Prezentarea 04

TECTONICA GLOBALĂ
 Ce este tectonica globală?
I. Deriva continentală – premergătorii tectonicii globale

II. Dinamica litosferică modernă – Teoria tectonicii globale

II.1. Topografia bazinelor oceanice

II.2. Paleomagnetismul și expansiunea bazinelor
oceanice (spreadingul și acreția scoarței oceanice)
II.3. Seismicitatea și Teoria plăcilor tectonice (marginile
plăcilor)
II.4. Mișcarea plăcilor tectonice

III. Paleoplăcile tectonice și sistemul actual de plăci

tectonice

IV. Aplicabilitatea tectonicii globale

 Ce este tectonica globală?

“Ceea ce este uimitor la tectonica globală nu este

numai capacitatea de a da explicaţii în multe domenii
ale ştiinţelor despre Pământ, ci de a face ca toate să
fie coerente între ele, să fie izvorâte din aceleaşi
propoziţii, puţine şi simple. Ea se dovedeşte a fi o
ştiinţă unificatoare şi unică. Cu ea, cei ce au în sarcină
ştiinţifică globul terestru, geologii şi geofizicienii, au
reuşit să găsească ceea ce fizicienii caută de mult, o
teorie unitară a câmpului. Aici este vorba de câmpul
terestru, devenit inteligibil şi explicabil la scară
generală – globală - dar şi la aceea a
subansamblurilor”
Marcian Bleahu (1983)
 I. TEORIA DERIVEI CONTINENTALE.
Premergătorii tectonicii globale

*Francis Bacon (1620) – în “Novanum Organum” – remarca paralelismul

ţărmurilor Americii de Sud cu cele ale Africii ;
*Francois Placet – a sugerat că Lumea Veche şi Lumea nouă au fost separate
după Potop;
*Nicolas Steno (1669) – Principiul superpoziției stratelor, principiul
orizontalității inițiale, principiul continuității laterale;
*Scoala plutonistă – James Hutton (1726-1797) - Principiul
uniformitarismului (legile naturale sunt invariabile în timp);
*Scoala neptunistă – Abraham Werner (1750-1817)
*Theodor Lilienthal (1756) – foloseste argumente biblice pentru a justifica
existenţa unui singur uscat primitiv. Atlanticul ar reprezenta valea unui
fluviului uriaş peste care a călătorit arca lui Noe;
*Antonio Snider-Pelligrini (1858) – în lucrarea “Creaţia şi misterele ei
dezvăluite” a descris complementaritatea ţărmurilor continentelor din jurul
Atlanticului şi întocmeşte şi prima schiţă în acest sens;
*J. H. Pepper (1861) – foloseşte informaţiile lui Snider pentru a explica
prezenţa plantelor fosile din depozitele carbonifere din Europa si America de
Nord;
 Reconstrucţia lui Snider-Pelligrini din 1858, care ulterior a fost folosită de
Pepper in 1861 pentru a explica similitudinea fosilelor carbonifere aflate în
depozitele litologice de o parte şi alta a Atlanticului
(Sursa: http://www.wikipedia.org/)
*Charles Lyell (1797-1849) – Principiul actualismului
*Robert Hooke (1769-1832) si William Smith (1769-1839) – Principiul succesiunii
fosilelor;
*Georges Leopold Cuvier (1812) – teoria catastrofistă;
*Ch. Darwin (1859) – Despre originea speciilor (este creditat pentru teoria evoluţiei
şi nu pentru că a fost primul care a sugerat evoluția speciilor, ci pentru că a propus
într-o lucrare din anul 1859, intitulată On the Origin of Species, un mecanism care
să explice cum se produce acest proces biologic).
*Milutin Milankovič (1879-1958) – Ciclurile climatice:
126 mii ani – precesia echinocțiilor (ciclul Berger);
240 mii ani – oblicitatea eclipticii;
3100 mii ani – excentricitatea eclipticii.

