UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCUREȘTI

Facultatea de Inginerie Industrială și

Robotică

MODELUL COMUNIST DE DEZVOLTARE

Constituirea blocului „democrațiilor populare” în Europa de Est

(Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria)

Student: Roxana-Maria VÎNĂ

Conducător Ştiinţific: Conf. Dr. Georgeta MARGHESCU

București
Noiembrie, 2020
 CUPRINS

1.Introducere................................................................................................................3
Dezvoltarea Blocului „democrațiilor populare”................................................................................3

2. Continut....................................................................................................................4
Polonia............................................................................................................................................4
Ungaria...........................................................................................................................................5
Cehoslovacia...................................................................................................................................6
Bulgaria..........................................................................................................................................6
Iugoslavia........................................................................................................................................7
3.Concluzii.....................................................................................................................8

4. Anexe........................................................................................................................9

5.Bibliografie:..............................................................................................................10

București
Noiembrie, 2020
1.Introducere

Liderii Blocului răsăritean în 1987 (de la stânga la dreapta): Gustáv Husák (Cehoslovacia), Todor Jivkov
(Bulgaria), Erich Honecker (RDG), Mihail Gorbaciov (URSS), Nicolae Ceaușescu (RSR), Wojciech Jaruzelski
(RP Polonă) și János Kádár (RP Ungară).

1.1 Dezvoltarea Blocului „democrațiilor populare”

Socialismul a început să capete avânt în rândul clasei muncitoare globale încă din secolul al XIX-lea.
Acesta a culminat la începutul secolului XX, când mai multe state și colonii și-au format propriile
partide comuniste. În timpul perioadei interbelice, comunismul s-a bucurat de o susținere crescândă în
multe părți ale lumii, în special în orașe și metropole. Aceasta a condus la desfășurarea unei serii de
epurații politice în multe țări, menite stăvilirii mișcărilor. Rezistența violentă împotriva acestor
represiuni a afectat popularitatea comunismului atât în centrul cât și în estul Europei.

București
Noiembrie, 2020
 La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, atât Germania nazistă cât și URSS ocupaseră țări în
Europa Răsăriteană în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Germania se întoarse împotriva celei din
urmă, și începuse invazia teritoriului său: bătăliile de pe Frontul de Est au fost cele mai mari din istorie.
După al Doilea Război Mondial, sovieticii s-au asigurat ca acei comuniști care au ajuns la putere în
țările ocupate să fie loiali Kremlinului. Aceștia au păstrat trupe pe toată întinderea teritoriilor. În cadrul
Războiului Rece, între statele legate prin Pactul de la Varșovia și Occidentul capitalist unit prin NATO
se menținuseră tensiuni asidue.
În timpul Războiului Rece, termenul de „Bloc Răsăritean” (numit și „Bloc Sovietic” sau „Blocul de
Est”) era folosit pentru a defini Uniunea Sovietică și tările aflate sub dominația sa din Europa Centrală și
Răsăriteană (Bulgaria, Cehoslovacia, Germania Răsăriteană, Ungaria, Polonia, România și – până la
începutul deceniului al șaptelea al secolului al XX-lea – Albania). "Blocul răsăritean" este de asemenea
un alt nume pentru Pactul de la Varșovia (alianță militară condusă de URSS) sau pentru CAER
(organizație internațională a statelor comuniste).

Am ales această temă pentru a sublinia importanța cunoașterii perioadei și evenimentelor istorice
studiate, dar și pentru a evidenția modul în care națiunile din blocul răsăritean au fost menținute în
sfera de influență sovietică prin amenințarea forței militare, folosite de mai multe ori până la
prăbușirea Uniunii Sovietice. De reținut este faptul că, spre sfârșitul anilor 1980 Uniunea Sovietică
a relaxat controlul asupra Europei Răsăritene și le-a permis țărilor-satelit o mai mare libertate de
mișcare în domeniul politicii interne. La sfârșitul anului 1989 toate regiumurile comuniste din
Europa de Est s-au prăbușit rând pe rând.

