Imperiul Roman

Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman post-
republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în
jurul Mării Mediterane. Ultimul împărat roman din Italia a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile
din estul imperiului erau administrate de un alt împărat roman, ce se afla în capitala imperială de est,
Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-
încet teritoriul până la dispariția sa efectivă, în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani.
Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman) și din est (țaratele ruse) au
folosit titluri preluate din practicile romane chiar și până în perioada modernă.

Imperiul Roman Antic (27 i.Hr – 395 d.Hr)

După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său
la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu proces
de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii de război civil au lăsat Roma într-o
stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită să accepte controlul total al unui
despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige simpatia tuturor. Mai întâi a
desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În 27
î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația
militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra
Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (tradus „cel venerat”).
Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod convențional drept începutul Imperiului Roman, deși
numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod oficial, timp de câteva secole.
Augustus a reușit să mai acapereze și funcția de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după
voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o nouă funcție, în anul 23 î.Hr.,
anume cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi oferea controlul întregii armate
romane. Totuși el folosea adesea titlul civil Princeps, sau „Primul Cetățean”. La 19 august 14 d.Hr., lui
Augustus i-a urmat la tron Tiberius (14-37), fiul soției sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie.

În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar, după o scurtă criză în
vremea lui Nero (54-68), imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117).
Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia și părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui
Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile Daciei de est care fuseseră incluse în
provincia Moesia Inferior.

Imperiul Roman în 125 d.Hr.

Declinul Imperiului Roman de Apus (395 - 476)

După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur un imperiu, care să se întindă din Britania până
în Egipt. Însă, oficial nu erau doua imperii, ci un imperiu cu doi împărați. Imperiul din occident va intra
în declin, în 410, vizigoții conduși de Alaric vor devasta Roma, care n-a mai fost devastată din 387 î.
Hr. (însă Roma nu mai era capitala imperiului încă din 285, capitala fiind la Mediolanum, iar apoi în
vremea lui Honorius mutată la Ravenna). Declinul imperiul de vest se va accentua în vremea lui
Valentinian al III-lea (423-455), continuând să piardă din teritoriu, iar în 439 vandalii conduși de
Gaiseric au cucerit Cartagina și o parte considerabilă din nordul Africii. În anul 451, generalul Flavius
Aetius a reușit să-i învingă pe hunii conduși de Attila în bătălia de la Chalons, dar declinul imperiului
de vest a continuat, împărații ajungând sa fie niște marionete ale unor comandanți germanici. În anul
476, un comandant german din armata romană, pe nume Odoacru l-a înlăturat pe împăratul de la
Ravenna, Romulus Augustulus (475-476), și a refuzat să mai pună o alta marionetă, preferând să-l
recunoască pe împăratul din răsărit Zenon (474-491) ca singurul împărat roman și să conducă Italia
romană în numele lui, deși un alt împărat din occident, Iulius Nepos (474-480), continua să conducă
Dalmația. În anul 487, după niște neînțelegeri cu Odoacru, Zenon îl va convinge pe regele ostrogot
Theodoric (care se afla în Balcani, în partea imperiului de răsărit), să plece și să-l înlocuiască pe
Odoacru, ca guvernator al Italiei.

Imperiul Roman de Răsărit (476 - 1453)

Imperiul roman din orient a reușit să scape de pericolele barbare din secolul V, orientându-i pe mulți
dintre barbari spre occident. Însă în secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) a decis să încerce
să recucerească occidentul roman. El se va baza în special pe generalul Belisarius, iar apoi pe
Narses. Romanii au reușit să recucerească Nordul Africii de la Vandali în 534, însă războaiele cu
ostrogoții din Italia vor fi mult mai lungi, ele durând din 535 până în 554. În cele din urmă romanii au
recucerit Italia, dar efortul de război a ruinat economia romană. În afară de Nordul Africii și Italia, va
mai fi recucerita și o parte din sudul Spaniei, și pentru o vreme și câteva teritorii la nord de Dunăre. În
vremea lui Iustinian, a fost dat un nou cod de legi, care va rămâne cunoscut cu numele de "Codul lui
Iustinian", și a fost reconstruită catedrala Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) în forma ei actuală, între
ani 532-537.

Recuceririle din vremea lui Iustinian nu vor dura, Italia va fi atacată de lombarzi în 568, iar sudul
Spaniei, va fi pierdut din nou, în câteva decenii, iar conflictele cu persii vor reîncepe, orientând atenția
imperiului la est. Însă împăratul Mauricius (582-602) a reușit sa restabilească pacea cu persii, și a
reorganizat apărarea Balcanilor contra avarilor și slavilor. Dar, în 602, soldații lui Mauricius,
nemulțumiți că au fost obligați să petreacă iarna la nord de Dunăre, s-au revoltat, și l-au pus împărat
pe Phocas (602-610). Conflictele cu persii vor reîncepe, ceea ce va duce la ignorarea apărării din
Balcani, iar astfel vor intra slavii. Phocas va fi înlăturat în anul 610 de Heraclius (610-641), care va
reuși în cele din urmă să-i învingă pe persi. Heraclius va schimba de asemenea limba oficiala a
imperiului în greacă (totuși, multe din provinciile imperiului erau multi-etnice). Însă în secolul VII vor
începe atacurile arabilor islamici care vor cuceri întreaga Persie, apoi provinciile romane Siria,
Palestina, Egipt (cucerirea lor a fost atât de ușoară și datorită faptului că aici erau majoritari ca religie
miafizitii) și Nordul Africii, iar în secolul al VIII-lea aceștia au cucerit și regatul vizigot din Spania
ajungând pana în Francia. În 751, lombarzii vor cuceri Ravenna (capitala exarhatului roman din Italia),
acest lucru a fost grăbit și datorită confruntărilor religioase din cauza iconoclasmului care duseseră la
rebeliunea (vechii) Rome. Deși, iconoclasmul a fost condamnat în 787 la al șaptelea sinod ecumenic
de la Noua Romă, imperiul nu va mai recăpăta (vechea) Roma, aceasta ajungând sub influenta
francilor. În 800, papa de la Roma, Leo al III-lea îl va încorona pe regele francilor Charlemagne ca
împărat al romanilor, ceea ce va duce la formarea Imperiului Romano-german (800-1806). Imperiul
Roman (de răsărit) va începe să-și revină în vremea dinastiei macedonene (867-1056), atingând
apogeul în vremea lui Vasile al II-lea (976-1025). În secolul al XI-lea, va începe iar un declin, ce va
duce la pierderea Italiei de sud în favoarea normanzilor și a Anatoliei care a fost cucerită de turcii
selgiucizi (cu excepția unor părți din vest și nord), dar împăratul Alexius I Comnen (1081-1118) a
reușit să salveze imperiul. De asemenea, în această perioadă au început cruciadele contra
musulmanilor, deși imperiul inițial a profitat, în cele din urma vor începe conflictele dintre occidentul
medieval și imperiu. În 1204, cruciada a patra a devastat Constantinopolul și a fondat Imperiul Latin al
Romaniei (1204-1261), capitala imperiului roman fiind mutata la Niceea acuma, însă alte doua state
romane s-au desprins acum, Despotatul Epirului (1204-1337) și Imperiul din Trapezunt (1204-1461).