*Aldfred Wegener (1922, 1924, 1929, 1930) – Deriva continentală

ALFRED WEGENER (1922, 1924, 1929, 1930)
TEORIA DERIVEI CONTINENTALE
 DOVEZI
1. Morfologice – uscaturile au
terminaţiile răsucite în sens invers
deplasării continentelor (Ţara de Foc,
Florida, Insulele Japoneze);
2. Geologice – asemănările
litostratigrafice şi structurale dintre cele
două părţi ale Atlanticului (Scutul Brazilian
– Scutul African, Formaţiunea de Karoo,
etc);
3. Paleontologice – similitudine în
repartiţia statistică a faunelor pretriasice şi
neconcordanţe în repartiţia celor
posttriasice;
4. Paleoclimatice – tilitele permiene,
flora carboniferă, flora cu Glossopteris,
depozitele saline
OPONENTI
Sir Henry Jeffreys (The Earth, 1959) – afirma că (Gl – depozite glaciare; Gy – gips;
“Teoria derivei este cantitativ insuficientă și calitativ S – roci saline; C – carbuni;
inaplicabilă” D – deserturi; punctat zone desertice)
1. MORFOSTRUCTURILE SCOARȚEI - terminațiile continentelor

(sursa: Google Maps)

2. GEOLOGIA TERENURILOR
TRANSATLANTICE

2a. LITOSTRATIGRAFIA

TERENURILOR

DIN PARTEA

SUD-ESTICĂ A

AMERICII DE SUD

ŞI SUD-VESTICĂ

A AFRICII

2b. Continuitatea catenelor orogenice
caledonice și hercinice în terenurile
europene și americane
2c. COINCIDENŢA LIMITELOR
ŢĂRMURILOR MĂRII SILURIENE
TRASATE PE BAZA EXTINDERII
DEPOZITELOR MARINE
- POZIŢIA ARIEI SURSĂ PENTRU
FORMAŢIUNEA DE RORAIMA
(după D.H și M.P. Tarling, 1978)
3. DOVEZI PALEONTOLOGICE

(Din Bleahu, 1983)

4. DOVEZI PALEOCLIMATICE ALE DERIVEI CONTINENTALE
spre
DERIVA CONTINENTALĂ = > TEORIA TECTONICII GLOBALE

DISTRIBUŢIA TILITELOR PRECAMBRIENE (DEPOZITE GLACIARE) PE GLOB

(www.palaeos.com)
Migraţia
polului sud
stabilită pe
baza
poziţiei
depozitelor
glaciare
corelată cu
vârsta
acestora

(www.palaeos.com)
 II. DINAMICA LITOSFERICĂ MODERNĂ

TEORIA TECTONICII GLOBALE

II.1. Topografia bazinelor oceanice

II.2. Paleomagnetismul și expansiunea bazinelor oceanice

(spreadingul și acreția scoarței oceanice)

II.3. Seismicitatea și Teoria plăcilor tectonice (marginile plăcilor)

II.4. Mișcarea plăcilor tectonice

 1. TOPOGRAFIA BAZINELOR OCEANICE
și STRUCTURA SCOARȚEI
*Până în sec. al XIX-lea descrierea morfologiei bazinelor
oceanice se baza metode clasice, care au creat o imagine
deficitară a acesteia;
*Primele măsurători sistematice s-au făcut cu ocazia expediţei
ştiinţifice realizate cu nava Challanger (1872-1876), într-o
croazieră de peste 111.000 km, când se pune în evidenţă
dorsala medio-atlantică;
*Urmează o serie de expediţii care au ca rezultat:
- descoperirea rifturilor şi dorsalele medio-oceanice;
- descoperirea foselor; Groapa Challanger (Mariane) a fost
explorată cu batiscaful Trieste, care în 1960 atinge11034 m;
- zonele de fractură transversale pe rift;
- munţii de tip guyot (Henri Hess, 1946);
- structura fundurilor oceanice;
- caracteristicele geofizice ale oceanelor: seismicitatea,
câmpul gravitaţional, câmpul magnetic, fluxul termic.
Scoarţele
oceanice şi
Continentale.
Litosfera

(www.palaeos.com)
DIVIZIUNILE GEOMORFOLGICE ALE RELIEFUL TERESTRU
GEOMORFOLOGIA BAZINULUI OCEANIC

(Sursa: http://www.wikipedia.org/)
 Deformarea maximă a scoarţei

(Sursa: http://www.wikipedia.org/)
Cu date
gravimetrice
care se pun
în evidență
fosele
ocenice

(după D.H și M.P. Tarling, 1978)

2. PALEOMAGNETISMUL ȘI EXPANSIUNEA BAZINULUI OCEANIC
(spreadingul și acreția scoarței oceanice)

*Busola a fost descoperită în China, la începutul erei noastre;