2. Continut

2.1 Polonia
Dezordinile în domeniul muncii din anul 1980 au dus la formarea unui sindicat independent,
Solidaritatea. Sindicatul s-a format în septembrie 1980, fiind condus de la început de Lech Wałęsa și a
adunat în rândurile sale diverse forțe sociale anticomuniste, de la catolici de dreapta până la oameni ai
stângii anticomuniste. Până la sfârșitul anului 1981, Solidaritatea avea nouă milioane de membri, un
sfert din populația țării și de trei ori mai mult decât sindicatele oficiale.
Pe 13 decembrie 1981, șeful guvernului, Wojciech Jaruzelski, care devenise și șeful partidului
comunist, temându-se de reacția sovietică, a interzis Solidaritatea, proclamând legea marțială în Polonia
și închinzându-i temporar pe cei mai mulți dintre liderii sindicatului. Guvernul a interzis Solidaritatea
pe 8 octombrie 1982. Legea marțială a încetat formal să acționeze în iulie 1983, deși controlul asupra

București
Noiembrie, 2020
libertăților civile și a vieții politice, ca și raționalizarea alimentelor, au rămas în vigoare până la căderea
comunismului. Aceste măsuri nu au împiedicat Solidaritatea să câștige sprijin popular și putere, erodând
dominația partidului comunist, care în 1981 a pierdut aproximativ 85.000 din cei 3 milioane de membri.
Până la căderea comunismului în Polonia, Solidaritatea a rămas o organizație subterană, suficient
de puternică pentru a zădărnici eforturile lui Jaruzelski de reformă. Grevele din întreaga țară din 1988 au
fost unele dintre factorii care au forțat guvernul să înceapă un dialog cu Solidaritate.
Din 6 februarie până în 15 aprilie, s-au ținut convorbiri în 13 grupuri de lucru în 94 de sesiuni,
care au devenit cunoscute drept "Convorbirile mesei rotunde", care au modificat radical forma
guvernului și societății poloneze. În 1990, Jaruzelski și-a dat demisia din funcția de conducător al
Poloniei, la putere venind în decembrie Wałęsa. Până la sfârșitul lui august, a fost format un guvern de
coaliție condus de Solidaritatea, iar în decembrie Wałęsa a fost ales președinte.

Inaugurarea lui Wałęsa ca președinte de pe 21 decembrie 1990 este considerată de mulți ca fiind
sfârșitul oficial al Republicii Populare Polone comuniste și începutul Republicii Poloniei moderne.
Pactul de la Varșovia a fost dizolvat pe 1 iulie 1991. Pe 27 octombrie 1991 au avut loc primele alegeri
parlamentare complet libere după 1945. Acestea au dus până la capăt tranziția Poloniei de la regim
comunist la un sistem politic democratic liberal de tip occidental. Ultimele trupe rusești au părăsit
Polonia pe 18 septembrie 1993.

