Elemente de stilistică

Epitetul are rolul de a sublinia însuşirile estetice ale obiectelor/ acţiunilor/

sentimentelor;
Hiperbola creează impresia intensivă de acumulare şi impresionează puternic;
Metafora contribuie la plasticizarea peisajului şi sporeşte forţa de sugestie a tabloului
descris;
Personificarea umanizează întregul peisaj; descrierea este mai vie, mai animată;
Enumeraţia are rol în detalierea elementelor ce compun descrierea;
Inversiunea imprimă un ton solemn textului, dar şi conferă mai mare importanţă
interpretativă termenului trecut pe primul loc.
Comparația – pune în evidență importanța primului termen prin raportare la cel de-al
doilea;
Oximoronul – are rolul de a surprinde cititorul prin forța expresivă a limbajului;

Troheul (- -) imprimă un ritm vioi textului („Vi-no-n co-drul la iz-vo-rul / Ca-re tre-
mu–ră pe prund”);
Iambul (- -) imprimă un ritm grav, solemn textului; poate sugera o atmosferă de
tristeţe apăsătoare („A fost o-da-tă ca-n po-veşti/ A fost ca ni-cio-da-tă”);
Amfibrahul (- - - ) imprimă ritmul cavalcadei; specific poemelor epice care au un fir
narativ evocator („Pe vo-dă-l ză-reş-te că-la-re tre-când/ Prin şi-ruri cu ful-ge-ru-n
mână”);

Vocalele: a, ă, e – (prin aglomerare) pot sugera lumina optimismul, speranţa,

armonia;
- i, u, î, o - (prin aglomerare) pot trezi o senzaţie de durere, regret, melancolie;
Consoanele: l, r – (prin aglomerare) pot sugera ideea unei neîntrerupte curgeri (a
timpului, mai ales);
- m, n –(prin aglomerare) pot sugera apropierea, cântecul de leagăn, duioşia;
- t, d, v, f, ţ, z –(prin aglomerare) pot sugera încordarea, tensiunea, drama, lupta;
Aliteraţia şi asonanţa se bazează pe o repetiţie (a consoanei sau a vocalei) şi
realizează o armonie acustică internă; au rolul de a susţine în plan fonetic ideea
centrală a textului (aliteraţia: ”Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”, asonanţa:
„Iar ea vorbind cu el în somn/ Oftând din greu suspină:/ O, dulce-al nopţii mele,
domn,/ De ce nu vii tu? Vină!” – Mihai Eminescu)

Regionalismele pun în evidenţă limbajul popular, simplu, neşcolit a personajului; au

rol în realizarea culorii locale; au funcţie de evocare;
Arhaismele dau un anumit farmec, un parfum de epocă în realizarea unei atmosfere
de demult;
Neologismele dau mai multă precizie în exprimare; pot evidenţia gradul de cultură a
unui personaj;

Conjunctivul – mod verbal pentru exprimarea îndoielii, a ezitării;

Imperativul - dramatizează acţiunea, dă impresia unei crescendo, unei gradări;
sugerează totală angajare într-o acţiune;
Condiţionalul-optativ – expresie a politeţii, dar indică şi o stare sufletească stăpânită
de jenă;
Infinitivul – în conturarea unei atmosfere arhaice;
Gerunziul – poate sugera o mişcare vie, neîntreruptă, intensă;
Prezentul – presupune o acţiune continuă, de durată; produce o dinamizare a
desfăşurării acţiunii ; Oferă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii cititorului;
Perfectul simplu – este un timp livresc, al narativităţii; specific textelor de inspiraţie
istorică;
Perfectul compus –poate da impresia că apropie acţiunea de momentul vorbirii; prin
înlănţuire de verbe creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide dinamice,
fără oprire;
Imperfectul – este un timp al narativităţii subiective, evocatoare, lirice; pentru
exprimarea duratei acţiunii;
Viitorul – sugerează fermitatea rece care nu admite refuz;