The Invention of Science

David Wotton

Recenzie de carte

Marian Ungureanu

La început, titlul acestei cărți mi-a stârnit îndoieli. Cum adică „inventarea științei”, dacă
știința e obiectivă și necesară, și rămâne așa cum e chiar dacă ne întoarcem noi cu spatele.
Dintotdeauna mi-a răsunat în cap refrenul că legile științifice sunt imuabile, că odată descoperite
(sau poate stabilite?) niște legi fizice sau matematice care se verifică, acestea rămân descoperite
și continuă să explice acel fenomen pe care îl au de explicat. Desigur, n-aș fi putut crede că
această descoperire se face altfel decât treptat, deci schimbarea majoră de paradigmă despre care
vobește autorul în carte se încadra și ea cumva în viziunea mea despre lume.

Dar, așa cum spuneam, expresia „inventarea științei” s-a ciocnit violent cu viziunea mea
despre lume. Înaintând cu cititul am reușit să înțeleg treptat perspectiva din care vedea Wootton
lucrurile, dar dubiile au rămas. Wootton vorbește, în mare parte, despre transformarea limbajului
care însoțește și semnalează transformarea științei în perioada secolelor XVI-XVIII. În primele
pagini ale cărții, suntem treptat inițiați în ceea ce autorul consideră a fi o minte modernă, printr-o
comparație între două personalități destul de diferite, Bacon și Shakespeare. 1 Dramaturgului i se
reproșează că n-a avut simțul istoriei, simțul transformărilor ireversibile.

De aici am extras o primă caracteristică a modernității, și a revoluției științifice, una la

care mă gândisem și eu într-o formă sau alta înainte: apariția sentimentului de „contemporan cu
progresul”. Se pare că, după autor, Shakespeare nu era modern pentru că importa elemente
contemporane lui (de ex: ceasul) în lumea romană antică, acest lucru demonstrând incapacitatea

1
Wotton, cap. 1.1, p. 17
sa de a sesiza transformările esențiale de la o epocă la alta. Sigur, acest exemplu este scos din
context, dar acesta este sentimentul pe care îl dă vreme de câteva pagini această carte. Din
punctul meu de vedere, comparația celor două figuri este într-adevăr coerentă, dar ipotezele
referitoare la Shakespeare le-am considerat deplasate.

Schimbarea de paradigmă despre care discută autorul este baza pe care s-a construit, în
mare viteză, lumea noastră, care și-a însușit atât de bine simțul istoriei încât, cum zice și Francis
Fukuyama într-o altă formă, a omorât-o. Pe scurt, el afirmă că odată cu modernitatea, istoria nu
mai poate înainta. Eu spun că oamenii sunt singurii responsabili de asta, pentru că, având în
vedere înaintarea către post-uman, catalizată de știință, să mai facem istorie în sensul tradițional
nici nu se mai pune problema. Desigur, trebuie să ne ferim ca istoria să devină un bun al puterii,
dar oare nu a devenit deja și a fost dintotdeauna? Mă refer la istoria „prezentului”, care
dintotdeauna a fost relatată după niște interese. Mai putem să mai resuscităm cumva istoria în
sensul ei modern? Deci cu toate că modernitatea și Revoluția Științifică reprezintă baza lumii
noastre, ea este și călăul ei, din cauză că ulitma consecință a predominanței viziunii științifice
este futilitatea istoriei.

Revenind, concentrându-se asupra revoluției sau schimbării de paradigmă moderne, pe

care o interrpetează a fi una „silențioasă”, Wootton observă rolul deosebit de important jucat de
momentul istoric „Cristofor Columb” și de descoperirea Americii. Acest eveniment a impus în
mentalul uman o necesitate pentru noi cuvinte și noi nume, pentru că a marcat dovada decisivă a
faptului că Pământul are o formă sferică, deschizând calea, la începutul secoului XVI, forjării
noului limbaj științific. La fel au făcut și eforturile lui Galileo Galilei sau Johannes Kepler, prin
descoperirile lor mijlocite de noile instrumente de observație.2