2.2 Ungaria

Urmând decizia Poloniei, Ungaria a fost urmașul acesteia în ceea ce a constat tranziția unui membru
al Blocului răsăritean către un guvern non-comunist. Cu toate că Ungaria a fost marcată de anumite
reforme economice de durată și liberalizare economică limitată încă din anii '80, reforme majore au fost
introduse doar odată cu înlocuirea lui János Kádár din funcția de secretar-general al Partidului Comunist
de pe 23 mai 1988 cu Károly Grósz. Pe 12 ianuarie 1988, Parlamentul a adoptat un „pachet
democratic” care includea: pluralismul sindicatelor; libertatea de asociere, de adunare și a presei; o nouă
lege electorală; o revizuire radicală a constituției, și altele. Demonstrațiile masive de pe 15 martie, ziua
națională, a convins regimul să înceapă negocierile cu forțele politice emergente non-comuniste.
Discuții de masă rotundă încep pe 22 aprilie și continuă până la înțelegerea mesei rotunde semnată pe
18 septembrie, ce a cuprins șase proiecte de legi care acopereau o reînnoire a Constituției, stabilirea unei
curți constituționale, funcționarea și administrarea partidelor, alegeri pluripartite pentru Adunarea
Națională, codul penal și legea procedurilor penale (ultimele două prezentând o separare adițională a
partidului de aparatul de stat).
Pe 7 octombrie 1989, Partidul Comunist s-a restabilit în urma ultimului congres ca Partidul Socialist
Maghiar. Într-o sesiune istorică între 16 și 20 octombrie, parlamentul a adoptat o legislație care prevedea
atât alegeri parlamentare pluripartite, cât și alegeri prezidențiale, care au avut loc pe 24 martie 1990.
Legislația adoptată a transformat Ungaria dintr-o republică populară în formatul său modern, a garantat

București
Noiembrie, 2020
drepturile omului și drepturi cetățenești și a creat o structură instituțională care a asigurat separarea
puterilor în ramura judecătorească, cea executivă și cea legislativă. Ocupația militară sovietică a
Ungariei, care a persistat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a sfârșit pe 19 iunie
1991.

2.3 Cehoslovacia

Așa-numita „Revoluție de catifea” a fost revoluția non-violentă din Cehoslovacia care a dus la căderea
guvernului său comunist. Pe 17 noiembrie 1989, poliția a suprimat demonstrația unor studenți în Praga,
cu toate că este încă controversată existența fatalităților. Acel eveniment a cauzat o serie de demonstrații
populare din 19 noiembrie până la sfârșitul lunii decembrie. La 20 noiembrie, numărul protestatarilor
pașnici adunați în Praga s-a extins de la cei 200.000 din ziua precedentă la aproximativ 500.000. Cinci
zile mai târziu, Piața Letná cuprindea 800.000 de demonstranți.
Pe 24 noiembrie, întreaga conducere a Partidului Comunist, printre care secretarul-general Miloš
Jakeš, și-a dat demisia. O grevă generală de două ore, întreprinsă de toți cetățenii cehoslovaci, s-a sfârșit
cu succes pe 27 noiembrie.
Odată cu colapsul altor guverne comuniste, și numărul crescând al protestelor, Partidul Comunist al
Cehoslovaciei a anunțat pe 28 noiembrie 1989 că avea să își lichideze puterea și să dizolve statul
monopartit. Sârma ghimpată, alături de alte obstacole, a fost eliminată de la granița cu Germania de Vest
și Austria la începutul lui decembrie. Pe 10 decembrie, președintele Gustáv Husák a instalat primul
guvern majoritar non-comunist de după 1948, demisionând totodată. În iunie 1990 s-au desfășurat
primele alegeri democratice cehoslovace de după 1946. Ultimele trupe sovietice au părăsit țara pe 27
iunie 1991.

2.4 Bulgaria

In cel de al Doilea Război Mondial Bulgaria se aliase cu Germania având promisiunea de a reprimi
Macedonia. La 8 septembrie 1944 URSS a declarat război Bulgariei şi a trecut Dunărea. Ofiţerii armatei
bulgare şi brigăzile de partizani s-au alăturat forţelor sovietice şi Sofia a căzut. În ziua următoare au luat
şi restul Bulgariei, 9 septembrie a devenit "Ziua Eliberării". Frontul Patriotic a preluat guvernul şi
partidul communist şi-a mărit numărul de membri de la 15.000 la 250.000 în următoarele 6 luni.
După război, Bulgaria a trecut sub influenţa sferei sovietice. A devenit o republică populară în 1946 
şi una din aliaţii credincioşi ai URSS. Spre sfârşitul anilor 1970 a început normalizarea relaţiilor cu
Grecia.
În octombrie și noiembrie 1989 au avut loc demonstrații în capitala Sofia îndreptate spre instituirea
unor reforme ecologice, în timpul cărora au fost scandate și doleanțe pentru reforma politică. La 10

