România poate înscrie două Peisaje Culturale în UNESCO

După cum bine se ştie, ţara noastră are înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO
următoarele situri: bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureş,
bisericile fortificate din Transilvania, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei, Delta Dunării,
mănăstirea Horezu şi cetatea din Sighişoara.
În plus, Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii are incluse din România:
ritualul Căluşului, Doina, ceramica de Horezu, Colindatul de Ceată Bărbătească şi Tehnicile
Tradiţionale de Realizare a Scoarţei (ultimele două împreună cu Republica Moldova).
Apoi, lista românească a Rezervaţiilor Biosferei UNESCO are ca reprezentante: Delta
Dunării, Munţii Retezat şi Rezervaţia Pietrosu Mare din Munţii Rodnei, în timp ce reţeaua
globală UNESCO a geoparcurilor include Geoparcul Dinozaurilor din Ţara Haţegului.
Tot prestigioasa instituţie culturală patronează Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, care
numără în prezent 116 oraşe din 54 de ţări, printre care NU se află şi România, însă vecinele
noastre Bulgaria, Ungaria sau Ucraina, da (cu oraşele Nessebar, Budapesta, Pécs, Kiev şi Lvov).

Un alt tip de zone protejate, probabil cel mai complex, este Peisajul Cultural, unde, de
asemenea, România încă NU a înscris nimic, deşi respectiva reţea UNESCO conţine deja 88 de
situri, câteva dintre acestea fiind transfrontaliere, inclusiv din ţări din apropierea noastră –
precum Ungaria, care are trei Peisaje Culturale: pusta Hortobágy, regiunea viticolă Tokaj şi lacul
Fertő/Neusiedlersee (ultimul împreună cu Austria), Polonia (cu zona de pelerinaj Kalwaria
Zebrzydowska şi marele parc Muskau - gestionat comun cu Germania) ori Ucraina (care a înscris
vechea colonie greacă Cherson cu peisajul agricol antic înconjurător, amplasate în Crimeea
ocupată azi de către Rusia).
În accepţiunea UNESCO, Peisaj Cultural înseamnă acel spaţiu unde umanitatea şi
natura s-au îmbinat într-un mod intim şi îndelungat, rezultând o simbioză specială şi bine
echilibrată între oameni şi mediul înconjurător.
Aceste Peisaje pot fi sate, grădini, livezi, pajişti, păşuni, agroterase, drumuri, poteci şi
împrejmuiri, spaţii sacre, locuri cu biodiversitate remarcabilă sau unde se conservă viaţa
tradiţională, meşteşuguri ancestrale sau tehnici agricole vechi, care pot fi încă practicate ori ce au
dispărut deja - dar ale căror urme sunt încă vizibile…
Pe baza criteriilor de mai sus, România ar putea înscrie cu certitudine în UNESCO, dacă
s-ar dori acest lucru, două Peisaje Culturale: Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.