*W. Gilbert (1600) vorbeşte pentru prima dată de câmpul

magnetic terestru, asimilând Globul terestru cu un magnet uriaş
şi construieşte Terrella (Glob terestru în miniatură) ;

*Gelibrand (1634) descoperă că declinaţia magnetică a Londrei

variază regulat, fenomen denumit ulterior variaţie seculară:

(1) Polul nord magnetic migrează spre vest cu 0.18 0 de long,

ceea ce presupune că o rotaţie completă are loc la 2000 ani;

(2) Hărţile cu izolinii de egală valoare a variaţiei seculare se

numesc hărţi izoporice.
 ELEMENTELE CÂMPULUI MAGNETIC TERESTRU

Globul terestru se comportă ca un magnet gigant, mai precis ca un dipol

geomagnetic, fiind înconjurat de un câmp magnetic denumit magnetosferă.

*acesta se extinde în jurul Terrei pe o distanţă de 10 raze pământeşti.

*liniile de forţă ale câmpului magnetic ies din polul sud şi intră prin polul
nord;

*elementele spaţiale ale câmpului geomagnetic nu se suprapun reţelei

geografice - astfel polul nord magnetic real se găseşte în vestul
Groenlandei, iar axa geomagnetică care uneşte polii magnetici nu
coincide cu axa de rotaţie a Pământului, axa polilor magnetici trecând pe
la 1100 km faţă de centrul Pământului;

*existenţa câmpului magnetic a constituit una dintre condiţiile apariţiei

vieţii pe Pământ; fără acest scut protector razele cosmice ar fi distrus
orice germene organic;

*genetic, magnetismul terestru este legat de: structura geosferică –

provincii extinse de viteză redusă de la limita manta/nucleu (2900 km
adâncime)
1. Intensitatea câmpului magnetic care se măsoară în amper/metru (A/m) (sau unități neconvenționale
gamma, unităţi de inducţie şi de câmp): la ecuator - 25000 gamma şi la poli - 70000 gamma. Pentru
acest parametru se elaborează hărtii cu izogame, hărţi pe care se figurează anomaliile magnetice legate
de prezenţa în subsol a unor corpuri feromagnetice.
2. Declinaţia magnetică reprezintă unghiul dintre direcţia nordului magnetic şi direcţia nordului
geografic într-un punct dat şi se măsoară în grade. Liniile care unesc punctele cu aceeaşi valoare a
declinaţiei magnetice se numesc izogone.
3. Înclinaţia magnetică este unghiul dintre orizontala locului şi direcția liniilor de forță ale câmpului,
valoarea acestuia fiind 00 la ecuator şi 900 la poli. Liniile de aceeaşi valoare a înclinaţiei magnetice sunt
izoclinele.
POLII CÂMPULUI MAGNETIC

Polul sud magnetic

Polul sud geomagnetic

(după D.H. și M.P. Tarling, 1978)

RELAŢIA DINTRE ÎNCLINAŢIA
MAGNETICĂ ŞI LATITUDINE
 PALEOMAGNETISMUL = MAGNETISMUL REMANENT

În mod similar, în decursul timpului geologic au avut loc inversiuni ale

polarităţii terestre, cei doi poli schimbându-şi poziţia, astfel încât intervalele
de timp în care polul nord geomagnetic se afla în emisfera nordică (geografic),
se numesc zone de polaritate normală, iar cele în care polul nord geomagnetic
se găsește în emisfera sudică se numesc zone de polaritate inversă. Rocile şi
mineralele se magnetizează în direcţia câmpului magnetic existent în
momentul genezei lor. Acesta se conservă în roci cu intensităţi reduse şi după
schimbările succesive de ploaritate. Acest magnetism a fost denumit
magnetism remanent.
(din Bleahu, 1983)

Magnetizarea remanentă, genetic, poate fi:

- termoremanentă;

- remanentă detritică;

- remanentă chimică;

- remanentă vâscoasă.
 Expansiunea bazinelor oceanice și acreția scoarței oceanice

(spreadingul)