București
Noiembrie, 2020
noiembrie 1989 – ziua în care Zidul Berlinului fusese pătruns – vechiul conducător al Bulgariei, Todor
Jivkov, a fost înlăturat de către propriul său Birou politic. A fost succedat de un comunist cu mult mai
liberal, fostul ministru de externe Petăr Mladenov.
Noul regim a reprimat rapid restricțiile asupra libertății de exprimare și adunare, care a condus la
prima demonstrație în masă pe 17 noiembrie, alături de emergența unor mișcări anti-comuniste. Nouă
dintre acestea s-au unit în Uniunea Forțelor Democratice (UFD) pe 7 decembrie. UFD nu a fost
satisfăcută cu înlăturarea lui Jivkov, cerând drept urmare reforme democratice plusate și, mai important,
eliminarea rolului conducător conferit la nivel constituțional Partidului Comunist Bulgar.
Mladenov a anunțat la 11 decembrie 1989 abandonarea monopolului politic de către Partidul
Comunist, și că anul următor ar găzdui alegeri pluripartite. În februarie 1990, legislatura bulgară a
eliminat din constituție mențiunea rolului conducător al Partidului Comunist. Eventual, s-a decis să fie
desfășurate discuții de masă rotundă după modelul polonez în 1990, cu alegeri planificate pentru iunie
același an. Discuțiile respective au avut loc între 3 ianuarie și 14 mai 1990, în timpul cărora s-a
consfințit tranziția către democrație. Partidul Comunist a abandonat marxism-leninismul în aprilie 1990,
transformându-se în Partidul Socialist Bulgar. În iunie 1990 s-au desfășurat primele alegeri libere
după 1931, câștigate de Partidul Socialist Bulgar.

2.5 Iugoslavia

Republica Socialistă Federativă Iugoslavia nu a făcut parte din Pactul de la Varșovia, însă a s-a
profilat după propria versiune a comunismului, ‘’titoism’’, sub regimul lui Iosip Broz Tito. În 1974 au
avut loc schimbări constituționale, urmând ca noua Constituție Iugoslavă din 1974 să cedeze o parte a
puterii federale republicilor și provinciilor constituante. După moartea lui Tito din 1980 au urmat
tensiuni etnice tot mai intense, primele fiind cele din provincia majoritar-albaneză Kosovo prin
protestele din 1981. La sfârșitul anilor ‘80, conducătorul Serbiei, Slobodan Milošević, s-a folosit de
criza din Kosovo pentru a cataliza naționalismul sârb și a încerca să consolideze dominația Serbiei
asupra Iugoslaviei, ceea ce alienase restul etniilor.[necesită citare.
În paralel cu acest proces, Slovenia a fost martoră unei politici de liberalizare graduală începând cu
1984, similară într-un fel cu perestroika sovietică. Aceasta provocase tensiuni între, pe de-o parte, Liga
Comuniștilor din Slovenia, și de cealaltă parte, Partidul Iugoslav central și forțele armate federale.
Odată cu sfârșitul anilor ‘80, multe grupări de activism civic presau tot mai tare guvernul să
democratizeze țara, ceea ce ar fi favorizat simultan și pluralismul cultural. În ianuarie 1990, un Congres
extraordinar al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia a fost convocat pentru a rezolva disputele dintre
partidele constituante. Confruntați cu posibilitatea de a fi complet întrecuți numeric, atât comuniștii
sloveni cât și cei croați au părăsit Congresul pe 23 ianuarie 1990, punând capăt Partidului Comunist
Iugoslav. Ambele părți ale celor două republici vestice au început negocierile pentru

București
Noiembrie, 2020
 Conducerile slovenă și croată au început, ulterior, să pregătească secesiunea celor două țări din
federație, în timp ce sârbii din Croația au organizat așa-numita Revoluție de Bușteni - o insurecție care
avea să pricinuiască formarea regiunii separate numită Krajina. La referendumul sloven pentru
independență de la 23 decembrie 1990, 88.5% dintre cetățeni au votat pentru independență. În cadrul
referendumului croat pentru independență din 2 mai 1991, 93.24% au votat pentru independență.