1. Ţara Maramureşului

Reprezintă, din punctul de vedere al vieţii tradiţionale, cel mai bine conservat teritoriu
din Uniunea Europeană. Bine delimitată de munţii care înconjoară depresiunea de 3400 kmp, cu
220 mii locuitori şi peste 60 de localităţi, aceasta a fost unită de comunişti împreună cu Chioarul,
Codrul, Lăpuşul şi părţi ale Sătmarului într-un nou judeţ Maramureş, care n-a reuşit până azi nici
să devină un tot unitar, nici să aibă un caracter comun, drept pentru care amprenta Peisajului
Cultural nu se poate suprapune decât peste vechea zonă etnografică cunoscută sub numele de
Ţara Maramureşului.
Locuitorii arealului sunt majoritari români, dar există şi o enclavă importantă de vorbitori
ai limbii ucrainiene (a căror cultură tradiţională are multe similitudini cu cea a românilor)
precum şi comunităţi mai mici de maghiari, rromi, germani (ţipţeri) şi câţiva evrei.
Sătenii au creat, cel puţin începând din secolul al XIV-lea, de când pot fi urmăriţi în
documentele de arhivă, o complexă cultură agro-pastorală cu particularităţi unice, multe
reminescenţe medievale fiind perpetuate până în ziua de azi (elemente ale arhitecturii civile şi
eclesiastice, păstoritul, mobilierul de interior cu ruda, paturile şi laviţele, frizele de blide, părţi
ale costumului, tipuri de ornamente, o serie de meşteşuguri, elemente de folclor etc.).
Cei mai mulţi locuitori din satele înşirate de-a lungul văilor au fost şi sunt crescători de
animale (oi, vaci, cai, capre, porci, păsări, mai rar bivoli). Cel mai multe animale sunt adăpostite
mare parte din an în grajdurile din curtea casei, fiind hrănite cu iarbă şi fân uscat, o parte a lor
urcând vara pe păşunile montane, în transhumanţă, iar altele fiind lăsate să pască liber prin
fânaţuri, cu precădere primăvara şi toamna. Motivul acestui tip de gospodărire a terenului constă
în insuficienţa spaţiului economic, dominat de pădurile montane care ocupă jumătate din Ţara
Maramureşului şi care nu permite păşunatul tuturor animalelor. Animalele dau lapte şi derivatele
sale, carne, lână şi piei, iar caii (rar, bivolii şi încă mai rar, boii) tractează mii de căruţe.
De-a lungul secolelor, terenurile situate în extravilanul satelor, între aşezări şi muntele
împădurit, au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de
livezi, fânaţuri, păşuni, pădurici şi arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră,
de pâraie, şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locul să poată fi exploatat cel mai judicios.
Astfel, acest teritoriu este cât se poate de reprezentativ (conform criteriilor Agenţiei
Europene de Mediu), pentru conceptul High Nature Value Farmlands, care defineşte spaţiile
rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie
naturală sau semi-naturală foarte variată, terenurile fiind uneori integrate într-un imens mozaic
precum cel descris mai sus, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate.
Acolo, iarna se taie unii copaci pentru lemn de foc şi se gunoieşte solul cu îngrăşământul
natural scos din grajduri. Primăvara se curăţă terenurile, se recoltează aracii de alun (care servesc
la construirea gardurilor, împletitul coşurilor sau ca beţe pentru fasole), se ară şi se plantează.
Vara şi toamna devreme se face fân (de obicei una-două recolte pe an), se recoltează plantele
medicinale şi fructele de pădure: ciuperci comestibile, fragi, mure, măceşe, afine, alune etc.
Prin exploatarea pădurilor din zonele joase dar şi cele montane, se obţine lemnul de foc
sau de lucru, în timp ce poienile, marginile şi rariştile codrului sunt păşunate.
Maramureşul a fost supranumit « ţara lemnului » deoarece cândva totul era făcut din
lemn, de la biserici până la case, porţi, acareturi şi garduri, unelte sau obiectele de zi cu zi. Astăzi
lemnul este mult mai puţin important; totuşi aici se păstrează peste 80 de biserici de lemn vechi,
dar şi recente (regiunea este singura unde tipologia bisericilor monument UNESCO este în
continuare reprodusă identic şi la scară mare), câteva mii de case şi acareturi de lemn (numărul
lor este într-o scădere îngrijorătoare şi accelerată), sute de porţi monumentale etc.
 Practic, întregul teritoriu de azi al Ţării Maramureşului este încă utilizat de către