VARIAŢIA SECULARĂ - Încă din 1634 Gellibrand a descoperit că declinaţia magnetică

a Londrei variază periodic în timp, de la un an la altul. Fenomenul a fost denumit ulterior
variaţie seculară, constatându-se că ea afectează şi înclinaţia şi intensitatea câmpului
magnetic. Din analiza hărţilor cu izolinii (hărţi cu izogone, cu izocline sau cu izodiname)
s-a observat o migraţie a polului boreal spre vest, cu 0,180 long./an. Aceasta semnifică
că o rotaţie completă a polilor magnetici se realizează la cca. 2000 ani.
(Sursa: www.palaeos.com)
Cronozonele de polaritate magnetică
în Pliocen-cuaternar

(www.palaeos.com)
MIGRAŢIA POLILOR

EMISFERA NORDICĂ

MIGRAŢIA POLILOR
TRASATĂ PE BAZA
DETERMINĂRII
POLARITĂŢII
CÎMPULUI REMANENT
DIN ROCI

ROCILE PRELEVATE
AU FOST ÎNCADRATE
ÎN PREALABIL ÎN SCARA
CRONOSTRATIGRAFICĂ,
PE BAZA VÂRSTELOR
TERENURILOR ANALIZATE

(după D.H și M.P. Tarling, 1978)

 EMISFERA
SUDICĂ

COINCIDENŢA

MORFOLOGIEI

TRASEULUI

SUD-AMERICAN

CU CEL

AFRICAN

(după D.H și M.P. Tarling, 1978)

SUPRAPUNEREA
TRASEELOR
POLILOR
MAGNETICI
ŞI BAZEI
TALUZURILOR
CONTINENTALE,
PRIN
DEPLASAREA
PLĂCILOR
TECTONICE
CONFORM
DERIVEI
CONTINENTALE

(după D.H și M.P. Tarling, 1978)

 DETERMINAREA VITEZEI DE DESCHIDERE A OCEANELOR

DETERMINAREA
VITEZEI DE
DEPLASARE A
PLĂCILOR
TECTONICE.

SE IA ÎN CALCUL
INTENSITATEA
CÂMPULUI
MAGNETIC:

- VALORILE MARI
CORESPUND
ZONELE DE
POLARITATE
NORMALĂ;

- VALORILE MICI
CORESPUND
ZONELOR DE
POLARITATE
INVERSĂ

(după D.H și
M.P. Tarling, 1978)
 DISPUNEREA SIMETRICĂ A ROCILOR CU VÂRSTE DIFERITE, DE LA CELE
MAI TINERE ÎN ZONA RIFTULUI LA CELE VECHI SPRE FOSELE OCEANICE

(Sursa: http://palaeos.com)
RITMUL DE DESCHIDERE A OCEANELOR ESTIMAT PE BAZA LĂŢIMII ZONELOR DE POLARITATE ŞI
VÂRSTA ROCILOR CARE ALCĂTUIESC TERENURILE
VITEZELE PLĂCILOR TECTONICE LA MARGINILE DIVERGENTE ȘI
CONVERGENTE
 3. SEISMICITATEA și PLĂCILE TECTONICE.
MARGINILE PLĂCILOR TECTONICE

1. John Tuzo Wilson (1962) – stabileşte limitele tecto-structurale ale plăcilor:

rifturi, plane de subducţie şi falii transformante;

2. McKenzie si Parker (1967) – Introduce termenul de placă tectonică pentru

blocurile litosferice delimitate de rifturi, plane de subducţie şi falii
transformante;

3. Bryan Isaks, Jaks Oliver si Lynn R. Sykes (1968) – Definesc noţiunea de

litosferă şi stabilesc legăturile dintre seisme şi marginile de placă;

4. Mason – Descrie mişcarea calotelor sferice în funcţie de polii eulerieni;

5. Xavier Le Pichon (1972) – Elaborează primul model global al dinamicii

plăcilor tectonice, pe baza unui calcul geometric al deplasărilor
calotelor pe o sferă.
 SEISMICITATEA

SEISMUL – reprezintă în esenţă un set de oscilații ondulatorii ale scoarţei

terestre, desfăşurate într-un timp foarte scurt, datorate eliberări bruşte a unor
mari cantităţi de energie într-un punct hipocentral.