3.Concluzii

Ideologia lui Stalin a avut ca bază ideea machiavelică că omul este rău în sine, iar pentru a-l stăpâni
trebuie să fii mai rău decât el. El considera că după o perioadă de constrângere oamenii se vor obişnui cu
noua orânduire impusă şi se vor simți liberi. A rezultat o nouă societate inumană – comunismul, ale
cărui instrumente – Securitatea – au fost distructive prin însăşi definiția şi scopul lor: distrugerea
libertății, distrugerea gândirii, distrugerea Bisericii, distrugerea omului la toate nivelele: intelectual,
emoțional, spiritual şi relațional. Închisoarea, tortura, pedeapsa capitală, răpirile, hărțuirea, batjocorirea,
dezumnizarea – sunt doar cateva dintre metodele prin care sute si mii de oameni au fost nevoiți să-și
sacrifice viata in perioada comunista.
Deși s-a instaurat la fel în toată Europa de Est, comunismul a căzut diferit. În prima categorie sunt
Polonia, Ungaria și Cehoslovacia în care comunismul a fost înlăturat fără violență și victime omenești,
în a doua categorie se află Republica Democrată Germană și Bulgaria în care violențele au fost limitate,
iar în ultima categorie a fost România în care comunismul s-a prăbușit cu violență și victime. Cazul
fostei Iugoslavii, cea mai sângeroasă prăbușire a comunismului, este un dosar special cu mult mai multe
implicații.
Polonia a fost cea care a dat avântul exploziei revoluționare din 1989, în urma căreia sentimentul
anti-regim cuprinse și Ungaria, , Bulgaria, Cehoslovacia, și Iugoslavia. În ziua de 4 iunie, Solidaritatea
câștigase o victorie sclipitoare în alegerile parțial libere din Polonia, aducând la pământ comunismul în
mod pașnic în vara lui 1989. Ungaria demolase secțiunea fizică a Cortinei de Fier, ceea ce duse la
exoduri în masă ale est-germanilor prin Ungaria, fenomen care a destablizat regimul est-german.
Aceasta a dus la izbucnirea unor demonstrații în masă în orașe precum Leipzig și la iminenta cădere
a Zidului Berlinului, un semnal simbolic al viitoarei Reunificări germane din 1990.
Una dintre caracteristicile comune ale acesui șir de evenimente a fost folosirea extinsă a campaniilor
de rezistență civilă, prin care opoziția populară continuă împotriva sistemelor monopartite s-a afirmat și
a contribuit la presiunea pentru schimbare. 
O concluzie, și în același timp, o învățătura desprinsă din această lucrare este să privim bine în urmă
pentru a învăța din lecțiile istoriei. Asta ne va ajuta să discernem mai bine viața şi valorile ei şi să nu mai

București
Noiembrie, 2020
repetăm greşelile trecutului. Deciziile noastre vor afecta generațiile viitoare, iar nouă nu ne rămâne decât
să fim responsabili şi să construim o societate bazată pe valori reale.