practicanţii modului de viaţă tradiţional, începând de pe cursul râurilor folosite ca sursă de apă,
forţă motrice pentru instalaţiile tehnice hidraulice ori sursă de hrană (peşte) şi până la cele mai
înalte piscuri muntoase, care sunt păşunate vara.
Casele satelor sunt înconjurate de parcele arate, livezi şi fânaţuri, mai sus întinzând-se
agroterasele construite cu trudă în secolele trecute pentru a îmblânzi pantele dealurilor.
Plantele cultivate sunt comestibile (cartofi, fasole, porumb, legume, zarzavaturi), furajere
(sfeclă, dovleci, lucernă), tehnice (in, cânepă, medicinale), ornamentale etc. Un studiu a relevat
faptul că maramureşenii dintr-un anumit sat identificau 435 specii de plante: 250 melifere, 172
medicinale, 87 comestibile, 82 de specii furajere (din care rezultau 24 tipuri de fân) etc. !
Prin curţi, grădini sau prin fânaţuri sunt cultivaţi pomi fructiferi, soiuri vechi autohtone
altoite pe suporţi sălbatici, ori hibrizi contemporani (meri, pruni, peri, nuci, cireşi etc.), fructele
folosindu-se crude sau preparate (gemuri sau pălincă- brand local) sau chiar la hrana animalelor.
Dacă gradul de conservare al arhitecturii vernaculare a Maramureşului lasă de dorit, alte
lucruri sunt păstrate ca nicăieri altundeva: locuitorii regiunii practică cel mai mare număr de
meşteşuguri şi ocupaţii populare din Europa contemporană, pentru uzul propriu, nu doar
demonstrativ, pentru turişti, dintre care am identificat 63: diverse forme de prelucrarea lemnului
şi a textilelor, fierăritul, olăritul, confecţionarea de opinci, de pălării de paie, de coşuri, de măşti
ritualice, de butoaie, de icoane pe sticlă şi lemn etc. Sute de femei utilizează regulat războiul de
ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele şi hainele populare – pe care mii de oameni le
poartă la sărbători, Maramureşul fiind ultimul loc de pe continent unde mai persistă în uzul
curent ambele tipuri complete de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară.
Aici se păstrează şi cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn
aflate încă în funcţiune în Europa: vâltorile folosite la spălatul şi îndesatul covoarelor şi a altor
ţesături, morile de cereale, pivele pentru postav, daracele pentru scărmănat lâna şi chiar o batoză
de treierat cereale, fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool.
Obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva, fie că vorbim despre
riturile legate de naştere, nuntă şi moarte, ori de acţiunile şi obiceiurile legate de Paşti, Rusalii,
Sfânta Maria, Crăciun etc. S-au păstrat şi obiceiuri cu iz precreştin, precum Tânjaua (ritual agrar
dedicat primului plugar, încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), dar şi celebrul şi unicul
Cimitir Vesel de la Săpânţa, despre care se spune că ar avea anumite origini în antichitate – prin
versurile rimate care iau moartea în derâdere şi care par a proveni din « verşurile » recitate şi azi
la înmormântări. În Ţara Maramureşului mai toţi locuitorii ştiu să danseze tradiţional, făcând
acest lucru de câte ori au ocazia (mai ales la nunţi, botezuri şi la festivalurile locale), dar şi să
cânte melodii populare. Munca în comun – claca, încă este practicată, atunci când se construieşte
o casă, se ridică o biserică, se recoltează o parcelă întinsă de cartofi etc.
Într-un alt registru, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din
Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, un rai al florilor sălbatice, fluturilor (1600 de
specii de lepidoptere) şi al păsărilor cântătoare, cu păduri care adăpostesc carnivore mari (urs,
lup şi râs). În regiune sunt cunoscute sute de izvoare minerale (majoritatea neutilizate), dar şi
mlaştini periglaciare şi lacuri sărate.
 Aproape jumătate din spaţiul neantropizat intensiv este teoretic protejat, făcând parte din
Parcuri Naturale (Munţii Maramureşului), Naţionale (Munţii Rodnei) sau din situri Natura2000,
însă satele tradiţionale cu zestrea lor, nu beneficiază practic de nici un fel de protecţie!
Clasarea Peisajului Cultural Ţara Maramureşului ar putea duce şi la conservarea şi
valorificarea suplimentară a elementelor recunoscute deja de către UNESCO în regiune:
bisericile medievale de lemn, covoarele tradiţonale şi Rezervaţia Biosferei Pietrosul Mare din
Munţii Rodnei.