Aici inventarea se confundă cu o redescoperire, pentru că limbajul științific nu s-a făcut

din nimic, ci din vechile cuvinte, redescoperite și reinterpretate. În același timp, lumea se
transforma pe nesimțite, odată cu răspândirea acestor „noi” cuvinte în lume. În cele din urmă,
funcția unor cuvinte precum „experiment”, „lege a naturii” și a întregului vocabular al practicii
științifice de la acea vreme s-a dovedit că a fost de a eradica treptat astrologia și toate
superstițiile care-i erau atât de comune unui om de la 1600, dar care pe noi astăzi nu ne mai fac

2
Wotton, cap. 6.2, pag. 202
nici să tresărim. Sunt de apreciat în aceste descrieri elocvența lor și capacitatea de a acoperi un
volum mare de date și de a le trata până la cele mai mici ramificații.

Pasajele care tratează despre „dezvrăjirea lumii”3, aducând în discuție practicile derizorii
din acea perioadă de sfârșit de Ev Mediu, poartă cititorul prin viața omului de rând din acea
vreme, omul care credea că în Belgia există vârcolaci pentru că așa insista un filosof „trend-
setter” cu adepți, omul care credea în spirite care posedă și vrăjitoare. În privința acestui punct al
superstițiilor, clericii și liber cugetătorii s-au situat de aceeași baricadă, asta contribuind la
instalarea noii paradigme.4

Wotton îi aduce la acest capitol în discuție pe Francis Bacon, un promotor declarat al

aplicării practice a Revoluției Științifice – adică un adept al Revoluției Industriale – pe un
segment cât mai însemnat din societate, și pe Jonathan Swift, scriitorul care în romanul
Călătoriilor lui Gulliver neagă tocmai utilitatea mașinăriilor „nepractice dar obsedate de
practicalitate”. Până la urmă, Gulliver ajunge pe o insulă condusă de niște oameni de știință
obsedați de legitățile lor matematice, incapabili să mai dea atenție celor din jur 5. Este mai actuală
povestea lui Swift în contextul prezent, adică iminența postumanismului – folosirea științei
pentru „cyborgizarea” omului și ușurarea nepermis de mult a vieții aceestuia, cu perspective
către dobândirea, într-o formă sau alta, a nemuririi. Așa cum afirmă și autorul, cunoașterea este
putere, însă aparent el refuză să vadă într-adevăr și pericolul real inerent puterii.

După Wootton, una dintre cele mai importante realizări ale revoluției științifice este
descoperirea legilor naturii, o mutație a conceptului antic de lege, care era doar lege
morală/religioasă. Legile naturii reprezintă coordonatele ferme la care oamenii s-au raportat în
impulsul lor de a progresa. Pentru Wootton, sensul științei este progresul, și se declară un
optimist convins în ceea ce privește „procesul de transformare unic” al revoluției științifice.
Desigur, aceasta a permis omului să înainteze în cunoaștere într-o manieră conștientă de propriile
limitări, spre deosebire de vechile sisteme de gândire închise.

O carte bine scrisă, dar pe alocuri greoaie, voluminoasă, extrem de detaliată, istoria
științei în perspectiva lui David Wootton este o poveste a parcursului cuvintelor necesare pentru

3
Cap. 13
4
Wotton, p. 321
5
Wotton, cap. 14, pag. 432
interpretarea datelor din experimentele din ce în ce mai sofisticate. Lacuna majoră, din punctul
meu de vedere, a acestei cărți, este optimismul ei. Pot accepta că știința a fost inventată și nu
descoperită, dar dacă a fost inventată, atunci înseamnă că oamenii pot face ce vor cu ea.
Posibilitățile sunt nenumărate, și am adus deja în discuție pericolul postumanismului. În orice
caz, poate că acest pericol nu se va face simțit încă cincizeci de ani. Dacă lucrurile vor sta așa,
atunci această carte va fi valabilă încă pe atât.