B.

Regula precedentului obligatoriu (doctrina stare decisis)

Potrivit regulii precedentului judiciar sau stare decisis, în cadrul ierarhiei jurisdicționale,
o hotărâre a unei curți superioare este obligatorie pentru instanța inferioară în grad. Se înțelege
astfel că în Marea Britanie, spre deosebire de România și Franța sau alte țări ale căror ordini
juridice se încadrează în sistemul romano-germanic, jurisprudența este, alături de lege, sursă de
drept.
Dacă potrivit doctrinei stare decisis o regulă de drept stabilită într-o decizie a unei instanțe
superioare este obligatorie pentru instanța inferioară, principala problemă a aplicării acestei
doctrine este legată pe de o parte de organizarea instanțelor de judecată (§2) și pe de alta de
identificarea corectă a acelei părți din hotârârea vizată care constiuie regula de drept obligatorie
(§1).

§1. Identificarea regulii de drept obligatorii (ratio decidendi)

Stabilirea regulii de drept obligatorie dintr-o hotărâre poate ridica probleme pentru instanțele
inferioare și a generat ample discuții doctrinare din moment ce judecătoii nu au obieciul de a
sublinia ratio decidendi a speției lor și nu există un set de reguli precise care să ghideze
stabilirea acestei reguli. Se întâmplă astfel ca în practică instanțele inferioare să fie cele care
stabileasc care este regula de drept obligatorie prin alegerea acesteia din ansamblul de
raționamente folosit de instanța superioară în soluționarea speței.
Distingerea regulii de drept obligatorii din hotârârea pronunțată de o instanță superioară este
rezultatul disocierii ratio decidendi de obiter dictum. Dacă de o manieră generală actul judecății
constă în explicarea felului în care regula de drept se aplică la faptele specifice ale unei spețe
atunci ratio decidendi a unei cauze constă în ”regula de drept și raționamentul asociat, esențiale
pentru soluționarea cauzei”1. Ratio decidendi este o abstractizare legală reieșită din faptele speței
și apare sub forma unui raționament juridic indispensabil justificării soluției reținute 2. Este vorba
practic despre considerațiile, motivațiile avute în vedere de către judecător în soluționarea speței;
aceste raționamente devin regulă de drept, obligatorii pentru viitor. Spre deosebire de ratio
decidendi, obiter dicta reprezintă ansamblul raționamentelor care nu sunt indispendabile
soluționării cauzei.
Funcționarea regulii precedentului obligatoriu presupune existența unei similitudini între faptele
speței actuale și a celei din care se dorește extragerea ratio decidendi. Însă cum rarerori se
întâmplă să existe o astfel de similitudine perfectă este considerat deseori că judecătorul noii
spețe ajung la o conlcuzie personală pe care ulterior o justifică prin folosirea unor raționamente

1
Emily Finch, Stefan Fafinski, Legal skills, op.cit., pag.157
2
Raymond Legeais, Grands systemes de droit compare, pag.70
similare pe care le caută în deciziile instanțelor superioare 3; se întâmplă astfel în practica
dreptului englez ca ratio decidendi să fie acea regulă juridică pe care judecătorii o rețin ca atare
chiar dacă nu a fost avută inițial în vedere de către cei care au judecat cauza4.
Apariţia unei noi reguli jurisprudenţiale sau a unui precedent are loc în acea etapă a judecăţii în
care se stabileşte dreptul sau regula juridică , după ce a fost stabilită starea de fapt. Ratio
decidendi stabileşte deci cum se aplică dreptul unei anumite situaţii de fapt. Regula precedentului
obligatoriu impune ca odată ce a fost luată o hotărâre cu privire la modalitatea în care se aplică
dreptul unei anumite stări de fapt această hotărâre să fie respectată în toate cauzele similare.
„Această situţie este în mod evident mai dreaptă decât aceea în care fiecare judecător
interpretează diferit dreptul. Este vorba în acelaşi timp despre previzibilitate care face lucrurile
mai uşoare pentru cei care trebuie să respecte dreptul”5.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de regulă creată de judecător este cazul
Donoghue v. Stevenson din 1932. În speţă este vorba despre dra.Donoghue care împreună cu o
prietenă consumă într-un local îngheţată şi ginger beer în care descoperă un rămăşiţele
descompuse ale unui melc. Cauza ajunge din Irlanda la Camera Lorzilor care se pronunţă în
favoarea d-rei Donoghue. Întrebarea la care trebuie să răspundă lorzii este dacă poate fi reţinută o
obligaţie de diligenţă în sarcina producătorului Stevenson către dra. Donoghue.
Camera Lorzilor stabileşte că lipsa de diligenţă este un delict şi că nu este necesar un contract
pentru angajarea răspunderii. Argumentul Lordului Atkin 6 este construit în jurul explicării de ce
trebuie reţinută în speţă exsitenţa unui tort of neglicence adică a explicării faptului că lipsa de
diligenţă constituie un delict.
Ratio decidendi pe care se bazează soluţia instanţei a fost formulat astfel: „un producător
care vinde produsele sale într-o manieră din care se înţelege că doreşte ca acestea să ajungă la
consumator într-o formă care acesta nu mai are posibilitatea unei examinări intermediare a
produsului şi care este conştient de faptul că lipsa unei diligenţe rezonabile în prepararea
produsului ar putea produce anumite daune vieţii sau proprietăţii consumatorului, este legat de
consumator să depună acea diligenţă rezonabilă”. Se observă astfel că obligatorie nu este soluţia
pe care o dau judecătorii ci argumentul în sensul regulii de drept în baza căruia emit soluţia