2. Podişul Târnavelor

Cunoscut prin bisericile fortificate ale saşilor şi cu un patrimoniu natural şi antropic bine
păstrat, Podişul Târnavelor se întinde între râurile Târnava şi Olt, acoperind cam 4000 kmp şi
având vreo 150 de sate cu cca 100 mii locuitori, fără a pune la socoteală oraşele de pe margine
(Sibiu, Făgăraş, Braşov, Sighişoara şi Mediaş).
Acolo se păstrează cinci din cele şapte biserici medievale fortificate protejate de
UNESCO: Biertan, Valea Viilor, Saschiz, Prejmer şi Viscri, precum şi oraşul Sighişoara, cu
centrul vechi inclus în Patrimoniul Mondial.
Colonizat de germani în secolele XII-XIII, Podişul Târnavelor a cunoscut o emigraţie
masivă a acestora în ultimele decenii, azi saşii devenind minoritari, populaţiile dominante fiind
românii, rromii precum şi puţini maghiari, în timp ce armenii din Dumbrăveni au dispărut prin
asimilare. Saşii rămaşi sunt ceva mai numeroşi în localităţile: Braşov, Sibiu, Mediaş, Cisnădie,
Sighişoara, Petreşti, Râşnov, Hălchiu, Agnita, Alţâna, Hărman ori Măieruş, aşezarea cu cel mai
pregnant caracter săsesc fiind Mălâncrav, Viscri rămânând satul cel mai bine conservat.
Arhitectura aşezărilor s-a păstrat aproape intactă vreme de sute de ani: case de cărămidă
arsă sau nearsă, acoperite cu olane ceramice, având forme şi volume unitare, cu porţi zidite
înspre drum, suficient de înalte pentru a lăsa să treacă o căruţă încărcată cu fân (precum în
Maramureş), cu curţi pietruite, locuinţele fiind continuate de grajduri şi coteţe, ansamblurile fiind
închise cu şuri imense, plasate perpendicular, în spate aflându-se grădini de legume şi apoi de
livezi, graniţele proprietăţilor fiind marcate de multe ori prin şiruri de nuci în dosul cărora se află
păşunea satului sau alte terenuri arabile.
Terenurile au toate aproximativ aceeaşi suprafaţă (grădinile – cam jumătate de hectar, iar
livezile – dublu), dispunere faţă de reţeaua de drumuri şi mod de utilizare, habitatul fiind atât de
bine păstrat de parcă ar fi fost protejat de lege, ceea ce nu s-a întâmplat!
Mai în toate satele există biserici medievale (doar câteva fiind reconstruite în urma
incendiilor sau prăbuşirilor) care, pentru a face faţă atacurilor din secolele XV-XVII, au fost
fortificate în cele mai variate şi atrăgătoare forme, cu turnuri multietajate, coruri întărite, rânduri
de curtine simple, duble sau chiar triple, punctate de turnuri şi bastioane, dar şi de şanţuri de
apărare etc. Interioarele acestora sunt pe măsura exterioarelor, conţinând fresce, altare poliptice,
orgi, covoare şi mobilier vechi etc. În unele localităţi s-au păstrat palate şi conace nobiliare, iar
oraşele de pe margine: Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Mediaş au fost puternic fortificate.
 Zonele care compun arealul respectiv au fost denumite de saşi: Altland (ţinutul vechi,
între Olt şi Hârtibaciu), Waldland (ţinutul pădurii, spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare),
Weinland (ţinutul vinului dintre cele două Târnave), Haferland (ţinutul ovăzului dintre Rupea şi
Sighişoara), Burzenland (Ţara Bârsei) etc.
Habitatul natural al regiunii se apropie de perfecţiune, Podişul Târnavelor fiind considerat
unul din ultimele peisaje medievale ale Europei, rămas practic neschimbat de sute de ani, extrem
de caracteristic pentru conceptul High Nature Value Farmlands, precum Maramureşul. Acolo se
păstrează cele mai bogate păşuni din relieful deluros al continentului, pajiştile tapisate cu stejari
secular formând un peisaj unic, care aduce cu savana africană. Micile văi ce brăzdează regiunea
sunt despărţite de culmi deluroase acoperite cu păduri în care trăiesc ultimii urşi şi lupi din
sectoarele joase ale Europei. Biodiversitatea remarcabilă (zona este sit Natura2000) este
cuantificată, printre altele, de cele 650 specii de fluturi şi molii descoperite până în prezent.
Privind hărţile de secol XVIII observăm că dispunerea suprafeţelor împădurite şi
defrişate a rămas aceeaşi până azi, la fel ca şi majoritatea reţelei de poteci şi de drumuri de
căruţă, lucru care este absolut remarcabil!
Locuitorii satelor sunt, în majoritate, practicanţi ai agriculturii sustenabile. Producţia
agricolă înseamnă în primul rând cerealele (mai ales porumb şi grâu), cartofii, legumele, fructele
etc. Apoi se remarcă creşterea animalelor: vacile pasc pe imaşul comunal, oile sătenilor sunt
strânse în stâne toată vara, iarna animalele fiind hrănite cu fânul recoltat în sezonul cald.
Produsele obţinute sunt carnea, laptele din care se obţin brânzeturi, lâna – valorificată parţial etc.
Numărul atelajelor tractate de cai este foarte ridicat, în zona Făgăraşului încă mai există bivoli, în
micro-ferme fiind crescute şi porcine (renumit este porcul de Bazna) sau păsări (găini, raţe, gâşte
şi curcani). Unul dintre cele mai tipice produse ale regiunii este vinul de Târnave – Jidvei.
Meşterii care mai sunt prezenţi prin sate prelucrează nuielele, fierul sau cuprul (cazangiii
rromi). Pe alocuri se ard cărămizi, ţigle şi plăci de teracotă, se produce ceramică, curele de piele
şi cărbune de lemn, se stinge varul, se confecţionează şi pictează mobilă de lemn, iar gospodinele
prepară pâine pe vatră, turtă dulce, gem de rubarbă, supă de mere, prăjitura hecleş etc.
Dintre tradiţii şi obiceiuri, cea mai deosebită instituţie săsească este cea a Vecinătăţilor,
care reprezintă asocieri între vecini, după criteriul aşezării spaţiale. Astfel, toţi locuitorii majori
ai unei străzi sunt organizaţi într-o Vecinătate de sprijin şi ajutorare reciprocă. Cu toată
diminuarea drastică a numărului saşilor, azi luptă să mai supravieţuiască câteva mici Vecinătăţi
la Saschiz, Turnişor, Cristian sau la Miercurea Sibiului, organizate tot mai puţin pe criterii de
spaţialitate şi din ce în ce mai mult pe bază de prietenie şi compatibilităţi, în Vecinătăţile
contemporane fiind prezenţi mai nou şi etnicii români.
Turnul slăninilor este un alt exemplu de supravieţuire a convieţuirii comunitare, constând
într-un spaţiu (în general un turn al bisericii fortificate) unde întregul sat îşi păstra în siguranţă
rezervele de hrană, care erau utilizate în anumite condiţii şi după un ritual precis. Mai există şi
azi câteva turnuri ale slăninilor funcţionale, precum odinioară, la Gârbova, Cristian sau Cincşor.
Obiceiuri tradiţionale încă păstrate sunt Fasching-ul (varianta transilvăneană a
carnavalului occidental), Kronenfest-ul din zona Rupea (sărbătorirea trecerii la vară) sau parada
Lolelor - personaje mascate, groteşti, care aveau rolul de a proteja lăzile Vecinătăţilor,
manifestări reînviate în ultimii ani în mai multe locaţii din regiune.
Chiar dacă elementul etnic săsesc este tot mai redus numeric, iar germanii rămaşi sunt, în
majoritate, orăşeni şi nu agricultori ori meşteşugari din mediul rural, moştenirea spirituală şi
materială, adică « rânduiala » atât de deosebită a lor, este încă palpabilă în regiunea propusă.
Desigur, dosarul Podişului Târnavelor mai include multe date neamintite aici, care, bine
structurate, ar trebui să determine Comisia UNESCO să accepte această posibilă candidatură.