CAUZE ALE ELIBERĂRII ENERGIILOR ENDOGENE:

1. Naturale:

- tensiunile acumulate în zonele de subducţie

- tensiunile acumulate în zonele de faliere

- tensiunile acumulate în zonele de rift

- erupţiile vulcanice

- prăbuşirile din zonele carstice endogene

2. Antropice:

- expoziile nucleare subterane

Energia declanaştă în anumite puncte din interiorul Pământului, numite focare seismice,
se transmite în masa acestuia şi întreţine o stare aproape permanentă de agitaţie şi
tensiune a materiei terestre. În funcţie de mărimea intervalului de timp în care se
eliberează energia potenţială acumulată în focare şi cantitatea acesteia, se produc
mişcările seismice în scoarţă, de intensităţi variabile.
MICROSEISMELE

Seismografele electrodinamice moderne înregistrează zguduiri de oscilaţii slabe.

Aceste oscilaţii slabe au fost denumite microseisme. Pe acest fond de „de
zgomote seismice” se produc la fiecare 30’’ cutremure de Pământ propriu-zise.

Cauzele care produc microseismele sunt foarte numeroase: funcţionarea diferitelor

mecanisme şi circulaţia autovehiculelor; apele sau valurile, vântul etc.

- Valurile „grele” ale bazinelor oceanice şi mărilor - produc prin lovirea ţărmurilor
șocuri mecanice care se propagă sub formă de unde elastice, până la mii de
kilometri în interiorul continentelor;

- Mecanismul de formare a taifunurilor - în acest caz undele create de balansul

apelor se transmit la fundul bazinului oceanic şi de acolo se propagă prin scoarţă pe
continent.

La studiul acestor fenomene participă în mod egal seismologia, oceanografia şi

meteorologia.
 MACROSEISMELE

Clasificarea seismelor se face în principal după următoarele criterii:

1. După poziţia geografică a epicentrului:

a – continentale; b – oceanice;

2. După mărimea distanţei dintre punctul epicentral şi punctul din aria

analizată:
a – locale; b – apropiate (sub 1000 km); c - depărtate (între 1000-10000
km); d – teleseisme (distanţă mai mare 10000 km);

3. După adâncimea hipocentrului:

a – superficiale sau normale (până la 60 km); b – intermediare (60-300
km); c – adânci (sub 300 km);

4. După intensitate pe scara Mercalli :

a – mici sau slabe (I-V); b – mari (VI-VIII); c – foarte mari (IX-X); d –
catastrofale (XI-XII);

5. Genetică:
a – tectonice; b – vulcanice (de erupţie); c – de prăbuşire; e – plutonice.
 MARGINELE PLĂCILOR TECTONICE ȘI
ALINIAMENTELE SEISMICE

Macroseismele sunt legate de activitatea seismică determinată în cea mai

mare parte de mişcările geotectonice şi mişcările diferenţiale ale plăcilor
tectonice (peste 90% din seisme), apoi activităţii vulcanice, prăbuşirilor
subterane în unele zone carstice etc.

*MARGINELE PLĂCILOR ȘI DISTRIBUȚIA SEISMELOR TECTONICE

Există o diferenţă fundamentală din punct de vedere seismic între zonele de
expansiune (acreţie) şi zonele de subducţie (de consum):

*în zona rifturilor sunt generate cutremure de mică adâncime (cu focare
situate până la 60 km);

*în zonele de subducţie sunt localizate cutremurele de adâncime medie (60–

300 km) şi mare (300–700 km). Sunt şi o categorie de cutremure plutonice, cu
focar localizat sub litosferă, la cca. 800 km
ALINIAMENTELE SEISMICE – MARKERI PENTRU MARGINILE PLĂCILOR TECTONICE

(din Mărmureanu, 2016)

SISTEMUL MODERN DE PLĂCI TECTONICE

(din Mărmureanu, 2016)

 Tipurile de margini și limitele plăcilor tectonice: zonele litosferice de
expansiune (acreție), de consum (subducție) și transformante

(Sursa: http://palaeos.com)
MARGINILE PLĂCILOR TECTONICE ȘI MAGMATISMUL ASOCIAT
SEISMICITATEA PLĂCILOR TECTONICE
MECANISMELE
DE PRODUCERE
A SEISMELOR LA
CONTACTUL A
DOUĂ PLĂCI
TECTONICE
Focarelor seismice marchează planele de subducție în zonele de convergență

(după Bleahu, 1983)

 Poziția focarelor seismice în cazul faliilor tranasformante

(după Bleahu, 1983)

Faliile transformante
care delimitează
blocurile litosferice ale
plăcilor americane,
africane și euroasiatice
care au luat naștere în
”divergența” atlantică

(Montgomery, 2000)
DINAMICA LITOSFERICĂ

(Din Mărmureanu, 2016)

 SE PRODUCE TRANSFER DE ENERGIE TERMICĂ DIN ZONELE PROFUNDE (NUCELUL
EXTERN – MANTAUA INFERIOARĂ) SPRE SUPRAFAȚĂ ȘI MATERIAL SOLID, DINSPRE
SCOARȚĂ SPRE ZONELE PROFUNDE (LA CCA. 2900-3000 Km).