4. Anexe
Iosip Broz Tito
(n. 7 mai 1892 – d. 4 mai 1980)

Tito, Josip Broz, pe numele său adevărat, s-a născut la 7 mai 1892, în
localitatea Kumrovec din Regatul Croația-Slovenia, în acea vreme parte din
Imperiul Austro-Ungar, și a murit la 4 mai 1980, la Ljubljiana. A fost al
șaptelea copil al croatului Franjo Broz și al slovenei Marijia. Încă din
copilarie a avut contacte cu mișcările muncitorești, iar în 1910 s-a alăturat
Partidului Social-Democrat al Croației și Sloveniei.
În toamna anului 1913 a fost înrolat în Armata Austro-Ungară, iar în ianuarie 1915 a fost trimis pe
Frontul de Răsărit în Galiția, împotriva Rusiei. Grav rănit, a fost capturat de către ruși și închis. După
Revoluția din Octombrie, s-a alăturat Gărzilor Rosii în Omsk. După mai multe peripeții, s-a întors în
locurile natale, alăturându-se Partidului Comunist Iugoslav. A fost secretarul general, ulterior președinte,
al Ligii Comunistilor din Iugoslavia, între 1939 si 1945, și a condus partizanii iugoslavi, mișcare de
gherilă în Al Doilea Razboi Mondial, în 1941-1945. După razboi, a devenit prim-ministru (1943-1963)
si presedinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Din 1943 până la moartea sa în 1980, a
deținut gradul de Mareșal al Iugoslaviei, având funcția de comandant suprem al Armatei Populare
Iugoslave (JNA).
Pe timpul conducerii lui, JNA era a patra armata puternică din Europa. Tito a fost creatorul și seful
celei de „a doua Iugoslavii”, o federație socialist ce a existat din Al Doilea Razboi Mondial până în
1991. Este responsabil pentru moartea a mai mult de 300.000 de oameni, scrie romanialibera.ro.
Lagărele sale de concentrare nu se deosebeau prea mult de Gulagul sovietic, iar violența politică și
autoritarismul său au nenorocit destinul a milioane de oameni, printre ei aflându-se cei de etnie germana,
persecutati în mod deosebit. Deși a fost unul dintre fondatorii Cominformului, a fost de asemenea primul
și singurul cu succes membru al Cominformului care l-a sfidat pe Stalin, susținand independenta căii
spre socialism, numită de analiștii politici „comunism național” sau „titoism”. Urmând aceste principii,
Tito a fost principalul fondator și promovator al Mișcării de Nealiniere și primul secretar general,
susținând astfel politica de nealiniere dintre cele două blocuri ostile în timpul Războiului Rece. Stalinist
sau titoist, comunismul s-a dovedit o ideologie împotriva naturii umane, drept care a și dispărut din
multe țări, iar din altele, măcar oficial, e pe cale de dispariție.

București
Noiembrie, 2020
 Așadar, Tito, Josip Broz, reprezintă o puternică personalitate politică a epocii studiate, ce mi-a trezit
interesul prin modul său unic de a conduce Iugoslavia comunistă vreme de aproape 40 de ani, până la
moartea sa, în 1980. Comunist convins, veteran al războiului civil din Rusia, agent al Cominternului în
tinereţe, Tito s-a bucurat de reală susţinere în ţara natală, iar atitudinea demnă faţă de Stalin şi platforma
unei Iugoslavii dominante în Balcani i-au întărit poziţia.

5. Bibliografie:

1. Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, București, 2001;

2. Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Editura Polirom, Iași, 1998;

3. R.J. Crampton, Europa Rasariteană în secolul al XX-lea...si după, Editura Cartea Veche, București,
2002;

4. Joseph Rothschild, Întoarcerea la diversitate, Istoria politică a Europei Centrale și de Est dupa Al
Doilea Razboi Mondial,   Editura Antet, Oradea, 1997.
5. Frankel, Benjamin (1992). The Cold War, 1945-1991: Leaders and Other Important Figures in the
United States and Western Europe. Gale Research. p. 331.
6. Barbara, Jelavich (2000). Istoria Balcanilor: Secolul XX. p. 295. 
7. Bianchini, Stefano (2003). Problema iugoslavă. București: Editura BIC ALL.

București
Noiembrie, 2020