3
Gary Slapper, David Kelly, The English Legal System, 2009-2010, Tenth edition, Routledge, Cavendish, 2009,
pag. 254
4
Regula precedentului a fost formalizată de Camera Lorzilor în sec.XIX prin decizia London Street Tramways v
London Country Council 1898 (AC 375).
5
Catherine Elliott, Frances Quinn, The English legal system, 10th edition, pag. 13
6
‘The liability for negligence, whether you style it such or treat it as in other systems as a species of “culpa,” is no
doubt based upon a general public sentiment of moral wrongdoing for which the offender must pay. But acts or
omissions which any moral code would censure cannot in a practical world be treated so as to give a right to every
person injured by them to demand relief. In this way rules of law arise which limit the range of complainants and the
extent of their remedy. The rule that you are to love your neighbour becomes in law, you must not injure your
neighbour; and the lawyer’s question, Who is my neighbour? receives a restricted reply. You must take reasonable
care to avoid acts or omissions which you can reasonably foresee would be likely to injure your neighbour. Who,
then, in law is my neighbour? The answer seems to be – persons who are so closely and directly affected by my act
that I ought reasonably to have them in my contemplation as being so affected when I am directing my mind to the
acts or omissions which are called in question.’
respectivă. Nu se poate spune astfel că instanţele inferioare sunt obligate să adopte aceeaşi
soluţie pentru speţa lor, ci că, dacă este vorba despre situaţii similare, sunt obligate să aplice
aceeaşi regulă folosită de instanţa care a creeat precedendul.

§2. Organizarea instanțelor

Funcționarea doctrinei stare decisis se bazează pe respectarea precedentului obligatoriu în cadrul

ierarhiei jurisdicționale; binding precedents descrie acea categorie a precedentelor create de
instanțele de judecată care devin obligatorii pentru instanțele inferioare în grad. Instanțele care
pot stabili precedente obligatorii în Marea Britanie sunt Înalta Curte, Curtea de Apel și
Curtea supremă.
Precedentele sunt obligatorii pentru instanțele inferioare, dar și pentru instanțele egale în grad.
Astfel, deciziile Curţii Supreme ca instanță supremă sunt obligatorii pentru toate celelalte
instanțe inferioare în grad. În ceea ce privește propiile precedente The Practice Statement
adoptat în 1966 de Lordul Cancelar din acea perioadă modifică starea de lucruri anterioară și
stabilește că instanța nu este legată de acestea7.
Curtea de Apel respectă hotărârile Curţii Supreme, stabilește precedente obligatorii pentru
instanțele inferioare în grad, și spre deosebire de Curtea Supremă, nu poate modifica deciziile
sale anterioare. Curtea poate deroga de la propriile sale precedente decât în trei situații stabilite
în afacerea Young v Bristol Aeroplane 1946: 1) dacă există două decizii anterioare ale Curții
referitoare la aceeași problemă juridică poate alege pe care dintre ele o aplică în noua speță; 2)
dacă o decizie anterioară intră în conflict cu una emisă de Camera Lorzilor; 3) dacă decizia
anterioară a fost emisă per incuriam8 adică la emiterea deciziei nu au fost considerate statute sau
precedente relevante.
Curtea supremă de justiție/High Court of Justice este inferioară Curții de Apel și Camerei
Lorzilor și este legată de deciziile emise de acestea. Curtea supremă nu poate forma precedente
obligatorii şi deci nu este obligată să respecte propriile precedente.
Crown Court și magistretʼs courts nu pot stabili precedente obligatorii şi nici nu sunt legate de
precedentele stabilite de ele anterior; cauzele judecate de aceste instanţe nu sunt raportate.
Deși regula stare decisis este de aplicabilitate generală sunt situații în care instanțele se pot
sustrage forței obligatorii a precedentelor. Astfel un precedent care apare ca obligatoriu într-o
nou cauză este evitat prin tehnica distinguishing care permite ca în situția în care judecătorul
poate motiva că faptele speței avute în vedere sunt diferite de de cele care au fost avute în
vedere de către instanța superioară care a stabilit precedentul. Justificarea acestei derogări
este determinată de faptul că ratio decidendi este formulat pe baza faptelor avute în vedere la
emiterea hotărârii de către instanţa care poate crea precedente obligatorii. Pentru a ne afla în

