) Romancierul vrea să creeze impresia că e un observator (atât și nimic mai
mult). Un observator omniscient, desigur, dar lipsit de voce proprie.”
Romanul Ion este unul obiectiv, prin speficiul naratorului omniscient și omniprezent ,
expunând în mod obiectiv cele observate. Astfel, acesta are acces deplin la toate unghiurile din
care se interpretează faptele, precum și modul de evoluție a personajelor și evenimentelor,
întrucât cunoaște toate compartimentele vieții acestora. Atitudinea naratorului profilează
focalizarea zero, intărindu-se astfel caracterul obiectiv al operei. Romanul este realist în primul
rând prin tema pămantului care este, de fapt, miza conflictului, pentru că el determină în lumea
satului poziția socială și autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii,
pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt,
nu pămantul se află în centrul romanului, ci dorință lui Ion de a-l avea. Viziunea realist-obiectivă
se realizează prin tematică socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor
în raport cu mediul în care acestea trăiesc, tehnică detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul
sobru și impersonal. Românul este tradițional, prin caracterul monografic deoarece de la
început se impune imaginea horei, element străvechi al tradiției populare, se aud acorduri ale
Somesanei, ale invaritei, iar destinele se desprind că adevărate drumuri ale narațiunii. Acestea
vor evolua alături sau se vor întretăia, comunicând mereu pentru a da o imagine amplă,
monografica a satului românesc. Familia învățătorului Herdelea evoluează: probleme legate de
plată unor datorii, de căsătoria Laurei, locul de muncă pentru Titu și pierderea postului de
învățător. Laura se va căsătorii în ciudă voinței sale, iar învățătorul Herdelea, readus la catedra,
va fi obligat să o părăsească trecând în pensie. Părăsirea satului de această familie și plecarea
lui Titu la București, unde își găsește un rost, încheie o etapă în această evoluție. Scriitorul, prin
poveștile fiecăruia dintre personaje, dar mai ales ale intelectualilor satului ne “da de stire”
despre starea de fapt din Ardeal, de dinaintea primului război mondial, înainte de Unirea din
1918. În speță, accentul cade pe regiunea de pe valea Someșului. Din Armadia până la Pripas.
Armadia este un orășel, la “o plimbare de jumătate de ceas” de Pripas. În toate localitățile
românești, românii puteauu avea școlile lor, liceele lor, biserică lor. Însă în relația cu autoritățile
trebuia să folosească limbă oficială a satului, cea maghiară, că să se poată înțelege cu acestea.
Subtil erau constrânși, pentru a se integra, să învețe acea limbă.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice
ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă luptă lui Ion, un
țăran sărac, pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Romanul prezintă luptă lui Ion,
un țăran sărac, pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Relația organică dintre Ion
și pământ este fixată chiar din capitolul al doilea, secvența a două, prin prezentarea drumului lui
Ion la cosit. Naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât și înstinctul sau de proprietate și legătură
să cu pământul: ,,toată ființă lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult. Iubiră
pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o
hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul I-a fost mai
drag că o mamă...”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forță care îl cheamă, îi ordonă mișcările
și îl face să se simtă stăpân în aceiași măsură în care este stăpânit. Deși Ion o iubește pe
Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin intermediul căsătoriei cu Ana,
forțându-l astfel pe Vasile Baciu să-I cedeze pământurile. După căsătorie, “Ion ieșea deseori în
hotar să-și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui. […] privea brazdele cu dragoste
pătimașă, mormăind mândru de mulțumire:-Acum avem și noi pământ, slavă Domnului, numai
sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidențiază astfel satisfacerea setei organice de pământ a lui
Ion.
