Insula de Smarald - Meditatie

.... sări în apă de parcă acum era momentul să scape de toate problemele
cotidiene, de toate sâcâielile zilnice şi a început să înoate. Apa i-a cuprins trupul şi
treptat simţi cum o protejează, o mângâie cu acea atingere atât de bine cunoscută.
Înnota grabită să ajungă pe insula ei secretă, insula ascunsă în adâncul inimii. Chiar
dacă această calătorie era prin meditaţie o călătorie în alte lumi, ..... ştia că totul este
real şi că aşa îţi poate atinge scopurile, îşi poate împlini dorinţele. Ştia cine o
aşteaptă acolo şi ardea de nerabdare să-şi întâlneasca maestrul.
Se concentră pe trup, să-l curăţe de toate vibraţiile negative pe care le-a
„cules” în timpul zilei, pe minte să fie eliberată de condiţionări şi pe suflet să se umple
pur şi simplu de bucuria de a înota. Apa o primeşte cu drag. E atât de frumoasă şi
limpede încît poate vedea lumea minunată pe care o acoperă într-o lumină verde,
strălucitoare. Îşi priveşte trupul în timp ce se transformă treptat : picioarele ei sunt
acum coadă de sirenă iar tot trupul e acoperit cu o pulbere de aur. Alunecă acum mai
uşor şi simte iubirea cu care marea o îmbrăţişează. Fericită şi emoţionată vede cum
se apropie malul. Apa e tot mai mică şi vede, la o palmă adâncime, minuante
pietricele colorate şi strălucitoare. Îşi spuse în gând, „Da, am ajuns la „Insula de
Smarald” din inima mea !” Obosită şi emoţionată, se târâ pe mal şi se aşeză pe
nisipul de aur, înconjurată de o multime de pietre preţioase, multicolore. Aici, bogăţia
este normalitate.
Stătea încă la soare, privindu-şi pielea frumos strălucitoare şi minunata ei
coadă de sirenă. Parcă îi pare rău când vede cum se retrage culoarea verde de
smarald şi apar picioarele omeneşti în loc. Mai trage puţin de timp, să se poată
bucura de frumuseţea din jur.
Se ridică şi începu să păşească pe nisipul amestecat cu pietre preţioase. Simţi
cum o înţepă în tălpi dar conştientiză că toate acele pietricele nu sunt altceva decât
dorinţele din inima ei, gânduri adunate într-o viaţă întreagă. Le privi cu drag, ca pe
vechi prieteni: erau de toate culorile, unele mai mari, altele mai mici şi toate stăteau
acolo cuminţi, strălucind în soare.
În mijlocul insulei se află „Castelul de lumină” în care locuieşte El. Acolo totul
este posibil. Venea aici de câte ori avea câte o dorintă de împlinit. Ştia că o aşteaptă
o muncă serioasă şi susţinută dar abia aştepta să treacă la treabă. Ridică ochii şi
văzu pe malul insulei, în depărtare o siluetă alburie venind spre ea. Ştia cine este. O
luă agale spre El şi brusc Maestrul apăru lângă ea. O privi prietenos şi plin de iubire:
- Hai să ne apucăm de treabă. Sunt foarte mulţi cei care vor să te ajute.
Abia aşteptă să le ceri ajutorul. Ştii exact ce doreşti?
- Nu, nu ştiu şi de aceea am venit aici! Viaţa mea este un haos. Am
Închis în urma mea aproape toate uşile, am făcut curăţenie iar acum nu mai ştiu ce
ar trebui să fac. M-am aruncat în gol iar acum plutesc în derivă. Şi nu vreau să mă
prăbuşesc. Am nevoie de un „Ghid”, am nevoie de ajutor. Am nevoie să ştiu ce ar
trebui să fac în acestă viaţă, astfel încât la sfârşitul ei să nu fi fost o viaţă risipită. Ce
mai pot salva? Cum?
- hei, hei, ... linişteşte-te! Ştii că toul va fi bine! „Esti gata?”
- Da! Ştia asta fiincă întotdeauna Maestrul i-a spus ce are de făcut,
chiar şi atunci când ei nu i-a plăcut ce a auzit! Au petrecut împreună momente
spectaculoase iar ea a aflat multe despre propria persoană dar mai ales a aflat cât
de important este fiecare om în această lume. Atât de important, încât ar trebui să fie
veşnic, tânăr, frumos, bogat şi iubitor.
 Maestrul zâmbeşte cald dar şi uşor năstruşnic. Ea îl priveşte, ca de atîtea ori
altădată şi văde un bătrân orb, cu părul alb, deşi ştie că este tânăr, frumos şi
veşnic. Îi spune simplu,
- Hai!
De data asta, o ia de mână şi pleacă împreună. ... e uşor surprinsă. Nu se
aştepta să fie atât de bun. Altădată o trimitea singură sau o lua mult înaintea ei şi se
întâlneau în locurile numai de El ştiute. Deseori se trezea în mijlocul unor situaţii
ciudate din care trebuia să înţeleagă ce am de făcut, ce are de învăţat.
Acum lucrurile stau altfel, aveau altă treabă de făcut.
Acum nu a venit doar să afle răspunsul la o întrebare sau să-şi spună vreo dorinţă .
Acum, toată viaţa ei era o întrebare şi o dezordine. Avea nevoie de ordine în minte,
de clarificări ale situaţiilor şi mai ales voia să ştie ce are de făcut în continuare pentru
a-şi împlini misiunea în această viaţă.
Îşi dorea ca atunci când va veni momentul să treacă din viaţă asta „dincolo” să
aibă cât mai puţine regrete şi lucruri nerezolvate. Îşi spunea deseori „Nu ştiu dacă
atunci, regretele vor fi legate de ceea ce am făcut, cum am făcut sau mai mult de
faptul de a nu fi făcut” şi întotdeauna când spunea asta se gândea la buna ei
prietenă Julia. Într-o bună zi, Ana îşi puse marea Întrebare „Dacă mâine aş muri, ce
anume aş regreta cel mai mult din ceea ce am făcut în această viaţă?” Îşi puse
întrebarea asta şi sieşi dar şi prietenilor. Răspunsul Juliei a impresionat-o cel mai
mult: „Aş regreta că n-am curajul să fac, nu neapărat că am făcut greşit.”