Poezie cu un personaj din Crimă și Pedeapsă și căpitanul său

Astăzi ne-am trezit toți cu luna la cearşaf, cu soarele în lună si cu pumnul în gura soarelui.

Şirul kărmos de existenţe nemăsurat de alb parcă s-ar opri acum, în gâtul meu.

- Oprească-se, urla lumina, și totul să se facă scrum, scoate-ți pumnul din gura mea,

zicea soarele și tot genera lumină, simțindu-l eu ca pe un ștreang la suflet.

- Și eu l-am certat când a venit așa tâmpit la mine,

dar se pare că marea e mai repede albastră decât când e sânge prin vine.

- Și când nu mai curge, când se încheagă cu cheagul?

- Atunci marea devine repede verde și plină de

resentimente.

- Și cu catargul vasului rupt de tunet, cum ne adresăm lui? Cu dumneavoastră, firește,

dar tot nu cred că s-ar muta barca din loc,

tot nu cred că nu ne-om scufunda, cu toții

credem că ne vom scufunda și nimenea măcar nu o arată.

- Ce sa fac cu catargul, Rodioane?

Nu mai ucide babete și ia-ți o diplomă in catargistică,

în catargism.

Eu cu tragicul acestei nouă seri, îți spun cu ochii lăcrămați,

că tot va fi la fel ca ieri. În catargism salvarea, învață catargul, Rodion, dragul meu.

- Dar ce. Dacă-l învăț, n-or să mai fie tunete și ploaie?

Dacă-l mai învăț, opresc scufundarea? Capitane,

tu taci dar ne înghite marea.

Cum ramâne cu ce-am iubit ieri la orizontul zilei de azi,

cu lumina căreia îi îndesam pumnul în gură, căutand tu s-ajungi nirvana din urmă?
Cu ele cum rămân?

- Nu rămâi nimic cu ele, cu ele nu rămâne nimic, nu-ți mai strânge colții de bratul meu,

lasă-mă să mă scufund sau vezi-ți de catarg.

- Capitane, ție de ce îți cresc aripi când tot echipajul se scufundă sub raza lui, a tunetului asurzitor

spargator de catarge?

- Mie îmi cresc aripi, Rodioane, pentru că nu omor babe și știu când să tac.

Mie îmi cresc aripi pentru că știu prea bine catargul, Rodioane.

Știu așa de bine lumina ochiului stelelor, te-ai speria de-ai ști.

Și pumnul meu adresat soarelui azi-dimineață,

nu te speria, e numai de la greața cu care sunt nevoit sa trăiesc pe marea asta verde

printre voi.

M-am săturat de marea asta verde,

și-ți zic, o dată vă zic și zbor,

învață catargul și-obrazul ăleia de-ți-apărea la orizont,

altfel te pierde viața te pierde pe tine.

Obrazul ei este obrazul tău, sărută-l ca pe mine însuți.