7
Camera Lorzilor a folosit prima dată această prerogativă în Conoawy v. Rimmer din 1968
8
Alisdair Gillespie, The english legal system, end edition, Oxford University press, 2009, pag.80
prezența unui precedent obligatoriu trebuie deci ca faptele cauzei care se cere judecată să fie
similare cu ale unei alte spețe judecate anterior de către o instanță superioară.
Precedentele pot fi anulate de către o instanță superioară prin tehnica overruling. Această tehnică
permite unei instanţe superioare să caseze precedentul sau precedentele stabilite de o instanţă
inferioară. Curtea superioară nu este de acord cu principiul juridic formulat de instanţa
inferioară. Rezultatul este că precedentul casat nu va mai putea fi aplicat în cauze viitoare, în
locul său aplicându-se precedentul aşa cum a fost reformulat de instanţa superioară.
Trebuie subliniat faptul că în sistemul britanic doctrina suveranității Parlamentului face ca orice
decizie sau principiu stabilit prin regula precedentului să poată fi abrogate de Parlament printr-o
lege.

§3. Raportarea cauzelor (Law Reporting)

Publicarea cauzelor soluționate în instanțe cunoaște trei etape: din 1272-1535 The Year
Books, colecții anuale care astăzi prezintă interes numai pentru istorici, din 1535-1865 The
Nominate Reports, colecții publicate sub numele persoanei private care realiza raportarea și
perioada modernă de raportare care începe cu 1865 când se înființează The Council of Law
Reporting devenit în 1870 The Incorporated Council of Law Reporting for England and Wales.
Publicația Law Reports apărută sub autoritatea Consiliului apare în fiecare lună și se
bucură de cea mai mare autoritate având în vedere faptul că toate cauzele sunt verificate înainte
de publicare. Publicația cuprinde și un sumar al counsel submision of counsel. Există patru serii
ale Law Reports, fiecare având o abreviere și o culoare specifice: Appeal Cases (AC)-maro,
Chancery Division (Ch)-roșu, Family Division (Fam)-albastru, Kingʼs Benck/ Queenʼs Bench
(KB/QB)-verde.
The Weekly Law Reports(WLR) raportează cauzele mai repede decât Law Reports, fără
verificarea by the bench și fără a cuprinde argumentele of the counsel. Există trei serii ale acestei
publicații, ultimele două fiind relaute în Law Reports.
Raportarea cauzelor este realizată de avocați, fie ca sunt barrister sau solicitor, care au
dreptul de a pleda în fața instanțelor superioare.
În ceea ce privește identificarea cauzelor trebuie reținut faptul că la prima judecată părţile
se numesc claimant/ plaintiff (reclamant) şi defendant (pârât). În procesul penal părțile sunt
prosecutor (procuror) și defendant (inculpat). În faza de judecată a apelului, părţile se numesc
appellant (apelant) şi respondent (intimat). În cauzele penale una dintre părți este statul, în așa
fel încât numele cauzei va fi mereu Regina v numele inculpatului (defendant); cauzele civile apar
numele celor doi participanți dintre care primul este numele reclamantului (the
claimant/plaintiff) și al doilea al pârârtului (the respondent): Donoghue v Stevenson.
Al doilea element de identificare al unei cauze este reprezentat de instanța care a judecat
cauza, Court of Appeal sau altă instanță.
 Al treilea element este reprezentat de citarea neutră (neutral citation) care facilitează
publicarea cauzleor pe internet; acest sistem de citare cuprinde anul în care a fost emisă decizia,
abrevierea curții care a judecat-o precedată de prescurtarea UK(United Kingdom) sau EW pentru
(England and Wales) și de un număr care desemnează ordinea în care a fost raportată cauza. Ex:
2003 EWCACiv1722. Prescurtările folosite în acest sistem pentru citarea instanțelor este: House
of Lords (UKHL), Privy Council (UKPC), Court of Appeal, Criminal Division (EWCAcrim) sau
(EWCAciv); pentru High Court prescurtările sunt diferite pentru fiecare dintre cele trei secții ale
acesteia: EWHC Admin-administrative court, Ch-Chancery Division, Pat-Patents Court, Queens
Bench Division, QB, Comm-Commercial Court, Admlty-Admiralty Court, Fam-Family
Division.
Al patrulea element este Law Report. Citarea unei cauze în Law Reports se face prin
indicarea anului în care are loc raportarea, a volumului publicației, a seriei acesteia și a
numărului de pagină la care poate fi găsită cauze. Astfel pentru cauza Regina V Morrison citarea
va fi [2003] 1WLR 1859;
Al cincilea element este data la care a fost judecată cauza. Cauzele mai cuprind și numele
judecătorilor, cuvinte cheie prezentate de editorii publicației care raportează cauza, un headnote,
adică un sumar al cauzei realizat de raportor, o listă de cauze care au fost citate de judecător sau
de către avocați, numele avocaților pentru fiecare parte.