SE FORMEAZĂ CURENȚI DE CONVECȚIE:

A. ÎN ZONELE PROFUNDE, ÎN NUCLEUL EXTERN, CU VITEZE DE 10-15 Km/an. PRODUC:
- VARIAȚIA SECULARĂ A CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC,
- CURENȚII ELECTRICI TELURICI,
- ÎNTREȚIN CIRCUITULUI GEOLOGIC MAJOR ȘI TRANSFERUL DE ENERGIE ȘI MATERIE ÎN
CIRCUITUL GELOGIC GLOBAL.

B. ÎN ASTENOSFERĂ
(100-400 Km adâncime).
- REPREZINTĂ ”MOTORUL”
DINAMICII LITOSFERICE,
- ÎNTREȚIN CIRCUITUL
GEOLOGIC LITOSFERIC,
- FORMAREA RELIEFULUI DE
ORDINUL I: BAZINE OCEANICE,
MARGINI CONTINENTALE ȘI
CONTINENTE

www.earthdynamics.org
POZIȚIA ÎN PALEOGEN
A HOTSPOTULUI
HAWAIIAN ȘI
A REGIUNII
YELLOWSTONE ÎN
RAPORT CU
PROVINCIILE
PROFUNDE DE MICĂ
VITEZĂ UNDELOR
SEISMICE (S)

(Sursa: Torvsvik Trond & Cocks Robin, 2017. Earth History and Palaeogeography. Cambridge University Press)
 Pl. australo-indiană

Baza Pl. indiene

Panaș de manta
Mantaua
www.earthdynamics.org
 MIȘCAREA PLĂCILOR TECTONICE
- Henri Hess şi Robert S. Dietz (1960) -
(Univ. Princeton; Lab. Naval de la San Diego)

J. Joly (1928) – Rolul radioactivităţii în formarea catenelor

montane;

O. Ampfferer si D. Griggs (1939) – Curenţii de convecţie;

Arthur Holmes (1945) – Celulele de convecţie;

E. C. Bullard si S. K. Runcorn (1950) – Paleomagnetismul;

Torsvik & Cocks (2017) – Istoria Pământului și Paleogeografie

Maurice Ewing, Bruce C. Hezen, Henri Menard, et al. - topografia

fundurilor oceanice (s-au luat în calcul: seismicitatea, câmpul
gravitaţional, fluxul caloric, câmpul magnetic etc.)
 Curentii de convectie si celulele de convectie
(O. Ampfferer si D. Griggs, 1939; Arthur Holmes, 1945)
CELULELE DE
CONVEXȚIE DIN
MANTAUA INFERIOARĂ ȘI
SUPERIOARĂ,
FORMAREA PANAȘELOR
DE MANTA ȘI
DECLANȘAREA
MECANISMULUI DE
DEPLASARE A PLĂCILOR
TECTONICE
Mişcarea plăcilor
tectonice în
raport cu
reţeaua
euleriană.

Reţeaua euleriană:
- ax eulerian (axul
de rotaţie al
plăcilor);
- poli eulerieni
(polii de mişcare ai
plăcilor);
- ecuatorul
eulerian;
- meridianul
eulerian
Vârsta rocilor care alcătuiesc
sistemul modern de plăci
tectonice
(sursa: Torsvik & Cocks, 2011)
Vectorii de deplasare a sistemului modern de plăci tectonice
(sursa: Torsvik & Cocks, 2011)
PALEOTECTONICA
0 Ma
Holocene
 FORMAREA OROGENELOR

MODELUL WILSON - READING

1. Ciclul distensiv – Wilson

2. Ciclul compresiv – Reading

3. Echilibrarea izostatică
1. Ciclul Wilson
2. Ciclul Reading