Nu mai am timp, și nici tu nu mai ai

începe să ni se scurgă-n lună

așa că încalec în mâini mașina de scris.

Am de reamintit toate aceste memorii ivite brusc

și având origine incertă, de mii de ani

sau din viitor?

și îmi vine foarte greu

ca o piatră cât toate zilele

și cu miros de cremene. Aprinde-mă cu ea,

tu aduci iasca și scânteia

ca peste primul foc al oamenilor să mă arunci să ard

și strâns am să te țin de mână,

pentru că oricine are ceva de ars,

atâta combustibil de foc

cât să propulseze un avion mai rapid decât mareele astrale

sau un mic aeroplan de hârtie plutind pe cerul dintre frunțile noastre

purtând pe el un mesaj criptat,

ori un porumbel foarte alb pe după cioc, și în multe griuri pe pene,

unul încălțat care știe să poarte în dinți

mesajele pline de respingeri, apropieri, rugăminți,

de gânduri obraznice și cuminți

care se preschimbă în dorinți de dor

precum plumbul în aur, al alchimiștilor.