O altă temă a romanului este iubirea. Ion, cel care iubește pământul mai mult decât pe
o mamă, iubește în același timp, o față fără pământ, pe Florica. De aici dramă personajului care
nu poate alege, ci se supune destinului, urmându-și ambițiile. La polul opus se află Ana,
personaj ce ilustrează cel mai clar tipologia victimei : îndrăgostită de Ion și traumatizata de un
tata prea dur, lipsită de afecțiunea maternă și de orice formă de comunicare, Ana I se oferă lui
Ion căutând la el afecțiunea de care a fost lipsită. Naivă și supusă autorității masculine, ea nu
poate fi decât o victimă într-o lume condusă de legi patriarhale. Ion pune în aplicare un plan
viclean spre a ajunge în posesia pământului lui Vasile Baciu. Partea a două a romanului,
“Glasul Iubirii”, îl găsește pe Ion în ipostază de stăpân al pământului. Ion resimte puternic
,,glasul iubirii” pentru Florica, măritată între timp cu George Bulbuc.
O primă secvență semnificata este confilctul dintre Ion și Vasile Baciu la horă, într-o
zi de duminică în care locuitorii satului Pripas se află la horă în curtea Todosiei. În centrul
adunării este grupul jucătorilor. Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Fruntașii satului,
primarul și chiaburii discută desparat de țărani. Rolul horei în viață comunității sătești este
aceea de a-I asigură coeziune și de a facilita întemeierea noilor familii dar curespectarea
principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi și fețe. Hotărârea lui Ion de a o luă pe
Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă marchează începutul conflictului.
Venirea lui Vasile Baciu de la cârciumă la horă și confruntarea verbală cu Ion pe care-l numește
"hoț" și "tâlhar" pentru că "sărăntocul" umblă să-I ia față promisă altui țăran bogat, George
Bulbuc constituie intrigă romanului. Rușinea pe care i-o face Vasile la horă în față satului va
stârni dorință de răzbunare a flăcăului care la rândul sau îl va face rușinea satului, lăsând-o pe
Ana însărcinată pentru a-l face să accepte nuntă. La sfârșitul petrecerii ținerii merg la cârciumă.
Bătaia flăcăilor inaparenta pentru plată lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o luă desotie pe
Ana se încheie cu victoria lui Ion. Scenă alimentează dorintade răzbunare a lui George și este
construită simetric cu aceea de lasfarsitul romanului când George îl ucide pe Ion lovindu-l cu
săpa.
 O altă secvență semnificativă este scena sărutării pământului, care este de fapt o
prefigurare a morții lui Ion. În sărutarea pământului este o prefigurare a morții. E o scenă în care
pământul, iubirea și moartea se întâlnesc (mâinile lui Ion sunt mânjite de noroi, purtând parcă
niște mănuși ale morții). Pământul are un simbol bivalent: al morții și al vieții. Lutul apare că
niște mănuși de doliu, buzele se lipesc de pământ, trupul negru, picioarele erau în pământ,
grele, pământul era rece.
Perspectiva realistă presupune o înțelegere a literaturii că mimesis, în care autorul
își propune să reflecte lumea că într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în același timp
iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalității și al coerenței. Criticul Nicolae
Manolescu încadrează operă în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieții este aici
mult mai importantă decât iluzia artei. Obiectivitatea este o condiție a acestui tip de român, prin
narațiunea la persoană a treia, realizată de către un narator omniscient și impersonal. O
trăsătură realistă ce evidențiază prezența unui narator omniprezent și omniscient, cu stătut
demiurgic, este prezentarea veridică a oamenilor și evenimentelor, care se face încă din incipit.