În afara celor două Peisaje Culturale prezentate succint mai sus, pe listele organismului
cultural internaţional ar putea intra Ţinutul Secuiesc (cu scrierea runică, viaţa tradiţională,
gastronomia, pelerinajul de la Ciuc etc.), acel sector din Munţii Banatului unde se practică
agricultura pretehnologică şi mai funcţionează morile cu ciutură, peisajele viticole din unele
sectoare ale Subcarpaţilor, simbioza om-natură din Munţii Poiana Ruscă sau Trascău,
Patrulaterul Aurifer al Munţilor Apuseni (unde, însă nu prea mai sunt mineri tradiţionali ori
şteampuri funcţionale, iar distrugerile provocate de exploatările din perioada comunistă sunt
imense) etc.

Concluzionând, în vederea prezumtivei prezentări a celor două candidaturi propuse mai

sus, pe lângă implicarea obligatorie a Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, a
Institutului Naţional al Patrimoniului şi a Ministerului Culturii cu insituţiile subordonate, ar
trebui să participe cu expertiza lor şi fundaţiile non-profit care acţionează în cele două regiuni.
Impedimente clar sesizabile sunt faptul că Podişul Târnavelor este împărţit administrativ între
trei judeţe: Sibiu, Braşov şi Mureş, iar în Ţara Maramureşului numărul asociaţiilor implicate
activ în conservarea zonei este unul foarte limitat. Totuşi, cu sprijinul instituţiilor de cultură
publice şi private, precum şi cel al specialiştilor independenţi, se poate reuşi.
Personal, sunt dispus să particip cu baza de date pe care o deţin, pentru completarea
dosarelor de clasare în UNESCO a Peisajelor Culturale Ţara Maramureşului, respectiv Podişul
Târnavelor.
Merită, şi trebuie, ca România să facă acest pas important într-un mod cât mai rapid şi
profesional cu putinţă!

P.S.1 Nu trebuie uitată nici Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, unde ţara noastră
întârzie să-şi desemneze vreo candidatură şi unde am putea înscrie un oraş dinamic cultural
precum Cluj-Napoca, Sibiu etc.

P.S. 2 În perioada 2-12 iulie 2017, la Cracovia (Polonia) are loc cea de-a 41 sesiune a
Comitetului Patrimoniului Mondial UNESCO. Ar fi fost o bună ocazie pentru România în a-şi
prezenta propuneri precum cele de mai sus...