Secțiunea 3. Profesiile juridice

Distincţia dintre cele două sisteme se păstrează şi atunci când este vorba despre
pregătirea juriştilor. Avocaţii în Anglia nu au fost pregătiţi în universităţi, ci direct de către
practicieni în cadrul Inns of Court.
Avocații (attorney) se împart în barristers și solicitors. Activitatea principală a unui barrister
constă în prezentarea orală a unei cauze. Un barrister nu este angajat direct de client ci la
propunerea unui solicitor. Se înţelege astfel că solicitor este cel care realizează restul muncii de
avocat, care constă în stabilirea contactului cu clienţii, întocmirea şi redactarea actelor juridice, şi
în general tot ceea ce nu implică susţinerea cauzei în faţa instanţei de judecată.
Fiecare barrister sau counsel trebuie să aparțină uneia din cele patru asociații profesionale numite
Inns of Court9. Aceste asociații au jucat un rol fundamental în istoria profesiei de avocat, fiind
responsabile pentru multă vreme de pregătirea avocaților și de organizarea profesiei. Există
astăzi paralel cu Inns of Court și un Consiliu genral al Barolului, General Council of the Bar for
England and Wales. Inns of Court sunt conduse de masters of the bench sau benchers. Profesia
de solicitor este reglementată de Law Society for England and Wales.
La fel ca în sistemul român dreptul de a pleda în fața instanțelor superioare (right of audience) nu
este acordat fiecărui avocat, trebuind îndeplinite anumite condiții. Astfel pregătirea pentru

9
Middle Temple, Inner Temple, Grayʼs Inn, Linconʼs Inn
profesia de barrister cuprinde trei faze: academic stage, vocational stage și pupilage. 1)
Academic stage. Este necesară pentru accesul în profesia de barrister o diplomă universitară, care
poate fi spre deosebire de sistemul românesc și o diplomă în alte specializări decât științe
juridice. Candidatul care nu a urmat cursurile unei facultăți de drept și nu are deci o asfel de
diplomă poate parcurge celelalte etape ale pregătirii pentru profesia de avocat numai dacă
participă la un curs numit Graduate Diploma Law (GDL). 2) Vocational stage impune
participarea la Bar Vocational Course organziat în cadrul asociațiilor profesionale Inns of Court
și în cadrul diferitelor universități. Scopul principal al acestui curs este pregătirea participanților
pentru activitatea practică, fiind vizată aplicarea cunoștințelor legale la diferite situații practice.
Cum accesul în profesia de barrister este legat de apartenența la una dintre cele patru asociații
profesionale, în această etapă are loc și intrarea la unul dintre cele patru Inns of Court. 3)
Pupillage. Cea de-a treia fază a pregătirii pentru profesia de barrister este cea mai importantă și
se desfășoară pe o perioadă de 12 luni împărțită în două etape: the first 6 și the second 6.
Pregătirea în această fază este asigurată de un barrister cu o experiență de cel puțin 10 ani. După
încheierea pregătirii profesionale avocații au nevoie de tenancy, adică de un accept din partea
chambers, a asociațiilor de avocați.