În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincția dintre realitate
și ficțiune. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării și îl familiarizează pe lector cu
aspectele etnografice și sociale ale lumii prezentate. În același timp, descrierea ilustrează
condiția socială a unor personaje și anticipează rolul acestora în desfășurarea narativă. Finalul
reprezintă descrierea aceluiași drum, după încheierea evenimentelor, drum care se pierde, de
această data, în „soseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele destin
universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepției lui Rebreanu despre român,
înțeles că un „corp sferiod”. Acțiunea romanului se desfăsoară în satul Pripas, în Ardeal, la
începutul secolului al XX-lea. Spațiul este fictiv, iar incipitul romanului prezintă drumul către
universul rural prin tehnică detaliului și a restrângerii perspectivei, prin selectarea unor toponime
reale și fictive (Râpele-Dracului și Cișmeaua-Morților), prin surprinderea unor detalii cu funcție
simbolică (crucea deplorabilă ce anticipă instrăinarea sătenilor de sacralitate). De asemenea,
pe parcursul romanului personajele evoluează și în împrejurimile Pripasului: Jidovita, Armadia,
iar plecarea lui Titu în Regat este precedată de trecerea graniței la Sibiu.
Tehnica simetriei circulare, susținută de altfel și în mărturisirile lui Rebreanu
pentru care operă apare „ca un corp sferoid”, „actiunile principale la sfârșit trebuiau să se
unească... să ofere imaginea unei lumi în care începutul se confundă cu sfarsitul”. Astfel
capitolele primei părți ale Romanului are un corespondent în capitolele părții a două a
romanului.
Tehnica narativă a contrapunctului este tehnica narativă prin care în două planuri
narative paralele apăr imagini, situații, personaje, corespondențe, fiecarea dintre acestea având
înțeles propriu, însă formând împreună un tot unitar.
Tot la elementele de modernitate surprindem desfășurarea acțiunii pe două
planuri; primul surprinde viață țăranilor preocupați de problemă pământului, al cărui personaj
reprezentativ este Ion; cel de-al doilea plan surprinde viață domnilor preocuopati de problemă
naționalismului al cărui personaj reprezentativ este Titu Herdelea. Deși cele două planuri se
intersectează uneori, fiind determinată cel mai adesea de acțiunile personajului Ion, ele rămân
totuși paralele, planul domnilor având structură unei caște.
Incipitul și finalul, construite pe motivul drumului, evidențiază aspectul de “corp
sferoid” al romanului, care închide în șine un bogat univers rural, stratificat social și economic
(săraci, bogați) ,dar și cultural (țărani- intelectualitatea satului). Că prim personaj al textului,
drumul se constituie că liant, că intermediar între realitate și ficțiune. ”Soseaua cea mare și fără
de sfarsit” marcată de o serie de toponime identificabile pe hartă (Carlibaba, Someș, Cluj,
Bistrița, Bucovina, trecătoarea Bârgăului) este un transparent simbol al Realității. Din această
șosea,se desprinde un drum care conduce inițial cititorul în ficțiunea romanesca și care îl va
înapoia la final realității. Crucea strâmbă, cu Hristosul care “isi tremură jalnic trupul de tinichea
ruginita” veghează, atât la început, cât și la final, o lume rău alcătuită, în care se macină destine
incapabile să se verticalizeze. Simetria dintre incipit și final, descrierea drumului care la început
se desprinde, iar apoi se pierde în “soseaua cea mare “, pare să-i sugereze cititorului ideea
(susținută și de soartă protagonistului) zădărniciei zbaterilor vieții.
Conflictul central din roman este luptă pentru pământ în satultraditional unde
posesiunea averii condiționează dreptul indivizilorde a fi respectați în comunitate. Dramă lui Ion
este dramă taranuluisarac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptaconditia
și este pus în situația de a alege între iubirea pentruFlorica și averea Anei. Conflictul exterior
social între Ion și VasileBaciu este dublat de conflictul interior între "glasul pământului" și"glasul
iubirii". Se poate vorbi și de conflicte secundare între Ionsi Simion Butunoiu pentru o brazdă de
pământ, sau între Ion și GeorgeBulbuc, întâi pentru Ana apoi pentru Florica.
În concluzie prin viziunea originală a scriitorului asupra lumii, prin modernitatea
construcției protagonistului, prin gradul înalt de obiectivitatea, românul „Ion” de Liviu Rebreanu
poate fi considerat un punct de referință petru începuturile modernității din perioadă interbelică.